Două variante din 1969 ale unui plan de atac nuclear sovietic asupra Chinei
În 1969, lumea era în pragul unui război nuclear între URSS și China. Fostul consul sovietic din Shanghai, Titarenko, spune că Henry Kissinger, fost secretar de stat american, a vorbit despre îngrijorarea lui Mao despre o lovitură atomică sovietică asupra Chinei.
La rândul lor, istoricii americani Zhang și Holliday consideră că în 1969, China a intrat în conflict cu URSS pentru a rezolva gravele sale probleme interne, iar Moscova ca răspuns se pregătea să declanșeze un război atomic scrie publicația de limbă rusă http://www.ttlok.ru
Ambele versiuni sunt însă de acord că această conjunctură a aruncat în 1969 China în brațele Statelor Unite, iar Beijingul a început pentru o lungă perioadă de timp să considere URSS / Rusia ca principalul său inamic.
În revista International Processes, nr. 4, 2014, fostul consul sovietic din Shanghai, consultantul principal pentru China al Comitetului Central al PCUS, Mikhail Titarenko, a prezentat versiunea sa despre conflictul dintre URSS și China în 1969.
(Mikhail Titarenko a studiat la Universitatea Peking în 1957-1958, din septembrie 1959 a studiat la Facultatea de Filosofie a Universității Fudan din Shanghai, a cărei diplomă a primit-o în 1962. În 1961-1965, a lucrat în misiuni diplomatice la misiunile Ministerului Afacerilor Externe ale URSS de la Beijing și Shanghai În anii 1965-1985 – referent, consultant pentru China și Extremul Orient al aparatului Comitetului Central al PCUS. Din 1985 – director al Institutului Extremului Orient al Academiei Ruse de Științe).
În 1969, la inițiativa lui Mao Zedong, a fost organizată o provocare chineză pe insula de frontieră Damanski. Evenimentele au arătat că acest lucru a fost făcut pentru a arăta poporului chinez și americanilor (mai ales acestora), că URSS este inamicul atât al Chinei, cât și al SUA și că Tratatul de alianță, prietenie și cooperare sovietico-chinez este o bucată de hârtie fără valoare .
Apoi pentru că au considerat că prima acțiune nu a fost suficient de convingătoare, chinezii au organizat o a doua provocare în Kazahstan în districtul Jelanashkoly.
Americanii au apreciat situația creată și intențiile lui Mao, iar Henry Kissinger a înmânat chinezilor „documentele secrete” ale CIA, din care reieșea că Uniunea Sovietică urma să dea un atac atomic preventiv la Xinjiang,asupra centrului nuclear chinez .
Mareșalul Lin Biao a aflat că era pregătită o vizită a președintelui Richard Nixon însă el și oamenii lui doreau să o oprească.
A devenit clar că Lin Biao și grupul militar nu împărtășea intenția președintelui Mao de a se apropia de Statele Unite împotriva URSS.
Deși din punct de vedere al sănătății, Mao era într-o formă proastă, medicii au făcut totul pentru a-l aduce într-o stare aptă să poată discuta cu Nixon cel puțin 30 de minute. Au stat de vorbă aproape o oră.
În timpul vizitei lui Nixon, Mao Zedong a propus de fapt o alianță sino-americană împotriva Uniunii Sovietice. Conducerea sovietică de atunci a apreciat ca foarte serioase pericolele care ar fi putut apărea în urma unei astfel de alianțe.
Moscova a fost forțată să- și revizuiască toate planurile de dezvoltare a economiei naționale, a întârziat planurile existente de creștere a nivelului de trai al populației concentrându-și eforturile bugetare pe susținerea cheltuielilor pentru crearea unei parități între arsenal său de rachete nucleare și cel al Statele Unite și consolidarea frontierelor sale de est, iar forțele armate din Orientul Îndepărtat au fost întărite considerabil.
Prin urmare, vorbind despre China, se poate spune că președintele Mao a avut o importantă contribuție pe termen lung în prăbușirea URSS.
Statele Unite, împreună cu Mao, au forțat Uniunea Sovietică să intre într-o cursă armamentară istovitoare.
În același timp, americanii au profitat de oportunitățile care s-au deschis pentru ei în cooperarea cu China, pentru a crea o soft power în China și de a o apropia de sistemului de valori american. Statele Unite au înregistrat progrese mari în acest sens.
Istoricii americani Yoon Zhang și John Holliday în cartea Mao necunoscut Unknown Mao (publicată în SUA în 2005 în Rusia în 2007; încă interzisă in China).
Mao descria „revoluția culturală” ca o mișcare concepută pentru a scăpa China de stilul de conducere al revizionistilor sovietici. Înainte de epurarea partidului și al nouălea Congres al Partidului Comunist Chinez, Mao avea nevoie de o victorie asupra URSS.
Pentru conflictul care urma, în martie 1969 China a ales mica insulă nelocuită din Zhenbao (sau Damansky, în rusă), situată pe râul Ussuri. Rezultatul acestui conflict este cunoscut: aproximativ 60 de ruși și 800 de chinezi au fost uciși.
Mao avea acum o idee despre puterea (sau mai bine zis, slăbiciunea) armatei sale – pierderile rușilorcomparativ cu ale chinezilor (1:12) fiind mai mult decât evidente.
O săptămână mai târziu, premierul sovietic Kosîghin a sunat la Beijing, cu toate că cele două țări comuniste nu mai aveau relații diplomatice de trei ani dar chinezii au refuzat să discute cu „blestematul revizionist sovietic”. A doua zi, s-au înregistrat mișcări importante de trupe sovietice pe granița de nord-est.
Intrat în panică, Mao a ordonat Ministerului său de Externe să informeze Moscova că este gata să negocieze și că nu dorește război. Mao se temea mai ales că rușii vor întreprinde un atac aerian masiv asupra sălii în care se aflau delegații la cel de-al IX-lea Congres de la Beijing, care urma să se deschidă zece zile mai târziu.
Cu toate acestea, congresul s-a deschis – într-o atmosferă de secret fără precedent. Conduita sa nu a fost raportată până la sfârșitul acesteia. Două mii dintre delegații săi au fost închiși în camere de hotel cu perdele bine trase.
Mao avea motive să fie alarmat. La 13 august 1969, rușii au lansat un atac la granița URSS (în Kazakhastan) și Xinjiang. Zeci de tancuri rusești și transportoare blindate au pătruns adânc în în teritoriul chinez, încercuind și masacrând trupele chineze.
La sfârșitul anului 1964, mareșalul sovietic Malinovski vorbea deja apropiaților săi despre ideea unui atac fulgercătre capitala chineză (ar fi ajuns în Beijing de-a traversând stepa goală din Mongolia în două zile ).
La acel moment, China nu ar fi avut o apărare eficientă împotriva blindatelor sovietice dacă rușii ar fi decis să continue înaintarea spre Beijing.
De aceea Mao a ordonat crearea unor obstacole artificiale de 20-40 de metri înălțime și 250-400 de metri lățime și șanțuri antitanc de 120 de metri împotriva tancurilor sovietice . Au fost transportate în acest scop de la mari depărtări, cantități enorme de pământ și piatră .
De asemenea, Mao se temea de un atac nuclear asupra Chinei și a altor facilități strategice.
În septembrie 1969, Kosîghin s-a întâlnit pe aeroportul din Beijing cu al doilea om în ierarhia de conducere a Chinei, Zhou Enlai.
Chinezii nu au primit garanții că URSS nu va aplica lovituri nucleare asupra țării lor. O săptămână mai târziu, Zhou a scris o scrisoare către Kosyghin cerându-i să fie de acord cu renunțarea la un atac nuclear, dar Moscova a ignorat documentul.
Între timp, un articol al lui Victor Louis, un jurnalist internațional cu legaturi în KGB, a fost publicat într-un ziar din Londra. În articol Louis a susținut că Kremlinul discuta despre posibilitatea unui bombardament nuclear asupra Chinei și că intenționează după aceea să susțină o „conducere alternativă” pentru China.
Mao a intrat în panică și a fost de acord că o delegația sovietică ar trebui să vină în vizită în China. Rușii trebuiau să sosească la 18 octombrie 1969.
Mao și cercul său de apropiați se temeau că avionul care va veni în China nu va avea la bord înalți demnitari sovietici ci bombe atomice, așa că el și adjuncții săi au plecat la sud de Beijing, iar Ciu En lai s-a adăpostit într-un buncar nuclear din Xishan, în care a rămas până în februarie 1970. Mao a părăsit adăpostul după ce s-a convins pe 18 octombrie că demnitarii ruși au coborât din avion.
Această psihoză de război a durat în China patru luni. Întreaga armată a fost pusă în alertă și zeci de milioane de chinezi au fost mobilizați la nivel național să construiascî buncăre antiatomice.
În mai 1970, relațiile diplomatice dintre URSS și China au fost restabilite, rușii au promis să nu recurgă la bombardamente nucleare. Totuși, frica de amenințarea sovietică l-a aruncat atunci pe Mao în brațele Statelor Unite – iar rușii mult timp (dacă nu pentru totdeauna) au rămas pentru Beijing principala amenințare.
+++
În loc de încheiere
Richard Pipes, un academician american care se specializase în istoria Rusiei și în special a Uniunii Sovietice, fost membru al administrației Reagan, a vizitat China în 1977, ajungând la concluzia că în China principalul inamic al acestei țări era considerată Uniunea Sovietică .
„Împreună cu SUA, vom rupe ursul polar” spuneau chinezii.
Richard Edgar Pipes ( 11 iulie 1923 – 17 mai 2018) a de – a lungul întregii sale cariere un anticomunist convins . În 1976, a condus echipa B , o echipă de analiști organizată de Agenția Centrală de Informații care a analizat capacitățile și obiectivele strategice ale conducerii militare și politice sovietice. Din 1958 până în 1996, Pipes a lucrat la Universitatea Harvard .
Pipes a fost din 1976 șeful echipei B , compus din experți civili și ofițeri în retragere și un apropiat al directorului CIA de atunci George H. Bush.
Echipa B a fost creată la inițiativa secretarului apărării de atunci, Donald Rumsfeld, ca o structură paralelă cu grupul de oficiali ai informațiilor CIA, cunoscută sub numele de echipa .
Scopul a fost acela de a se face o evaluare mult mai profundă a capacităților militare ale Uniunii Sovietice.
Nu este surprinzător, că Estimarea Națională de Informații a Uniunii Sovietice și evaluările anuale ale CIA, au subestimat atât strategia militară sovietică, și ambițiile acestei țări, interpretând greșit intențiile sovietice.
Echipa B a ajuns la concluzia că sovieticii au dezvoltat mai multe arme noi, o flotă submarină dotată cu armă nucleară, care folosea un sistem care nu depindea de sonar activ, fiind astfel nedetectabil de tehnologia existentă.
Potrivit lui Pipes, „Echipa B a fost desemnată să examineze probele și să vadă dacă se poate concluziona că strategia sovietică reală este diferită de cea americană în privința capacității de distrugere. Acum s-a demonstrat în totalitate că a fost”.
În 1986, Pipes a susținut că echipa B a a furnizat factorilor de decizie americani estimări și analize de apărare mai realiste.
De asemenea, el a fost convins că principalul pericol pentru Rusia era reprezentat de China și de islamismul militant.
CITIȚI ȘI:
https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/07/12/un-plan-american-de-ocupare-a-urss-la-sfarsitul-anilor-50/
LIDERUL COMUNIST CHINEZ, MAO ZEDONG, A DENUNŢAT PUBLIC ÎN 1964 OCUPAREA BASARABIEI ŞI A ALTOR TERITORII ROMÂNEŞTI DE CĂTRE URSS
ÎN 1964, MAO ZEDONG DENUNŢA PUBLIC OCUPAREA BASARABIEI DE CĂTRE URSS
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
[1] Interviul a fost publicat în ziarul „Pravda” din 2 septembrie 1964, care a doua zi a fost sustras din toate chioșcurile și bibliotecile din fosta RSS Moldovenească (Vezi Sergiu Ion Chircă, Basarabie! Libertatea și progresul vin de peste Prut, Ediția a doua, Editura Arc, Chișinău, 2012, pp. 145-146). Materialul a fost preluat apoi în diverse publicații și lucrări occidentale (Vezi „Frankfurter Allgemeine Zeitung”, 3 septembrie 1964; Denis J. Doolin, Territorial Claims in the Sino-Soviet Conflict. Documents and Analysis, Document XIV, Stanford Hoover Institution Studies, 1965, p. 43; Alexandru Șuga, La Republique Sovietique Moldave, în Aspects des Relations soviet-roumaines. 1967-1971, Paris, 1971, p. 168). Vezi și Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 107.
[2] Anton Mărgărit, Rezistența Basarabiei, București, 1991, p. 32.
[3] Apud Gheorghe E. Cojocaru, loc.cit., p. 109.
[4] Ibidem, p. 110.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem.
[7] Ibidem.
[8] Vezi pe larg Ibidem, pp. 110-111.
[9] Ibidem, p. 111.
[10] Ibidem, p. 112.
[11] Robert King, op. cit., p. 228.
[12] Christopher Andrew și Vasili Mitrokhin, The Sword and the Shield: The Mitrokhin Archive and the secret history of the KGB, Basis Books, New York, 2001, p. 270.
[13] A.M. Lazarev, Moldavskaya sovetskaya gosudarstvennost i Bessarabsky vopros, Cartea Moldovenească, Chișinău, 1974, p. 61.
[14] Stephen Fischer Galatzi, The New Romania, Boulder M. J. T. Press, 1967, p. 107.
[15] Gheorghe E. Cojocaru, Confruntarea sovieto-română pe frontul ideologic din RSS Moldovenească, p. 217.
autor: Ion Constanti, sursa: Cotidianul
Cine este cel mai mare criminal din istorie ?

Care este cel mai sângeros dictator?
Se spune că e nevoie de compasiune pentru umanitate, de dragoste pentru țară și de corectitudine și înțelegere pentru a deveni un lider puternic și respectat al maselor.
Totuși, din când în când, apar conducători care decid să facă totul „în felul lor”, niste criminali cu sânge rece carora nu le păsa de valorile vieții , așa cum le păsa de atingerea scopurilor egoiste de dominație, putere și imortalitate.
În graficul de mai jos, cei mai sângeroși dictatori au fost ordonați crescător după numărul de crime pe care le-au ordonat, o picătură semnificând 1.000.000 de decedați.
Desigur, „câștigătorul” este Mao Zedong, cu 78 milioane, urmat de Stalin cu 23 milioane și Hitler – 17 milioan.
Clasamentul primilor 10 mari criminali din istorie este urmatorul:
Mao Zedong (1893 – 1976), China
Responsabil pentru moartea a 78.000.000 de oameni (1943-1976).
Iosif Vissarionovici Stalin (1878 – 1953), URSS
Responsabil pentru moartea a 23.000.000 de oameni (1922-1953).
Adolf Hitler (1889 – 1945), Germania
Responsabil pentru moartea a 17.000.000 de oameni (1934-1945)
Leopold II al Belgiei (1835 -1909), Belgia / Congo
Responsabil pentru moartea a 9.000.000 de oameni (1865-1909)
Hideki Tojo (1884 – 1948), Japonia
Responsabil pentru moartea a 5.000.000 de oameni (1941-1944)
Ismail Enver Efendi (1881 – 1922), Turcia
Responsabil pentru moartea a 2.500.000 de oameni (1913-1919)
Pol Pot (1928 – 1998), Cambodgia
Responsabil pentru moartea a 1.700.000 de oameni (1963-1981).
Kim Il Sung (1912-1994) Coreea de Nord
Responsabil pentru moartea a 1.600.000 de oameni (1948-1994)
Mengistu Haile Mariam (1937 – ), Etiopia
Responsabil pentru moartea a 1.500.000 de oameni (1974-1991)
Yakubu Gowon (1934 – ) Nigeria / Biafra
Responsabil pentru moartea a 1.100.000 de oameni (1966-1975).