CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

SFÂRȘITUL CELUI MAI MARE CRIMINAL IN MASĂ DIN ISTORIA OMENIRII

În data de 9 septembrie 1976 se stingea din viață, la 82 de ani, temutul dictator comunist Mao Zedong (foto), fondatorul și primul președinte al Republicii Populare Chineze.

În această zi, liderul comunist chinez a fost deconectat de la aparatele care îl țineau în viață. Odată cu el a murit și ideologia sa, maoismul.

Rememorând aspecte din viața ”marelui conducător al poporului chinez”, https://www.rfi.ro scrie că Mao s-a născut într-o familie de ţărani relativ bogaţi, în 1893 și a descoperit ideologia comunistă încă din tinerețe când şi-a petrecut cel puțin 16 ani din viață cu munca de agitaţie pentru realizarea unei revoluţii marxiste și în China.

În 1949, când naţionaliştii chinezi conduși de Chiang Kai-shek (Jiang Jieshi – n. 31 octombrie 1887 – d. 5 aprilie 1975), președintele guvernului național din Nanjing și șef al Gomindanului – Kuomintang (primul partid politic chinez, după model occidental, fondat în 1921), au fost învinși şi forţaţi să abandoneze China, refugiindu-se în Taiwan, Mao s-a mutat la Beijing şi şi-a asumat rolul de premier. Atunci s-a născut Republica Populară Chineză.

În China, nivelul sărăciei era de neimaginat, iar Mao a îndreptat ţara spre un proces de industrializare forțată.

Dar în loc să încerce să ridice nivelul de trai, el a canalizat resursele naţiunii spre dezvoltarea industriei şi înarmarea accelerată. ”Marele salt înainte”, pentru China a fost în fapt un mare pas înapoi.

În urma colectivizării agriculturii, au murit de foame zeci de milioane de chinezi.

În 1966, pentru a-şi restabili poziţia conducătoare în partid, a încurajat tineri radicali să iniţieze o nouă revoluţie în China. Această aşa numită „Revoluţie culturală” a lăsat China fără vreo formă de opoziţie sau de gândire liberă.

Intelectualii erau linşaţi, iar oficiali de Partid erau trimişi în fața tribunalelor ”poporului”unde li se înscenau simulacre de procese .

Una dintre măsurile controversate ale lui Mao, care ar fi fost menită să ajute agricultura chineză, a fost campania de exterminare a vrăbiilor pe motiv că acestea măncau grâne.

Efectul ecologic a fost însă și mai devastator, pentru că, fără vrăbii, insectele precum lăcustele au distrus și mai mult culturile chinezilor, care au murit de foame cu milioanele.

Puține surse academice s-au preocupat de viața privată a lui Mao, care a era ținută în total secret în vremea regimului său.

După moartea dictatorului, medicul său personal, Li Zhisui, și-a publicat memoriile sub titlul The Private Life of Chairman Mao.

El a relatat că Mao fuma foarte multe țigări, făcea foarte rar baie și nu se spăla niciodată pe dinți. De asemenea, petrecea mult timp în pat, era dependent de barbiturice și avea un grup mare de parteneri de plăceri de la care a contractat boli cu transmitere sexuală.

Ultima apariție publică a lui Mao – și ultima fotografie cunoscută a lui în viață – a fost în ziua de 27 mai 1976, când l-a întâlnit pe prim-ministrul pakistanez Zulfikar Ali Bhutto, în timpul vizitei de o zi a acestuia din urmă la Beijing.

Fotografiile de la această întâlnire au fost ultimele fotografii ale președintelui Mao - și le-au arătat foarte clar tuturor, inclusiv lui Mao, că nu va mai fi în viață mult timp.

Fotografia de la această întâlnire cu Zulfikar Ali Bhutto arăta foarte clar că Mao se afla la capătul puterilor

Pe 2 septembrie 1976, în jurul orei 17:00, Mao a suferit un atac de cord, mult mai sever decât cele două suferite anterior. Trei zile mai târziu, pe 5 septembrie, un alt atac de cord l-a făcut invalid.

În după-amiaza zilei de 7 septembrie, starea lui Mao s-a deteriorat complet, organele i-au cedat rapid și a căzut în comă cu puțin timp înainte de prânz, fiind pus pe aparate de susținere a vieții.

Avea să fie declarat decedat abia pe 9 septembrie când, în ciuda protestelor soției acestuia, a fost deconectat de la aparatele care îl țineau în viață.

Trupul său a fost depus la “Marea Sală a Poporului”, iar după ceva timp a fost îmbălsămat și depus într-un Mausoleu, fiind expus într-un sicriu cu capac de sticlă, întocmai ca Lenin în Rusia sau Ho Și Min, în Vietnam.

Deşi îşi dorise să fie incinerat, Mao a fost îmbălsămat și expus într-un sicriu cu capac de sticlă, întocmai ca Lenin în Rusia sau Ho Și Min, în Vietnam. Cei care i-au urmat la conducere, numiţi „Banda celor patru” au fost arestați și închişi, după mai puţin de o lună de la moartea sângerosului dictator.

Unul dintre cei patru complotiști a fost văduva Jiang Qing, cea de-a patra soție a lui Mao.

Ceilalţi membri ai bandei puse sub acuzare (foto) erau Zhang Chunqiao, lider de partid de la Shanghai; Wang Hongwen, sindicalist şi ofiţer politic important al Armatei Populare de Eliberare; şi Yao Wenyuan, propagandist de partid.

Sfârşitul lui Mao Zedong, considerat cel mai mare criminal în masă din istoria omenirii, a fost şi sfârşitul regimului represiv pe care acesta îl iniţiase și care era responsabil pentru moartea a aproximativ 50 de milioane de oameni, ca urmare a foametei, persecuției, muncii forțate și a execuțiilor în masă.

Publicitate

13/10/2022 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

AMERICA E PE MOARTE SUB ASALTUL ”CORECTITUDINII POLITICE” DE SORGINTE NEOMARXISTĂ

America trage să moară de o boală cumplită. Nu este COVID-ul!

Statele Unite, fostul „paradis al libertății”, se sting pe picioare, măcinate de o maladie stranie împotriva căreia par să nu aibă antidot, nici vaccin, scrie comentatorul ADRIAN PĂTRUȘCĂ  în https://www.activenews.ro, reproducând un editorial excepțional de Giulio Meotti publicat de Gatestone Institute.

Astăzi, în America, există o nouă generație de exilați din regimurile comuniste care se luptă cu noua corectitudine politică numită „wokeism”.

Înainte de a deveni laureat al Premiului Nobel pentru Literatură și autor al volumului The Captive Mind, Czeslaw Milosz a luptat împotriva a două regimuri totalitare în țara sa, Polonia: mai întâi Nazismul, apoi Comunismul care l-a înlocuit.

În 1945, după ce a intrat în diplomația poloneză, Milosz a fost numit atașat cultural la ambasada din New York, până a fost rechemat în 1950.

În 1951, a fugit în Franța.

În 1960, Milosz s-a mutat cu familia sa în California, unde a acceptat un post de profesor de limbi și literaturi slave la Universitatea Berkeley.

Experiența sa în Bay Area a fost marcată de o repulsie viscerală față de noua corectitudine americană.

„Când stai la fereastra unui campus cu o profesoară de origine germană, privindu-i (pe studenți) dând foc la bibliotecă, și ea spune «Îmi amintesc», este destul de terifiant”, a scris Milosz.

Milosz a fost martor la începuturile dezvoltării viitoarei clase conducătoare americane.

„Într-o mare măsură, atmosfera din universitățile americane este determinată de cei care erau niște revoluționari în 1968”, a scris el.

Și a adăugat:

„Astăzi trebuie să fii corect politic, ceea ce înseamnă că trebuie să fii de partea negrilor, împotriva rasismului și în favoarea a tot ce este progresist.”

Întrebat care sunt diferențele și asemănările între represiunea sovietică și corectitudinea politică din Occident, un alt disident anti-sovietic, scriitorul rus Vladimir Bukovski – care, în ciuda celor 12 ani petrecuți în temnițele sovietice, nu a putut găsi un editor american timp de 25 de ani – a răspuns:

„Cea mai mare parte a acestei mizerii își are originea în campusurile din Statele Unite. Am fost la Stanford la jumătatea anilor 1980 și am asistat cu uluire cum a apărut corectitudinea politică.

„I-am acuzat întotdeauna pe oameni ca Stalin sau Beria de cenzură, însă apoi am înțeles că mulți intelectuali o doresc! Asemenea oameni vor dori întotdeauna să existe cenzură; vor dori întotdeauna să fie opresori pentru că întotdeauna au pretins că sunt opresați.”

Natan Șaranski, care a luptat împotriva regimului sovietic din interiorul Gulagului înainte de a pleca din URSS în Israel în 1986, scria recent:

„Termenul Corectitudine Politică, care este popular astăzi, a apărut la sfârșitul anilor 1920 pentru a exprima necesitatea de a-i corecta pe deviaționiștii de la linia oficială a Partidului Comunist…

„Astăzi, în Occident, presiunea asupra oamenilor de a se conforma nu vine de la vârfurile totalitare – liderii noștri politici nu sunt dictatori staliniști. În schimb, vine de la fanaticii din jurul nostru, din preajma noastră, la școală, la muncă, adesea folosind Twitter Shaming pentru a-i agresa pe oameni și a-i reduce la tăcere – sau la o falsă, corect politică conformare.”

Garry Kasparov, dintr-o nouă generație de critici ruși, observa și el „spirala autodistructivă a Occidentului”, care își distruge moștenirea culturală în loc să o apere.

În legătură cu slăbiciunea liderilor occidentali, campionul mondial la șah a spus că a privit recent cu emoție rândurile de cruci albe ale soldaților americani căzuți în Normandia.

„Unde sunt oamenii ca De Gaulle și Churchill?”, a declarat el pentru Le Figaro. „Văd o mulțime de Chamberlain și de Daladier… Am fost șocat să văd precipitarea de a demistifica personajele istorice judecate conform criteriilor noastre actuale. Occidentul ar trebui să fie mândru de ei, nu să-i urască.”

Lei Zhang, profesor de fizică la Universitatea din Winston Salem, se întâmplă să fie născut în China, în 1966, anul în care a început Revoluția Culturală a lui Mao Țe Dun.

Timp de zece ani, Gărzile Roșii, formate în majoritatea lor din studenți, au patrulat pe străzile Chinei în căutare de disidenți, de gânditori independenți și de profesori.

„Nu exista libertate de expresie, nu puteai împărtăși valori sau idei dacă acestea nu erau valorile și ideile lui Mao”, a spus Zhang într-un interviu pentru Carolina Journal. El vede o asemănare tulburătoare cu situația din universitățile americane:

„Vezi oameni care spun: «Matematica este supremație albă» sau că Aritmetica a fost inventată de cutare bărbat din cutare rasă, deci Aritmetica înseamnă asuprire. Este stupid.”

Zhang atrage atenția asupra a ceea ce consideră un efect devastator asupra libertății de exprimare:

„Nu mai poți vorbi. Oamenii din universități sunt în cea mai mare parte a lor liberali, așa că politicile liberale ajung în sălile de curs, însă nu poți spune cu glas tare că acest lucru este greșit și că va avea efecte grave. Dacă nu ai libertate de exprimare, nu ești liber.”

Riscul viitorului îl reprezintă spălarea pe creier din școlile elementare americane sub forma „Teoriei Critice a Rasei”.

După cum explică Christopher Rufo de la Manhattan Institute pentru USA Today, teoria critică a rasei reprezintă o reformulare a marxismului dialectic al exploatatorului și exploatatului, „înlocuind clasele burgheziei și proletariatului cu identitatea de alb și Negru” (întotdeauna cu N mare).

Altfel zis, teoria critică a rasei este o formă de „marxism bazat pe rasă”.

Acesta pare să fie motivul pentru care acești exilați, care au cunoscut marxismul în propriile lor țări, sunt alarmați văzând cum versiunea rasistă de marxism a „exploatatorului și exploatatului”  se răspândește pretutindeni în Statele Unite.

Potrivit lui Zhang:

„Când le spun copiilor de grădiniță, în vârstă de 5 sau 6 ani, că sunt răi deoarece aparțin cutărei rase, sau că sunt oprimați dacă fac parte din cutare grup, este foarte grav, deoarece ei nu își pot schimba culoarea pielii sau locul de baștină.

„Nu au ales ei să fie de o rasă sau de alta, sunt americani, cu toții suntem americani și dacă le batem unii cu alții din cauza acestei ideologii atunci sunt de acord cu cei care afirmă că acest lucru va distruge America.

„Așa s-a întâmplat în timpul lui Mao și al Revoluției Culturale. Tuturor copiilor, de la vârste foarte fragede, li s-a spus să îl iubească doar pe Mao și Revoluția. Dacă nu ești de acord sau spui altceva, ești pedepsit, ești reeducat ca să crezi în Mao. Nu ai libertatea de a gândi.”

Sun Liping, un important sociolog chinez, a afirmat că, în America, corectitudinea politică a apărut ca un mijloc de a promova egalitatea, iar astăzi este „o povară, un fel de lanțuri cu care America s-a legat, un fel de sclavie autoimpusă.”https://8a2e049457a34c29223bb77bbe0d3acc.safeframe.googlesyndication.com/safeframe/1-0-38/html/container.html

Yeonmi Park, cea mai importantă defectoare nord-coreeană, a afirmat că dintotdeauna a privit Statele Unite ca pe o țară a libertății de expresie și de gândire, până când a mers la universitate aici.

S-a înscris la Universitatea Columbia și a spus că a fost imediat șocată de ce a văzut în clasa ei: sentimentele anti-occidentale și corectitudinea politică, care au făcut-o să afirme că „nici măcar în Coreea de Nord nu sunt atât de tâmpiți”.

„Am crezut că America este altfel, însă am văzut atâtea asemănări cu ce am trăit în Coreea de Nord încât am început să mă îngrijorez.”

Când era copil, în Heysan, Coreea de Nord, tatăl ei a fost trimis într-un lagăr de muncă forțată pentru că a vândut pe piața neagră diverse bunuri ca orez sau zahăr, pentru a-și putea hrăni familia.

În 2007, Yeonmi Park a fugit din Coreea de Nord împreună cu mama ei.

Este o mare tristețe, a spus ea, să vadă îndoctrinarea din America.

„Când am mers la Columbia, primul lucru pe care l-am învățat a fost că toate problemele sunt din cauza bărbaților albi.”

Dezbaterile îi aminteau de sistemul de caste din Coreea de Nord, unde oamenii sunt clasificați în funcție de strămoșii lor.

„Credam că nord-coreenii sunt singurii care îi urăsc pe americani, însă se vede că sunt mulți care îi urăsc chiar în această țară.”

În fostul ei „paradis socialist”, Coreea de Nord, studenții erau obișnuiți să își țină gura.

„Mama mea mi-a spus că lucrul cel mai periculos pe care îl am este limba”, spune Park. „Așa că știam cât este de periculos era să spui lucruri greșite.”

Anna Krylov, care s-a născut în Uniunea Sovietică și acum este profesoară de chimie la Universitatea din California, a comparat atmosfera ideologizată în care a trăit în fosta ei țară cu actuala politizare a vieții științifice și culturale din Statele Unite:

„M-am maturizat într-o perioadă de relativ dezgheț, după moartea lui Stalin. Totuși, ideologia impregna toate aspectele vieții, iar supraviețuirea impunea o adeziune strictă la linia partidului și demonstrații entuziaste ale unui comportament ideologic corespunzător.

„A nu deveni membru al organizației de tineret comuniste (Komsomol) ar fi fost o sinucidere în carieră – cei care nu erau membri erau excluși din învățământul superior.

„A practica deschis religia putea avea consecințe grave, mergând până la închisoare. La fel, a citi cărțile interzise (Orwell, Soljenițîn etc.) Până și o carte de poezie care nu figura pe lista aprobată de stat putea să te bage în bucluc.

„Știința nu era scutită de acest control ideologic strict. Influențele occidentale erau considerate periculoase. Tratatele și articolele științifice nu încetau să sublinieze superioritatea și preeminența științei ruse și sovietice. Discipline întregi au fost declarate imorale din punct de vedere ideologic, reacționare și ostile cauzei dominației clasei muncitoare și a Revoluției Mondiale. Exemple notabile de «pseudo-științe burgheze» erau genetica și cibernetica.”

Repede înainte către un alt secol: 2021. Războiul Rece este doar o amintire. „URSS nu mai există pe hartă”, spune Krylov.

„Însă am ajuns să trăiesc moștenirea ei la mii de mile distanță spre vest, unde descopăr o atmosferă crepusculară orwelliană. Am fost martoră la încercările tot mai agresive de a supune știința și educația controlului ideologic și cenzurii.

„La fel ca în era sovietică, cenzura este justificată de binele suprem. În anii 1950, binele suprem era promovarea Revoluției Mondiale, iar în 2021 binele suprem este Dreptatea Socială.

„Ni se spune că, pentru a construi o lume mai bună și a rezolva inechitățile sociale, trebuie să ne epurăm literatura de numele ale căror dosare nu se ridicau la înălțimea standardelor stabilite de auto-proclamații deținători ai noului adevăr, elita. Ni se spune că trebuie să rescriem programa și să ne schimbăm modul de a preda și de a vorbi.

„Din punct de vedere al comunității, ne confruntăm cu o alegere importantă. Putem să sucombăm în fața ideologiei de extremă stânga și să ne petrecem restul vieții într-o permanentă vânătoare de fantome și de vrăjitoare, rescriind istoria, politizând știința, redefinind elementele limbii și transformând STEM (știința, tehnologia, ingineria, matematicile) într-o farsă. Sau putem apăra un principiu cheie al societății democratice – schimbul liber și necenzurat de idei – și să ne urmăm misiunea noastră principală, căutatea adevărului, concentrându-ne atenția pe rezolvarea problemelor reale și importante ale omenirii.”

Este de o importanță vitală să ascultăm și să citim ceea ce spun și scriu cei care au scăpat din regimurile represive.

Ei au trecut prin intimidare personală, propagandă politică, spălarea creierului în școli și în universități și prin teroare intelectuală pentru un cuvânt, o carte sau o idee „greșită”.

Astăzi, cei care au fugit din regimurile comuniste văd – mai periculoase – aceeași cenzură și represiune totalitară repetându-se în democrația americană.

Ei știu mai bine ca noi ce înseamnă libertatea de gândire și prețul pe care trebuie să-l plătim pentru a o apăra. 

22/07/2021 Posted by | ANALIZE | , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Două variante din 1969 ale unui plan de atac nuclear sovietic asupra Chinei

 

 

china-USSR-hl

 

 

 

 

În 1969, lumea era în pragul unui război nuclear între URSS și China. Fostul consul sovietic din Shanghai, Titarenko, spune că Henry Kissinger, fost secretar de stat american,  a vorbit despre îngrijorarea  lui Mao despre o lovitură atomică sovietică asupra Chinei.

La rândul lor, istoricii americani Zhang și Holliday consideră că în 1969, China  a intrat în conflict cu URSS pentru a rezolva gravele sale probleme interne, iar Moscova ca răspuns se pregătea să declanșeze un război atomic scrie publicația de limbă rusă http://www.ttlok.ru

Ambele versiuni sunt însă de acord că această conjunctură a aruncat în 1969 China în brațele Statelor Unite, iar Beijingul a început pentru o lungă perioadă de timp să considere URSS / Rusia ca principalul său inamic.

În revista International Processes, nr. 4, 2014, fostul consul sovietic din Shanghai, consultantul principal pentru China al Comitetului Central al PCUS, Mikhail Titarenko, a prezentat versiunea sa despre conflictul dintre URSS și China în 1969.

(Mikhail Titarenko a studiat la Universitatea Peking în 1957-1958, din septembrie 1959 a studiat la Facultatea de Filosofie a Universității Fudan din Shanghai, a cărei diplomă a primit-o în 1962. În 1961-1965, a lucrat în misiuni diplomatice la misiunile Ministerului Afacerilor Externe ale URSS de la Beijing și Shanghai În anii 1965-1985 – referent, consultant pentru China și Extremul Orient al aparatului Comitetului Central al PCUS. Din 1985 – director al Institutului Extremului Orient al Academiei Ruse de Științe).

În 1969, la inițiativa lui Mao Zedong, a fost organizată o provocare chineză pe insula de frontieră Damanski. Evenimentele au arătat că acest lucru a fost făcut pentru a arăta poporului chinez și americanilor (mai ales acestora), că URSS este inamicul atât al Chinei, cât și al SUA și că Tratatul de alianță, prietenie și cooperare sovietico-chinez este o bucată de hârtie fără valoare .

 

Apoi  pentru că au considerat că prima acțiune nu a fost suficient de convingătoare, chinezii au organizat o a doua provocare în Kazahstan în districtul Jelanashkoly.  

 

 

 

china 11

 

 

 

Americanii au apreciat situația creată și intențiile lui Mao, iar Henry Kissinger a înmânat chinezilor „documentele secrete” ale CIA, din care reieșea că Uniunea Sovietică urma să dea un atac atomic preventiv la Xinjiang,asupra centrului nuclear  chinez .

Mareșalul Lin Biao a aflat că era pregătită o vizită a președintelui Richard Nixon însă el și oamenii lui doreau să o oprească.

 A devenit clar că Lin Biao și grupul militar nu  împărtășea intenția președintelui Mao de a se apropia de Statele Unite împotriva URSS.

Deși din  punct de vedere al sănătății, Mao era într-o formă proastă, medicii au făcut totul pentru a-l aduce într-o stare aptă  să poată discuta cu Nixon cel puțin 30 de minute. Au stat de vorbă aproape o oră.

În timpul vizitei lui Nixon, Mao Zedong a propus de fapt o alianță  sino-americană împotriva Uniunii Sovietice. Conducerea sovietică de atunci a apreciat ca foarte serioase  pericolele care ar fi  putut apărea în urma unei astfel de alianțe.

Moscova a fost forțată să- și revizuiască toate planurile de dezvoltare a economiei naționale, a întârziat planurile existente de creștere a nivelului de trai al populației  concentrându-și eforturile bugetare pe susținerea cheltuielilor pentru crearea unei parități între arsenal  său de rachete nucleare și cel al Statele Unite și consolidarea frontierelor sale de est, iar forțele armate din Orientul Îndepărtat au fost întărite considerabil.

Prin urmare, vorbind despre  China, se poate spune că președintele Mao a avut o importantă contribuție pe termen lung în prăbușirea URSS.

Statele Unite, împreună cu Mao, au forțat Uniunea Sovietică să intre  într-o cursă armamentară istovitoare.

În același timp, americanii au profitat de oportunitățile care s-au deschis pentru ei în cooperarea cu China, pentru a crea o soft power în China și de a o apropia de  sistemului de valori american. Statele Unite au înregistrat progrese mari în acest sens.  

Istoricii americani Yoon Zhang și John Holliday în cartea Mao necunoscut Unknown Mao (publicată în SUA în 2005 în Rusia în 2007; încă interzisă in China).

 

 

china 3

 

 

 

Mao descria „revoluția culturală” ca o mișcare concepută pentru a scăpa China de stilul de conducere al revizionistilor sovietici. Înainte de epurarea partidului și al nouălea Congres al Partidului Comunist Chinez, Mao avea nevoie de o victorie  asupra URSS.

Pentru conflictul care urma,  în martie 1969 China a ales mica insulă nelocuită din Zhenbao (sau Damansky, în rusă), situată pe râul Ussuri. Rezultatul acestui conflict este cunoscut: aproximativ 60 de ruși și 800 de chinezi au fost uciși.

 Mao avea acum o idee despre puterea (sau mai bine zis, slăbiciunea) armatei sale – pierderile rușilorcomparativ cu ale chinezilor (1:12) fiind mai mult decât  evidente.

O săptămână mai târziu, premierul sovietic Kosîghin a sunat la Beijing, cu toate că cele două țări comuniste nu mai aveau relații diplomatice  de trei ani dar chinezii  au refuzat să discute cu  „blestematul revizionist sovietic”. A doua zi, s-au înregistrat mișcări importante de trupe sovietice pe granița de nord-est.

Intrat în panică, Mao a ordonat Ministerului său de Externe să informeze Moscova că este gata să negocieze și că nu dorește război. Mao se temea mai ales că rușii vor întreprinde un atac aerian masiv asupra sălii în care se aflau delegații la cel de-al IX-lea Congres de la Beijing, care urma să se  deschidă zece zile mai târziu.

Cu toate acestea, congresul s-a deschis – într-o atmosferă de secret fără precedent. Conduita sa nu a fost raportată până la sfârșitul acesteia. Două mii dintre delegații săi au fost închiși în camere de hotel cu perdele bine trase.

Mao avea motive să fie alarmat. La 13 august 1969, rușii au lansat un atac la granița URSS (în Kazakhastan) și Xinjiang. Zeci de tancuri rusești și transportoare blindate au pătruns adânc în în teritoriul chinez, încercuind și  masacrând  trupele chineze.

 

La sfârșitul anului 1964, mareșalul sovietic Malinovski  vorbea deja apropiaților săi despre ideea unui atac fulgercătre capitala chineză (ar fi ajuns în Beijing de-a traversând stepa goală din Mongolia în două zile ).

La acel moment, China nu ar fi avut o apărare eficientă împotriva blindatelor sovietice dacă rușii ar fi  decis să continue înaintarea  spre Beijing.

De aceea Mao a ordonat crearea unor obstacole artificiale de 20-40 de metri înălțime și 250-400 de metri lățime și șanțuri antitanc de 120 de metri împotriva tancurilor sovietice . Au fost transportate în acest scop de la mari depărtări, cantități  enorme de pământ și piatră .

 

 

China 4

 

 

 

De asemenea, Mao se temea de un atac nuclear asupra Chinei și a altor facilități strategice.

În septembrie 1969, Kosîghin s-a întâlnit pe aeroportul din Beijing cu al doilea om în ierarhia de conducere a Chinei, Zhou Enlai.

Chinezii nu au primit garanții că URSS nu va aplica lovituri nucleare asupra țării lor. O săptămână mai târziu, Zhou a scris o scrisoare către Kosyghin cerându-i să fie de acord cu renunțarea la un atac  nuclear, dar Moscova a ignorat documentul.

Între timp, un articol al lui  Victor Louis, un jurnalist   internațional cu  legaturi în  KGB, a fost publicat într-un ziar din Londra. În articol  Louis a susținut că Kremlinul discuta despre posibilitatea unui bombardament nuclear asupra Chinei și că intenționează după aceea să susțină  o „conducere alternativă” pentru China.

Mao a intrat în panică și a fost de acord că o delegația sovietică ar trebui să vină în vizită în China. Rușii trebuiau să sosească la 18 octombrie 1969.

Mao și cercul său de apropiați  se temeau că avionul care va veni în China nu va avea la bord înalți demnitari sovietici ci bombe atomice, așa că el și adjuncții săi au plecat la  sud de Beijing, iar Ciu En lai s-a adăpostit  într-un buncar nuclear din Xishan, în care a rămas până în februarie 1970. Mao a părăsit adăpostul după ce s-a convins pe 18 octombrie că demnitarii ruși au coborât din  avion.

Această psihoză de război a durat în China patru luni. Întreaga armată a fost pusă în alertă și zeci de milioane de chinezi  au fost mobilizați la nivel național să construiascî buncăre antiatomice.  

 

 

china 5

 

 

În mai 1970, relațiile diplomatice dintre URSS și China au fost restabilite, rușii au promis să nu recurgă la bombardamente nucleare. Totuși, frica de amenințarea sovietică l-a aruncat atunci pe Mao în brațele Statelor Unite – iar rușii mult timp (dacă nu pentru totdeauna) au rămas pentru Beijing principala amenințare.

 

 

+++

  

În loc de încheiere 

 

Richard Pipes, un academician american care se specializase în istoria Rusiei și  în special a Uniunii Sovietice, fost  membru al administrației Reagan, a vizitat China în 1977, ajungând la concluzia că în China principalul inamic al acestei țări era considerată Uniunea Sovietică .

 

„Împreună cu SUA, vom rupe ursul polar” spuneau chinezii.

 

Richard Edgar Pipes (  11 iulie 1923 – 17 mai 2018) a  de – a lungul întregii sale cariere un anticomunist convins . În 1976, a condus echipa B , o echipă de analiști organizată de Agenția Centrală de Informații care a analizat capacitățile și obiectivele strategice ale conducerii militare și politice sovietice.  Din 1958 până în 1996, Pipes a lucrat la Universitatea Harvard .

Pipes a fost din 1976 șeful echipei B , compus din experți civili și ofițeri în retragere și un apropiat al  directorului CIA de atunci George H. Bush.

Echipa B a fost creată la inițiativa  secretarului apărării de atunci, Donald Rumsfeld, ca o structură paralelă cu grupul de oficiali ai informațiilor CIA, cunoscută sub numele de echipa .

Scopul a fost acela de a se  face  o evaluare mult mai profundă a capacităților militare ale Uniunii Sovietice. 

Nu este surprinzător, că Estimarea Națională de Informații a Uniunii Sovietice și evaluările  anuale ale  CIA, au  subestimat atât strategia militară sovietică, și ambițiile acestei țări, interpretând greșit intențiile sovietice.

Echipa B  a ajuns la concluzia că sovieticii au dezvoltat mai multe arme noi,  o flotă submarină dotată cu armă nucleară, care folosea un sistem care nu depindea de sonar activ, fiind astfel nedetectabil de tehnologia existentă.

Potrivit lui  Pipes, „Echipa B a fost desemnată să examineze probele și să vadă dacă se poate concluziona că strategia sovietică reală este diferită de cea americană în privința capacității de distrugere. Acum s-a demonstrat în totalitate că a fost”. 

În 1986, Pipes a susținut că echipa B a a furnizat factorilor de decizie americani estimări și analize de apărare mai realiste.

De asemenea, el a fost convins că principalul pericol pentru Rusia era reprezentat de  China și de islamismul militant.

 

 

 CITIȚI ȘI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/07/12/un-plan-american-de-ocupare-a-urss-la-sfarsitul-anilor-50/

13/07/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: