CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

AMERICA E PE MOARTE SUB ASALTUL ”CORECTITUDINII POLITICE” DE SORGINTE NEOMARXISTĂ

America trage să moară de o boală cumplită. Nu este COVID-ul!

Statele Unite, fostul „paradis al libertății”, se sting pe picioare, măcinate de o maladie stranie împotriva căreia par să nu aibă antidot, nici vaccin, scrie comentatorul ADRIAN PĂTRUȘCĂ  în https://www.activenews.ro, reproducând un editorial excepțional de Giulio Meotti publicat de Gatestone Institute.

Astăzi, în America, există o nouă generație de exilați din regimurile comuniste care se luptă cu noua corectitudine politică numită „wokeism”.

Înainte de a deveni laureat al Premiului Nobel pentru Literatură și autor al volumului The Captive Mind, Czeslaw Milosz a luptat împotriva a două regimuri totalitare în țara sa, Polonia: mai întâi Nazismul, apoi Comunismul care l-a înlocuit.

În 1945, după ce a intrat în diplomația poloneză, Milosz a fost numit atașat cultural la ambasada din New York, până a fost rechemat în 1950.

În 1951, a fugit în Franța.

În 1960, Milosz s-a mutat cu familia sa în California, unde a acceptat un post de profesor de limbi și literaturi slave la Universitatea Berkeley.

Experiența sa în Bay Area a fost marcată de o repulsie viscerală față de noua corectitudine americană.

„Când stai la fereastra unui campus cu o profesoară de origine germană, privindu-i (pe studenți) dând foc la bibliotecă, și ea spune «Îmi amintesc», este destul de terifiant”, a scris Milosz.

Milosz a fost martor la începuturile dezvoltării viitoarei clase conducătoare americane.

„Într-o mare măsură, atmosfera din universitățile americane este determinată de cei care erau niște revoluționari în 1968”, a scris el.

Și a adăugat:

„Astăzi trebuie să fii corect politic, ceea ce înseamnă că trebuie să fii de partea negrilor, împotriva rasismului și în favoarea a tot ce este progresist.”

Întrebat care sunt diferențele și asemănările între represiunea sovietică și corectitudinea politică din Occident, un alt disident anti-sovietic, scriitorul rus Vladimir Bukovski – care, în ciuda celor 12 ani petrecuți în temnițele sovietice, nu a putut găsi un editor american timp de 25 de ani – a răspuns:

„Cea mai mare parte a acestei mizerii își are originea în campusurile din Statele Unite. Am fost la Stanford la jumătatea anilor 1980 și am asistat cu uluire cum a apărut corectitudinea politică.

„I-am acuzat întotdeauna pe oameni ca Stalin sau Beria de cenzură, însă apoi am înțeles că mulți intelectuali o doresc! Asemenea oameni vor dori întotdeauna să existe cenzură; vor dori întotdeauna să fie opresori pentru că întotdeauna au pretins că sunt opresați.”

Natan Șaranski, care a luptat împotriva regimului sovietic din interiorul Gulagului înainte de a pleca din URSS în Israel în 1986, scria recent:

„Termenul Corectitudine Politică, care este popular astăzi, a apărut la sfârșitul anilor 1920 pentru a exprima necesitatea de a-i corecta pe deviaționiștii de la linia oficială a Partidului Comunist…

„Astăzi, în Occident, presiunea asupra oamenilor de a se conforma nu vine de la vârfurile totalitare – liderii noștri politici nu sunt dictatori staliniști. În schimb, vine de la fanaticii din jurul nostru, din preajma noastră, la școală, la muncă, adesea folosind Twitter Shaming pentru a-i agresa pe oameni și a-i reduce la tăcere – sau la o falsă, corect politică conformare.”

Garry Kasparov, dintr-o nouă generație de critici ruși, observa și el „spirala autodistructivă a Occidentului”, care își distruge moștenirea culturală în loc să o apere.

În legătură cu slăbiciunea liderilor occidentali, campionul mondial la șah a spus că a privit recent cu emoție rândurile de cruci albe ale soldaților americani căzuți în Normandia.

„Unde sunt oamenii ca De Gaulle și Churchill?”, a declarat el pentru Le Figaro. „Văd o mulțime de Chamberlain și de Daladier… Am fost șocat să văd precipitarea de a demistifica personajele istorice judecate conform criteriilor noastre actuale. Occidentul ar trebui să fie mândru de ei, nu să-i urască.”

Lei Zhang, profesor de fizică la Universitatea din Winston Salem, se întâmplă să fie născut în China, în 1966, anul în care a început Revoluția Culturală a lui Mao Țe Dun.

Timp de zece ani, Gărzile Roșii, formate în majoritatea lor din studenți, au patrulat pe străzile Chinei în căutare de disidenți, de gânditori independenți și de profesori.

„Nu exista libertate de expresie, nu puteai împărtăși valori sau idei dacă acestea nu erau valorile și ideile lui Mao”, a spus Zhang într-un interviu pentru Carolina Journal. El vede o asemănare tulburătoare cu situația din universitățile americane:

„Vezi oameni care spun: «Matematica este supremație albă» sau că Aritmetica a fost inventată de cutare bărbat din cutare rasă, deci Aritmetica înseamnă asuprire. Este stupid.”

Zhang atrage atenția asupra a ceea ce consideră un efect devastator asupra libertății de exprimare:

„Nu mai poți vorbi. Oamenii din universități sunt în cea mai mare parte a lor liberali, așa că politicile liberale ajung în sălile de curs, însă nu poți spune cu glas tare că acest lucru este greșit și că va avea efecte grave. Dacă nu ai libertate de exprimare, nu ești liber.”

Riscul viitorului îl reprezintă spălarea pe creier din școlile elementare americane sub forma „Teoriei Critice a Rasei”.

După cum explică Christopher Rufo de la Manhattan Institute pentru USA Today, teoria critică a rasei reprezintă o reformulare a marxismului dialectic al exploatatorului și exploatatului, „înlocuind clasele burgheziei și proletariatului cu identitatea de alb și Negru” (întotdeauna cu N mare).

Altfel zis, teoria critică a rasei este o formă de „marxism bazat pe rasă”.

Acesta pare să fie motivul pentru care acești exilați, care au cunoscut marxismul în propriile lor țări, sunt alarmați văzând cum versiunea rasistă de marxism a „exploatatorului și exploatatului”  se răspândește pretutindeni în Statele Unite.

Potrivit lui Zhang:

„Când le spun copiilor de grădiniță, în vârstă de 5 sau 6 ani, că sunt răi deoarece aparțin cutărei rase, sau că sunt oprimați dacă fac parte din cutare grup, este foarte grav, deoarece ei nu își pot schimba culoarea pielii sau locul de baștină.

„Nu au ales ei să fie de o rasă sau de alta, sunt americani, cu toții suntem americani și dacă le batem unii cu alții din cauza acestei ideologii atunci sunt de acord cu cei care afirmă că acest lucru va distruge America.

„Așa s-a întâmplat în timpul lui Mao și al Revoluției Culturale. Tuturor copiilor, de la vârste foarte fragede, li s-a spus să îl iubească doar pe Mao și Revoluția. Dacă nu ești de acord sau spui altceva, ești pedepsit, ești reeducat ca să crezi în Mao. Nu ai libertatea de a gândi.”

Sun Liping, un important sociolog chinez, a afirmat că, în America, corectitudinea politică a apărut ca un mijloc de a promova egalitatea, iar astăzi este „o povară, un fel de lanțuri cu care America s-a legat, un fel de sclavie autoimpusă.”https://8a2e049457a34c29223bb77bbe0d3acc.safeframe.googlesyndication.com/safeframe/1-0-38/html/container.html

Yeonmi Park, cea mai importantă defectoare nord-coreeană, a afirmat că dintotdeauna a privit Statele Unite ca pe o țară a libertății de expresie și de gândire, până când a mers la universitate aici.

S-a înscris la Universitatea Columbia și a spus că a fost imediat șocată de ce a văzut în clasa ei: sentimentele anti-occidentale și corectitudinea politică, care au făcut-o să afirme că „nici măcar în Coreea de Nord nu sunt atât de tâmpiți”.

„Am crezut că America este altfel, însă am văzut atâtea asemănări cu ce am trăit în Coreea de Nord încât am început să mă îngrijorez.”

Când era copil, în Heysan, Coreea de Nord, tatăl ei a fost trimis într-un lagăr de muncă forțată pentru că a vândut pe piața neagră diverse bunuri ca orez sau zahăr, pentru a-și putea hrăni familia.

În 2007, Yeonmi Park a fugit din Coreea de Nord împreună cu mama ei.

Este o mare tristețe, a spus ea, să vadă îndoctrinarea din America.

„Când am mers la Columbia, primul lucru pe care l-am învățat a fost că toate problemele sunt din cauza bărbaților albi.”

Dezbaterile îi aminteau de sistemul de caste din Coreea de Nord, unde oamenii sunt clasificați în funcție de strămoșii lor.

„Credam că nord-coreenii sunt singurii care îi urăsc pe americani, însă se vede că sunt mulți care îi urăsc chiar în această țară.”

În fostul ei „paradis socialist”, Coreea de Nord, studenții erau obișnuiți să își țină gura.

„Mama mea mi-a spus că lucrul cel mai periculos pe care îl am este limba”, spune Park. „Așa că știam cât este de periculos era să spui lucruri greșite.”

Anna Krylov, care s-a născut în Uniunea Sovietică și acum este profesoară de chimie la Universitatea din California, a comparat atmosfera ideologizată în care a trăit în fosta ei țară cu actuala politizare a vieții științifice și culturale din Statele Unite:

„M-am maturizat într-o perioadă de relativ dezgheț, după moartea lui Stalin. Totuși, ideologia impregna toate aspectele vieții, iar supraviețuirea impunea o adeziune strictă la linia partidului și demonstrații entuziaste ale unui comportament ideologic corespunzător.

„A nu deveni membru al organizației de tineret comuniste (Komsomol) ar fi fost o sinucidere în carieră – cei care nu erau membri erau excluși din învățământul superior.

„A practica deschis religia putea avea consecințe grave, mergând până la închisoare. La fel, a citi cărțile interzise (Orwell, Soljenițîn etc.) Până și o carte de poezie care nu figura pe lista aprobată de stat putea să te bage în bucluc.

„Știința nu era scutită de acest control ideologic strict. Influențele occidentale erau considerate periculoase. Tratatele și articolele științifice nu încetau să sublinieze superioritatea și preeminența științei ruse și sovietice. Discipline întregi au fost declarate imorale din punct de vedere ideologic, reacționare și ostile cauzei dominației clasei muncitoare și a Revoluției Mondiale. Exemple notabile de «pseudo-științe burgheze» erau genetica și cibernetica.”

Repede înainte către un alt secol: 2021. Războiul Rece este doar o amintire. „URSS nu mai există pe hartă”, spune Krylov.

„Însă am ajuns să trăiesc moștenirea ei la mii de mile distanță spre vest, unde descopăr o atmosferă crepusculară orwelliană. Am fost martoră la încercările tot mai agresive de a supune știința și educația controlului ideologic și cenzurii.

„La fel ca în era sovietică, cenzura este justificată de binele suprem. În anii 1950, binele suprem era promovarea Revoluției Mondiale, iar în 2021 binele suprem este Dreptatea Socială.

„Ni se spune că, pentru a construi o lume mai bună și a rezolva inechitățile sociale, trebuie să ne epurăm literatura de numele ale căror dosare nu se ridicau la înălțimea standardelor stabilite de auto-proclamații deținători ai noului adevăr, elita. Ni se spune că trebuie să rescriem programa și să ne schimbăm modul de a preda și de a vorbi.

„Din punct de vedere al comunității, ne confruntăm cu o alegere importantă. Putem să sucombăm în fața ideologiei de extremă stânga și să ne petrecem restul vieții într-o permanentă vânătoare de fantome și de vrăjitoare, rescriind istoria, politizând știința, redefinind elementele limbii și transformând STEM (știința, tehnologia, ingineria, matematicile) într-o farsă. Sau putem apăra un principiu cheie al societății democratice – schimbul liber și necenzurat de idei – și să ne urmăm misiunea noastră principală, căutatea adevărului, concentrându-ne atenția pe rezolvarea problemelor reale și importante ale omenirii.”

Este de o importanță vitală să ascultăm și să citim ceea ce spun și scriu cei care au scăpat din regimurile represive.

Ei au trecut prin intimidare personală, propagandă politică, spălarea creierului în școli și în universități și prin teroare intelectuală pentru un cuvânt, o carte sau o idee „greșită”.

Astăzi, cei care au fugit din regimurile comuniste văd – mai periculoase – aceeași cenzură și represiune totalitară repetându-se în democrația americană.

Ei știu mai bine ca noi ce înseamnă libertatea de gândire și prețul pe care trebuie să-l plătim pentru a o apăra. 

22/07/2021 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Două variante din 1969 ale unui plan de atac nuclear sovietic asupra Chinei

 

 

china-USSR-hl

 

 

 

 

În 1969, lumea era în pragul unui război nuclear între URSS și China. Fostul consul sovietic din Shanghai, Titarenko, spune că Henry Kissinger, fost secretar de stat american,  a vorbit despre îngrijorarea  lui Mao despre o lovitură atomică sovietică asupra Chinei.

La rândul lor, istoricii americani Zhang și Holliday consideră că în 1969, China  a intrat în conflict cu URSS pentru a rezolva gravele sale probleme interne, iar Moscova ca răspuns se pregătea să declanșeze un război atomic scrie publicația de limbă rusă http://www.ttlok.ru

Ambele versiuni sunt însă de acord că această conjunctură a aruncat în 1969 China în brațele Statelor Unite, iar Beijingul a început pentru o lungă perioadă de timp să considere URSS / Rusia ca principalul său inamic.

În revista International Processes, nr. 4, 2014, fostul consul sovietic din Shanghai, consultantul principal pentru China al Comitetului Central al PCUS, Mikhail Titarenko, a prezentat versiunea sa despre conflictul dintre URSS și China în 1969.

(Mikhail Titarenko a studiat la Universitatea Peking în 1957-1958, din septembrie 1959 a studiat la Facultatea de Filosofie a Universității Fudan din Shanghai, a cărei diplomă a primit-o în 1962. În 1961-1965, a lucrat în misiuni diplomatice la misiunile Ministerului Afacerilor Externe ale URSS de la Beijing și Shanghai În anii 1965-1985 – referent, consultant pentru China și Extremul Orient al aparatului Comitetului Central al PCUS. Din 1985 – director al Institutului Extremului Orient al Academiei Ruse de Științe).

În 1969, la inițiativa lui Mao Zedong, a fost organizată o provocare chineză pe insula de frontieră Damanski. Evenimentele au arătat că acest lucru a fost făcut pentru a arăta poporului chinez și americanilor (mai ales acestora), că URSS este inamicul atât al Chinei, cât și al SUA și că Tratatul de alianță, prietenie și cooperare sovietico-chinez este o bucată de hârtie fără valoare .

 

Apoi  pentru că au considerat că prima acțiune nu a fost suficient de convingătoare, chinezii au organizat o a doua provocare în Kazahstan în districtul Jelanashkoly.  

 

 

 

china 11

 

 

 

Americanii au apreciat situația creată și intențiile lui Mao, iar Henry Kissinger a înmânat chinezilor „documentele secrete” ale CIA, din care reieșea că Uniunea Sovietică urma să dea un atac atomic preventiv la Xinjiang,asupra centrului nuclear  chinez .

Mareșalul Lin Biao a aflat că era pregătită o vizită a președintelui Richard Nixon însă el și oamenii lui doreau să o oprească.

 A devenit clar că Lin Biao și grupul militar nu  împărtășea intenția președintelui Mao de a se apropia de Statele Unite împotriva URSS.

Deși din  punct de vedere al sănătății, Mao era într-o formă proastă, medicii au făcut totul pentru a-l aduce într-o stare aptă  să poată discuta cu Nixon cel puțin 30 de minute. Au stat de vorbă aproape o oră.

În timpul vizitei lui Nixon, Mao Zedong a propus de fapt o alianță  sino-americană împotriva Uniunii Sovietice. Conducerea sovietică de atunci a apreciat ca foarte serioase  pericolele care ar fi  putut apărea în urma unei astfel de alianțe.

Moscova a fost forțată să- și revizuiască toate planurile de dezvoltare a economiei naționale, a întârziat planurile existente de creștere a nivelului de trai al populației  concentrându-și eforturile bugetare pe susținerea cheltuielilor pentru crearea unei parități între arsenal  său de rachete nucleare și cel al Statele Unite și consolidarea frontierelor sale de est, iar forțele armate din Orientul Îndepărtat au fost întărite considerabil.

Prin urmare, vorbind despre  China, se poate spune că președintele Mao a avut o importantă contribuție pe termen lung în prăbușirea URSS.

Statele Unite, împreună cu Mao, au forțat Uniunea Sovietică să intre  într-o cursă armamentară istovitoare.

În același timp, americanii au profitat de oportunitățile care s-au deschis pentru ei în cooperarea cu China, pentru a crea o soft power în China și de a o apropia de  sistemului de valori american. Statele Unite au înregistrat progrese mari în acest sens.  

Istoricii americani Yoon Zhang și John Holliday în cartea Mao necunoscut Unknown Mao (publicată în SUA în 2005 în Rusia în 2007; încă interzisă in China).

 

 

china 3

 

 

 

Mao descria „revoluția culturală” ca o mișcare concepută pentru a scăpa China de stilul de conducere al revizionistilor sovietici. Înainte de epurarea partidului și al nouălea Congres al Partidului Comunist Chinez, Mao avea nevoie de o victorie  asupra URSS.

Pentru conflictul care urma,  în martie 1969 China a ales mica insulă nelocuită din Zhenbao (sau Damansky, în rusă), situată pe râul Ussuri. Rezultatul acestui conflict este cunoscut: aproximativ 60 de ruși și 800 de chinezi au fost uciși.

 Mao avea acum o idee despre puterea (sau mai bine zis, slăbiciunea) armatei sale – pierderile rușilorcomparativ cu ale chinezilor (1:12) fiind mai mult decât  evidente.

O săptămână mai târziu, premierul sovietic Kosîghin a sunat la Beijing, cu toate că cele două țări comuniste nu mai aveau relații diplomatice  de trei ani dar chinezii  au refuzat să discute cu  „blestematul revizionist sovietic”. A doua zi, s-au înregistrat mișcări importante de trupe sovietice pe granița de nord-est.

Intrat în panică, Mao a ordonat Ministerului său de Externe să informeze Moscova că este gata să negocieze și că nu dorește război. Mao se temea mai ales că rușii vor întreprinde un atac aerian masiv asupra sălii în care se aflau delegații la cel de-al IX-lea Congres de la Beijing, care urma să se  deschidă zece zile mai târziu.

Cu toate acestea, congresul s-a deschis – într-o atmosferă de secret fără precedent. Conduita sa nu a fost raportată până la sfârșitul acesteia. Două mii dintre delegații săi au fost închiși în camere de hotel cu perdele bine trase.

Mao avea motive să fie alarmat. La 13 august 1969, rușii au lansat un atac la granița URSS (în Kazakhastan) și Xinjiang. Zeci de tancuri rusești și transportoare blindate au pătruns adânc în în teritoriul chinez, încercuind și  masacrând  trupele chineze.

 

La sfârșitul anului 1964, mareșalul sovietic Malinovski  vorbea deja apropiaților săi despre ideea unui atac fulgercătre capitala chineză (ar fi ajuns în Beijing de-a traversând stepa goală din Mongolia în două zile ).

La acel moment, China nu ar fi avut o apărare eficientă împotriva blindatelor sovietice dacă rușii ar fi  decis să continue înaintarea  spre Beijing.

De aceea Mao a ordonat crearea unor obstacole artificiale de 20-40 de metri înălțime și 250-400 de metri lățime și șanțuri antitanc de 120 de metri împotriva tancurilor sovietice . Au fost transportate în acest scop de la mari depărtări, cantități  enorme de pământ și piatră .

 

 

China 4

 

 

 

De asemenea, Mao se temea de un atac nuclear asupra Chinei și a altor facilități strategice.

În septembrie 1969, Kosîghin s-a întâlnit pe aeroportul din Beijing cu al doilea om în ierarhia de conducere a Chinei, Zhou Enlai.

Chinezii nu au primit garanții că URSS nu va aplica lovituri nucleare asupra țării lor. O săptămână mai târziu, Zhou a scris o scrisoare către Kosyghin cerându-i să fie de acord cu renunțarea la un atac  nuclear, dar Moscova a ignorat documentul.

Între timp, un articol al lui  Victor Louis, un jurnalist   internațional cu  legaturi în  KGB, a fost publicat într-un ziar din Londra. În articol  Louis a susținut că Kremlinul discuta despre posibilitatea unui bombardament nuclear asupra Chinei și că intenționează după aceea să susțină  o „conducere alternativă” pentru China.

Mao a intrat în panică și a fost de acord că o delegația sovietică ar trebui să vină în vizită în China. Rușii trebuiau să sosească la 18 octombrie 1969.

Mao și cercul său de apropiați  se temeau că avionul care va veni în China nu va avea la bord înalți demnitari sovietici ci bombe atomice, așa că el și adjuncții săi au plecat la  sud de Beijing, iar Ciu En lai s-a adăpostit  într-un buncar nuclear din Xishan, în care a rămas până în februarie 1970. Mao a părăsit adăpostul după ce s-a convins pe 18 octombrie că demnitarii ruși au coborât din  avion.

Această psihoză de război a durat în China patru luni. Întreaga armată a fost pusă în alertă și zeci de milioane de chinezi  au fost mobilizați la nivel național să construiascî buncăre antiatomice.  

 

 

china 5

 

 

În mai 1970, relațiile diplomatice dintre URSS și China au fost restabilite, rușii au promis să nu recurgă la bombardamente nucleare. Totuși, frica de amenințarea sovietică l-a aruncat atunci pe Mao în brațele Statelor Unite – iar rușii mult timp (dacă nu pentru totdeauna) au rămas pentru Beijing principala amenințare.

 

 

+++

  

În loc de încheiere 

 

Richard Pipes, un academician american care se specializase în istoria Rusiei și  în special a Uniunii Sovietice, fost  membru al administrației Reagan, a vizitat China în 1977, ajungând la concluzia că în China principalul inamic al acestei țări era considerată Uniunea Sovietică .

 

„Împreună cu SUA, vom rupe ursul polar” spuneau chinezii.

 

Richard Edgar Pipes (  11 iulie 1923 – 17 mai 2018) a  de – a lungul întregii sale cariere un anticomunist convins . În 1976, a condus echipa B , o echipă de analiști organizată de Agenția Centrală de Informații care a analizat capacitățile și obiectivele strategice ale conducerii militare și politice sovietice.  Din 1958 până în 1996, Pipes a lucrat la Universitatea Harvard .

Pipes a fost din 1976 șeful echipei B , compus din experți civili și ofițeri în retragere și un apropiat al  directorului CIA de atunci George H. Bush.

Echipa B a fost creată la inițiativa  secretarului apărării de atunci, Donald Rumsfeld, ca o structură paralelă cu grupul de oficiali ai informațiilor CIA, cunoscută sub numele de echipa .

Scopul a fost acela de a se  face  o evaluare mult mai profundă a capacităților militare ale Uniunii Sovietice. 

Nu este surprinzător, că Estimarea Națională de Informații a Uniunii Sovietice și evaluările  anuale ale  CIA, au  subestimat atât strategia militară sovietică, și ambițiile acestei țări, interpretând greșit intențiile sovietice.

Echipa B  a ajuns la concluzia că sovieticii au dezvoltat mai multe arme noi,  o flotă submarină dotată cu armă nucleară, care folosea un sistem care nu depindea de sonar activ, fiind astfel nedetectabil de tehnologia existentă.

Potrivit lui  Pipes, „Echipa B a fost desemnată să examineze probele și să vadă dacă se poate concluziona că strategia sovietică reală este diferită de cea americană în privința capacității de distrugere. Acum s-a demonstrat în totalitate că a fost”. 

În 1986, Pipes a susținut că echipa B a a furnizat factorilor de decizie americani estimări și analize de apărare mai realiste.

De asemenea, el a fost convins că principalul pericol pentru Rusia era reprezentat de  China și de islamismul militant.

 

 

 CITIȚI ȘI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/07/12/un-plan-american-de-ocupare-a-urss-la-sfarsitul-anilor-50/

13/07/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

LIDERUL COMUNIST CHINEZ, MAO ZEDONG, A DENUNŢAT PUBLIC ÎN 1964 OCUPAREA BASARABIEI ŞI A ALTOR TERITORII ROMÂNEŞTI DE CĂTRE URSS

 

ÎN 1964, MAO ZEDONG DENUNŢA PUBLIC OCUPAREA BASARABIEI DE CĂTRE URSS

 

 

Nu de mult, sub egida prestigiosului Institut Naţional pentru Studiul Totalitarismului, condus de prof. Radu Ciuceanu, a văzut lumina tiparului volumul „Problema Basarabiei în discuţiile româno-sovietice din timpul războiului rece” 1945-1989, datorat eminentului istoric Ion Constantin, unul dintre cei mai buni cunoscători ai acestui delicat subiect.  

În legătură cu faptul că în  1964, România încetase toate acţiunile de cooperare informativă formale sau informale cu reţeaua informativă a Tratatului de la Varşovia, autorul arată că:

„În decembrie 1964, la un an şi jumătate după ce îi sugerase lui Hruşciov ca Moscova să îşi retragă reţelele clandestine de spionaj de pe teritoriul statelor socialiste, Bucureştiul a şocat din nou Moscova declarând public că se simte „nevoia” de schimbare în procesul decizional care implica statele membre ale Tratatului de la Varşovia”.

Pornind de la acest fapt şi de la altele precum Declaraţia din aprilie 1964, „În acea perioadă, analişti occidentali considerau că Bucureştiul devenise mult mai independent faţă de Moscova decât Belgradul, fiind deja pe cale să stabilească legături militare mai „lejere”.

Aşa cum arată studii recente, în iulie 1964, CIA, care în mod obişnuit era destul de precaută când venea vorba de România, a afirmat că „succesul înregistrat de aceasta în încercarea sa de a-şi apăra interesele naţionale poate inspira acţiuni similare din partea statelor est-europene”.

 Liderul comuniştilor chinezi, Mao Zedong, a abordat public chestiunea ocupării Basarabiei de către URSS, el fiind, după ştiinţa noastră, singurul şef al unui stat străin care s-a pronunţat în această problemă, denunţând politica raptului teritorial a lui Stalin şi a urmaşilor lui.

Personal, am auzit de la unii colegi mai vârstnici că şi preşedintele francez Charles de Gaulle ar fi intenţionat să facă acelaşi lucru în mai 1968, în timpul vizitei sale oficiale la Bucureşti. Nu am reuşit să obţin probe concrete în acest sens, nici de la interpreţii săi şi nici de la alte persoane implicate direct în acel eveniment, aşa că rămân doar cu acest zvon.(Dumitru Constantin)

Mao Zedong îşi exprimă sprijinul pentru România în chestiunea Basarabiei

Atitudinea Bucureştiului de independenţă faţă de Moscova este tot mai mult încurajată de Beijing, care încearcă să asocieze revendicările româneşti faţă de Uniunea Sovietică cu cele chineze din Orientul Îndepărtat.

De menţionat că oficiosul Partidului Comunist Chinez, „Jenminjibao”, publicase încă din 1960 referiri la acest subiect, pentru a indica politica constant agresivă pe care ruşii au practicat-o la adresa ţărilor din jur.

Poziţia chineză în această chestiune a fost exprimată în cea mai dezvoltată formă de liderul chinez Mao Zedong, în aceeaşi zi de 10 iulie 1964 (curioasă coincidenţă), când la Moscova delegaţiile română şi sovietică se confruntau pe tema Basarabiei, aşa cum am arătat mai sus. În acea zi, preşedintele chinez a introdus în „circuitul public” chestiunea „teritorială” dintre URSS şi România, cu ocazia unei întrevederi cu delegaţia parlamentarilor socialişti japonezi, în prezenţa a 32 de jurnalişti niponi.

La rugămintea unuia dintre membrii delegaţiei nipone de a se pronunţa în privinţa insulelor Kurile, pierdute după cel de-al Doilea Război Mondial de Japonia, Mao Zedong a dat un amplu răspuns, în care a arătat: „Pământuri cucerite de sovietici sunt foarte multe. Conform Hotărârii de la Yalta, Uniunea Sovietică, sub pretextul garantării independenţei Mongoliei, a ocupat în realitate această ţară… În 1954, când Hruşciov şi Bulganin au fost la noi, în China, noi am pus această problemă, dar ei au refuzat să discute.

Ei şi-au declarat teritoriu propriu o parte a României. Despărţind o parte a Germaniei de Est, sovieticii au alungat populaţia locală în partea de Vest a Germaniei. Luând o parte din teritoriul Poloniei, ei au alipit-o la Rusia, iar drept compensaţie le-au dat polonezilor o bucată din Germania de Est.

Acelaşi lucru l-au făcut şi în Finlanda. Ei au despărţit şi au luat tot ce au putut dezmembra. Chiar declarau că regiunea Sintzian şi teritoriul din nordul bazinului fluviului Amur trebuie alipite la URSS… Uniunea Sovietică ocupă un teritoriu de 22 de milioane km2, pe când populaţia ei constituie doar 200 milioane de oameni.

Japonia având un teritoriu de numai 370 000 km2 are o populaţie de 100 milioane de persoane. Cu aproximativ 100 de ani în urmă, teritoriul de la răsărit de lacul Baikal din Siberia a intrat în componenţa Rusiei şi de atunci Vladivostok, Habarovsk, Kamceatka ş.a. au trecut evident şi în componenţa Uniunii Sovietice. Noi încă nu le-am prezentat pretenţiile noastre asupra anumitor teritorii. Cât priveşte Insulele Kurile, aici pentru noi totul e clar: acestea trebuie retrocedate Japoniei”.

Enumerând teritoriile ocupate de URSS, liderul chinez declara că sovieticii „şi-au însuşit o parte din România”[1], fără a preciza însă care este această parte. Referirea la Basarabia şi Nordul Bucovinei era însă cât se poate de clară.

Pe 11 august 1964, presa japoneză a publicat în detaliu acest interviu, care a avut apoi un amplu ecou internaţional, diferendul teritorial sovieto-chinez devenind astfel public. Tot în 1964, ambasada Chinei de la Bucureşti difuzează o hartă a României cuprinzând şi Basarabia[2].

Aparatul de propagandă sovietic, inclusiv din RSS Moldovenească, reacţionează „cu revoltă şi indignare” faţă de „declaraţiile provocatoare şi şoviniste” ale lui Mao Zedong

Prezidiul CC al PCUS, la şedinţa din 19 august 1964, a însărcinat MAE al URSS şi Secţia CC al PCUS pentru relaţii cu partidele comuniste din ţările socialiste să elaboreze teze de principiu pentru soluţionarea paşnică a diferendelor teritoriale sau de frontieră între ţările socialiste.

Comentarii în presa sovietică pe această temă au apărut la începutul lunii septembrie 1964. Ziarul „Pravda” a publicat, pe 2 septembrie, editorialul În legătură cu discuţia lui Mao Zedongcu grupul socialiştilor japonezi, în care se arăta că „dacă graniţele Rusiei ţariste se stabileau de politica acaparatorilor imperialişti, graniţele Uniunii Sovietice s-au fixat în urma exprimării benevole a voinţei popoarelor în baza principiului autodeterminării libere a naţiunilor” şi că aceste popoare „nicicând şi nimănui nu vor permite să atenteze la dreptul lor de a-şi alege destinul”[3].

Aparatul de propagandă sovietic, inclusiv din RSS Moldovenească, a început o amplă campanie de „prelucrare” a acestui material. În campania din RSSM de combatere a tezelor „revizioniste” ale liderului chinez accentul era pus pe faptul că teritoriul dintre Prut şi Nistru „a intrat” în componenţa Imperiului Rus „aproape cu o jumătate de veac înainte de formarea regatului român”, pe presupusul rapt al Basarabiei de către România la 1918 şi pe actul „de justiţie” din 28 iunie 1940, când Basarabia „a fost reunită pe cale paşnică la Patria Sovietică”. Aceste teze erau adresate atât preşedintelui Mao Zedong, care vorbise despre teritoriile adjudecate de sovietici pe seama României, dar, în egală măsură, şi liderilor români, al căror nou curs politic „nu mai oferea previzibilitatea de altădată în raport cu marele vecin din Răsărit”[4].

La Plenara CC al PCM din 5 septembrie 1964, primul secretar Ivan I. Bodiul declara: „Poporul moldovenesc cu revoltă şi indignare a aflat despre declaraţiile provocatoare, şoviniste ale lui Mao Zedong în problemele teritoriale. Fiecare elev ştie că teritoriul Basarabiei a intrat în componenţa Rusiei aproape cu jumătate de veac înainte de formarea regatului Român. Acest teritoriu nu s-a aflat niciodată în cadrul României, cu excepţia celor 22 de ani de ocupaţie silnică”. Pentru a „argumenta” aceste aserţiuni, liderul comuniştilor moldoveni îl invoca pe V.I. Lenin care afirmase că „ocuparea Basarabiei de România este o violare a populaţiei basarabene”, exprimându-şi „protestul vehement împotriva ocupării acestei părţi a Patriei noastre”[5].

Pentru a sublinia „caracterul unanim şi univoc” al condamnării poziţiei conducătorului chinez de către cetăţenii RSSM, Ivan I. Bodiul făcea referire la spusele colhoznicului T. Gaşco din artelul agricol „Put Lenina” („Calea lui Lenin” în limba rusă), raionul Făleşti, de lângă Prut, care declarase că:

„Noi moldovenii, care am trăit ani îndelungaţi sub jugul boierilor români, credem că Mao Zedong şi-a propus scopul provocator de a aprinde spiritele antisovietice, speculând pe simţămintele naţionaliste ale celor mai reacţionare forţe. Acest lider nu ştie că în toţi anii ocupaţiei boierii români au ţinut poporul nostru în sărăcie, întuneric şi ignoranţă. Schingiuiau ţăranii pentru cea mai mică nesupunere, îi alungau de pe ultimul petic de pământ. Numai după reunirea Basarabiei cu Patria-mamă, noi am respirat cu pieptul plin de cetăţeni ai marii ţări a Sovietelor”[6]. Vorbind în numele întregii populaţii din RSSM, I.I. Bodiul respingea cu fermitate „clevetirea celor care îşi bagă nasul nu în oala lor, care vor să ne certe cu vecinii – cu oamenii muncii din Republica populară Română”, subliniind că „poporul moldovenesc a obţinut libertatea adevărată şi progresul numai mulţumită victoriei puterii Sovietice, conducerii înţelepte a partidului Comunist şi marelui ajutor al popoarelor frăţeşti ale Uniunii Sovietice”. În final, el îşi exprima convingerea că RSS Moldovenească va rămâne „pe vecie în familia prietenoasă a popoarelor sovietice”[7].

Aceste teze erau reiterate de liderul comuniştilor moldoveni şi în câteva articole publicate în organele centrale de presă ale CC al PCUS, precum „Kommunist” şi „Pravda”, consacrate împlinirilor înregistrate de RSSM în ajunul celei de-a 40-a aniversări „de la crearea statalităţii naţionale sovietice socialiste moldoveneşti şi a Partidului Comunist al Moldovei”[8].

Potrivit lui Bodiul, ceasul istoriei „poporului moldovenesc” a pornit în sec. al IX-lea, când triburile slave ale ulicilor şi tiverţilor „se aşază pe Nistru”, punând bazele unei „prietenii” de veacuri, deşi statul moldovenesc medieval a apărut pe la 1359. La 1812, Basarabia „a fost eliberată de sub jugul otoman”, unindu-şi destinul cu cel „al fratelui său mai mare – poporul rus”.

În 1918, România „burghezo-moşierească”, cu ajutorul „direct” (?!) al SUA, Angliei, Franţei, dar şi al „organizaţiei burghezo-naţionaliste contrarevoluţionare «Sfatul Țării», a rupt Basarabia de la trupul tinerei Patrii Sovietice”, reprezentând „un eveniment istoric remarcabil în viaţa poporului moldovenesc”, iar la 28 iunie 1940, statul sovietic reuşea să înfăptuiască „pe cale paşnică reunirea (!?) Basarabiei cu URSS”.

În continuare, I.I. Bodiul arăta că la 2 august 1940 Sovietul Suprem al URSS a adoptat Legea cu privire la transformarea RASS Moldoveneşti în RSS Moldovenească, ca republică unională în cadrul Uniunii Sovietice, deşi ulterior teza oficială în legătură cu această dată va insista asupra „formării” RSSM.

După război, odată cu restabilirea puterii sovietelor în RSSM, într-un interval scurt „s-au afirmat relaţii de producere noi, a luat sfârşit procesul de formare a naţiunii moldoveneşti socialiste” (?!), au fost atinse „noi culmi în dezvoltarea social-economică şi culturală”[9].

Pe 12 octombrie 1964, în stânga Prutului se marcau cu fast 40 de ani de la formarea RSSM şi PCM. Sosit la Chişinău, cu un mesaj de felicitare adresat de conducerea sovietică de vârf participanţilor la şedinţa solemnă a CC al PCM şi Sovietului Suprem al RSSM, organizată cu acest prilej, N. Podgornîi a făcut o declaraţie în care, între altele, i-a înfierat pe „scizioniştii din Beijing care ridică din nou dispreţuitul drapel al troţkismului”, apreciind că în acţiunile acestora „s-au contopit aventurismul mic burghez şi şovinismul de mare putere, care pricinuiesc o daună enormă statului socialist, întregii mişcări comuniste şi revoluţionare, poporului chinez însuşi”[10].

Aşa cum observa istoricul american Robert King, „susţinerea de către Mao a revendicărilor României în problema Basarabiei” a fost „puternic resimţită din punct de vedere sovietic”[11]. Documente date de curând publicităţii arată faptul că organele KGB indicau drept posibil ca declaraţiile lui Mao să fie inspirate de Bucureşti:

„Conducerea Partidului Comunist Român nu-şi dezvăluie public pretenţiile teritoriale; dar face totul pentru a demonstra că, istoric, etnic şi în alte moduri, Moldova şi regiunea Cernăuţi aparţin României. Declaraţia făcută de Mao în conversaţia cu socialiştii japonezi despre acapararea ilegală de către URSS a Basarabiei a fost creaţia României.

Ziarul francez «Le Monde» a publicat două articole în care erau prezentate îndoieli referitoare la legalitatea includerii Basarabiei în Uniunea Sovietică. Nu este imposibil ca iniţiativa publicării articolelor să vină din România”[12].

Declaraţiile liderului chinez vor face obiectul unor „critici aspre” din partea istoricilor de genul lui A.M. Lazarev, care se va exprima în acest mod: „La moara falsificatorilor istoriei toarnă apă şi unii activişti care îndrăznesc să se autointituleze marxist-leninişti. Se ştie că în anul 1964… Mao Zedong a declarat în mod aţâţător că Uniunea Sovietică, pasămite, «şi-a însuşit o parte din teritoriul României».

Intenţia duşmănoasă şi absurditatea acestui atac sunt atât de evidente, încât nu merită, pur şi simplu, să depunem eforturi şi să acordăm spaţiu pentru infirmarea lui”[13]. Argumentul „academicianului” sovietic era într-adevăr… zdrobitor, astfel încât nici noi nu-i vom acorda spaţiu. În ceea ce priveşte obiectivele vizate de liderii comunişti români, în cadrul acţiunilor de mediere a conflictului chino-sovietic, istoricul american Stephen Fischer-Galatzi sintetiza astfel:

„Unii consideră că românii au folosit ocazia de a sprijini poziţia Rusiei vis-à-vis de China, în schimbul consimţământului eventualei restituiri a Basarabiei. Alţii sunt de părere că românii au încercat să-l determine pe Hruşciov de a reconsidera preţul păcii în lumea socialistă, permiţând Bucureştiului să reînnoiască efortul de mediere şi, în caz de succes, recompensând pe români cu Basarabia, pentru bune oficiii”[14].

Un lucru este evident în orice caz: Bucureştiul a înţeles că poate trage foloase de pe urma conflictului chino-sovietic, ce dobândise notorietate internaţională. Obiectivele vizate nu se limitau doar la mai multă autonomie, stipulată în Declaraţia din aprilie 1964, ci era luată în calcul şi perspectiva pe care aceasta o oferea pentru redeschiderea problemei Basarabiei.

Nu întâmplător, documentele de partid sovietice consemnau că, „prin aţâţarea pasiunilor naţionale, conducătorii chinezi au reuşit să lase amprenta lor asupra politicii României care s-a definit acum în lagărul socialist ca un stat care, sub pretextul apărării suveranităţii sale, la care nimeni şi niciodată nu a atentat, provoacă discordie în comunitatea ţărilor socialiste, se abate tot mai mult de la acţiuni coordonate în politica internaţională, dă uitării principiile de clasă în relaţiile cu ţările capitaliste”[15].

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

[1] Interviul a fost publicat în ziarul „Pravda” din 2 septembrie 1964, care a doua zi a fost sustras din toate chioșcurile și bibliotecile din fosta RSS Moldovenească (Vezi Sergiu Ion Chircă, Basarabie! Libertatea și progresul vin de peste Prut, Ediția a doua, Editura Arc, Chișinău, 2012, pp. 145-146). Materialul a fost preluat apoi în diverse publicații și lucrări occidentale (Vezi „Frankfurter Allgemeine Zeitung”, 3 septembrie 1964; Denis J. Doolin, Territorial Claims in the Sino-Soviet Conflict. Documents and Analysis, Document XIV, Stanford Hoover Institution Studies, 1965, p. 43; Alexandru Șuga, La Republique Sovietique Moldave, în Aspects des Relations soviet-roumaines. 1967-1971, Paris, 1971, p. 168). Vezi și Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 107.

[2] Anton Mărgărit, Rezistența Basarabiei, București, 1991, p. 32.

[3] Apud Gheorghe E. Cojocaru, loc.cit., p. 109.

[4] Ibidem, p. 110.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Vezi pe larg Ibidem, pp. 110-111.

[9] Ibidem, p. 111.

[10] Ibidem, p. 112.

[11] Robert King, op. cit., p. 228.

[12] Christopher Andrew și Vasili Mitrokhin, The Sword and the Shield: The Mitrokhin Archive and the secret history of the KGB, Basis Books, New York, 2001, p. 270.

[13] A.M. Lazarev, Moldavskaya sovetskaya gosudarstvennost i Bessarabsky vopros, Cartea Moldovenească, Chișinău, 1974, p. 61.

[14] Stephen Fischer Galatzi, The New Romania, Boulder M. J. T. Press, 1967, p. 107.

[15] Gheorghe E. Cojocaru, Confruntarea sovieto-română pe frontul ideologic din RSS Moldovenească, p. 217.

autor: Ion Constanti, sursa: Cotidianul

 

 

02/04/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: