CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

24 martie – Se împlinesc 28 de ani de când poezia ”Deșteaptă-te, române”, a fost adoptată oficial ca imnul național al României

 

 

Acum 28 de ani , în ziua de 24 martie 1990, poezia „Un răsunet”, scrisă de poetul Andrei Mureșanu (1816-1863), denumită ulterior ”Deșteaptă-te, române!”, a fost adoptată oficial ca imnul național al României.

Actualul imn al României a fost compus în contextul Revoluţiei de la 1848. Andrei Mureşanu se afla pe atunci la Braşov în calitate de profesor la Colegiul Latino-German din localitate şi redactor la suplimentul literar „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” al periodicului românesc „Gazeta Transilvaniei”.

Lui îi va reveni misiunea compunerii unui cântec de luptă care să mobilizeze masele, alături de proclamaţiile şi articolele din presa acelor momente.

Poetul a redactat versurile, apoi le-a publicat în timpul Revoluției din 1848, în numărul 25 din 21 iunie 1848 al „Foii pentru minte, inimă şi literatură” sub titlul „Răsunet”.

După ce versurile au fost puse pe hârtie s-a ridicat problema identificării unui cântec adecvat acestora, menit să pună şi mai bine stihurile în valoare şi să le facă mai uşor de reţinut.

Imnul conține al sublim „acum ori niciodată”, prezent și în alte imnuri naționale, de la „paion”-ul cu care grecii au luptat la Marathon și Salamina, până la „Marsilieza” revoluţiei franceze.

Există o întreagă controversă cu privire la autorul de drept al melodiei. Sunt cunoscute trei ipoteze.

Unele mărturii vorbesc de Andrei Mureşanu, părintele versurilor, ca fiind şi autorul melodiei.

George Ucenescu, compozitor ucenic al lui Pann, susţinea că el a fost cel care i-ar fi intonat-o, printre altele, la cererea poetului, care căuta o melodie potrivită pentru versurile sale, şi deci el ar fi „autorul moral” al melodiei.

O altă  teorie des răspândită şi încetăţenită în rândul opiniei publice româneşti îl desemnează pe Anton Pann, celebrul culegător şi profesor de muzică veche, ca fiind autorul melodiei.

Foarte plauzibilă este şi ipoteza conform căreia cântecul religios „Din sânul maicii mele”  ar sta la originea melodiei actualului Imn de stat al României.

 

 

 

 

 

 

  Prima înregistrare a melodiei s-a făcut pe disc în 1900, în S.U.A., în interpretarea solistului Alexandru Pascu. Abia în 1910, fanfara Batalionului 2 Pionieri din București reunită cu fanfara Regimentului Ștefan cel Mare din Iași au realizat cea dintâi înregistrare instrumentală.

În același an, corul „Ion Vidu” din Lugoj a înregistrat pentru prima dată pe disc varianta corală.

Acest imn a fost cântat cu ocazia fiecărui eveniment important în România, datorită însufleţitorului mesaj de patriotism și de libertate pe care îl transmite. Aşa a fost în momentele cheie ale istoriei românesti – Războiul de Independenţă, Primul şi al Doilea Război Mondial, sau în timpul crizei după lovitura de stat de la 23 august 1944, când acest imn a fost cântat în mod spontan de toți și emis pe toate stațiile radio.

Venirea comuniştilor la putere în România aduce acest simbol vechi al libertăţii românilor în postura ingrată de cântec interzis, deoarece, în condiţiile eliberării aduse de armatele sovietice, deşteptarea clamată de Mureşanu devenea improprie, aducând mai degrabă aminte de libertatea pierdută, decât de cea câştigată.

O dată cu abdicarea forţată a Regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947, şi alte marşuri şi cântece patriotice au fost interzise.

În ziua revoltei de la Brașov, din 15 noiembrie 1987, muncitorii de la uzinele de Autocamioane au început să cânte această melodie, mulți dintre ei nemaiștiind versurile. Cu toate acestea melodia a continuat fără întrerupere.

În timpul Revoluţiei anticomuniste din decembrie 1989, cântecul „Deşteaptă-te, române!”,  a fost cântat practic instantaneu şi generalizat, ca un adevărat imn naţional, înlocuind imnul   mutilat de comunişti„Trei culori”. 

Imnul s-a înălțat pe străzi, însoțind uriașele mase de oameni, risipind frica de moarte și unind întregul popor în sentimentele înălţătoare ale momentului.  

 Astfel, instituirea sa ca imn naţional a venit de la sine, impunându-se fără şovăială, sub formidabila presiune a manifestanţilor şi a fost consacrat prin Constituţia din 1991.

Data de 29 iulie a fost proclamată, în conformitate cu Legea nr. 99/1998, Ziua Imnului Național al României.

 Pentru o vreme, a fost de asemenea imn național al Republicii Democratice Moldovenești (1917 – 1918) și al Republicii Moldova (1991 – 1994), fiind înlocuit în 1994 cu imnul „Limba noastră”.

 

 

 

 

Imnul de stat al României este alcătuit din unsprezece strofe. La ocazii festive se intonează strofele 1, 2, 4 și 11.

 

Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată, croiește-ți altă soartă,
La care să se-nchine și cruzii tăi dușmani.

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!
     
Înalță-ți lata frunte și caută-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;
Un glas ei mai așteaptă și sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbați, juni, tineri, din munți și din câmpii!
     
Priviți, mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine,
Româna națiune, ai voștri strănepoți,
Cu brațele armate, cu focul vostru-n vine,
„Viața-n libertate ori moarte!” strigă toți.
     
Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Și oarba neunire la Milcov și Carpați!
Dar noi, pătrunși la suflet de sfânta libertate,
Jurăm că vom da mâna, să fim pururea frați!
     
O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fii-și azi mână d-ajutori,
Și blastămă cu lacrămi în ochi pe orișicare,
În astfel de pericul s-ar face vânzători!
     
De fulgere să piară, de trăsnet și pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inima duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie și foc!
     
N-ajunse iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale și azi le mai simțim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!
     
N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm;
Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morți numai o dăm!
     
Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniți-vă în cuget, uniți-vă-n simțiri!
Strigați în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin intrigă și silă, viclene uneltiri!
     
Preoți, cu crucea-n frunte căci oastea e creștină,
Deviza-i libertate și scopul ei preasfânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost’pământ!

 

 

Surse:

 

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2012/07/28/29-iulie-ziua-imnului-national-desteapta-te-romane-video/

http://www.rador.ro/2018/03/24/calendarul-evenimentelor-24-martie-selectiuni-4/

https://ro.wikipedia.org/wiki/De%C8%99teapt%C4%83-te,_rom%C3%A2ne!

 

24/03/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Alexandru Ioan Cuza şi adoptarea drapelului naţional al României

 

 

 La 24 ianuarie 1862, Adunarea Generală – parlamentul unic, format prin fuziunea celor două Adunări Elective – hotăra, în prima sa şedinţă, ca denumirea noului stat să fie România.

Putem spune că atunci s-a semnat actul de naştere al ţării numite România. 

Un an mai târziu, în 1863, la patru ani de la înfăptuirea unirii Moldovei cu Ţara Românească, a fost luată decizia stabilirii primului drapel comun celor două principate româneşti.Era nevoie ca noua ţară să adopte şi un imn naţional şi o stemă.

Primul domn al României, Alexandru Ioan Cuza a fost şi întemeietorul simbolurilor naţionale, care reprezentau întreaga luptă pentru unire a românilor, o piatră de hotar în construirea naţiunii române, elemente fără de care identitatea acestei ţări recunoscută ca atare pe plan internaţional nu putea exista.  

 Convenţia de la Paris hotăra limpede în privinţa drapelelor:

„Oştirile Moldovei şi Munteniei îşi vor păstra steagurile actuale (adică cele existente la 1858). La ele vor ataşa o banderolă de culoare albastră, aceasta din urmă menită a simboliza unirea“.

N-a fost multă vreme aşa, pentru că pe 19 martie 1863, la solicitarea generalului Ioan Emanoil Florescu, domnitorul Al.I. Cuza hotărăşte printr-un Înalt Ordin de Zi proclama următoarele:

„Considerând că armata, în urma unirii nu trebuie să aibă decât un singur drapel, având în vedere că adevărata emblemă a României nu poate fi alta decât acvila romană, am decretat şi decretăm ce urmează: acvila romană cu crucea în gură se va pune, ca emblema României, d-asupra drapelelor armatei“.

Totuşi, s-au produs câteva schimbări din martie, de la legiferare, până în septembrie, când au fost împărţite primele steaguri. Modificările esenţiale le-a suferit acvila: nu a mai apărut cu crucea-n plisc, ci cu sceptrul domnesc în gheara dreaptă şi cu sabia, în stânga.

Cele două simboluri ale puterii domneşti erau unite printr-o eşarfă roşie, pe care era inscripţionat, în litere de aur în limba latină: „Honor et Patria“ (în traducere – Onoare şi patrie).

Pe cap purta coroana princiară, iar pe piept se afla un scut, încoronat princiar şi el, care conţinea în jumătatea dreaptă, pe fond azuriu şi auriu, acvila Ţării Româneşti, iar în partea stângă, pe fond roşu şi azuriu, bourul Moldovei, cu o stea între coarne.

În colţurile din dreapta ale steagului, era inscripţionată în auriu cifra domnitorului, înconjurată de lauri. Bineînţeles culorile steagului au rămas cele de la revoluţia paşoptistă: roşu, galben şi albastru, dar redate orizontal, cu roşul în partea superioară.

Au fost aprobate atunci două steaguri: cel de luptă şi cel domnesc – iar cel din urmă conţinea, în plus, inscripţia „Unirea Principatelor Fericirea Românilor Trăiască A.Ioan. I“.
 

 

 

     Alexandru Ioan Cuza  1820 – 1873

 

 

Alexandru Ioan Cuza şi ceremonia de la Cotroceni din 13 septembrie 1863

La data de 13 septembrie 1863, în tabăra de la Cotroceni, în prezenţa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, s-a desfăşurat ceremonia de împărţire a noilor drapele.

Cu această ocazie, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a rostit o cuvântare deosebit de importantă:

„Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi,

Astăzi va fi una din cele mai însemnate în datinile noastre. Steagurile cele vechi aduceau aminte suveniruri triste, de  vreme ce ele înfăţişau ţările despărţite, astăzi voi primiţi din mâinile noastre steagul ce întruneşte culorile celor trei surori, aşa precum voinţa unanimă a românilor a unit pe capul nostru coroanele ambelor ţări. Steagurile voastre totuşi au fost  martore la întâmplări care doresc a fi păstrate; ele vor împodobi dar arsenalul român.

Primind steagurile cele noi, aduceţi-vă aminte pururi că vă încredinţez onoarea ţării.

Steagul e România! Acest pământ binecuvântat al patriei, stropit cu sângele străbunilor noştri şi îmbelşugat cu sudoarea ţăranului şi a muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi copiii voştri!

Steagul este încă simbolul devotamentului, credinţei, ordinei şi a disciplinei ce reprezintă oastea.

Steagul este totodată trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României.

Într-un cuvânt steagul reprezintă toate victoriile şi toate virtuţile militare care se cuprind în acele două cuvinte săpate pe vulturii români: onoare şi patrie.

                                                                                                                                                                     

Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi,

 

Juraţi să păstraţi cu onoare şi fără pată steagurile voastre şi astfel veţi corespunde încrederii şi aşteptării ce am pus cu ţara întreagă, în voi.

Juraţi a le apăra în orice întâmplare ca un sfânt depozit ce-l încredinţez bravurei şi patriotismului vostru.”

 

Un an mai târziu, drapelul românesc deja căpătase recunoaştere internaţională. Mărturie stă însemnarea doctorului Carol Davila, care călătorise la începutul verii lui 1864, alături de Cuza, la Constantinopol:

„Steagul românesc a fost ridicat la catargul cel mare, caiacele Padişahului ne aşteptau, garda sub arme, marele vizir la uşă. […] Marele vizir a condus pe Principe până la poarta principală şi ne-am întors la Palatul Europei, tot cu steagul român fâlfâind la catarg“.

Drapelul a continuat să fie folosit până în 1866, când Cuza a fost forţat să abdice.

De altfel, chiar în ziua în care a fost reţinut – în urma complotului rămas în istorie drept „monstruoasa coaliţie“ – , în momentul în care a fost dus spre trăsura care avea să-l ducă la Predeal, cu paşaportul în buzunar, Cuza le-a spus apăsat ofiţerilor care-l însoţeau:

„Să spălaţi pata după Steag!“. 

 

 

 

 

 

Surse:

 

Extras din lucrarea  „Domnitori şi voievozi din ţările române – Alexandru Ioan Cuza”,  de Constantin C. Giurescu,  de ec. I. Străjan

http://adevarul.ro/cultura/istorie/primul-drapel-lupta-alromaniei-steagul-e-trecutul-prezentul-viitorul-tarii

http://www.dacoromania-alba.ro/

21/12/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

CĂCIULA NOASTRĂ

 

 

 Imagini pentru dacii pe columnă se înfăţişează împăratului să ceară pace photos

Mă voi referi la cea mai veche atestare a vlahilor în sudul Dunării, dar pentru că de ea se leagă nişte elemente foarte interesante, povestea va fi un pic mai lungă.
În prima parte a secolului XX, un britanic, Denis Galloway, a făcut nişte călătorii în România.

Cum el era din Cardiff şi cum despre welşi se spune că de fapt sunt valahi, urmaşii cohortelor de daci duse în Britania după ocuparea Daciei, era curios să le vadă pe aceste presupuse rude ale lui cum arată la ele acasă.

S-a împrietenit cu reputatul etnograf Romulus Vuia, întemeietorul primului muzeu etnografic în aer liber, cel din Cluj.

Acesta tocmai se documenta asupra portului popular din Ţara Haţegului, despre care a şi elaborat o lucrare fundamentală.

Galloway s-a oferit să facă fotografii în zonă, operaţie dificilă la noi în acea epocă, dar nu şi pentru el, care dispunea de aparatura necesară de o calitate care uimeşte şi azi.
Ajungând în apusul Ţării Haţegului, în satele ascunse pe după ramificaţiile Munţilor Poiana Ruscă, Vuia şi Galloway au observat la ţăranii de aici un obiect vestimentar insolit, multifuncţional: o mantie-glugă în care omul îşi ducea merindea, cu care se învelea când se culca, pe care şi-o punea pe cap în caz de ploaie ori ninsoare.

Numai că straniul obiect îi trimitea pe cercetători la o scenă pe care o mai văzuseră.

 

 

 

 

 

Unde? Pe Columna lui Traian! Dacii din delegaţia care se înfăţişează înaintea împăratului pentru a cere pace purtau o mantie-glugă absolut identică cu a ţăranilor din Ţara Haţegului.
Şi ca să se convingă că au întradevăr de-a face cu acelaşi obiect surprins la limitele a două milenii, Vuia şi Galloway au aşezat nişte ţărani cu „căciuli” din Lunca Cernii în aceeaşi poziţie cu dacii de pe Columnă.

 

Identitate perfectă!

Caciula purtată de daci şi frigieni devenise în zona Imperiului Roman, un simbol al libertăţii, fiind purtată de sclavi în ziua eliberării lor, simbol care, în epocile urmatoare, până în prezent, s-a propagat păstrându-şi mesajul şi semnificaţia iniţiale.

 

 

 

De asemenea, în primele secole ale creştinismului, căciula dacică pătrundea şi în simbolistica religioasă, multe fresce bizantine înfăţisându-i pe cei trei magi, de pildă, purtând pileusul, obiect vstimentar inconfundabil şi clar de origine daco-tracă.

 

Urcând de la războaiele dacice încoace pe spirala timpului, ne reîntâlnim cu „căciula” în jurul anului 800.

Din timpul tulburărilor produse de iconoclasm, avem o însemnare de la mânăstirea Kastamonitu din Muntele Athos.
În traducere ea sună astfel:

„[…] În zilele împăraţilor luptători împotriva icoanelor, neamurile din ţinuturile de lângă Dunăre au găsit o epocă de anarhie, deoarece împăraţii cei nelegiuiţi ai romeilor duceau război împotriva sfintelor icoane.

Atunci aşa numiţii rinhini, iar în limba celor simpli vlahorinhini (Βλαχορηχινοι) şi sagudaţi (Σαγουδατοι), au cucerit Bulgaria, s’au întins puţin câte puţin în diferite părţi, au pus mâna pe Macedonia şi, în sfârşit, au pătruns în Sfântul Munte împreună cu toţi pruncii şi femeile lor, deoarece nu se afla nimeni să le stea împotrivă şi să-i înfrunte cu război […]”.

Pentru că în notiţă apărea numele de vlahi, iar aceasta era cea mai veche atestare a lor, ea a fost mult comentată de către cei mai mari specialişti: W. Tomaschek, într-un studiu apărut sub egida Academiei din Viena la 1881, N. Iorga, Th. Capidan, A. Sacerdoţeanu, M. Vasmer, într’un studiu apărut la Berlin, M. Lascaris şi alţii.
De mirare că, trecută pe sub asemenea ochi şi pe sub atât de multe dioptrii, acei „sagudaţi” pe care notiţa îi menţionează au rămas până azi o enigmă, astfel că Fontes Historiæ Daco-Romanæ vol. IV face următoarea trimitere la subsol:

„Sagudaţii, trib neidentificat…” Asta pentru că distinşii savanţi nu cunoşteau „căciula” dacică. Totul se luminează dacă îi punem pe „sagudaţi” în legătură cu vlahii, fie că erau ei pe râul Rinhos, fie „în ţinuturile de lângă Dunăre”, aşa cum de altfel textul o cere.

Trimiterea de la subsol care îi consideră pe „sagudaţi” „trib neidentificat”, mai spune că numele acestora „a fost pus în legătură cu latinul sagum «manta de lână, glugă», deci «purtători de glugi»”.

Notiţa nu menţionează aşadar un „trib neidentificat” ci, cu toată precizia, pe vlahii „sagudaţi”, vlahii „purtători de glugi”, vlahii „căciulari”.
În secolul al XIX-lea, găsim termenul de „sagudaţi”, nu tradus în latină ci în forma originală, dacică, de „căciulari”, la Vasile Alecsandri în poema „Peneş Curcanul”:

„Toţi dorobanţi, toţi căciulari,/Români de viţă veche…”
Din când în când trebuie să-l privim mai în profunzime pe fostul Rege al poeziei şi nu cu superficialitatea cu care e tratat de când a fost scos din tron.

El foloseşte aici termenul de „căciulari” nu ca pe unul trimiţând la inventarul vestimentar, ci ca pe o „pecete” care îi autentifică pe „căciulari” ca fiind „români de viţă veche”.

Or, nu căciula de pe cap, comună tuturor populaţiilor din zonele friguroase, poate face aceasta ci numai o „căciulă” aparte, specifică exclusiv românilor şi pe care ei o poartă din cea mai adâncă străvechime.

De fapt, poetul şi face această distincţie în versurile următoare când, descriind felul cum se îmbracă dorobanţii, le atribuie acestora şi „cuşma pe-o ureche”, un simplu obiect, altceva deci decât acea „căciulă” specială care le dă numele purtătorilor ei şi le dovedeşte vechimea.

În cultura romană mai târzie, boneta frigiană era un simbol la libertăţii şi nobleţei, moştenite de la traci.

Pileusul dacic, caciulă cunoscută şi sub numele de “bonetă frigiană” (Dacii şi frigienii erau înrudiţi) , un semn al nobleţei şi al statutului social, fiind purtat de nobilii tarabostes, numiţi în sursele antice şi pileati, poate fi găsit până în prezent, în simbolistica drapelurilor şi a stemelor de stat sau militare a unei serii întregi de ţări şi instituţii, precum cea a Senatului Statelor Unite ale Americii, a statului Iowa sau cea a Departamentului Apărării din aceeaşi ţară.

 

 

 

 De altfel, pileusul este utilizat ca simbol de armata SUA încă din anul 1793.

De asemenea, imaginea căciulii dacice a fost preluată de multe ţări din America Latina şi de Sud, ca simbol al eliberării de sub domniaţia spaniolă.

De altfel, la nivelul întregului continent sud-american, simbolul despre care vorbim este unul asociat cu noţiunea de libertate, egalitate de şanse şi independenţă.

Dintre ţările ce folosesc astăzi acest simbol amintim Argentina, Nicaragua (stema adoptată în 1823), Haiti (simbol adoptat în 1986), El Salvador (simbol adoptat în 1912), Cuba (din 1906), Columbia (din 1834), Bolivia, dar şi Paraguay, stat ce a preluat, pe reversul drapelului său, imaginea despre care vorbim.

Referitor la pileusul dacic, mai trebuie să spunem că imaginea sa fost utilizată şi în cazul unor emisiuni monetare, mai ales în Mexic între sfârşitul secolului 19 şi mijlocul secolului 20.

De asemenea, imaginea căciulii dacilor poate fi regăsită ca simbol şi pe unele monede franceze din perioada contemporană.

 

 

 

Surse:

 

http://ioncoja.ro/prima-atestare-a-vlahilor-din-sudul-dunarii/

 

http://adevaruldespredaci.ro/2012/06/caciula-dacilor-prezenta-in-simbolistica-mondiala/

 

 

 

 

 

 

 

 

CACIULA

de Ioan Hagiu

 

 

 

Taică-meu in primărie
Avea dreptul ca să intre cu căciula-n cap,
Obicei de pă moşie,
De la moşii şi strămosii mei păstrat.

Cu căciulile pă frunte
Stăm de veacuri, ca un munte
În curbura arcului Carpaţi
Asta e căciula mea
Şi o port cum se purta,
Că-i obicei din daci lăsat.

Port caciula pe-o ureche
Şi acasă, şi la nunta, şi la oi
Dupa datina straveche
Moştenită şi păstrată şi pă la noi.

Cu căciulile pă frunte
Stăm de veacuri, ca un munte
În curbura arcului Carpati
Asta e căciula mea
Şi o port cum se purta,
Că-i obicei din daci lăsat.

Unii zic sa-mi iau căciula, jos din cap,
Spunand adesea ca nu-s civilizat,
Poate vor s-o ţâu în mână, să mă aplec,
Ca sa ma laude că m-am integrat

Da’, bă vecine, hai la mine,
Te primesc cum pot mai bine
Dar de căciula mea nu te lega
C-asta e căciula mea, îi a mea si nu-i a ta
Că-i obicei din daci lăsat.

Cin’ nu crede să să ducă, la columnă
Să să uite, şi-o vedea
Sabia încovoiata, arcul, scutul şi căciula
Orice dac le-a avea.

Cu căciulile pă frunte
Stăm de veacuri, ca un munte
În curbura arcului Carpati
Asta e căciula mea
Şi o port cum se purta,
Că-i obicei din daci lăsat.

Mai copchile, ia sama ghine
Ca să ducă obiceiul, cănd or creşte ai tai copchii,
O inima vitează în tine
Sus pa frunte o căciulă ca un dar s-o ţîï.

Cu căciulile pă frunte
Stăm de veacuri, ca un munte
În curbura arcului Carpaţi
Asta e căciula mea
Şi o port cum se purta,
Că-i obicei din daci lăsat!

 

 

29/09/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: