Istorie uitată, istorie ascunsă, istorie cenzurată: CINE MAI ȘTIE CĂ TRANSNISTRIA ÎNTREAGĂ ȘI MARE PARTE DIN UCRAINA ISTORICĂ, AU FOST TERITORII ALE ȚĂRII MOLDOVEI ?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ajunsă la Nistru în 1791, Rusia, prin Țarul Alexandru I, a incercat sa ia tot teritoriul ramas Moldovei, dar si Muntenia intreagă, dintr-o singura lovitura, in 1807, la tratativele cu Napoleon I.

Francezii s-au impotrivit la Tilsit, apoi la Erfurt, declarand ca principatele nu sunt teritorii turcesti, Rusia trebuind sa solicite, contra pacii, de la turci, teritorii din „Casa Islamului”.

Asa s-a inventat termenul „Basarabia”. Initial, astfel se numea o fisie ingusta de pamant, litorala Dunarii maritime, fosta „Vlahie” dunareana, pomenita in secolul sec.IX-XII de bizantini, de la vărsarea Siretului, pana la Chilia, adjudecată, in 1343-1345, de domnul muntean, Basarab I si fiul sau, Nicolae Alexandru, de la Principele Dimitrie (tatar crestinat).

In 1807-1809, rușii au scris pe harti „Basarabia”, între Siret si Nistru, între Chilia si Hotin, prezentându-l drept teritoriu turcesc, cucerit de turci, de la unul, Stefan cel Mare, in 1484.

Cum francezilor li s-a parut suspecta aceasta Basarabie atat de mare, rusii si-au cerut scuze reducand „Basarabia” la teritoriul de 45.630 km², dintre Prut si Nistru, Chilia si Hotin.

Interesant este ca Circulara lui Alexandru I către generalii armatei rusești de ocupatie din Principatele Române dateaza din 1807, cu cinci ani inainte de smulgerea (28 mai 1812) celei de a treia halci din trupul Tarii Moldovei.

Si mai interesant este faptul ca este deosebit de actuală, deoarece recomandarile se axeaza pe cunoasterea psihologiei colective si a tarelor elitei politice romanesti:

„Administrând Basarabia, trebuie cugetat sa se aseze fundamentele uni edificiu mai intins. Poporul acestei provincii trebuie sa primeasca binefacerile unei administratii parintesti si liberale, ca astfel sa fie atrasa, cu dibacie, atentia popoarelor limitrofe asupra fericirii ei.

Bulgarii, moldovenii, muntenii si sarbii au o patrie ……. sa le ușuram calea sa o afle!Trebuie sa exaltam prin toate mijloacele aceste populațiuni spre a le aduce la telul ce ne propunem.

Pentru a ajunge la întemeierea unui stat slav, trebuie sa le promitem independența, bărbatilor influenti recompense pecuniare iar decoratiuni si titluri convenabile pentru ceilalti!”

„Basarabia” a fost rapită la 28 mai 1812 datorita manevrelor sefului spionajului rus pentru Europa de SE, Manuc Bey, ulterior refugiat si lichidat, la Hâncesti, de mafia bancar financiară europeană deoarece voia transformarea noii provincii intr-o Elveție a Orientului.

„Libertățile” au durat doar pana la 28 februarie 1828, când țarul Nicolae I a infiintat, prin decret, „Institutul pentru administrarea Oblastiei Basarabia” prin care autonomia a fost suprimată, institutiile românești suprimate si inlocuite cu cele guberniale, iar limba româna  fost interzisă, fiind inlocuita de rusa (se putea folosi doar „în caz de necesitate”).

Restul teritoriului românesc extracarpatic urma sa fie cucerit, tot pe bucăți, Moldova dintre Prut si Siret, apoi cea dintre Siret si Carpati, la fel Muntenia si Oltenia, conform „Planului Prozorovski”, elaborat la 15 aprilie 1810, in vigoare și astazi, cele patru urmand sa devina gubernii in cadrul unei Federatii ruso-slave.

Ca sa extrapolam termenii, aceasta federație prevedea următoarele „euroregiuni”:

 

 

1. Regatul Daciei, cu Muntenia, Moldova pana la Prut, Transilvania, Oltenia, Bucovina si Dobrogea cu Delta Dunarii;

2. Regatul Bulgariei, cu Rumelia si Macedonia;

3. Un Regat al Ungariei;

4. Un Regat Sirbo-Croato-Sloven;

5. Un Regat al Greciei cu Thessalonic;

6. Constantinopolul cu Strâmtorile.

 

Proiectul a fost stopat de declanșarea Revolutiei de la 1848 si de actiunea serviciilor germane si austriece, apoi austro-ungare care aveau propriile lor obiective pe seama Rusiei.

In plina revolutie europeana republicana, serviciile germane si austriece au lansat, in Galitia, sloganul „ Nu sunteti rusi, ci ruteni.”, proclamand dreptul la existenta al „Republicii Rutene” de la Liov  la Nipru.

Voiau sa ia Rusiei 1000.000 de km² inventand o „natiune culturala” in care sub numele de „rutean” sa intre, de-a valma, romani, fosti români deznationalizati prin rusificare (fostii „pruteni” sau „brotnici” deveniti „ruteni”), rusi, polonezi, fosti romani deveniti polonezi prin deznationalizare (gorali), traci slavizati (hutanii sau hutulii), traci sau lituanieni, letoni, estoni, finlandezi, slovaci, tatari, greci si gotii, inca subzistand in Crimeea.

Reacția românilor a fost promptă. Asa cum astăzi se impotrivesc trimiterii de către „ucraineni” să lupte la Donetk, la 1848 s-au impotrivit „Mișcării rutenesti” din Galitia, cerand separarea Bucovinei de aceasta.

In 1849, Habsburgii au fost salvați in fata secesiunii nobililor unguri, botezata „revolutie”, de catre rezistenta armata a romanilor si interventia trupelor tariste.

Drept mulțumire, din 1850, „Miscarea ruteneasca” a devenit, nu numai sovin antirusa, ci si sovin antiromaneasca.  In fruntea ei a fost pus fostul agent al lui Lajos Kossuth, hutanul Lucian Cobilita.

Dupa realizarea dualismului (1867), „Miscarea rutenească” a trecut la pregatirea secesiunii fata de Rusia a teritoriilor de la Vest de Caucaz, ideologi fiind evreii polonezii Markim Saskievici, Iacob Holovatki si Ivan Varghilovici.

Conceptul doctrinar era dreptul „națiunii rutene” la un „stat Rutenia”  de 5 milioane de suflete, intre Muncaci si Nipru in care, in ceea ce ne priveste, pe langa teritoriile românesti deja inglobate de ruși sau germani, urmau sa intre si Maramuresul intreg, nordul Ardealului si nordul a tot ceea ce mai ramasese din Moldova.

Adica ceea ce a încercat sa ne răpeasca, ulterior, Nikita Hrusciov, intre 1944 si 1954.

Prin manipulare sau cumparare cu promisiuni cu bani, elevii si studentii tineri de la Liov au fost organizati in Asociatia „Provita”, adica „Desteptarea”, o organizatie „ruteană” cu caracter violent antirus, antiroman si antipolon. Replica rusa a venit, prin infiintarea, la Kiev, de catre Ohrana tarista, a unei asociatii „rutenesti”, prorusa, „HROMADA”.

In 1869, imparatul Franz Josef a intemeiat un serviciu special, cu fonduri imense, condus de contele Franz Stadion, sa orienteze miscarea PROVITA in directia secesiunii fata de Rusia dar si impotriva miscarilor de eliberare polona si româna.

Alaturi de el, in fruntea luptei pentru „limba ruteana”, „poporul rutean” si „Republica Rutenia”, s-au aflat, ca adjuncti, „rutenii” Popovici, Branzan si Cucuruz. Ei au editat, la Liov, ziarele de propaganda „Holovna Rada Ruska” sau „Rada Swietojurka” si „Zorja Halycka”.

In 1894, l-au adus de la Kiev la Liov pe istoricul falsificator, Mihail Hrusevski. Sustinut de Miron Corduba, acesta a solicitat renuntarea la termenul de „rutean” si inlocuirea cu cel de „ucrainean”, adica „mărginean”.

Era o preluare dupa termenul de „ucrainti”, cum le spuneau, în graiul popular, romanii, „marginenilor” in general si, in mod deosebit, romanilor rusificati.

În 1894 așadar, Hrusevski si gașca lui sponsorizată de  serviciile austro-ungare la care s-au asociat cele germane, au inventat notiunile de popor, natiune si limba „ucrainene” („la marginene”), ba chiar si o istorie ucraineană, proiectand-o în trecut.

Tot ei au decis ca la viitoarea țară, „Ucraina”, sa fie atașate: Maramureșul intreg, de la nord de Viseu; tot teritoriul romanesc dintre Muntii Gutai si Apa Turului, tot Ardealul de Nord, Bucovina intreaga si nordul Basarabiei.

 Oficial, in 1914, la Berlin, în perspectiva razboiului, Kaiser-ul Wilhelm II a infiintat si sponsorizat „Asociatia pentru eliberarea Ucrainei”, vizand secesiunea teritoriilor dintre Carpatii Padurosi si Caucaz, fata de Rusia. Se explica de ce razboiul a fost declansat in Galiția de catre fortele germano-austro-ungare.

La 27 februarie/12 martie 1917, s-a declanșat revolutia in Rusia, țarul Nicolae II abdicand la 15 martie. Reactia germano-austro-ungara a fost prompta – organizarea, la Kiev, a Radei centrale, in frunte cu Mihail Hrusevski, care proclama autonomia largita a „Ucrainei” in cadrul Rusiei.

La 14 septembrie 1917, rusii au proclamat Republica. Germanii au reactionat prin aducerea lui Lenin, agentul lor, din Finlanda la Petrograd si sponsorizarea Insurectiei Bolsevice (25 octombrie/7 noiembrie).

Lenin le-a acordat dreptul la secesiune, prin „Declaratia drepturilor popoarelor din Rusia” (2/15 noiembrie 1917) si a dat mana libera Germaniei in teritoriile de Vest ale Imperiului fost tarist, prin Pacea de la Brest-Litovsk (20 noiembrie/3 decembrie).

Germania a construit, imediat, „Ucraina Mare” cu centrul la Kiev ca baza de operatii, promitandu-i lui Hrusevski atasarea, ulterioara, a Transcarpatiei, Bucovinei, Galitiei si Basarabiei. Reactia rusa s-a produs prinStalin, comisar al guvernului, insarcinat cu „drepturile popoarelor”, care le-a declarat, imediat, „contrarevolutionare”, pe toate cele care si-au proclamat independenta si, la 11/24 decembrie 1917, la Harkov, a proclamat „Republica Sovietica Ucraineana”.

La 31 ianuarie 1918, Congresul General Unit al Sovietelor din Rusia a anulat „Declaratia drepturilor popoarelor” prin „Declaratia drepturilor poporului muncitor si exploatat”, iar recent infiintata Armata Rosie a zdrobit fortele lui Hrusevski, la Pskov, Talin si Narva. In mare graba, Germania si Austro-Ungaria au proclamat (9 februarie 1918) constituirea, din Galitia si Bucovina, a unui regat autonom in cadrul Austro-Ungariei si au smuls Kievului promisiunea de furnizare a unui milion de puduri de grâu contra sprijin militar.

Drept urmare, la 18 februarie 1918, trupele germano-austro-ungare au invadat „Ucraina” si au ocupat Kievul, restaurand autoritatea lui Timosenko……pardon, a lui Hrusevski. In sprijinul „democratiei” de atunci, englezii au organizat, la 3 marie 1918, desantul de la Murmansk, germanii profitand pentru a-l unge pe generalul Skoropadski, hatman al Ucrainei, la 30 aprilie 1918.

Au urmat evenimentele cunoscute care au condus la destramarea Austro-Ungariei si capitularea Germaniei si razboiul civil din spatiul rus, proiectat încă din 1912 de masoneria europeana, pentru 1920, drept „Teritoriu de experimenare  a ideilor socialiste”.

 

 

 

 

 

 

 

Foto: Cazacii romani. „Ucraina” – Tinutul Romanesc de  „la margine”

 

 

 

În razboiul civil, românii, fosti cazaci, au luptat, ca de obicei, atat de partea rusilor care i-au deznaționalizat prin celebrii Frunza/Frunze si Ceapa/Ceapaev, cat si de partea „albilor”, ultimul ataman liber cunoscut în istorie fiind românul Nestor Mahna, pe care noi l-am invatat in istoriile falsificate ca „ucraineanul” ….. „Mahno”.

La 29 noiembrie 1918, la Kiev, s-a proclamat RSS Ucraineană, bolșevicii preluând, drept extrem de utilă, născocirea germano-austro-ungară.

Acesteia aveau sa-i atașeze și alte teritorii românesti, dar si teritorii rusești în partea de răsărit, făcând ca lucrurile sa fie aproape imposibil de descâlcit astăzi, scrie http://dogaru-mircea.blogspot.com/2014/08/jocul-de-mobilizarea

 

Publicitate

EPISOADE ALE ISTORIEI ROMÂNILOR CARE NU SE ÎNVAȚĂ LA ȘCOALĂ

 

 

 

 

 

 

Istoria unei țări nu se compune doar din momente glorioase, de apoteoză și triumf, când mulțimile exultă de fericire, iar conducătorii sunt nimbați de haloul gloriei.

Din nefericire, adesea memoria colectivă reține traumatizant momentele oribile ale decăderii și agoniei. Nici în cazul poporului român acestea nu au lipsit.

De pildă, atunci când Constantin Brâncoveanu și fiii săi au fost uciși și mutilați barbar la Stambul sau atunci când, în 1812, într-o sală a Hanului lui Manuc, Rusia țaristă ne fura prima oară Basarabia, sau atunci când, pe 30 august 1940, la Viena, cu complicitatea lui Hitler și a lui Mussolini, Horthy împlânta pumnalul în trupul Transilvaniei, ori atunci când, în decembrie 1989, cripto-comuniștii confiscau revolta populară…

 

 

 

 

 

De la animă spre ceriu este o carte despre istoria României, scrisă cu mult respect pentru adevărul istoric și care propune o viziune îndrăzneață asuprea evenimentelor, legându-le intre ele prin fire nevăzute, dar logice, probabile și posibile.

Un capitol fascinant din istoria României îl constituie evenimentele din anii 1848-1849 din Transilvania, de departe cele mai sângeroase și mai tragice din tot spațiul românesc al acelor vremi.

Din păcate, aceste evenimente sunt pe de o parte insuficient cercetate și lămurite, pe de alta, cei mai mulți dintre cei care au încercat, n-au reușit să le clarifice, rătăcind ei înșiși drumul bun.

Are oare vreo șansă un neistoric să aducă o oarecare lumină în hățișul de fapte, uneori contradictorii, ale istoriei, scriind un roman?

Este nevoie de multă atenție și perspicacitate pentru a găsi răspuns la ghicitorile istoriei. Mult mai periculoase sunt însă dezinformările istorice, țesute cu grijă în jurul unor fapte ale glotașilor lui Avram Iancu, care sunt exagerate de sute de ori în sens negativ.

De exemplu, unii istorici au pretins că numai la Preseaca românii au măcelărit 640 de civili maghiari, printre care femei și copii, fără alegere! Autorul a cercetat cu grijă documente referitoare la aceste evenimente și a arătat, cu argumente ce nu pot fi răstălmăcite, că printre așa zisele victime se aflau cel puțin 350-400 de gardiști maghiari înarmați până-n dinți și care au opus rezistență. Iar o cercetare militară dispusă de guvernatorul Transilvaniei, Wohlgemuth, în anul 1851, a cuantificat victimele nevinovate ucise de părțile aflate în conflict.

Rezultatele obținute și publicate ale investigației respective au menționat că gardele maghiare au ucis, din 15 martie 1848 și până în august 1849, un număr de 4425 de români și 252 de sași, iar românii 165 de maghiari.

Este de remarcat faptul că în nici un document nu s-a găsit nimeni ca să prezinte aceste cifre într-un mod relevant și expresiv. Autorul a avut ideea de a face o mică socoteală, care arată fără nicio îndoială, un adevăr de necontestat: (4425+252):165 = 28,34.

Mai exact, la 28 de persoane civile ucise de gărzile maghiare, românii au răspuns cu un singur omor.

Nu înseamnă că omorurile sunt justificate. Dar în acele vremuri tulburi, care națiune a dat dovadă de barbarie și care de compasiune?

Iată că adevărul, bazat pe documente și matematică, a așteptat 167 de ani ca să poată fi vizualizat și înțeles în forma lui cea mai simplă, dar cea mai revelatoare: 28 la 1!

De episoade despre care nu-și mai aduce nimeni aminte este plină cartea și, culmea, deși lucrarea este numită „roman istoric”, aproape toate personajele sunt reale, ca și faptele lor.

Cel mai neverosimil personaj, Karl Hocheder, are un CV cât se poate de real. Iar povestea cetății lui, dărâmată de moți, este relatată de Iosif Șuluțiu în numărul 5 din revista „Transilvania” din anul 1877.

Și câte povestiri minunate scoate autorul din ungherele uitate ale istoriei!

Cine își mai aduce aminte astăzi de armeano-unguroaica Suzana Kabos, care l-a pârât pe Acsente Sever împăratului cum că acesta i-a omorât bărbatul și fiul în podul casei lor de la Aiud, în ziua de 9 ianuarie 1849, apoi le-a tăiat capul și membrele cu sabia și le-a aruncat pe ferestruica podului în curte? Noroc cu un procuror croat de la curtea judiciară, care a trimis o comisie de investigare la fața locului.

Acolo, s-a constat că pe gaura de aerisire a podului nu încăpea nici pumnul unui copil.

Iar lupta moţoaicei cu cei doi honvezi, uciderea lui Ghiuri, rostogolirea bolovanului uriaș peste gardele maghiare în retragere, explozia care a distrus cetatea Devei la 14 august 1849 sau plimbarea guvernatorului Wohlgemuth prin gunoaiele orașului Sibiu de către Ioan Maiorescu sunt tot atâtea episoade reale, culese din documentele vremii, total necunoscute cititorului de azi.

 

Ce știu copii noștri despre tragicele evenimente pe care ar trebui să le evocăm neîncetat în cărțile noastre de istorie se întreabă https://eintegral.ro/pagini-din-istoria-tarii-pe-care-am-vrea-sa-le-uitam:

 

14 iunie 1574: Ioan Vodă cel Cumplit sfârșește după înfrângerea sa de către turcicu trupul sfârtecat de patru cămile

15 august 1714: Altân Bey, „Prințul Aurului” – Martiriul celui mai bogat domnitor român și al fiilor săi

28 februarie 1785: Nicola Ursu („Horea”) și Ion Oargă („Cloșca”) trași pe roată la Alba Iulia

16 mai 1812: Cum a fost furată Basarabia la Hanul lui Manuc

15 iunie 1889: Cine și de ce l-a ucis pe Eminescu?

1-6 septembrie 1916: Dezastrul de la Turtucaia

7 mai 1918: Pacea umilitoare de la Buftea

6 iunie 1930: „Restaurația” lui Carol al II-lea sau cum un rege își detronează propriul fiu

30 august 1940: Diktatul de la Viena, un pumnal înfipt în inima Transilvaniei

1942: 250.000 de români pier la Cotul Donului și în Stepa Calmucă

1944: Odiosul preambul de la Moscova din 9 octombrie 1944 – 90% drept de  furt  al rușilor în România și 10% amăgire pentru Churchill

10 februarie 1947: Tratatul de la Paris consfințește sovietizarea României urmată de jefuirea ei nemiloasă . 

Iar istoria noastră însângerată nu s-a oprit aici …