S-a împlinit un an de când Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse, KIRILL, a recunoscut că moldovenii din R.Moldova vorbesc LIMBA ROMÂNĂ

 

 

 

 

Foto: Dl. general KGB și Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse

   

PREȘEDINTELE – TRĂDĂTOR IGOR DODON CONTINUĂ SĂ TACĂ, PREFERÂND SĂ FIE LUAT DE PROST…

 

În urmă cu un an am asistat în premieră absolută la o Minune de Crăciun!

 

”Moldoveni, deci Români!” – de la Moscova citire! Patriarhia Moscovei își călca pe inimă și recunoștea târziu, în anul mântuirii 2019, identitatea și unitatea lingvistică moldo-română (adică a Republicii Moldova și a României), publicând pe pagina sa oficială de internet Pastorala de Crăciun a Patriarhului Kirill în limba română cu alfabet latin, specificând că este vorba despre o singură limbă, nu despre două.

Aceasta după ce ani la rând ni s-a predicat de pe amvoanele moscovite că moldovenii ar fi altă nație de oameni și că nu ar fi ceea ce i-a făcut Dumnezeu, adică români.

Astfel, Patriarhia Moscovei recunoștea că din punct de vedere etnolingvistic moldovenii sunt români propriu-ziși.

De aici și până la a recunoaște oficial dreptul Patriarhiei Române de jurisdicție canonică în Republica Moldova nu mai rămâne decât un pas.

Dacă scrii ”limba moldoveană (română)” trebuie să scrii de fiecare dată, pentru motive de consecvență logică și morală, și ”moldovenii (românii)”, nu-i așa, Moscovă iubită, mândră capitală?

Aviz episcopului Marchel, piosului Dodon și bandiților de la Tiraspol, care luptă contra alfabetului latin și limbii române materne a fraților noștri din stânga Nistrului!, scria militantul unionist român basarabean Vlad Cubreacov.

Se dovedește astfel că zicala din bătrâni conform căreia ”adevărul învinge întotdeauna” nu este o vorbă goală !

 

 

https://scontent.fkiv4-1.fna.fbcdn.net/v/t1.0-9/50226141_2380577575306701_4307111612382183424_n.jpg?_nc_cat=108&_nc_ohc=4VwsT_bTPsQAQlEwb-L5YTcO1FyIiHjy3ZR0qCt8jKNJ-8QtW54eCYoKA&_nc_ht=scontent.fkiv4-1.fna&oh=53337a9e38c5b374e9db50265342eb91&oe=5E9FDD3D

Publicitate

Asistăm la o concentrare sistematică de articole, “studii ştiinţifice” și “evocări” ale unor cercuri maghiare prin care se revendică vechea doleanţă iredentistă asupra Transilvaniei

 

Transilvania din nou altfel

Nu este pentru prima dată şi cu siguranţă nici pentru ultima, când asistăm la o concentrare sistematică de articole, “studii ştiinţifice” sau “evocări” ale unor cercuri maghiare prin care se revendică vechea doleanţă asupra spaţiului transilvănean.

Deja astfel de atitudini au ajuns aproape un loc comun în conştiinţa noastră, un element care, repetat consecvent aproape că devine domestic, făcându-ne să trecem pe deasupra lui cu un zâmbet de superioritate, ştiind evident, că majoritatea acestor eforturi nu sunt decât ipocrizii şi falsuri istorice cu scop propagandistic.

Totuşi, aceste eludări din partea noastră nu pot continua la nesfârşit, căci o inocenţă afişată nu este deloc fertilă în faţa acestor atacuri şi falsificări voite, care au o anumită finalitate pentru imaginea noastră.

De fapt, nu cu mult timp în urmă, astfel de manifestări antiromâneşti au şi titulatură generică-sindromului Tony Judt, cu referire la un articol scris de istoricul american, în “The New York Reviews of Books” (1) şi care şochează pe orice lector român.

     În ceea ce ne priveşte însă, ne vom referi la o altă creaţie în genul celui lui Judt-e adevărat, mai putin subtilă, împănată cu note “ştiinţifice”. Este vorba de un articol apărut pe reţeaua INTERNET, pe site-ul asociaţiei Maghiarilor Ardeleni din SUA, sub titlul ”Speră şi poate vei rămâne” şi care, se pare, o prelucrare a unui reporter TV despre situaţia comunităţii maghiare din Apuseni.

Împotriva celor care contribuie perseverent la falsificarea sistematică a situaţiei din Ardeal, nu putem să nu atragem atenţia asupra câtorva erori din acest articol, evidente de altfel, oricărui om cu bun simţ, indiferent de ednia sa.

     Încă de la primele rânduri se creează o atmosferă lugubră, ceţoasă, nocturnă, specific “transilvăneană”, şi care se păstrează pe tot parcursul evocării făcute de eroul articolului, fostul pastor reformat din Abrud, Bauman Ferenc.

Acesta este cel ce povesteşte despre destinul absolut tragic al maghiarilor de pe aceste meleaguri în raport cu românii, cei care au avut din când în când impertinenţa să-i ceară drepturile în imperiul austro-ungar.

Imediat mai apoi, el aminteşte de momentul unor confuze şi dramatice evenimente, petrecute în anul revoluţionar 1848 şi mai apoi în 1849, pe care le răstălmăceşte însă, potrivit propriei sale perspective, aproape bucuros, că au o neasemănată ocazie de a dovedi “victimizarea” populaţiei maghiare din Ardealul de sud.

Pe scurt, după părerea noastră deducem din ambiguele sale evocări, că ar fi vorba de situaţia din Zlatna din toamna lui 1848, când pe baza hotărârii de la Blaj, din 15 septembrie 1848, se hotărăşte aplicarea drepturilor românilor de a forma “garda naţională românească pentru a menţine siguranţa în cercurile şi satele româneşti şi pentru a se apăra împotriva terorismului maghiar” (2).

 Garda naţională românească din Zlatna va fi condusă de Petru Dobra, care va fi ales prefect al oraşului. Pe baza ordinului baronului Puchner, comandant al armatelor austriece din Transilvania, gărzile româneşti încep să dezarmeze pe cele maghiare, situaţie care a încercat să fie realizată şi la Zlatna.

Trupele maghiare din oraş, au refuzat însă să depună armele, astfel că situaţia începe să devină încordată.

Au loc mai multe discuţii între reprezentanţii celor două tabere, în urma cărora se hotărăşte ca armele să fie depuse de ambele părţi şi să fie păzite pentru a se evita orice conflict.

Românii se execută de acest ordin aproape în totalitate, în 23 octombrie 1848, dar nu şi garda maghiară care, în această situaţie, care din ordinul conducătorului oraşului Nemegyei, va începe să tragă în trupele româneşti dezarmate.

Lucrul acesta va fi confirmat şi de un autor maghiar, Farkas Szilagyi. Românii fug la marginea oraşului unde se regrupează şi atacă şi ei pe maghiari, care furioşi, vor da foc clădirilor şi bisericilor româneşti din oraş şi mai apoi, vor fugi înspre Alba Iulia.

     Populaţia românească, de pe traseu a aflat însă repede de atitudinea şi crimele maghiare din Zlatna şi mobilizându-se rapid, va opri pe fugari, obligându-i să depună armele şi să se lase escortaţi până la Alba Iulia. Coloana este întâmpinată în dreptul comunei Presaca de o grupare a românilor din satele din jur, care, înfuriaţi de ştirile de la Zlatna şi nerecunoscând acordurile încheiate între refugiaţi şi români mai înainte, ei vor ataca pe maghiari.

Numărul victimelor nu se cunoaşte cu exactitate, acesta pendulând între 300 – conform datelor româneşti şi 600 -potrivit istoricilor maghiari.

Oricum, atacul a fost puternic dezarmat de comandantul militar din Alba Iulia şi o parte din fugarii maghiari vor găsi adăpost în satele din zonă, chiar în unele din care au provenit românii furioşi şi exasperaţi de umilinţele şi crimele pe care le-au suferit atâta vreme din partea autorităţilor maghiare (3).

     Acesta este regretabilul eveniment provocat de ambiţia stupidă a administratorului Nemegyei de a rămâne stăpân pe Zlatna şi de încălcare brutală a acordurilor de dezarmare pe care le acceptase iniţial chiar el. Este regretabil, deşi reacţia populaţiei româneşti nu face decât să arate încă o dată, că limitele suportabilităţii în faţa exceselor maghiare fuseseră de mult depăşite, sfârşind în acest debuşeu defulator, pentru ca, mai apoi, tot la rândul lor să ajute o parte a refugiaţilor gărzii ungureşti din Zlatna.

     Articolul nostru vorbeşte însă, cu aceeaşi abstracţie tipică dezinformărilor dezinvolte, de mii de morţi, fără să precizeze însă nimic concret, explicativ, lăsând cititorului neutru ideea ca astfel de întâmplări nu ar fi fost nimic ieşit din comun pentru epoca respectivă şi că ele reprezintă doar o banală parte dintr-un “destin tragic” al maghiarilor de aici.

     Practic, aceasta este şi intenţia ce se vrea indusă – de a convinge că populaţia maghiară a fost supusă sistematic şi sălbatic unor epurări şi asimilări forţate din partea românilor, deşi e evidentă întâietatea şi superioritatea ungurilor asupra mojicilor români.

Pentru a se sugera acest lucru, personajul principal, pastorul Bauman Ferenc, nu se dă la o parte din a utiliza un întreg arsenal emoţional şi dramatic, care camuflează de fapt neputinţa şi iresponsabilitatea de a oferi ceva concret şi coerent despre pretenţiile “istorice” ale maghiarilor în spaţiul transilvan.

Astfel el deplânge împuţinarea populaţiei, ungureşti, un fenomen pe care-l proiectează într-un cadru cu adevărat apocaliptic, ca şi când ar fi vorba de o strategie planificată, chiar obsesivă a românilor de a termina cu toţi maghiarii. Aceştia fiind de altfel obligaţi la o condiţie autonomă “clandestină”, doar incognito mai reuşind, cu măreţe eforturi proprii, să-şi menţină învăţământul maghiar, şi numai în cadrul comunităţii.

Oricine din România, cu o minimă decenţă obiectivă, rămâne blocat în faţa acestor imagini mai mult decât artificiale, care seamănă mai mult probabil cu un roman prost de aventuri.

     Se vorbeşte cu nonşalantă de “noile pustiiri şi emigranţi”, ca şi cum România ar fi cel putin Kosovo, şi ca şi cum mult mai mult decât ca de la sine înţeles, întreg spaţiul acesta este maghiar prin natura sa, românii nefiind decât nişte amărâţi de impostori care păcătuiesc prin lipsă de respect şi recunoştinţă faţă de cei ce le sunt superiori şi i-au civilizat.

Dar parcă intuind totuşi că mai este necesar un element concret în toată această fabulaţie paranoidă, autorul induce şi un personaj efectiv, care să confirme toate aceste lucruri, pe preotul reformat din Ighiu, Gudor Botond.

     Acesta devine aproape un personaj paradigmatic, un erou care reuşeşte să se descurce în această perioadă neagră pentru etnicii maghiari de aici, iar faptul că realizează un doctorat despre un preot din Ighiu, din sec. al XVIII – lea. Bod Peter, este oarecum o metaforă emblematică a eforturilor depuse de continuitate şi păstrare a conştiinţei maghiare în faţa încercărilor susţinute de “asimilare”. şi acesta la rândul său, devine un susţinător al idei de genocid al maghiarilor în perioada 1848-1849, când “răsculaţii români au masacrat 2000 de bărbaţi maghiari”.

Evident, paşoptiştii nu fac decât să continue şirul celor care au asuprit naţia, maghiară de-a lungul veacurilor aici pe pământul ei strămoşesc:

“până atunci, au fost năvălirea tătarilor, turcilor, pustiirile nemţilor, răscoala lui Horea”. Nu mai are rost să insistăm asupra acestei intercalări subtile a eroului nostru, de la 1784, într-o schemă depreciativă, în care eforturile sale, nu devin decât atitudini antimaghiare nimic diferite de ale tătarilor şi turcilor.

     Evocare se continuă prin descrierea unei călătorii, ce capătă aspecte de-a dreptul iniţiatice, spre Abrud, moment în care iarăşi, Bauman Ferenc ne reaminteşte – obsesiv, chiar hipnotic, de ciocnirile din 1849 dintre români şi maghiari, terminate evident cu un masacru.

Aproape ca ne vine să credem că în epocă, uciderea maghiarilor -care să nu uităm erau cei care conduceau Transilvania – devine un fel de sport naţional al populaţiei româneşti. Nu ne aduce nici măcar aluziv în discuţie un minim context, care să explice cauza unor astfel de evenimente şi care să fi fost motivele pentru care populaţia civilă să fie atât de exasperată şi încât să atace trupele militare.

     În schimb, ne evocă cu nostalgie vechile castele, “cazinouri, restaurante animate, magazine şi birouri de stat poleite cu aur, ce au fost de-a lungul secolelor în oraşele în care acum “sunt neglijate în mod groaznic”. Este interesant cum se conciliază această perspectivă veleitaristă a cosmopolitismului rafinat al autoritătilor maghiare din Abrud, cu precedentele evocări ale soartei mizerabile a maghiarilor ardeleni. Evident, că astăzi, alta ar fi fost situaţia oraşului dacă ar fi, făcut parte din Ungaria.

“Nefericitele” conjuncturi istorice: Trianon, al doilea război mondial, au condus, din păcate, la acest deznodământ în care “au rămas doar câţiva catolici şi o mică adunare de reformaţi, iar unitarienii au murit cu toţii”.

Mai să-ţi vină să crezi că pe aceste meleaguri destinul este antimaghiar. Ca să nu mai pomenim de “autorităţile – române” care” au provocat în oameni spaime incredibile şi înfricoşătoare”.

Probabil că din acest motiv, în 1994 când Bauman Ferenec a venit în zonă, apa nu urca “de la etajul 1 în sus” – era cu siguranţă un sabotaj la adresa maghiarimii pentru a-i obliga să plece.

 Probabil că toate aceste elemente ne par hilare, dacă nu ar fi în internaţionalitatea lor, profund dăunătoare şi animate de acelasi scop: de a cultiva în lume o imagine deformată a realităţilor din Transilvania, dar mai ales, de a oferi grotesc de false perspective asupra istoriei trecute şi prezente a minorităţii maghiare de aici.

Dincolo de ignorarea oricărei referi la ceva concret, documentat în susţinerea afirmaţiilor făcute cu atâta dezinvoltură în acest articol, ne loveşte violenta rea-intenţie şi mai ales aproape abjecta polarizare axiologie între “civilizata” etnie maghiară, cultă, cosmopolitană, care asculta în măreţe conace, Bela Bartok şi mediocra naţie română care populează insalubru blocuri proletare unde apa urcă doar un etaj.

Un cititor neştiutor al realităţilor va avea realmente impresia că pătrunde într-un spaţiu al creaţiei lui Bram Stocker. Este clar, ce-i drept, că veleităţile literare ale articolului precum şi subtilităţile, psihologice nu-i lipsesc. Aproape că lăcrimăm când citim pasaje ca acesta:

“A trebuit să mă obsedeze faptul că (spunea Bauman Ferenc nu voi mai boteza, că încet, voi îngropa odată cu sfârşitul de secol, bătrânii care formează majoritatea comunităţii.

M-am gândit nu o singură dată, şi la momentul în care comunitatea nu va mai avea nici măcar 10 membrii atunci când îl voi îngropa pe ultimul maghiar, eu, frumos, voi stinge luminile, voi închide biserica şi aşa va lua sfârşit istoria de 700 de ani a maghiarilor din Ardeal”.

     Ne pare are rău că suntem nevoiţi să apelăm la o rememorare a unor astfel de atitudini maghiare, care în cele din urmă nu duc la nimic concret şi nu fac decât să sporească concluzia şi să denatureze realităţile istorice.

Cu siguranţă, că nu serveşte nimănui astăzi- la modul onest al lucrurilor – să fie trunchiat sau să re reconstruiască ideologic trecutul comun al românilor şi maghiarilor în acest areal.

     Greşelile – cele care au existat realmente nu închipuite – trebuie asumate, de fiecare parte, fără să devină instrumente propagandistice în arsenalul strategiilor geopolitice contemporane ale unor vetuste şi absolut nejustificate viziuni utopice.

 

Adrian Moraru

http://www.dacoromania-alba.ro/transilvania

Note:

1. Tradus şi publicat în limba română în revista “22” (6 – 12 noiembrie 2001 pp. 6-7), sub titlul “România: ultima pe listă “

2. Citat din “Fondul George Anghel”, Directia Judeţeană Alba a Arhivelor Naţionale, fascicola 2 ‘1850 pp. 73-80)

3. Toate aceste elemente au fost preluate din articolul d-lui profesor Liviu Palihovici- „George Anghel despre conflictul de la Zlatna”, Dacoromania, nr. 3’ 2000, pp. 15-16.