DOUĂ VERSIUNI ale escaladării primejdiei unui atac nuclear sovietic asupra Chinei în 1969

În 1969, lumea era în pragul unui război nuclear între URSS și China. Fostul consul sovietic la Shanghai, Titarenko spune că secretarul de stat american, Kissinger,l-a avertizat pe Mao punându-i la dispoziție documente despre atacul atomic iminent al Uniunii Sovietice asupra Chinei.

Istoricii americani Zhang și Holliday cred că în 1969, China a intrat în conflict cu URSS pentru a rezolva problemele sale interne, iar Moscova se pregătea ca răspuns să declanșeze un război nuclear.

Ambele versiuni sunt de acord însă că aceste conflicte din 1969 au aruncat China în brațele Statelor Unite, iar Beijingul a început să considere URSS/Rusia drept principalul său inamic, constată publicația de limbă rusă http://ttolk.ru/articles/dve_versii_vozmozhnogo_yadernogo_udara_sssr_po_kitayu_v_1969_godu

În jurnalul „Procese internaționale”, nr. 4, 2014, fostul consul al URSS la Shanghai, consultantul șef pentru China în Comitetul Central al PCUS, Mihail Titarenko, a prezentat versiunea sa despre conflictul dintre URSS și China din 1969.

(Mikhail Titarenko a studiat la Universitatea din Beijing în 1957-1958, iar din septembrie 1959 a studiat la Facultatea de Filosofie a Universității Fudan din Shanghai, a cărei diplomă a primit-o în 1962.

În anii 1961-1965 a desfășurat activitate diplomatică în reprezentanțele Ministerului Afacerilor Externe al URSS la Beijing și Shanghai.

În 1965-1985, a fost asistent, consultant pentru China și Orientul Îndepărtat al Comitetului Central al PCUS, iar din 1985, director al Institutului Orientului Îndepărtat al Academiei Ruse de Științe).

În 1969, la inițiativa lui Mao Zedong, a fost organizată o provocare pe insula de graniță Damansky. Evenimentele au arătat că acest lucru a fost făcut pentru a arăta poporului chinez și americanilor (a fost conceput în primul rând pentru ei) că URSS este un dușman atât al Chinei, cât și al Statelor Unite, că Tratatul sovieto-chinez de alianță, prietenie și Cooperare este o bucată de hârtie goală.

Mao a decis, potrivit cuvintelor sale, să „simtă fundul tigrului”, dar într-un mod care să nu provoace un mare război. Militarii au făcut-o și apoi au decis să o repete.

Pentru că prima nu a fost suficient de convingătoare au organizat o a doua provocare în Kazahstan, în regiunea Zhelanashkol. Aproximativ 3.000 de oameni au fost arși și doar un chinez a supraviețuit.

Americanii au evaluat situația și intențiile lui Mao, iar Henry Kissinger a predat chinezilor „documente secrete” fabricate de CIA, care afirmau că Uniunea Sovietică urma să lanseze o lovitură atomică preventivă asupra centrelor nucleare chineze din regiunea Xinjiang situată în nord-vestul Republicii Populare Chineze.

Când mareșalul Lin Biao și apropiații au aflat că se pregătește o vizită a lui Richard Nixon în China, auîncercat să prevină acest lucru.

A devenit clar că Lin Biao și grupul militar nu împărtășeau intenția președintelui Mao de a se apropia de SUA împotriva URSS.

Mao Zedong avea o sănătate precară iar medicii au făcut totul pentru a-l aduce în stare să poată vorbi cu Nixon cel puțin 30 de minute. Au vorbit totuși aproape o oră.

În timpul vizitei lui Nixon, Mao Zedong a propus de fapt o alianță chino-americană împotriva Uniunii Sovietice.

La momentul respectiv, conducerea sovietică a luat foarte în serios pericolele care ar putea apărea din această alianță.

Moscova a fost nevoită să-și revizuiască toate planurile de dezvoltare a economiei naționale, a renunțat la planurile de creștere a nivelului de trai și a concentrat toate forțele de care dispunea pentru crearea parității cu Statele Unite în domeniul rachetelor nucleare și în vederea consolidării granițelor de est.

Au fost de asemenea întărite forțele armate din Orientul Îndepărtat.

Prin urmare, când vine vorba de China, sr poate spune fără a greși că prăbușirea Uniuni Sovietice este datorată și contribuției președintelui Mao.

Statele Unite, împreună cu Mao, au târât URSS într-o cursă epuizantă a înarmărilor. Americanii au profitat de oportunitățile care li s-au deschis în cooperare cu China, în care scop s-au făcut eforturi pentru a crea un curent pro-american în interiorul Chinei și de a educa masa intelectualității în spiritul sistemului de valori american. Statele Unite au reușit mult în acest sens.

Istoricii americani Yun Zhang și John Holliday au înfățișat în cartea Unknown Mao (Necunoscutul Mao) publicată în Statele Unite în 2005 și în Rusia în 2007, (încă interzisă în China), versiunea lor despre motivele unui posibil atac nuclear sovietic asupra Chinei.

Mao a imaginat „revoluția culturală” ca o mișcare de a scăpa China de stilul revizionist sovietic de guvernare.

Înainte de epurarea partidului și a celui de-al 9-lea Congres al Partidului Comunist Chinez, Mao avea nevoie de o victorie asupra URSS.Pentru viitorul conflict, China a mizat în martie 1969 pe micuța insulă nelocuită Zhenbao (sau Damansky, în rusă), situată pe râul Ussuri de la granița dintre cele două state comuniste.

Rezultatul acestui conflict este cunoscut: aproximativ 60 de ruși și 800 de chinezi au fost uciși. Respingerea hotărâtă a forțelor chineze de către sovietici l-a speriat pe Mao. A început să-și facă griji că acum rușii vor riposta invadând China.

Mao avea acum o idee despre puterea (mai precis, slăbiciunea) armatei sale – pierderile rușilor împotriva chinezilor de 1:12 erau evidente.

O săptămână mai târziu, premierul sovietic Kosîghin a sunat la Beijing, în ciuda faptului că atunci URSS și China nu mai aveau relații diplomatice de trei ani, însă operatorul a refuzat să se conecteze de la „blestematul de revizionist sovietic”.

A doua zi, chinezii au observat o mișcare masivă a trupelor sovietice la granița de nord-est.

Mao, în panică, a ordonat Ministerului său de Externe să informeze Moscova că este gata să negocieze și că nu vrea război. El se temea mai ales că rușii vor face un raid aerian masiv asupra delegaților celui de-al 9-lea Congres de la Beijing, care urma să se deschidă în zece zile.

Congresul Partidului Comunist Chinez s-a deschis totuși – într-o atmosferă de secret fără precedent și nu a fost anunțat decât după ce s-a terminat.

Două mii dintre delegații săi au fost închiși în camere de hotel cu draperiile bine închise.Mao avea motive să fie alarmat. La 13 august 1969, rușii au lansat un atac la granița dintre URSS (în Kazahstan) și în provincia Xinjiang.

Zeci de tancuri rusești și vehicule blindate de transport de trupe au pătruns adânc în teritoriul chinez, înconjurând și înfrângând trupele.

China lui Mao nu avea o apărare eficientă împotriva tancurilor sovietice, dacă rușii decideau să se îndrepte spre Beijing.

La sfârșitul anului 1964, mareșalul Malinovsky le prezentase deja unor apropiați ideea unui marș rapid cu blindate către capitala chineză (din Mongolia ar fi ajuns la Beijing în două zile traversând stepa goală).

Mao a emis un ordin de a se crea obstacole artificiale împotriva tancurilor sovietice. Fiecare dintre ele trebuia să aibă 20-40 de metri înălțime și 250-400 de metri lățime, șanțuri de 120 de metri adâncime. Din depărtări au fost transportate volume uriașe de pământ și piatră, s-au creat structuri defensive în interiorul „munților”.

De asemenea, Mao se temea de un atac cu arme atomice asupra instalațiilor nucleare și a altor facilități strategice ale Chinei.

În septembrie 1969, Kosîghin s-a întâlnit pe aeroportul din Beijing cu al doilea om în stat, Zhou Enlai, dar chinezii nu au primit garanții că URSS nu va lansa o lovitură nucleară.

O săptămână mai târziu, Zhou i-a scris o scrisoare lui Kosîghin, prin care i-a cerut să fie de acord cu o renunțare la un atac nuclear, dar Moscova a ignorat acest document.

Între timp, într-un ziar londonez a fost publicat un articol de către jurnalistul internațional Victor Louis, care avea legături cu KGB, a susținut că la Kremlin s-a discutat despre posibilitatea unui bombardament nuclear asupra Chinei și că se intenționa după aceea să se creeze o „conducere alternativă” pentru China.

Mao a intrat în panică și a fost de acord ca o delegația sovietică să vină în vizită în China. Rușii trebuiau să sosească pe 18 octombrie 1969, însă președintele Mao și cercul apropiaților lui se temeau că avionul de la bord nu va transporta vizitatori, ci bombe atomice, așa că el și adjuncții săi au plecat de la Beijing spre sud.

Zhou Enlai s-a adăpostit și el într-un buncăr nuclear din Xishan, unde a stat până în februarie 1970. Această psihoză de război în China a durat patru luni. Întreaga armată chineză a fost pusă în alertă. Zeci de milioane de chinezi obișnuiți au construit febril buncăre nucleare în toată țara.

În mai 1970, relațiile diplomatice dintre URSS și China au fost restabilite, iar rușii au promis că nu vor lansa lovituri nucleare.

Cu toate acestea, teama de amenințarea sovietică l-a aruncat pe Mao în brațele Statelor Unite iar rușii, pentru o lungă perioadă de timp, au rămas principala amenințare la adresa regimului de la Beijing.

SFÂRȘITUL CELUI MAI MARE CRIMINAL IN MASĂ DIN ISTORIA OMENIRII

În data de 9 septembrie 1976 se stingea din viață, la 82 de ani, temutul dictator comunist Mao Zedong (foto), fondatorul și primul președinte al Republicii Populare Chineze.

În această zi, liderul comunist chinez a fost deconectat de la aparatele care îl țineau în viață. Odată cu el a murit și ideologia sa, maoismul.

Rememorând aspecte din viața ”marelui conducător al poporului chinez”, https://www.rfi.ro scrie că Mao s-a născut într-o familie de ţărani relativ bogaţi, în 1893 și a descoperit ideologia comunistă încă din tinerețe când şi-a petrecut cel puțin 16 ani din viață cu munca de agitaţie pentru realizarea unei revoluţii marxiste și în China.

În 1949, când naţionaliştii chinezi conduși de Chiang Kai-shek (Jiang Jieshi – n. 31 octombrie 1887 – d. 5 aprilie 1975), președintele guvernului național din Nanjing și șef al Gomindanului – Kuomintang (primul partid politic chinez, după model occidental, fondat în 1921), au fost învinși şi forţaţi să abandoneze China, refugiindu-se în Taiwan, Mao s-a mutat la Beijing şi şi-a asumat rolul de premier. Atunci s-a născut Republica Populară Chineză.

În China, nivelul sărăciei era de neimaginat, iar Mao a îndreptat ţara spre un proces de industrializare forțată.

Dar în loc să încerce să ridice nivelul de trai, el a canalizat resursele naţiunii spre dezvoltarea industriei şi înarmarea accelerată. ”Marele salt înainte”, pentru China a fost în fapt un mare pas înapoi.

În urma colectivizării agriculturii, au murit de foame zeci de milioane de chinezi.

În 1966, pentru a-şi restabili poziţia conducătoare în partid, a încurajat tineri radicali să iniţieze o nouă revoluţie în China. Această aşa numită „Revoluţie culturală” a lăsat China fără vreo formă de opoziţie sau de gândire liberă.

Intelectualii erau linşaţi, iar oficiali de Partid erau trimişi în fața tribunalelor ”poporului”unde li se înscenau simulacre de procese .

Una dintre măsurile controversate ale lui Mao, care ar fi fost menită să ajute agricultura chineză, a fost campania de exterminare a vrăbiilor pe motiv că acestea măncau grâne.

Efectul ecologic a fost însă și mai devastator, pentru că, fără vrăbii, insectele precum lăcustele au distrus și mai mult culturile chinezilor, care au murit de foame cu milioanele.

Puține surse academice s-au preocupat de viața privată a lui Mao, care a era ținută în total secret în vremea regimului său.

După moartea dictatorului, medicul său personal, Li Zhisui, și-a publicat memoriile sub titlul The Private Life of Chairman Mao.

El a relatat că Mao fuma foarte multe țigări, făcea foarte rar baie și nu se spăla niciodată pe dinți. De asemenea, petrecea mult timp în pat, era dependent de barbiturice și avea un grup mare de parteneri de plăceri de la care a contractat boli cu transmitere sexuală.

Ultima apariție publică a lui Mao – și ultima fotografie cunoscută a lui în viață – a fost în ziua de 27 mai 1976, când l-a întâlnit pe prim-ministrul pakistanez Zulfikar Ali Bhutto, în timpul vizitei de o zi a acestuia din urmă la Beijing.

Fotografia de la această întâlnire cu Zulfikar Ali Bhutto arăta foarte clar că Mao se afla la capătul puterilor

Pe 2 septembrie 1976, în jurul orei 17:00, Mao a suferit un atac de cord, mult mai sever decât cele două suferite anterior. Trei zile mai târziu, pe 5 septembrie, un alt atac de cord l-a făcut invalid.

În după-amiaza zilei de 7 septembrie, starea lui Mao s-a deteriorat complet, organele i-au cedat rapid și a căzut în comă cu puțin timp înainte de prânz, fiind pus pe aparate de susținere a vieții.

Avea să fie declarat decedat abia pe 9 septembrie când, în ciuda protestelor soției acestuia, a fost deconectat de la aparatele care îl țineau în viață.

Trupul său a fost depus la “Marea Sală a Poporului”, iar după ceva timp a fost îmbălsămat și depus într-un Mausoleu, fiind expus într-un sicriu cu capac de sticlă, întocmai ca Lenin în Rusia sau Ho Și Min, în Vietnam.

Deşi îşi dorise să fie incinerat, Mao a fost îmbălsămat și expus într-un sicriu cu capac de sticlă, întocmai ca Lenin în Rusia sau Ho Și Min, în Vietnam. Cei care i-au urmat la conducere, numiţi „Banda celor patru” au fost arestați și închişi, după mai puţin de o lună de la moartea sângerosului dictator.

Unul dintre cei patru complotiști a fost văduva Jiang Qing, cea de-a patra soție a lui Mao.

Ceilalţi membri ai bandei puse sub acuzare (foto) erau Zhang Chunqiao, lider de partid de la Shanghai; Wang Hongwen, sindicalist şi ofiţer politic important al Armatei Populare de Eliberare; şi Yao Wenyuan, propagandist de partid.

Sfârşitul lui Mao Zedong, considerat cel mai mare criminal în masă din istoria omenirii, a fost şi sfârşitul regimului represiv pe care acesta îl iniţiase și care era responsabil pentru moartea a aproximativ 50 de milioane de oameni, ca urmare a foametei, persecuției, muncii forțate și a execuțiilor în masă.

AMERICA E PE MOARTE SUB ASALTUL ”CORECTITUDINII POLITICE” DE SORGINTE NEOMARXISTĂ

America trage să moară de o boală cumplită. Nu este COVID-ul!

Statele Unite, fostul „paradis al libertății”, se sting pe picioare, măcinate de o maladie stranie împotriva căreia par să nu aibă antidot, nici vaccin, scrie comentatorul ADRIAN PĂTRUȘCĂ  în https://www.activenews.ro, reproducând un editorial excepțional de Giulio Meotti publicat de Gatestone Institute.

Astăzi, în America, există o nouă generație de exilați din regimurile comuniste care se luptă cu noua corectitudine politică numită „wokeism”.

Înainte de a deveni laureat al Premiului Nobel pentru Literatură și autor al volumului The Captive Mind, Czeslaw Milosz a luptat împotriva a două regimuri totalitare în țara sa, Polonia: mai întâi Nazismul, apoi Comunismul care l-a înlocuit.

În 1945, după ce a intrat în diplomația poloneză, Milosz a fost numit atașat cultural la ambasada din New York, până a fost rechemat în 1950.

În 1951, a fugit în Franța.

În 1960, Milosz s-a mutat cu familia sa în California, unde a acceptat un post de profesor de limbi și literaturi slave la Universitatea Berkeley.

Experiența sa în Bay Area a fost marcată de o repulsie viscerală față de noua corectitudine americană.

„Când stai la fereastra unui campus cu o profesoară de origine germană, privindu-i (pe studenți) dând foc la bibliotecă, și ea spune «Îmi amintesc», este destul de terifiant”, a scris Milosz.

Milosz a fost martor la începuturile dezvoltării viitoarei clase conducătoare americane.

„Într-o mare măsură, atmosfera din universitățile americane este determinată de cei care erau niște revoluționari în 1968”, a scris el.

Și a adăugat:

„Astăzi trebuie să fii corect politic, ceea ce înseamnă că trebuie să fii de partea negrilor, împotriva rasismului și în favoarea a tot ce este progresist.”

Întrebat care sunt diferențele și asemănările între represiunea sovietică și corectitudinea politică din Occident, un alt disident anti-sovietic, scriitorul rus Vladimir Bukovski – care, în ciuda celor 12 ani petrecuți în temnițele sovietice, nu a putut găsi un editor american timp de 25 de ani – a răspuns:

„Cea mai mare parte a acestei mizerii își are originea în campusurile din Statele Unite. Am fost la Stanford la jumătatea anilor 1980 și am asistat cu uluire cum a apărut corectitudinea politică.

„I-am acuzat întotdeauna pe oameni ca Stalin sau Beria de cenzură, însă apoi am înțeles că mulți intelectuali o doresc! Asemenea oameni vor dori întotdeauna să existe cenzură; vor dori întotdeauna să fie opresori pentru că întotdeauna au pretins că sunt opresați.”

Natan Șaranski, care a luptat împotriva regimului sovietic din interiorul Gulagului înainte de a pleca din URSS în Israel în 1986, scria recent:

„Termenul Corectitudine Politică, care este popular astăzi, a apărut la sfârșitul anilor 1920 pentru a exprima necesitatea de a-i corecta pe deviaționiștii de la linia oficială a Partidului Comunist…

„Astăzi, în Occident, presiunea asupra oamenilor de a se conforma nu vine de la vârfurile totalitare – liderii noștri politici nu sunt dictatori staliniști. În schimb, vine de la fanaticii din jurul nostru, din preajma noastră, la școală, la muncă, adesea folosind Twitter Shaming pentru a-i agresa pe oameni și a-i reduce la tăcere – sau la o falsă, corect politică conformare.”

Garry Kasparov, dintr-o nouă generație de critici ruși, observa și el „spirala autodistructivă a Occidentului”, care își distruge moștenirea culturală în loc să o apere.

În legătură cu slăbiciunea liderilor occidentali, campionul mondial la șah a spus că a privit recent cu emoție rândurile de cruci albe ale soldaților americani căzuți în Normandia.

„Unde sunt oamenii ca De Gaulle și Churchill?”, a declarat el pentru Le Figaro. „Văd o mulțime de Chamberlain și de Daladier… Am fost șocat să văd precipitarea de a demistifica personajele istorice judecate conform criteriilor noastre actuale. Occidentul ar trebui să fie mândru de ei, nu să-i urască.”

Lei Zhang, profesor de fizică la Universitatea din Winston Salem, se întâmplă să fie născut în China, în 1966, anul în care a început Revoluția Culturală a lui Mao Țe Dun.

Timp de zece ani, Gărzile Roșii, formate în majoritatea lor din studenți, au patrulat pe străzile Chinei în căutare de disidenți, de gânditori independenți și de profesori.

„Nu exista libertate de expresie, nu puteai împărtăși valori sau idei dacă acestea nu erau valorile și ideile lui Mao”, a spus Zhang într-un interviu pentru Carolina Journal. El vede o asemănare tulburătoare cu situația din universitățile americane:

„Vezi oameni care spun: «Matematica este supremație albă» sau că Aritmetica a fost inventată de cutare bărbat din cutare rasă, deci Aritmetica înseamnă asuprire. Este stupid.”

Zhang atrage atenția asupra a ceea ce consideră un efect devastator asupra libertății de exprimare:

„Nu mai poți vorbi. Oamenii din universități sunt în cea mai mare parte a lor liberali, așa că politicile liberale ajung în sălile de curs, însă nu poți spune cu glas tare că acest lucru este greșit și că va avea efecte grave. Dacă nu ai libertate de exprimare, nu ești liber.”

Riscul viitorului îl reprezintă spălarea pe creier din școlile elementare americane sub forma „Teoriei Critice a Rasei”.

După cum explică Christopher Rufo de la Manhattan Institute pentru USA Today, teoria critică a rasei reprezintă o reformulare a marxismului dialectic al exploatatorului și exploatatului, „înlocuind clasele burgheziei și proletariatului cu identitatea de alb și Negru” (întotdeauna cu N mare).

Altfel zis, teoria critică a rasei este o formă de „marxism bazat pe rasă”.

Acesta pare să fie motivul pentru care acești exilați, care au cunoscut marxismul în propriile lor țări, sunt alarmați văzând cum versiunea rasistă de marxism a „exploatatorului și exploatatului”  se răspândește pretutindeni în Statele Unite.

Potrivit lui Zhang:

„Când le spun copiilor de grădiniță, în vârstă de 5 sau 6 ani, că sunt răi deoarece aparțin cutărei rase, sau că sunt oprimați dacă fac parte din cutare grup, este foarte grav, deoarece ei nu își pot schimba culoarea pielii sau locul de baștină.

„Nu au ales ei să fie de o rasă sau de alta, sunt americani, cu toții suntem americani și dacă le batem unii cu alții din cauza acestei ideologii atunci sunt de acord cu cei care afirmă că acest lucru va distruge America.

„Așa s-a întâmplat în timpul lui Mao și al Revoluției Culturale. Tuturor copiilor, de la vârste foarte fragede, li s-a spus să îl iubească doar pe Mao și Revoluția. Dacă nu ești de acord sau spui altceva, ești pedepsit, ești reeducat ca să crezi în Mao. Nu ai libertatea de a gândi.”

Sun Liping, un important sociolog chinez, a afirmat că, în America, corectitudinea politică a apărut ca un mijloc de a promova egalitatea, iar astăzi este „o povară, un fel de lanțuri cu care America s-a legat, un fel de sclavie autoimpusă.”https://8a2e049457a34c29223bb77bbe0d3acc.safeframe.googlesyndication.com/safeframe/1-0-38/html/container.html

Yeonmi Park, cea mai importantă defectoare nord-coreeană, a afirmat că dintotdeauna a privit Statele Unite ca pe o țară a libertății de expresie și de gândire, până când a mers la universitate aici.

S-a înscris la Universitatea Columbia și a spus că a fost imediat șocată de ce a văzut în clasa ei: sentimentele anti-occidentale și corectitudinea politică, care au făcut-o să afirme că „nici măcar în Coreea de Nord nu sunt atât de tâmpiți”.

„Am crezut că America este altfel, însă am văzut atâtea asemănări cu ce am trăit în Coreea de Nord încât am început să mă îngrijorez.”

Când era copil, în Heysan, Coreea de Nord, tatăl ei a fost trimis într-un lagăr de muncă forțată pentru că a vândut pe piața neagră diverse bunuri ca orez sau zahăr, pentru a-și putea hrăni familia.

În 2007, Yeonmi Park a fugit din Coreea de Nord împreună cu mama ei.

Este o mare tristețe, a spus ea, să vadă îndoctrinarea din America.

„Când am mers la Columbia, primul lucru pe care l-am învățat a fost că toate problemele sunt din cauza bărbaților albi.”

Dezbaterile îi aminteau de sistemul de caste din Coreea de Nord, unde oamenii sunt clasificați în funcție de strămoșii lor.

„Credam că nord-coreenii sunt singurii care îi urăsc pe americani, însă se vede că sunt mulți care îi urăsc chiar în această țară.”

În fostul ei „paradis socialist”, Coreea de Nord, studenții erau obișnuiți să își țină gura.

„Mama mea mi-a spus că lucrul cel mai periculos pe care îl am este limba”, spune Park. „Așa că știam cât este de periculos era să spui lucruri greșite.”

Anna Krylov, care s-a născut în Uniunea Sovietică și acum este profesoară de chimie la Universitatea din California, a comparat atmosfera ideologizată în care a trăit în fosta ei țară cu actuala politizare a vieții științifice și culturale din Statele Unite:

„M-am maturizat într-o perioadă de relativ dezgheț, după moartea lui Stalin. Totuși, ideologia impregna toate aspectele vieții, iar supraviețuirea impunea o adeziune strictă la linia partidului și demonstrații entuziaste ale unui comportament ideologic corespunzător.

„A nu deveni membru al organizației de tineret comuniste (Komsomol) ar fi fost o sinucidere în carieră – cei care nu erau membri erau excluși din învățământul superior.

„A practica deschis religia putea avea consecințe grave, mergând până la închisoare. La fel, a citi cărțile interzise (Orwell, Soljenițîn etc.) Până și o carte de poezie care nu figura pe lista aprobată de stat putea să te bage în bucluc.

„Știința nu era scutită de acest control ideologic strict. Influențele occidentale erau considerate periculoase. Tratatele și articolele științifice nu încetau să sublinieze superioritatea și preeminența științei ruse și sovietice. Discipline întregi au fost declarate imorale din punct de vedere ideologic, reacționare și ostile cauzei dominației clasei muncitoare și a Revoluției Mondiale. Exemple notabile de «pseudo-științe burgheze» erau genetica și cibernetica.”

Repede înainte către un alt secol: 2021. Războiul Rece este doar o amintire. „URSS nu mai există pe hartă”, spune Krylov.

„Însă am ajuns să trăiesc moștenirea ei la mii de mile distanță spre vest, unde descopăr o atmosferă crepusculară orwelliană. Am fost martoră la încercările tot mai agresive de a supune știința și educația controlului ideologic și cenzurii.

„La fel ca în era sovietică, cenzura este justificată de binele suprem. În anii 1950, binele suprem era promovarea Revoluției Mondiale, iar în 2021 binele suprem este Dreptatea Socială.

„Ni se spune că, pentru a construi o lume mai bună și a rezolva inechitățile sociale, trebuie să ne epurăm literatura de numele ale căror dosare nu se ridicau la înălțimea standardelor stabilite de auto-proclamații deținători ai noului adevăr, elita. Ni se spune că trebuie să rescriem programa și să ne schimbăm modul de a preda și de a vorbi.

„Din punct de vedere al comunității, ne confruntăm cu o alegere importantă. Putem să sucombăm în fața ideologiei de extremă stânga și să ne petrecem restul vieții într-o permanentă vânătoare de fantome și de vrăjitoare, rescriind istoria, politizând știința, redefinind elementele limbii și transformând STEM (știința, tehnologia, ingineria, matematicile) într-o farsă. Sau putem apăra un principiu cheie al societății democratice – schimbul liber și necenzurat de idei – și să ne urmăm misiunea noastră principală, căutatea adevărului, concentrându-ne atenția pe rezolvarea problemelor reale și importante ale omenirii.”

Este de o importanță vitală să ascultăm și să citim ceea ce spun și scriu cei care au scăpat din regimurile represive.

Ei au trecut prin intimidare personală, propagandă politică, spălarea creierului în școli și în universități și prin teroare intelectuală pentru un cuvânt, o carte sau o idee „greșită”.

Astăzi, cei care au fugit din regimurile comuniste văd – mai periculoase – aceeași cenzură și represiune totalitară repetându-se în democrația americană.

Ei știu mai bine ca noi ce înseamnă libertatea de gândire și prețul pe care trebuie să-l plătim pentru a o apăra.