CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Larry Watts: România a fost nevoită să se opună Uniunii Sovietice și celorlalți membri ai blocului sovietic luptând din interior

În perioada Răzbiului Rece, România făcea parte din Pactul de la Varșovia, o alianță caracterizată în primul rând de o atitudine amenințătoare la adresa ei.

Deși observatorii străini percepeau în mod eronat această anomalie, ca pe un efect secundar al politicilor independente pe care Bucureștiul începuse să le pună în practică la sfârșitul anilor 1950 și începutul deceniului următor, situația avea rădăcini mult mai adânci.

Din punct de vedere strategic, rușii priviseră în trecut Principatele Române ca pe o zonă de extindere teritorială, ignorând tratatele bilaterale care stabileau frontierele (pregătite și semnate în 1656 și 1711) îndată ce ajungeau la granițele române. La fel ca și alți imperialiști, rușii dezvoltaseră un șovinism etnic antiromânesc menit să le justifice pretențiile teritoriale.

Cu timpul, argumentul „pan-slavismului” a susținut expansiunea rusească prin faptul că o considera o necesitate imperială, românii de sorginte latină din punct de vedere cultural constituind unicul impediment în calea unui vast teritoriu slav, din Rusia trecând prin România până în Bulgaria, Macedonia, Muntenegru, Serbia, Croația și Slovenia.

Ideologic vorbind, gândirea sovietică era puternic influențată de lucrările lui Karl Marx și Friedrich Engels, iar încă din 1849, în ziarul condus de cei doi, românii erau considerați un popor contrarevoluționar care trebuia „extirpat” din istorie.1 Această idee era în deplină concordanță cu atitudinile și obiectivele expansioniste ale predecesorilor lor imperialiști, pentru care românii constituiseră de asemenea un ghimpe în coastă.

În mod previzibil, Lenin și Stalin au încorporat în politicile lor în domeniul naționalităților ideile filozofice ale lui Engels și Marx care îi condamnau pe români (și pe alți „irecuperabili”) la dispariție.2

Astfel, o ostilitate sistemică la adresa României a fost înglobată în ideologia sovietică încă de la începuturile ei, iar această animozitate s-a accentuat atunci când, periodic, românii au refuzat să se conformeze stereotipului unui popor „inferior” – ca de exemplu atunci când, deși mult depășită numeric, armata română s-a văzut nevoită să disciplineze trupele bolșevice prădalnice ale Rusiei, în 1918.3 

Un general rus care activa în cadrul Armatei a IV-a ruse pe frontul românesc în acea perioadă, declara că:

Soldații noștri căpătaseră o frică de necrezut de regimentele românești, pe care mai înainte le priviseră cu o condescendență plină de dispreț; căci trupele române, înfuriate de purtarea incalificabilă a camarazilor ruși, îi pedepseau adesea fără nici o blândețe. … O ură adâncă, amestecată cu frică, se răspândi atunci printre trupele ruse, care pentru întâia oară de la revoluție întâlneau în cale un obstacol care le împiedica de la excese”.4

Moscova, „centrul revoluționar al lumii”, detesta România și pentru faptul că aceasta îi înfrânsese aliatul, Ungaria, în 1919, și îi blama pe comuniștii români fiindcă nu preveniseră răsturnarea singurei „revoluții” comuniste reușite din Europa, cu excepția celei sovietice.5 

Până în 1924, Moscova ordonase tuturor partidelor membre ale Internaționalei Comuniste (Comintern) să coopereze activ pentru distrugerea statului român.6 

Teritoriile rupte din acesta urmau să fie împărțite între vecinii săi, partea leului revenind Uniunii Sovietice. Invazia sovietică și anexarea teritoriilor românești în 1940 au determinat Bucureștiul să se alieze cu Berlinul pentru a se proteja de pierderea altor teritorii solicitate de Moscova – fapt care a consolidat imaginea de dușman ostil a României.7 

Este de remarcat că Kremlinul n-a dezavuat niciodată în mod oficial politica Internaționalei Comuniste de a împărți teritoriul României între vecinii ei în cel de-al Doilea Război Mondial, nici măcar după dizolvarea oficială a Cominternului, în decembrie 1943.

Dimpotrivă, a continuat să se comporte ca și cum granițele României ar fi fost încă nestabilite, chiar și la sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950, încurajându-i pe alții să procedeze la fel. În 1952, Stalin a inclus personal în noua Constituție a României prevederea privind o regiune autonomă la granița cu URSS, trimițând un semnal foarte clar că rămânerea Transilvaniei în granițele României depindea de bunăvoința Moscovei.8 

Cu aceeași ocazie, Stalin a forțat Bucureștiul să cedeze Uniunii Sovietice o altă parte a teritoriului românesc, Insula Șerpilor, și a transferat o parte semnificativă a provinciei istorice române Basarabia de la Republica Socialistă Sovietică Moldovenească la RSS Ucraineană.

Astfel, chiar de la fondarea Pactului de la Varșovia în 1955, România s-a confruntat cu o dilemă de securitate neîntâlnită de nici unul dintre ceilalți membri ai blocului sovietic. URSS, sponsorul Pactului, și vecinii săi aliați au constituit totodată principala amenințare militară la adresa independenței și integrității teritoriale a României.

Totuși, deși temută de Moscova, retragerea din Pactul de la Varșovia nu a fost nici o clipă o opțiune viabilă pentru români. Neavând perspectiva altei alianțe, o asemenea separare atrăgea după sine o izolare și mai accentuată, o vulnerabilitate sporită și pierderea oricărui acces la informațiile din cadrul Pactului și a unui anumit grad de influență asupra politicilor sale.

Astfel, pentru a-și proteja interesele și a-și urmări propria agendă, România a fost nevoită să se opună Uniunii Sovietice și celorlalți membri ai blocului sovietic luptând din interior. Iar în aceste circumstanțe este uimitor succesul pe care l-a repurtat în atingerea principalelor sale obiective: asigurarea supraviețuirii ca națiune independentă, transformarea politicilor blocului sovietic și diminuarea componentei militare a alianței.

Cele șase studii prezentate aici conturează dezvoltarea și aplicarea în practică a ofensivei politice a Bucureștiului în această luptă, dar și unele dintre măsurile defensive și de contraofensivă adoptate de Moscova și de aliații ei loiali, de la începutul anilor 1960 până la sfârșitul lui 1989.

Cinci dintre aceste studii au apărut inițial în cadrul Cold War International History Project de la Woodrow Wilson International Center for Scholars din Washington, D.C.9 Primul prezintă raționamentele și procesul care au stat la baza deciziei Bucureștiului de a închide rețelele de agenți sovietici și de a restrânge cooperarea lor în domeniul informațiilor cu restul blocului comunist la începutul anilor 1960, dar și reacțiile stârnite la Moscova de această decizie.

Cel de-al doilea tratează rolul esențial al Crizei Rachetelor din Cuba, în 1962, în mobilizarea autorităților de la București pentru dezvoltarea unei politici coerente de a contracara unilateralismul sovietic și de a reorienta politica blocului comunist, politică pe care România a urmat-o apoi pe toată durata Războiului Rece, deseori în ciuda preferințelor sovietice.

Cel de-al treilea studiu, cel mai lung din serie, analizează debutul activității de intermediere a României între Washington și Hanoi în timpul Războiului din Vietnam. De asemenea, identifică deosebirile dintre abordările sovietică și românească în vederea încetării conflictului și examintează modul în care Bucureștiul și-a susținut obiectivele de securitate în fața URSS (dar și în fața SUA și a Chinei), concomitent cu eforturile de mediere.

Cel de-al patrulea studiu are ca subiect operațiunile clandestine pe care în perioada 1965-1969 URSS le-a pus în practică pentru a limita capacitatea României de a-și urma „cursul special” și de a-i sabota relațiile cu Occidentul, cu China și cu țările în curs de dezvoltare, așa cum sunt ele reflectate în documentele Comitetului Central al partidului Comunist al Uniunii Sovietice, ale KGB și ale conducerii Republicii Socialiste Sovietice Moldovenești.

În cel de-al cincilea studiu sunt detaliate eforturile depuse de România în prima jumătate a anilor 1980 pentru transformarea Pactului de la Varșovia dintr-o alianță militară într-una cu caracter socio-economic și pentru a schimba politica sovietică de la una caracterizată de concurență militară și de cursa înarmărilor, la una de dezarmare și de cooperare internațională pe baze nonideologice.

Surprinzător într-o anumită măsură este răspunsul ostil pe care l-a dat Mihail Gorbaciov la propunerile României din 1985, când noul lider sovietic încă nu adoptase „Noua Gândire” în domeniul politicii externe, iar abordarea sa încă semăna îndeaproape cu cea a predecesorilor săi, Brejnev, Andropov și Cernenko.

Ultimul studiu analizează măsurile active ale sovieticilor, prezente încă în literatura dedicată Războiului Rece la data scrierii acestei cărți, care pretind că România a renunțat la politica sa de securitate urmată vreme de un sfert de secol și a militat pentru intervenția militară împotriva Poloniei și Ungariei.

Această afirmație este examinată atât în lumina documentelor contemporane și a contextului politic, cât și în termenii readucerii pe tapet a unei vechi teme a activității sovietice de dezinformare, temă lansată inițial în anii 1920 și care susținea că România ar fi fost o „tabără înarmată agresivă” hotărâtă să atace URSS și pe vecinii săi.

NOTĂ:

Larry L. Watts (n. 1956) este un istoric american care specialist în istoria României în perioada comunistă. A absolvit cu master Universitătile din Washington, Seattle și UCLA. A obținut un doctorat la Umea University din Suedia. Legăturile lui cu România sunt vechi și datează înainte de 1989.

În 1989, în timpul revoluției anticomuniste din România, era consultant al Corporației RAND (Research ANd Development)un think tank (grup de expertiză) puternic legat cu Pentagonul.

A asistat oficiali din România la înfiinţarea Colegiului Naţional de Apărare şi a conlucrat cu mai mulţi miniştri români ai Apărării şi şefi de stat major pentru reformarea armatei, cooperarea cu Parteneriatul pentru Pace şi integrarea în NATO.

În 1990 şi 1991 a fost şeful Biroului IREX din Bucureşti, iar până în 1997 a fost senior consultant al Project on Ethnic Relation (PER) şi director al Biroului PER din România.

Între 2001–2004 a activat drept consultant pentru reforma sectorului de securitate pe lângă consilierul prezidenţial pentru securitate naţională din România.

1 Friedrich Engels, „Der Magyarische Kampf [The Magyar Struggle],” Neue Rheinische Zeitung, no. 194, 13 January 1849, in Marx and Engels Collected Works, vol. 8, Articles from Neue Rheinische Zeitung: November 8, 1848 – March 5, 1849,Moscow, Progress Publishers, 1977, pp. 227-235.

2 Vezi de pildă Iosif Stalin, Foundations of Leninism, vol. 6, The National Question, New York, International Publishers, 1932, p. 77.

3 George F. Kennan, Russia Leaves the War: Soviet-American Relations 1917-1920, Princeton, Princeton University Press, 1989, pp. 330-342.

4 Generalul Nicolas de Monkevitz, La decomposition de l’armee russe [Dezintegrarea Armatei Ruse], Paris, Payot, 1919, pp. 170-173. Monkevitz al fost șeful de stat major al Armatei a IV-a a Rusiei.

5 Lev Troțki, Speech to the Moscow Soviet, 30 august 1921, în The Military Writings of Leon Trotsky, Volume 4, 1921-1923, Banditry and Famine, http://www.marxist.com

6 Pentru rezoluțiile celui de-al V-lea Congres Mondial al Cominternului, din iulie 1924, vezi Documentele 22 și 24 în Gheorghe E. Cojocaru, Cominternul și originile „Moldovenismului”, Chișinău, Editura Civitas, 2009, pp. 124-136. Vezi și Ghiță Ionescu, Communism in Rumania 1944-1962, Oxford, Oxford University Press, 1964, pp. 24-25.

7 Bucureștiul a apelat mai întâi pentru ajutor la Marea Britanie și la SUA, dar nici una dintre aceste țări nu a putut să-i ofere altceva decât compasiune. Deja la momentul invaziei sovietice din iunie-iulie 1940, Franța, prima opțiune a României, fusese ocupată.

8 Stefano Bottoni, „The Creation of the Hungarian Autonomous Region in Romania (1952): Premises and Consequences,” Regio- Minorities, Politics, Society, no. 1 (2003), Teleki László Intezet, pp. 71, 73, 75; și Documentele 530-532 în Tofik M. Islamov și Tatiana V. Volokitina, editori, Vostochnaia Evropa v dokumentakh rossiiskikh arkhivov1944-1953 gg. Tom 2, 1949-1953 [Europa de Est în Documentele Arhivelor Ruse 1944-1953, Vol. 2, 1949-1953], Moskva-Novosibirsk: Sibirskii Khronograf, 1998, 185. Vezi și Documentul 213 în T. V. Voloktina, editor, Sovietskii faktor v Vostochnoi Evropa 1944-1953. T. 2. 1949-1953 [Factorul sovietic în Europa de Est 1944-1953, vol. 2, 1949-1953] Moskva, Rosspen, 2002.

9 Un studiu, cel din capitolul cinci, are la bază o versiune publicată în 2013, suplimentată cu materiale din Culegerea de Documente ale Pactului de la Varșovia, pusă la dispoziția publicului de Arhivele naționale ale României în 2015.

https://31d1ace23541704bbbdd075a82a9fb82.safeframe.googlesyndication.com/safeframe/1-0-38/html/container.html

Oaia albă-n turma neagră: Politica de securitate a României în perioada Războiului Rece, Editura Rao, Bucharest

01/09/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

GEN.MIRCEA CHELARU: ROMÂNIA ŞI TEORIA CONSPIRAŢIEI. VIDEO

 

 

 

La începutul lunii decembrie 1989, preşedintele României socialiste, Nicolae Ceauşescu, a primit din partea şefului Securităţii, Iulian Vlad, un raport despre discuţiile din Malta dintre conducătorii celor două super-puteri de la acea vreme, Statele Unite şi URSS.

Raportul vorbea despre „un nou echilibru pe continentul european”, respectiv „redefinirea sferelor de influenţă”. Documentul a fost făcut public şi nu insistăm asupra lui.

Ceea ce nu se ştie este faptul că, alături de informaţiile mai sus amintite, spionii români care s-au ocupat de operaţiunea „Malta” au mai adus şi o hartă.

Coincidenţe?

Acest document a produs, pe plan intern, în timp, demisia unui şef de Mare Stat Major al Armatei Române şi o catastrofă aeronautică: cea de la Baloteşti, din 1995. Pe plan extern, ceea ce conţinea la acel moment harta s-a produs sau este pe cale să se producă.

Pe 31 octombrie 2000, generalul de corp de armată Mircea Chelaru, la vremea respectivă şef al Marelui Stat Major al Armatei, a anunţat o conferinţă de presă ad-hoc, seara târziu. El a declarat, spre uluirea asistenţei, că structuri de tip mafiot încearcă să destabilizeze România şi să enclavizeze sudul Olteniei. Adică să constituie o veritabilă „Republică a Olteniei”.

Generalul nu a dat alte amănunte. La câteva ore, în replică, a venit răspunsul Ministerului de Interne, prin generalul Mircea Mureşan, care a spus că „se poate vorbi de elemente de crimă organizată, generate de nivelul scăzut de trai, de sărăcie.  

 

Înţelegerea de la Malta

 

A doua zi, pe 1 noiembrie 2000, Mircea Chelaru şi-a dat demisia din funcţia de şef al Marelui Stat Major al Armatei. Despre ce era vorba?

În 1992, William B. Wood, geograf-şef al Departamentului de Stat american (fost ambasador al SUA în Afganistan), dădea publicităţii o hartă cu noile graniţe ale statelor Europei, care ar fi trebuit modificate în virtutea intereselor strategice de după căderea blocului comunist.

Adică înţelegerea de la Malta. Pe scurt, se preconiza că: Scoţia devine independentă; o parte a Irlandei de Nord se uneşte cu Republica Irlanda; Bretania se desprinde de Franţa; Ţara Bascilor şi Catalunia se desprind de Spania; Italia se divide în zona de nord şi zona de sud; Belgia se divide în Flandra şi Wallonia; Cehoslovacia se rupe în două; Kaliningrad va fi o zonă autonomă în cadrul Rusiei; Kosovo se alipeşte Albaniei; Transilvania devine parte a Ungariei; actualele judeţe Dolj, Caraş-Severin şi Timiş se desprind de România şi devin o ţară a ţiganilor; partea vestică a Basarabiei revine României; partea estică a Basarabiei, inclusiv Transnistria, devin zona autonomă „Dniester” în cadrul Ucrainei.

Publicaţia franceză „L’evenement de Jeudi” arată harta mai sus menţionată, în octombrie 1992. Peste România de sud-vest scrie „Ţigani”.

Un asemenea document primise Ceauşescu şi despre el vorbea şi generalul Chelaru.

 

 

Imagini pentru mircea chelaru photos

Foto: General de armată (rez) Mircea Chelaru (n. 3 iulie 1949, comuna Rediu, judeţul interbelic Iaşi), eseist, istoric şi om politic român, care a îndeplinit funcţia de Şef al Marelui Stat Major al Armatei Române (15 februarie – 31 octombrie 2000).

Grade succesive:  1970 – locotenent; 1974 – locotenent major; 1977 – căpitan, excepţional; 1983 – maior; 1989 – locotenent-colonel; 1990 – colonel, înainte de termen; 1997 – general de brigadă; 1999 – general de divizie; 2000 – general de corp de armată; 2001 – general în rezervă.

La data de 1 iunie 2001, generalul Chelaru a participat la comemorarea a 55 de ani de la moartea mareşalului Ion Antonescu, ceremonie care a avut loc în curtea bisericii „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” (ctitorită de Ion şi Maria Antonescu) unde a fost dezvelit un bust de bronz şi marmură al mareşalului şi la care a fost prezent şi preşedintele PRM, Corneliu Vadim Tudor. 

El a fost convocat în faţa Consiliului de Judecată al MApN pentru încălcarea principiului neimplicării politice a militarilor. Printr-un comunicat de presă, Ministerul Apărării a afirmat că „se disociază de opiniile neconforme cu aprecierea comunităţii internaţionale şi declară că nu va tolera nici o manifestare contrara acestei judecăţi în cadrul armatei. (…)

Este regretabil că asemenea gesturi individuale, care au legătură cu o personalitate ale cărei acţiuni au fost condamnate de comunitatea internaţională, umbresc eforturile colective depuse de întreaga armată pentru materializarea obiectivului naţional de integrare în NATO şi UE“. 

La data de 4 iunie 2001, generalul de corp de armată, Mircea Chelaru a cerut trecerea sa în rezervă, printr-o scrisoare adresată preşedintelui Emil Constantinescu, publicată în revista „România Mare”.

În acea scrisoare a afirmat: „(…)În ultima perioadă, mai exact începând cu anul 1996, am constatat cu mâhnire o depreciere gravă a stării Armatei Române, faţă de care s-au formulat o succesiune de soluţii declarative, cu puternic mesaj politic, dar fără acoperire în plan pragmatic, operaţional. (…) Încercările subsemnatului de a readuce în prim-plan valorile de tradiţie, şi, în principal, mentalul credinţei în victorie, s-au izbit de toate aceste vicisitudini impardonabile.

Prin toată fiinţa mea m-am opus, în stilul care-mi caracterizează personalitatea, unor asemenea stări de fapt, prin metode cvasiradicale, care, din păcate, nu au avut efectul preconizat. Evenimentele din octombrie 2000 care m-au determinat să-mi ofer demisia din funcţia de şef al Statului-Major General au fost secundate de incriminări insinuante, perfid ticluite, cu trimiteri sugerate la consecinţe grave, care m-au găsit fără resursa logică şi psihică de a le înţelege şi a le mai contracara din interiorul instituţiei, ca militar activ.”  

Generalul de corp de armată Mircea Chelaru a fost trecut în rezervă la data de 7 iunie 2001 , la cerere. Printr-un decret prezidenţial din data de 29 octombrie 2008, a fost înaintat în gradul de general în rezervă; (Wikipedia.ro).

 

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/07/o-istorie-a-zilei-de-7-august-video-4/

 

 

 

07/08/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

MAREA BRITANIE ȘI SUA, AU FOST PĂRTAȘI CU URSS LA DESTRĂMAREA STATULUI NAȚIONAL ROMÂN

 

 

 
S.U.A., MAREA BRITANIE ȘI URSS, PĂRTAȘI LA UN FALS ISTORIC ȘI LA DESTRĂMAREA STATULUI NAȚIONAL ROMÂN

 

 

Se împlinesc 71 de ani de când liderii U.R.S.S., Marii Britanii şi S.U.A. s-au întrunit la Yalta, în Crimeea, pentru a discuta evoluţia confruntarilor militare şi organizarea lumii dupa încheierea celui de-Al Doilea Rǎzboi Mondial…

Localitatea a fost aleas  de liderul sovietic I.V. Stalin, propunere pe care Churchill şi Roosevelt au acceptat-o. Oraşul Yalta se afl  în Crimeea, pe coasta de nord a Marii Negre, acolo unde  îşi petrecea vacanţele aristocraţia rusa, inclusiv familia imperial, iar dup 1920 se odihnea „poporul muncitor” prin reprezentanţii sai. Era unul dintre oraşele U.R.S.S. în care I.V. Stalin poposea în fiecare vara.

Cei doi lideri occidentali, în drumul spre Yalta, s-au întâlnit mai întâi în Malta, în ziua de 3 februarie 1945. Churchill a sosit cu avionul, în timp ce Roosevelt a facut o lunga calotorie cu vaporul.Discuţia între cei doi a avut loc la bordul vaporului „Quincy”, intrat în rada portului La Valletta.

Scenariul avea sa  se repete peste 44 ani, la 2-3 decembrie 1989, când Gorbaciov şi Bush Sr. s-au întâlnit tot pe un vapor, aflat în zona portului La Valletta, pentru a discuta şi hotarî soarta Europei şi a lumii.

„Protocolul lucrarilor Conferinţei din Crimeea”

Churchill şi Roosevelt şi-au continuat drumul pâna la Yalta, unde au fost întâmpinaţi de I.V. Stalin.Prima şedinţa  plenara a avut loc în ziua de 5 februarie, iar ultima, în 11 februarie, când a fost semnat „Protocolul lucrarilor Conferinţei din Crimeea”, din care rezulta ca s-au discutat şi convenit asupra urmatoarelor:

– Organizaţia Mondialǎ (O.N.U.);

– Declaraţia asupra popoarelor eliberate;

– Dezarmarea Germaniei; Zona de ocupaţie francezǎ şi Consiliul de Control pentru Germania;

– Reparaţii;

– Mari criminali de rǎzboi; Polonia; Iugoslavia; Frontiera italo-iugoslavǎ;

– Frontiera italo-austriacǎ;

– Relaţiile bulgaro-iugoslave;

– Europa de Sud-Est; Iran;

– Întâlnirile celor trei miniştri de Externe.

De asemenea, a fost semnat un „Acord privind intrarea în rǎzboi a U.R.S.S. contra Japoniei”.

„Lovitura de maciuca”

Dupa cum se observa, România n-a constituit subiect de discuţie, numele ţarii noastre fiind menţionat în documentele încheiate doar o singura  dat  într-o formulare eliptica: „Instalaţiile petroliere din România”.

Aceasta  realitate se datora faptului ca situaţia României fusese tranşata  înca  din octombrie 1944, când premierul britanic s-a înţeles cu Stalin privind viitorul acesteia, iar preşedintele S.U.A. a acceptat cele stabilite. Daca poziţia U.R.S.S. era bine cunoscut, atitudinea Marii Britanii a constituit o adevarat „lovitura  de maciuca ” pentru clasa politica  din ţara noastra şi pentru poporul român.

S.U.A. şi Marea Britanie, partaşi la un fals istoric şi la destramarea statului naţional român.

La 5 septembrie 1940, premierul britanic Wiston Churchill declarase în Camera Comunelor:

 „Noi nu vom recunoaşte schimbarile teritoriale care se vor face în timpul rǎzboiului, mai puţin acelea care vor fi consecinţa unui acord de înţelegere între pǎrţile interesate”.

Ulterior, aceasta formula  a fost inclusǎ în „Carta Atlanticulu i ” semnata  de S.U.A. şi Marea Britanie în 1941, la care a aderat şi Uniunea Sovietica. Ulterior, pe parcursul discuţiilor sovieto-britanice şi sovieto-americane s-a adoptat ideea potrivit cǎreia graniţa dintre România şi U.R.S.S. a fost stabilitǎ pe baza „convenţiei româno-sovietice din 28 iunie 1940”.

Cu alte cuvinte, liderii occidentali se faceau ca nu mai ţin minte ca Basarabia şi nordul Bucovinei au fost ocupate de armata sovietica  în urma a notelor ultimative din 26 şi 27 iunie 1940 şi ca  nu a existat nici o „convenţie” între cele doua  state.

Ca urmare, au înscris aceasta  formulare în Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, facându-se partaşi nu numai la un fals istoric, dar şi la destramarea statului naţional român, susţinând pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, pe care-l condamnasera cu vehemenţa  la vremea respectiva.

 

 

Stalin a bifat, în semn de aprobare

 

 

Premierul britanic a mers şi mai departe. În discuţia avuta  cu I.V. Stalin la Moscova în ziua de 9 octombrie 1944, i-a propus „sa  nu ne certam pentru nimicuri”, drept care scris cu mâna sa „acordul de procentaj”.

 

 

 

 

Notiţa lui Churchill arătată lui Stalin

 

 

 

 

 

În dreptul României a menţionat: Rusia – 90%; Alţii (S.U.A., Marea Britanie) – 10%. Pentru Churchill, ţǎri precum România, Iugoslavia, Bulgaria, Ungaria, Grecia erau „nimicuri” pe care le putea vinde ca la „tarabǎ”.

Relatând acest episod, liderul britanic avea sa scrie în memoriile sale ca Stalin „a bifat coala, în semn de aprobare”.

Acest acord a fost ţinut secret, el fiind dezvaluit abia în cartea „The Second World War”, 6 volume, publicate în anii 1948-1954.

 

 

„Declaraţiei asupra popoarelor eliberate”

 

 

 

Înţelegerea fiind realizat la Moscova, la Conferinţa de la Yalta nu s-a mai discutat situaţia României, deşi mulţi români îşi pusesera mari speranţe ca primul ministru britanic şi preşedintele S.U.A. nu vor accepta pretenţiile lui Stalin. Evident, acordurile erau secrete, astfel ca românii nu-şi puteau imaginaca ţara lor a fost oferita liderului sovietic „pe tava” de marii democraţi ai occidentului.

Pe de alta parte, presa şi posturile de radio din S.U.A. şi Marea Britanie au facut o larga publicitate „Declaraţiei asupra popoarelor eliberate” semnata la Yalta, în care se menţiona ca cei trei şi-au exprimat acordul de a le „ajuta sa rezolve prin mijloace democratice problemele lor politice şi economice cele mai urgente”.

Cât de sincera era aceasta declaraţie s-a vazut peste mai puţin de o luna, când A. I Vişinski s-a deplasat la Bucureşti, impunând formarea la 6 martie 1945, a unui „guvern democrat popular” prezidat de dr. Petru Groza.

Liderii S.U.A. şi ai Marii Britanii au protestat formal împotriva brutalei ingerinţe sovietice, dar au sfârşit prin a recunoaşte acest guvern în februarie 1946, adicǎ la un an dupa Yalta.

Yalta, simbol al acordurilor secrete dintre marile puteri

Au trecut 71 de ani de la acea întâlnire istorica din Crimeea, dar în conştiinţa românilor şi nu numai a lor, Yalta ramâne un simbol al acordurilor secrete dintre marile puteri (indiferent de regimul lor politic), de împarţire şi reîmparţire a lumii, de consolidare a poziţiilor lor pe seama statelor mici sau învinse.

În acelaşi timp, Yalta este expresia demagogiei şi înşelatoriei politice a celor care în spatele uşilor închise îşi împart teritorii şi resurse, iar în public vorbesc despre „democraţie”, „libertate”, ajutor” etc.

 

„Licuriciul mic urmeazǎ licuriciul mare”

 

Consecinţele acordurilor încheiate la Yalta continua  sa-şi faca  efectul. Dupa ce U.R.S.S. s-a destramat în 1991, sudul Basarabiei şi nordul Bucovinei au trecut sub ocupaţia Ucrainei.

Acum, în 2015, guvernul de la Kiev le ordona românilor din aceste teritorii sa lupte cu arma în mâna  în Est pentru a asigura integritatea teritoriala a Ucrainei.

La rândul sau, Moldova de Rasarit, devenita Republica Moldova, se zbate în lungi crize politice şi într-o situaţie economica şi sociala deplorabila.

Pe de alta parte, guvernanţii de la Bucureşti nu doresc sa ştie ce s-a întâmplat la Yalta, ei sunt mândri ca ţara lor face parte din N.A.T.O., iar S.U.A. îşi instaleaza baze militare în România.

Un fost preşedinte a formulat plastic actuala politica a ţarii noastre: „Licuriciul mic urmeaza licuriciul mare”.

 

 

 

Prof. univ. dr. Ioan Scurtu – Basarabia literara.com.md.

12/12/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: