CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Prof. Ion Coja : ”Este discursul lui Viktor Orban, un text apocrif ?”

Ion Coja - Biografie

Ion Coja (foto) este un scriitor și profesor universitar de limba română, născut pe 22 octombrie 1942, la Constanța.

Paralel cu activitatea didactică, Ion Coja s-a afirmat și ca autor de literatură si publicistică, fiind autorul unor romane, piese de teatru și a sute de articole în presă.

In 1979 a primit premiul Academiei Române pentru piesa de teatru Credința, un text in care face o apologie a rolului jucat de Brătieni și de regele Carol I in istoria românilor.

Recunoaște ca a avut doi mentori care i-au orientat viata spirituală: Alexandru Graur și Petre Tutea.

Conduce fililala București a Uniunii Vatra Românească, precum și Liga pentru Combaterea Anti-Romanismului (LICAR).

Discursul lui Viktor Orban, un text apocrif? Nu este autentic?!

 

Se pune problema autenticității „discursului istoric de la Tușnad” rostit de Viktor Orban. Mulți cunoscuți mi-au transmis îndoiala lor. Încerc și eu să aflu sursa primară a textului, cine l-a tradus, cum suna în original etc., și nu reușesc, scrie prof Ion Coja pe blogul său https://ioncoja.ro/discursul-lui-viktor-orban-un-text-apocrif 

Oricum însă, chiar dacă este un fals, textul apocrif nu colportează informații false, ceea ce complică mult efortul de a afla cine este autorul! Nu pare a fi din tabăra maghiară! E prea deștept! Dacă nu este Viktor Orban autorul, atunci cel mai pobabil este un autor secui! Un secui bine informat și deștept foc, cu mult umor!

Ceea ce pe mine m-a surprins plăcut este faptul că toate ideile din discurs au apărut pe rând în textele mele considerate de unii ca fiind „anti-maghiare”.

Nu sunt deloc anti-maghiare și iată că sunt preluate de un voitor de bine pentru secui, cum se presupune a fi orice prim ministru de la Budapesta.

Firește, ideea că secuii nu sunt maghiari nu-mi aparține, apare la o mulțime de autori maghiari sau români, inclusiv la istorici secui. Ceea ce îmi aparține este insistența cu care am promovat ideea că secuii au pierdut foarte mult prin acceptarea acestui fals: secuii sunt maghiari!

Prin acest fals, UDMR a dublat numărul „maghiarilor” pe care a pretins că îi reprezintă.

Numai că dacă și-ar fi afirmat statutul lor real, de etnie distinctă de toate celelalte nații, secuii ar fi ieșit din categoria „minoritate națională”, și ar fi intrat în categoria etniilor care nu au o țară mamă, țară care să le poarte de grijă, așa cum sunt în Europa numai țiganii, bascii, occitanii, găgăuzii, etnii care se bucură din această pricină de un statut aparte în ochii Uniunii Europene.

Se bucură de o discriminare pozitivă extrem de bine finanțată cu bani europeni!

Secuii primesc bani din partea Ungariei, dar mult mai puțini dacă ar fi apelat la sprijinul Bruxelles-ului. Și e vorba că primesc acei bani de la Budapesta pentru „fals în declarații”, statut deloc onorabil. Nu e de glumit cu apartenența etnică. Nu este lucru ușor să decizi că etnia ta nu există!

Vocile secuilor serioși, care n-au acceptat acest târg rușinos și păgubos, eu le-am auzit de mai multe ori, acuzând autoritățile de la București de cârdășie cu UDMR! Cârdășie ce merită studiată separat, o punem în paranteză deocamdată. Bazele acestei cârdășii le-a pus prietenia la cataramă dintre Ion Iliescu și Domokos Geza…

De asemenea, obsevația că maghiarii i-au luat în seamă pe secui ca pe posibili maghiari abia după Trianon, iar în statisticile oficiale de dinainte de Trianon secuii au fost mereu înregistrați ca neam aparte, distinct de bozgorime și de orice altă seminție, am afirmat-o de mai multe ori, inclusiv atunci când m-am adresat direct unor interlocutori secui.

Pasămite, am beneficiat de prietenia unui coleg secui de la care știam precis despre ce este vorba!

Despre disprețul maghiar față de secui, identic cu cel nutrit față de valahii din Transilvania.

Ideile mele despre contenciosul ungaro-român au apărut prima dată în Transilvania Invincibile Argumentum, carte scrisă înainte de 1990 și publicată în 1990.

Așadar ideea că maghiarii i-au descoperit pe secui cât sunt de maghiari abia după 1920 am subliniat-o de mai multe ori, ca pe o dovadă de „fals în declarații”!

E jenant să constați că o întreagă comunitate etnică se dezice de propria sa identitate numai ca să facă jocul politic al unui partid condus de niște iresponsabili.

Cine, dintre secui, se face vinovat de acest act de trădare națională? Vinovat de atâta prostie cum nu se mai cunoaște în alte părți!

Citez mai departe din același discurs istoric:

Trebuie făcut orice pentru a împiedica o apropiere între români și secui(…) Trebuie promovat adevărul că secuii se pot înțelege cu românii din Ardeal, dar nicicum cu românii – budos olah! – din București, Bacău, Craiova sau Constanța!”

E de bănuit că aceasta este o directivă pentru propaganda ungară anti-românească viitoare. La această minciună secuii au dat deja un răspuns: când secuii și-au părăsit casa părintească în căutarea unui destin mai bun, majoritatea lor s-au îndreptat spre Moldova și Țara Românească, nu spre pusta maghiară. Colonizări de secui plecați din Ardeal nu găsești pe teritoriul Ungariei, dar sunt o mulțime pe teritoriul „Regatului”, inclusiv în Dobrogea.

Catolicii din Moldova, pe care Budapesta îi declară „ramura cea mai de Est a maghiarimii” sunt o populație amestecată de români ardeleni și secui care, de-a lungul anilor, s-au refugiat în Moldova de răul șovinismului maghiarilor din Ardeal! Apropierea dintre români și secui este o realitate veche de sute de ani.

Numai autoritățile de la București nu se ostenesc s-o repună în valoare. Timpul a sosit pentru a pune pe tapet întreg adevărul despre secui, despre Transilvania, despre relația dintre etniile din Transilvania!

„Trebuie să facem să circule  printre secui ideea că în definitiv vinovați de maghiarizarea secuilor  se fac românii, deoarece după 1918 nu au asigurat nicio  protecție secuimii”.

Idee năstrușnică, pare autentic ungurească, și dă cel mai bine măsura disperării autorităților budapestane în efortul lor de falsificare a istoriei. Au priceput că se întorc împotriva lor minciunile puse în circulație, dar tot nu se lasă. Boală fără leac minciuna la nivelul la care se iau deciziile politicii de stat a Ungariei.

O altă idee disperată – la care eu nu m-am gândit!, ar fi ca Budapesta să recunoască în cadru festiv că renunță la proiectul Ungaria Mare, spre a face diferența de românii care „niciodată nu vor renunța la România Mare”, diferență care va fi pe placul sforarilor din Europa corectă politic.

Renunțarea la utopicul proiect Ungaria Mare s-ar produce cu surle și trâmbițe, într-o veritabilă demonstrație de europenism. Europa va vedea cu această ocazie marea deosebire dintre Ungaria și România, care sigur va rămâne prizoniera proiectului România Mare!…

Măi, domnule Victor, diferența între noi și voi este alta: românii sunt net majoritari în ambele state românești. Prin aplicarea principiului național, România este singura țară din Europa care este îndreptățită să-și lărgească hotarele, în vreme ce majoritatea statelor Europene, prin aplicarea aceluiași principiu politic, ar urma să se desmembreze, dând dreptul fiecărei națiuni să se organizeze într-un stat propriu: scoțienii, galezii, occitanii, bascii, catalanii, normanzii și ceilalți.

Singură România se află dinaintea unei legale și firești lărgiri a granițelor. Evident, această situație nu este de natură să atragă sprijinul și simpatia celorlalte cancelarii! Despre asta, Viktor al nostru nu spune o vorbă, desigur!

Cât despre ideea de a face un eveniment de mare amploare din renunțarea la visul nesăbuit numit „Ungaria Mare”, aceasta mi se pare o idee cinică, atât de absurdă că nu aș putea s-o atribui lui Viktor Orban decât în ipoteza că nu este zdravăn la cap. Ceea ce susțin și mulți adversari de-ai săi politici.

În schimb, renunțând la ținta de anvergură națională numită „Ungaria Mare”, Viktor Orban le oferă patrioților maghiari o altă țintă: Transilvania stat de sine stătător, suveran și independent față de toată obștea europeană, inclusiv față de România și Ungaria. Ideea nu este nouă, am discutat-o și în Transilvania Invincibile Argumentum. Această idee a căpătat circulație în mediile maghiare după al Doilea Război Mondial, când Transilvania s-a re-alipit la România, definitiv, iar șansa de a se reface Ungaria Mare se vedea bine că nu va mai reveni niciodată. În fruntea transilvănenilor care au agreat acest proiect politic s-au aflat și câțiva români, în frunte cu Valter Roman.

Despre activitatea lor, de mari trădători ai intereselor naționale, marele istoric Gheorghe Buzatu a descoperit documente interesante în arhivele sovietice(rusești). După 1990 ideea a început să circule mai pe față, găsindu-și adepți de o calitate politică și intelectuală destul de precară.

Au apărut și susținătorii ideii unui stat Banat… Nu pot fi interzise asemenea proiecte, dar ele pot fi sancționate măcar printr-o atitudine publică de dezicere și repudiere. De „înfierare”, cum bine ziceau comuniștii de odinioară! Sau de coborîre în ridicul!

Așadar, zice Viktor Gabor, ”Ideea centrală a propagandei noastre viitoare: Ungaria este in criza.

Transilvania trebuie să-și reia rolul jucat în istorie, îndeosebi după Mohacs, acela de leagăn al maghiarismului, spațiu al supraviețuirii  maghiarilor în istorie!
După calcule secrete făcute la Uniunea  Europeană, este foarte posibil ca cei 9 milioane de maghiari din Ungaria să ajunga sub jumatate în actualul secol. (După părerea mea, chiar mai devreme, 70-80 de ani!).

Dar va fi mai greu să dispară maghiarii din Transilvania! Niciodată nu vom îngădui asta!”

Cu ani în urmă, răspunzând propagandei ungare despre persecuțiile la care sunt supuși maghiarii din România, atrăgeam atenția că din 1920 și până în zilele noastre cifra demografică ungară este în scădere în Ungaria, în timp ce numărul maghiarilor din România a crescut! Dacă este adevărat că unii prevăd dispariția maghiarilor dintre etniile Europei, este sigur că maghiarii din Ungaria vor dispărea primii, iar o bună vreme singurii maghiari de pe planetă vor fi cei din România, din Transilvania…

Există și temerea că o soartă asemănătoare îi pândește și pe români! Din păcate, la București, în sediile guvernamentale – președinte, guvern și Parlament, nimeni nu se gândește la acest subiect, dintre toate cel mai important pentru orice bună guvernare:  statutul de populație majoritară al românilor din România. Îl citez mai departe pe Eminescu:

Chestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de dezvoltare a acestei ţări este ca elementul românesc să rămâie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul lui simţ, c-un cuvînt geniul lui să rămâie şi pe viitor norma de dezvoltare a ţării şi să pătrundă pururea această dezvoltare.

 La Budapesta guvernanții sunt ceva mai lucizi, la ei cuțitul se pare că a ajuns la os. Le dorim să găsească soluția salvatoare, una efectivă și onorabilă!

Revenim la discursul cu bucluc. „Suntem pândiți de primejdia depopulării Transilvaniei de elementul maghiarofon (maghiari, secui, țigani și evrei maghiarizați), iar principala cauză este greșeala UDMR de a impune guvernelor de după 1990 extinderea forțata a învățămîntului în limba maghiară.” 

Încă din mandatul meu de senator (1992-96) le-am atras atenția colegilor maghiari că prin învățămîntul în limba maghiară pentru care se luptă cu toată energia ei nu fac decât să pregătească un tineret maghiar lipsit de cunoașterea limbii oficiale, tineret care nu se va simți în largul său în România, ci se vor simți mai bine în Ungaria, unde toată lumea vorbește ungurește.

Acesta va deveni un motiv serios pentru migrația tineretului maghiar din Ardeal în Ungaria, ceea ce, bănuiesc, nu era dorința UDMR. Lucrurile chiar așa s-au petrecut, iar Victor Orban mă confirmă spectaculos:

Personal am descoperit că pleacă din România în Ungaria nu profesionistii, ci mai ales tinerii maghiari care nu vorbesc bine românește sau chiar deloc. UDMR s-a amăgit că orice maghiar ce vorbește prost românește va vota mereu cu UDMR.Realitatea este alta: orice maghiarofon – inclusiv țiganul maghiarofon, care vorbește prost  românește se simte mai bine în Ungaria și este tentat să plece să trăiască acolo.
Și chiar pleacă foarte mulți, cum bine se știe! Ati  ajuns astfel la situația ca învățămîntul în limba maghiară din  Transilvania să pregătească absolvenți pentru Ungaria sau pentru alte tari cu maghiari multi: Austria, Slovacia, Serbia! Nu  acesta a fost scopul nostru! Nici măcar al UDMR-ului… 

Repet principiul pe care îl recomand:– în localitățile în care pe stradă nu se vorbește ungurește, inclusiv la București, tinerii maghiari trebuie să aibă la dispoziție o școală cu cât mai multe materii predate în limba maghiară, maternă.
– în localitățile unde toată lumea vorbește ungurește, copiii noștri să aibă la școală cât mai multe ore predate în limba română. 

  Trebuie cu orice chip să evităm ca băieții și fetele noastre să intre în viață fără să cunoască limba oficială a țării, chiar dacă această limbă este româna… o limbă nu tocmai imposibilă!” 

Aceeași recomandare le-am făcut-o UDMR-ului în mai multe texte pe care s-au grăbit să le taxeze „anti-maghiare”! Crescut la Constanța, nu sunt „anti”, nu-mi este antipatică nicio etnie. Iar despre maghiari sunt și azi prizonierul primei impresii: în liceul nostru era un singur maghiar, Nicu Sekely. Era cel mai iubit dintre colegi. Moartea sa prematură a îndurerat tot tineretul constănțean…

De câteva ori l-am auzit corectându-ne: „sunt secui, nu sunt maghiar”, cuvinte pe care le-am înțeles mult mai târziu…

Mă bucur că Viktor Orban îmi dă dreptate. Pe acest site l-am lăudat de mai multe ori. Iar rândurile de față așa trebuie înțelese, ca expresia unei aprecieri pozitive.

Realistă este și depoziția lui Orban despre liceul maghiar din București, care nu reușește să fie liceul elevilor maghiari din București, ci este liceul unde s-au pripășit niște profesori maghiari declasați profesional, a căror incompetență a fost imediat simțită de părinții maghiari din București, drept care acești părinți s-au ferit ca copiii lor să ajungă pe mâna unor astfel de profesori.

Rămași fără elevi, UDMR ce s-a gândit? Să le aducă elevi din țară, din comunitățile de catolici din Moldova, despre care propaganda maghiară susține că ar fi aripa cea mai de la Est a maghiarimii!… Și s-au găsit copiii care, momiți cu șansa de a petrece câțiva ani la București, au acceptat să se declare ceangăi, adică maghiari deznaționalizați. 

Au fost aduși la București ca să învețe ungurește și ca să fie îndoctrinați cu sentimentul apartenenței la nobila stirpe ugro-finică.

Numai că s-a pierdut din vedere un detaliu: la internatul unde au fost cazați acești „maghiari” din Moldova au fost cazați și moldoveni autentici din Basarabia! Nimerindu-se împreună, naționalismul de peste Prut s-a revărsat și în inimile curate ale copiilor „ceangăi”, care au ieșit de pe băncile liceului maghiar mai români decât fuseseră la începutul aventurii dâmbovițene. Norocul lor cu UDMR. I-a făcut mai români decât fuseseră de acasă…

Este adevărată și povestea cu caravanele de educație sanitară organizate de ministerul sănătății ajuns un fel de monopol al UDMR… Astfel că făcând socoteala finală, constatăm că discursul lui Orban nu conține nici un neadevăr, este de o sinceritate uimitoare.

Nu este ușor să-l catalogăm drept un text apocrif, atribuit lui Orban ca să-l compromită. Cu ce să-l compromită? Cu adevărurile care i se pun în spinare?

Repet: Chiar dacă acest discurs nu a fost rostit de Orban, discursul nu conține nici o informație greșită, nici un fals! Mai contează cine l-a scris? Este un detaliu mai puțin important.

Sunt mai multe ipoteze posibile, demne de a fi luate în seamă:

  1. Textul chiar a fost rostit de Viktor Orban. E greu de presupus că publicul a fost foarte numeros și că includea și tineri secui. Reacția lor nu putea fi controlată de nimeni. Textul putea fi rostit de Viktor Orban numai într-un cadru restrâns, de activiști UDMR de încredere și de frunte.

  2. Textul a fost scris de un adversar maghiar al lui Orban. Ipoteză teoretic acceptabilă. Dar nu avem argumente pentru ea.

  3. Textul a fost scris de un român, un român bine informat și foarte isteț. Cu ani în urmă am scris și eu un text pe care i l-am atribuit lui Tokes. Cine însă îl citea atent descoperea ușor că nu poate fi Tokes autorul. Cu toate acestea textul a circulat multă vreme răspândit de cititori care au fost bucuroși să i-l atribuie nevrednicului pastor. L-aș felicita pe autorul discursului de la Tușnad, în oricare din ipoteze, deoarece textul nu propagă nici un neadevăr, ceea ce ar exclude ipoteza că ar fi opera unui maghiar, a unui UDMR-ist. Ipoteza că totuși autorul este Viktor Orban se potrivește însă cu stilul de comportament politic al paradoxalului prim ministru ungar.

  4. Ipoteza că textul ar fi o „capcană” pentru autori ca mine, grăbiți să dea în UDMR, nu prea ține, din motivul esențial că acest text nu vehiculează niciun neadevăr, nicio dezinformare, nicio mistificare. Aproape tot ce spune Orban a fost spus de-a lungul anilor de subsemnatul.

       

       Ion Coja

 

 

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/09/02/primul-ministru-al-ungariei-pericolul-pentru-noi-nu-vine-doar-dinspre-partea-romanilor/

 

07/09/2020 Posted by | analize, LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

Asimilarea poporului secuiesc de către unguri și teoriile privitoare la originile secuilor. VIDEO

 

 

 

 

                                  Ţinutul Secuiesc în 1528, harta lui Lazarus.

 

 

 

 

 

Istoricii maghiari nu au ajuns la o concluzie clară privitoare la  originea secuilor.

Istoriografia maghiară, pendulează între diverse teorii: hună, avară, bulgară, turcică, pecenegă, cavară, avară sau maghiară. 

Cea mai veche teorie, atestată în cronicile medievale şi care a prins rădăcini în conştiinţa secuiască, este cea a originii hunice.

Atât primele cronici medievale, ale lui Anonimus şi Simon Kézai, dar şi lucrări cu pretenţii ştiinţifice până în secolul XX, au susţinut că secuii sunt urmaşii hunilor lui Attila.

Toate încercările de a găsi rădăcinile reale ale secuilor sunt de la început sortite eşecului în lipsa a două elemente esențiale: izvoare reale privind originea Secuilor şi documente în limba secuiască.

Totuşi, dintre teoriile actuale, cea mai probabilă este aceea care îi socoteşte pe secui urmaşii avarilor, care rămăsesera în părțile dintre Carpații Crişurilor şi Tisa , un neam turcic originar din Mongolia si înrudit lingvistic cu hunii, pecenegii, uzii, cumanii, tataro-mongolii, turcii etc., initial total diferiti de maghiarii finici.

Etimologia cuvântului „székely” este neclara, cercetatorii pendulând între trei ipoteze principale:

 

1) se trage din numele unui trib turcic ogur *s*k*l (pronuntat se pare eskel, iskil) sau eski (pe turceste „vechi”).

2) Sunt urmașii unui trib turcic oguz din sud-vestul Asiei Centrale numit si džikil, dzekil, cigil, sau cikil, uneori citati de istorici ca acompaniindu-i pe kabari.

3) vine din cuvântul szék („scaun”), cu sensul de loc îngradit, sau, cu sensul de “scaun administrativ”, (desi secuii erau numiti „secui” si înaintea colonizarii sasilor, care au introdus termenul de „scaun administrativ”).

 

a) szék/elu, cu sensul „dincolo de scaun”, ca în cazul cuvântului Erdély (Ardeal): Erdo/elu (dincolo de padure).

b) szék/eli/li, în care -eli, -li este un sufix turcic insemnand „tara/teritoriu”).

c) szék/elo, cu sensul de „sedentar” (aceasta din urma teorie având darul de a se împaca cu cele cuprinse în cronicile maghiare potrivit carora secuii se aflau în Pannonia la venirea ungurilor, szék/elo fiind în acest caz un etnonim extern dat de unguri populației sedentare întâlnite).

O altă  ipoteză destul de bine fundamentata afirma ca secuii sunt descendentii grupului etnic bulgaro-turanic ce purta numele de eskil (esekel), cu toate ca nu putem trece sub tăcere faptul că problema originii secuilor este una dintre enigmele istoriei ce se pare că nu va putea fi dezlegata cu adevărat.

Cert e doar ca secuii s-au maghiarizat într-o epoca foarte timpurie; si daca au fost totusi socotiti un neam aparte, acest fapt se explica prin organizarea sociala si sistemul de cutume specifice pe care si le-au pastrat, si nu în ultimul rând prin calitatea lor de „natiune politica” în structura feudala târzie a Transilvaniei.

Istoricii maghiari Györffy György si Pais Dezso sustin ca secuii reprezinta populatia kavara musulmana care popula Bihorul secolului al X-lea.

Alte doua popoare turcice înrudite au coabitat în decursul evului mediu în Transilvania cu secuii lasând numeroase urme toponimice pastrate pâna in ziua de azi au fost  uzii ( Uz e o varianta a denumirii ramurii tribale turce Oguz) si pecenegii. 

Astfel, exista Valea Uzului respectiv asezarea Uzon (Ozun) din judetul Covasna. (Ozun înseamna pe turce?te „lung”, comparabil cu cuvântul maghiar hosszú.)

În zona Mures exista sate cu numele de Besenyo care se traduce prin „peceneg” (pe turceste peçenek).

Conform unei alte teorii, secuii ar fi de origine turcică, dintr-o populaţie înrudită cu hunii, care au venit împreună cu ungurii în Panonia.

Originea turcică este susţinută de scrierea runică folosită de secui şi de rolul militar al secuilor – în avangardă la atac, respectiv în ariergardă cu ocazia retragerii.

Există teorii si despre originea  românească a secuilor (pentru cititorul român o trecere în revistă a teoriilor despre originea secuilor a făcut-o G. Popa-Lisseanu, Originea secuilor şi secuizarea românilor, Bucureşti, p. 11-49.

Din multitudinea lucrărilor în limba maghiară, cea mai echilibrată  pare a fi cartea lui Gyula Kristó, A székelyek eredetéről [Despre originea secuilor], Szeged, 1996, p. 169).

In epoca modernă, prevalează în ultima vreme tentativele de a dovedi originea maghiară a secuilor.

Din perspectiva originii etnice, secuii au fost o combinaţie de diverse populaţii amestecate cu ungurii, de la care au preluat limba. 

Cuvântul secui a definit iniţial o stare social-militară, nu neapărat etnică.

În Evul Mediu, izvoarele istorice atestă  că secuii aveau o identitate proprie, diferită de cea maghiară. Primele cronici ungureşti susţin că secuii ar fi fost  urmaşii hunilor.

Chiar şi umaniştii care au scris despre secui, de la Bonfinius la finele secolului al XV-lea, până la Possevino la sfârşitul veacului următor, au remarcat că aceştia diferă de unguri în tradiţii şi obiceiuri.

De fapt, aceste obiceiuri diferite de cele ale ungurilor se referă la obligaţiile lor militare, la privilegiile lor, la modul de distribuire a pământului şi la împărţirea lor în categorii sociale.

Înainte ca secuii să fie atestaţi documentar în sud-estul Transilvaniei, ei apar în diverse alte locuri din regatul medieval al Ungariei: în Slovacia, undeva la nord de Bratislava, pe valea râului Morava, în Baranya, Nagyváty, în regiunea Bihorului şi în sudul Transilvaniei, unde s-au aflat înainte de colonizarea saşilor, în jurul Sebeşului, Gârbovei şi Saschizului.

Ca popor asociat maghiarilor, secuii au fost colonizaţi în sistemul de prisăci medievale de-a lungul graniţei nou extinse.

Iniţial au fost colonizaţi în Panonia apoi în apropiere de Oradea şi în final în Ţinutul numit secuiesc.

Secuii se aflau în serviciul militar al regilor Ungariei. Astfel, prima mențiune a lor,  din anul 1116, îi descrie ca participanți la bătălia de la Olsava, alături de pecenegi, ca alcătuind avangarda cavaleriei .,sub comanda regelui Ștefan al II-lea al Ungariei (1116-1131). O altă mențiune autentică a secuilor pare să fie un document al regelui Béla al II-lea (1108/1110-1141), databil în jurul anului 1131, care pomenește o slugă însărcintă cu transportul sării, cu numele de Scichul.

Câteva decenii mai târziu, în 1146, secuii, alături de aceiași pecenegi, făceau parte din oastea regelui Géza al II-lea al Ungariei (1141-1162), fiind implicați în luptele de pe Leitha, împotriva markgrafului Heinrich al II-lea de Austria.

O altă diplomă din 1217 vorbeste despre satul Székelyszáz din Bihor. În Transilvania, secuii au fost menționați prima dată într-un document din 1210.

O oaste formată din sași, români, secui și pecenegi, condusă de comitele Ioachim de Türje al Sibiului, a fost trimisă în anii 1210-1213 de regele Andrei al II-lea în sprijinul aliatului său, țarul asenid Borilă al Bulgariei.

Oastea ardeleană s-a deplasat de la Sibiu, pe Valea Oltului, la Vidin, cu misiunea de înăbuși o răscoală.

Tot din Transilvania secolului al XIII-lea se cunoaște diploma episcopului Vilmos care referă și la secui. Secuii au trecut la catolicism abia în sec. XIII când au fost aşezaţi în sud-estul Transilvaniei, la umbra Carpaţilor Orientali pe un teritoriu relativ compact, unde trăiesc şi astăzi.

 Doar o parte a lor formau o insulă de secui în regiunea Arieşului, către Turda. Din punct de vedere administrativ, secuii au fost organizaţi în şapte scaune, unde aveau propria lor conducere administrativă şi judecătorească.

La fel ca în cazul altor grupuri etnice şi sociale din Ungaria medievală, secuii aveau autonomie administrativă, militară şi judecătorească.

Exista si teoria potrivit careia  secuii ar fi o categorie social-militară, un amestec de populaţii maghiare, turcice şi de altă origine.

Este un punct de vedere, care ia în consideraţie faptul că un grup de turci horezmieni, numiţi kaliz sau korozmin, au fost colonizaţi în fostul scaun Sepsi, pe când un alt grup, numit barsil, considerat de origine alană a fost aşezat în zona Sovatei, iar un grup de mordvini, vorbitori de limba mokşa(fino-ugrică), a fost şi el stabilt în aşa-zisa zonă secuiască.

  Secuii, conform istoricilor Ioan I. Russu şi Gheorghe Popa – Lisseanu, la venirea în arealul de azi, erau circa câteva mii de locuitori şi s-au amestecat cu populaţia autohtonă românească. Până în secolul XIX majoritatea satelor erau româneşti ca într-un secol şi jumătate majoritatea lor să fie secuizate sau maghiarizate.

 

 

 

 

 

Familie se secui

 

Foto: Familie de secui

 

 

Amestecul cu populaţia românească se poate identifica în limba secuiască şi în tradiţiile sau portul popular.

Secuii au porţile de lemn la curţi cu semne solare identice cu porţile românilor maramureşeni, iar stâlpii funerari din scaunele secuieşti sunt identici cu cei din judeţul Gorj, dovedind o influenţă originară ancestrală pe filiera populaţiilor autohtone, chiar dacice.

Mai mult în cadrul Fraterna Unio de la 1437, secuii au venit cu un însemn de blazon heraldic distinct: soarele şi lună, specific populaţiilor autohtone de origine dacică.

Conform cercetătorului George Liviu Teleoacă, originea secuiască lingvistică şi etnică provine de la veche apopulaţie autohtonă a tribului dacic al cauconilor:

“Ca păstrători ai tradiţiilor româneşti, chiar şi secuii maghiarizaţi mai folosesc şi azi aceleaşi cuvinte străvechi pe care le au toţi românii. Printre ele şi cuvântul românesc „răboj”, care a devenit „rovas iras” prin maghiarizare, unde litera B a fost schimbată cu litera V, alternanţă frecventă şi în limba română.

Ca altă mostră lingvistică, alături de multe altele, prin care dovedim că secuii sunt urmaşii direcţi ai unui prestigios trib autohton preroman, ei mai posedă şi azi străvechile cuvinte româneşti „cobela” şi „ler”, regăsite şi în limba latină sub forma „cabalus” şi „levir”, cu înţelesul lor de „mârţoagă”, respectiv, de „cumnat de la sora mai mare”.

Regele Ungariei numea în fruntea secuilor un comite al secuilor, un demnitar originar din rândul marii nobilimi maghiare. Voievodul Transilvaniei nu exercita asupra secuilor nicio autoritate.

Doar după 1462 s-a obişnuit ca ambele demnităţi, cea de voievod al Transilvaniei şi cea de comite al secuilor, să fie acordate aceleiaşi persoane, din raţiuni militare, în contextul creşterii pericolului otoman. Dar şi în acest caz de cumulare a celor două demnităţi, persoana care le deţinea nu îşi exercita autoritatea asupra secuilor în calitate de voievod al Transilvaniei, ci doar în cea de comite al secuilor.

Secuii şi-au pierdut identitatea specifică şi lingvistică originară, odată cu Reforma lutherană şi calvină, atunci când principele Ardealului a devenit şi comitele secuilor.

Autonomia secuilor a constat, de fapt, în organizarea administrativă în scaune, conduse de reprezentanţi aleşi de adunările secuieşti şi de funcţionari cu rol militar sau juridic numiţi de autorităţile centrale.

La mijlocul secolului al XVIII-lea, atât a mai rămas din vechile privilegii ale secuilor. Orice proiect de reorganizare administrativă a scaunelor secuieşti distrugea, evident, ultima rămăşiţă a vechii autonomii.

Împăratul Iosif al II-lea a vrut să reorganizeze administrativ principatul Transilvaniei prin reîmpărţirea vechilor comitate şi scaune în 10, apoi 11 comitate noi, trasate geografic după alte criterii decât cele etnice sau ale privilegiaţilor.

A dispus recenzarea populaţiei cu scopul unei mai bune impuneri şi a introdus obligativitatea utilizării limbii germane în administraţie.

Ei  se simteau în întreaga lor istorie oameni liberi diferiţi de unguri, dar şi-au pierdut treptat limba specifică fiind maghiarizaţi lingvistic şi chiar cultural, în circa 150 de ani.

In 1876, când guvernul de la Budapesta a realizat reforma administrativă şi reorganizarea teritorială a Transilvaniei, unită cu Ungaria în 1867, a dispărut autonomia secuilor.

Vechile scaune secuieşti au dispărut la fel ca şi scaunele săseşti, despre care politicienii maghiari afirmau că sunt resturi ale epocii medievale care nu pot exista într-un stat modern.

Nu au existat împotriviri ale secuilor la reorganizarea scaunelor în comitate şi la dispariţia, astfel, a ceea ce a mai rămas din vechea autonomie secuiască medievală.

Şi folclorul secuiesc diferă de cel maghiar din Ardeal şi Panonia. Gestul de închinare a pâinii cu semnul crucii regăsit la secuii trecuţi la calvinismul lipsit de cinstirea Sfintei Cruci este un alt indiciu al orginii lor religioase ortodoxe.

Aceeaşi origine ortodoxă o au şi parastasele pe care le fac secuii la înmormântare.

Ca mărturie tragică a deznaţionalizării lor forţate încă se mai văd, în mai multe locuri, dărâmăturile unor vechi biserici ortodoxe, semn al comunităţilor de români maghiarizaţi în secuime.

Despre grozaviile îndurate în perioada de maghiarizare forţata ne vorbeşte şi monumentul de la Ciceu consacrat celor două sute de secui ucişi în zi de hram de către generalul austriac de tristă amintire Bucow, la 1761, care a mai bătut cu tunul cam tot atâtea lăcaşuri de cult ortodoxe din Transilvania.

 

 

 

 

 

 

 

Ceangăi

 

Foto: Ceangăi

 

 

 

 

O parte dintre secuii aşezaţi pe frontiera răsăriteană a Transilvaniei au trecut Carpaţii şi s-au aşezat în Moldova, formând grupul etnic numit astăzi ceangăi.

Potrivit profesorului Benedek, cei mai mulţi ceangăi au ajuns în Moldova fugind de armata austriacă, cea care încerca să constituie – la mijlocul secolului al XVIII-lea – regimente grănicereşti secuieşti.

Pentru că o parte din secui s-au împotrivit, în 1764 a avut loc o execuţie în masă în care aproximativ 400 de secui, bărbaţi, femei şi copii, au fost ucişi de soldaţii austrieci la Siculeni, în judeţul Harghita.

A fost momentul de maximă migraţie a secuilor peste Carpaţi.

 Timp de multe secole începând din Evul Mediu,  pe teritoriul Munteniei a existat un judet numit Săcuieni, având reședința la Urlați (în maghiară Váralatt), ce păstra amintirea unei populații secuiesti sedentarizată în exteriorul arcului carpatic.

Judetul Săcuieni a fost desființat la 1 ianuarie 1845.

Este interesant să stim ca  în sec. al XIX lea in multe sate secuiesti erau multi secui cu nume românesti.

Pe final de secol XIX, erau mai multe biserici ortodoxe decat sunt astazi in mijlocul secuilor.

Ce ne arata asta? Secuii au fost amestecati initial cu romanii si a fost o asimilare a acestor români de către secui. Au mai ramas printre secui  destui care poarta nume românesti.

Este evident că secuii au fost popor cu o identitate proprie, maghiarizat forţat cultural şi lingvistic.

Deşi, prin tradiţie, adversari ai turcilor otomani, care au invadat adesea Transilvania, secuii au nutrit ulterior sentimente romantice de frăţietate faţă de turci în pofida religiilor diferite.

Secuii vedeau în turci un fel de „frate mai mare regăsit”.

Astfel, ziarul Timpul (de sub redacţia lui Mihai Eminescu) consemna în anii 1877-1878 agitaţia din anumite aşezări secuieşti intracarpatice prilejuită de războiul româno-turc.

Cete de secui organizate ad-hoc ameninţau să pătrundă prin trecătorile din Carpaţi în Romania, unde urmau să atace şi să pârjolească satele pentru a sabota interesele româneşti şi pentru a-şi arăta solidaritatea cu Imperiul Otoman.

Stindardul acestor secui era Turul madár („pasărea Turul”) identificat cu şoimul pelerin (Falco peregrinus), pe turceşte Tuğrul sau Toğrül, totodată numele unuia dintre fondatorii dinastiei turceşti selgiucide, din ramura oguză (vide supra), simbol comun al seminţiilor turanice sau altaice, repus în uz pentru o perioadă sub regimul horthyst.

Interesant este faptul că, de-a lungul istoriei,  secuii au luptat şi împotriva ungurilor.

S-a întâmplat, de exemplu, la Guruslău, în Sălaj, unde, la 3 august 1601, Mihai Viteazu obţinea ultima sa victorie în luptă, cu numai câteva zile înainte de a fi ucis mişeleşte lângă Turda.

Armata coordonată de Mihai Viteazu, în alianţă cu generalul Giorgio Basta, compusă în mare parte din secui, s-a întâlnit cu oastea lui Sigismund Báthory, cu scopul de a-l învinge pe acesta din urmă şi a-l înlătura, astfel, de pe tronul Transilvaniei, în ideea de a reintegra principatul în frontul antiotoman iniţiat de împăratul german Rudolf al II-lea.

 

Alfabetul secuiesc, denumit şi runele secuieşti, este un alfabet (riguros fonetic, adaptat la maghiara contemporană) utilizat de secuii transilvăneni şi în prezent ca alfabet secundar, alături de cel cu caractere latine.

Întrucât acest alfabet era folosit în trecut preponderent la inscripţiile gravate, sistemul se mai numeşte popular scriere pe răboj (sau încrustată), în maghiară róvásírás.

Unele ipoteze susţin , că alfabetul secuiesc este de origine turcă, iar analiza paleografică a vechilor rune turceşti a relevat că acestea au apărut în Siberia de sud şi în regiunea Jeti-Su din China.

În limbajul de specialitate, se foloseşte frecvent expresia scriere secuiască pe răboj (székely róvásírás), întrucât secuii au utilizat cel mai frecvent acest sistem de scriere,

Scrierea runică reprezintă un alfabet mai special utilizat în Transilvania şi Ungaria până în secolul al X-lea, când a fost introdus şi aici alfabetul latin.

În secolele ce au urmat, runele au fost utilizate ca alternativă la scrierea latină, profesorul Benedek precizând că erau folosite mai ales pentru a scrie mesaje codificate, care să nu poate fi descifrate de duşmanii secuilor.

Secuii poartă în ei de secole o traumă naţională, justificată prin pierderea identităţii lor ca neam, un fapt despre care se vorbeşte prea puţin!
Recensămăntul din 1850, a fost cel în care este menționată pentru prima dată “apartenența etnică”in Ungaria.La acest recensământ disputat, au fost înregistrate 180.850 persoane de „etnie secuiască”.

 Practic, în momentul unirii Transilvaniei cu România, în 1918, nu mai exista nicio urmă a autonomiei secuilor.

 

 

 

                                       

                                             Harta „Țării Secuilor „

 

 

 

 

 

La recensământul efectuat în perioada 18-27 martie 2002, doar 532 de persoane au declarat că aparţin minorităţii secuilor din România.

Pentru a spori numărul secuilor, la recensământul din 2012, etnicii maghiari au fost îndemnaţi să se declare secui şi nu maghiari, insa in rezultatele ultimului recensământ nu se consemneaza care este numărul declarat al secuilor, ci doar al maghiarilor.

Suntem martorii genezei, sau mai degraba a formularii unei identitati duble, care presupune si sensul dublu al termenului de natiune. Secuii, sub acceptiunea civica a termenului, se considera parte integrantă a națiunii maghiare, continuând însă a face uz de expresia națiune secuiască.

 Sensul dublu al termenului de natiune l-a explicat clar si concis orientalistul Korösi Csoma Sándor, în raportul sau înaintat capitanului C. P. Kennedy (ofiter al armatei britanice stationare în India), aratând ca este „fiu al seminției secuilor” care „face parte din natiunea maghiara”.

În viata publicî a zilelor noastre sensul acestor concepte începe sa capete din nou o tenta ambigua, accentuata uneori de anacronisme flagrante.

Starile feudale etichetate drept natiuni nu mai exista de mult, drept care nu putem sti la ce se gândeste politicianul care vorbeste (la timpul prezent) despre natiunea secuiasca.

Nemaivorbind despre faptul ca natiunea secuiasca însasi a renuntat la statutul ei de stare („natiune”) privilegiata la adunarea de la Lutita din octombrie 1848, decretând ca „toti cetatenii Tinutului Secuiesc sunt egali în drepturi si îndatoriri.”

Este mai întelept, deci, sa vorbim despre Secuime, Comunitate Secuiasca, ocolind pe cât se poate termenul de natiune.

 

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/diversiunea-tara-secuilor/

 

 SURSE:

http://www.ziuaveche.ro/ adevarata-istorie-a-secuilor

https://ro.wikipedia.org

http://www.napocanews.ro/originea-secuilor

http://pallavicini-blog.blogspot.ro/ terra-siculorum-si-natiunea-secuiasca

 

 

 

 

 

14/07/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

Originea istorică a secuilor. Secuii nu sunt unguri – Székelyek nem magyarok !

 

Székelyek nem magyarok! Secuii nu sunt unguri! Despre adevărata originea istorică a secuilor…

Székelyek nem magyarok ! Secuii nu sunt unguri ! Despre adevărata origine istorică a secuilor…

 

 

 

 

MOTTO:

 

“Maghiarii sunt un popor plin de îngâmfare care locuind în mijlocul naţiunilor străine lor prin rasă, au pretins totdeauna şi pretind încă să le domine şi să le maghiarizeze şi asta într-un fel de care însăşi ştiinţa suferă.

În recensăminte, de pildă, domneşte voinţa bine hotărâtă de a arăta maghiarii mai numeroşi decît sunt in realitate.”

(Prof. Dr. Julius Jung, 1877)

 

Atat „Tinutul secuiesc”, cat si apartenenta secuilor la maghiarime, sunt inventii absurde ale acestor ani !

De ce  mari  adevaruri au disparut din cartile de istorie ? 

 

 Asocierile dintre toponime și etnonime, puse demult în evidență de savanții germani, conduc la concluzia că numele tribului dacic al cauconilor este unul și același cu cel purtat de  neamul sikuli-lor, adică al secuilor care ocupă și astăzi același ținut și mai ales folosesc străvechea denumire de Kükülö.

Asadar, numai în legătură cu acest hidronim ținutul  acesta  a  purtat denumirea de Ciculia, iar locuitorii numele de ciculi.

Dar numele de ciculi trece ușor la forma siculi, de unde și forma de secui. Viteji, aidoma cauconilor din Elis, siculii dacici și-au păstrat conștiința de autohtoni, mândri de faptul că erau stăpâni pe ținuturilor lor, ceea ce a impus recunoașterea demnității lor colective.

Originea etnică a secuilor este viu disputată de istorici și antropologi. În decursul timpului, diverși cercetători le-au atribuit diferite origini bizare, care se contrazic între ele și ca atare se anulează reciproc, considerandu-i   descendenti , pe rând, din maghiari, sciti, huni, gepizi, avari, sau din bulgarii de pe Volga,onoguri,cavari, kabardino-balkarii din Caucaz si chiar din daci. 

 Fapt este ca o ramură a  turcilor  horezmieni (din Horezm , o  populație cu substrat iranic), numită în maghiară káliz și koromza/korozmin, a fost colonizată în scaunul secuiesc Șepși în jurul orașului Sfantu Gheorghe de azi.

Captați treptat în sfera de interese a coroanei de la Buda, așa după cum arată și A.D.Xenopol în Istoria românilor din Dacia Traiană, (Ediția III, București 1988, Vol III pag.224),  secuii  au fost maghiarizați prin mijloace din ce în ce mai dure, mai ales după revolutia  de la 1848.

 

Având în vedere că maghiarizarea lor forțată echivalează cu un adevarat genocid etnic,trebuie  ca în numele adevărului, să facem necesara distincție dintre  maghiarizat si maghiar, mai ales în cazul secuilor care începând cu Unio Trio Nationum, s-au revendicat ca etnie de sine stătătoare distinctă de cea a ungurilor.

Argumente istorice,  denunța legile de maghiarizare din anii 1842, 1879, 1883 și 1907, în temeiul cărora o bună parte din densa populație autohtonă romana si secuiasca din Ardeal a fost transformată, prin cele mai draconice forme de constrângere, în vorbitori de limbă maghiară.

În jurnalul campaniei de pedepsire de la 1761, generalul von Bukow, a notat pentru totdeauna că în cel mai maghiarizat scaun din secuime din 102 sate, 99 erau locuite de români, consemnează istoricul Dr. Mircea Dogaru în revista LUMEA Nr.4 (108)/2002.

 Gestul de închinare a pâinii cu semnul crucii regăsit la secuii trecuți la calvinismul lipsit de cinstirea Sfintei Cruci, este unul dintre indiciile faptului ca  la orgine, unii secui au fost romani  ortodocsi maghiarizati.

Aceeași origine ortodoxă o au și parastasele pe care le fac secuii la înmormântare,  iar  ca mărturie tragică a deznaționalizării lor forțate încă se mai văd, în mai multe locuri, dărâmăturile unor vechi biserici ortodoxe, semn al comunităților de români maghiarizați în secuime.

 Lucrările științifice ale lui G.Popa – Lisseanu și ale lui I.I. Rusu (1986), sau  mai recent ale lui Ioan Ranca (1995) sau Ioan Drăgan (2000), dovedesc pe baza documentelor de arhivă  maghiarizarea numelor familiilor românești  Albu, Boér, Bokor (Bucur), Karácsony, Csipán (cioban în graiul aromânilor), Dán, Fogarasi, Kosztin, Lunguj, Lupuj, Mirtse, Moldván, Nyisztor, Oláh, Oltyán, Pászkuly, Ráduly, Sztojka, Szávuly, Sérbán, Zsunkuy (se citește Juncu) și multe, multe altele, ceea ce nu mai poate fi considerată doar o problemă a persoanelor respective, ci a națiunii române și a României, din moment ce astăzi liderii acestor autohtoni maghiarizați, odată cu numele lor cer  maghiarizarea teritoriului .

 Maghiarizarea onomasticii dovedeste  odată in plus  că împotriva secuilor, dar  si a bastinasilor  romani, s-a practicat un genocid etnic care nu poate servi de bază pentru pretențiile teritoriale numite autonomie.

 

 

ETNIA SECUILOR  DISTRUSA  DE NAȚIA UNGARĂ

 

 

De ce această… dușmănie, a ungurilor față de secui? Din două pricini, iar mai târziu din trei.. De la început, a fost faptul că Secuii se înțelegeau foarte bine cu ceilalți români, din Moldova și Mutenia, teritorii neocupate de Ungaria la vremea respectivă.

A doua pricină era că Secuii erau alt neam decât Ungurii !

În secolul XIX s-a declanșat politica de maghiarizare  sistematică a scaunelor secuiești, iar spre sfârșitul perioadei interbelice maghiarizarea și-a atins scopul. Secuii dispăruseră din istorie, iar națiunea secuiască înceta să mai existe, fiind  înghițită de cea maghiară.

Deși nobilimea secuiască a fost  de foarte multe ori  aliată cu ungurii  împotriva românilor- datorită privilegiilor obținute de la Budapesta, la nivel popular între secui și români a existat sute de ani o adevarată frățietate.

  Astazi, în revendicările lor, ungurii din ceea ce azi  cu totul impropriu  se numește Secuime, nu pot apela la nimic din istoria și drepturile celor pe care i-au nimicit, adică Secuii.

 

 

 

Austria_Hungary_ethnic

http://historymaps.ro
 

 

Cum s-a înfăptuit  maghiarizarea secuilor

 

 

Primele maghiarizari ale numelor au avut loc între 1848 si 1849, când aproape 700 de persoane si-au schimbat numele. În 1862, altor 550 de persoane le sunt maghiarizate numele, cinci ani mai târziu numarul acestora ajungând la o mie. Numirea în 1867 a unui nou ministru responsabil cu maghiarizarea avea sa accentueze procesul.

Sub presiunea autoritatilor, la fiecare jumatate de an se întocmesc liste pentru schimbarile de nume, pe regiuni si provincii, lucru ce avea sa duca la maghiarizarea a înca 2700 de persoane între 1867 si 1880.

Rezultatele nu erau însa pe masura pretentiilor iredentiste ale societatii de maghiarizare. Prin urmare, în 1898, revizionismul maghiar comanda raspândirea în masa a unui îndrumar intitulat “Cum sa maghiarizam numele de familie”.

 

 

https://i0.wp.com/www.dantanasa.ro/wp-content/uploads/2013/02/Simon-Telkes-Hogy-magyarositsuk-a-vezet%C3%A9kneveket.jpg

 

Autor era chiar presedintele  Societatii de maghiarizare a numelui, Telkes Simon, pentru care “asa cum prin botez crestinul devine membru al comunitatii crestine, tot asa, prin maghiarizarea numelui de familie, prin botez national, cel cu nume strain este primit în societatea maghiara, în rândurile adevaratilor fii ai natiunii” – sună satanic, nu?.

Astfel, promotorul maleficei lucrari prevedea mai multe metode de maghiarizare rapida si eficienta a numelor de familie. În primul rând, maghiarizarea prin preluarea numelui asezarii din care provenea supusul imperial si adaugarea terminatiei “i” (Aradi, Erdi, Lendvai etc).

Pentru aceia care nu ajungeau prin adaugarea sufixului de maghiarizare la un nume cu o rezonanta ungureasca credibila se recomanda traducerea denumirilor meseriilor si preluarea acestora (Acs-Dulgheru, Dobos-Tobosaru, Festo-Boiangiu, Lakatos-Lacatusul, Pap-Preotu, Kantor-Dascalu, Zaszlos-Stegaru, Tiszt-Ofiterul), iar cei ce voiau sa pastreze amintirea nationalitatii stramosilor puteau folosi numele de Najos (Bavarez), Bolgar (Bulgaru), Gorog (Grecul).

Pentru români era rezervat apelativul Olah, autorul inventând si numele de Kun, ca aplicare pentru neamul “asezat între Dunare si Tisa”.

Pe de alta parte, se sugera ca substantivelor sa le fie adaugate sufixele s, as, es, ös, iar verbelor ó, ö. Nu se agrea în schimb terminatia “y” motivul reprezentându-l posibila confuzie dintre numele nou maghiarizate si cele vechi, mai ales de vita nobila (identificate prin terminatiile “y” sau “i”).

Pentru a grabi maghiarizarea, cererile de schimbare a numelor nu mai trebuiau însotite de o anumita fundamentare ori de certificatele de cetatenie, autoritatile maghiare considerând ca “maghiarizarea numelui nu necesita justificari”.

 

 

Eficienta prin tenacitate

 

 

În urma acestor actiuni, fenomenul de maghiarizare a numelor a luat rapid proportii. Au loc peste 300 de schimbari oficiale de nume în 1880, 1300 un an mai târziu si mai bine de 14 000 în deceniul care a urmat.

Totusi, la sarbatoarea mileniului din 1896, Societatea de Maghiarizare a Numelor a considerat rezultatele ca nesatisfacatoare, fiind expediate într-un ritm frenetic noi metodologii si propuneri de nume tuturor acelora care prin pozitia lor puteau contribui la aplicarea deciziilor (directori de scoli, ziare si reviste, societati financiare si industriale, dar si arhive).

Apelurile avea sa fie trimise si episcopilor greco-catolici, reformati, catolici, unitarieni si lojelor masonice, în manifeste mentionându-se ca: “nefacând parte din rândul marilor natiuni si, din cauza teritoriului, neputând sa mai creasca în mijlocul lor, Ungaria îsi urmeaza instinctul în timp si cauta sa înhate toate mijloacele legale si curate prin care se usureaza contopirea – în mica patrie – a tuturor fiilor sai, alcatuind o unica si mare familie.

Cursul contopirii a pornit fara zgomot, din fericire, si devine tot mai simplu. Împrejurarile sunt favorabile, dar timpul nu asteapta. Trebuie sa stam la pânda, sa nu ramânem de caruta, dar mai ales sa nu scapam vrabia din mâna”.

 

 

Cartea secreta a guvernului Ungariei

 

 

În 1907, la Budapesta, apare sub egida Tipografiei Regale Maghiare de Stat lucrarea “Românii din Ungaria”.

Un volum de lucru confidential al guvernului maghiar, în cele o mie de pagini fiind inserate masuri dure vizând reducerea la tacere a tuturor miscarilor care, promovând ideea ca Austro-Ungaria nu mai putea exista într-o forma imperiala, militau pentru aparitia în cadrul unei confederatii de state nationale a Transilvaniei Românesti.

Desigur, editarea lucrarii este si astazi negata de Guvernul de la Budapesta. Peste timp, însa, s-au pastrat cel putin doua exemplare, unul aflat în pastrarea bibliotecii Universitare din Cluj-Napoca, iar cel de-al doilea arhivat în fondul secret al Academiei Române din Bucuresti.

În fundamentarea lucrarii, autorul, (în principal Anton Huszar, translator în Ministerul de Interne ungar, dar în spatele caruia se aflau ideile contelui Andrassy, la acea vreme ministru de interne), amintea ca, în anii 1905-1906, “românii din Ungaria (de fapt, din zona cotropita a Transilvaniei-n.r.) au manifestat în mod demonstrativ în contra caracterului national unitar al statului ungar, cautând sa-l transforme într-un stat organizat pe baze federaliste”.

În acest scop, principalele institutii ale neamului românesc (biserica, scoala, finantele) au fost transformate în “factori de lupta si de instigare în contra statului maghiar, a natiunii maghiare si a limbii maghiare”.

Directiile de lupta împotriva românismului propuse de Anton Huszar se refereau la distrugerea unitatii demografice a românilor ardeleni, maghiarizarea Bisericii greco-catolice române, desfiintarea autonomiei Bisericii Ortodoxe Române, maghiarizarea învatamântului, interzicerea culturii românesti în Transilvania, desfiintarea presei românesti si a organizatiilor politice a ardelenilor, precum si împiedicarea accesului românilor la institutiile financiare.

Cea mai mare problema a revizionistilor se lega de repartizarea naturala a românilor în judetele Transilvaniei, iar cum în cele 12 judete majoritatea absoluta era româneasca, Huszar sublinia ca se impunea “o noua ordonare a judetelor si a cercurilor electorale românesti pentru ca ele sa asigure punctul de vedere unguresc”. Lucru care s-a realizat, între 1907 si 1918, Ardealul fiind colonizat cu maghiari, românii ardeleni fiind trans-colonizati în mai multe regiuni maghiare.

În acelasi timp, considerând ca Biserica greco-catolica se îndepartase de catolicism si intrase în curentele de politica ultra-româneasca, revizionistii demarau si procesul de maghiarizare a acesteia.

 

 

Încercari de sfarâmare a identitatii nationale

 

 

Concomitent cu maghiarizarea Bisericii greco-catolice, era vizata sidesfiintarea autonomiei Bisericii Ortodoxe Române, motivatia lui Huszar fiind aceea ca trebuia “sa dispara odata aceasta cangrena politica, care roade trupul natiunii maghiare si al tarii”.

Pentru aceasta, trebuia limitat accesul tinerilor la învatamântul teologic, prin stergerea de pe listele de bursieri a acelora care “au dat dovezi de sentimente în contra statului si a natiunii maghiare”, iar în seminariile teologice trebuiau numiti ca directori si profesorii “doar persoanelor care în cursul studiilor universitare au audiat timp de cel putin patru semestre limba si literatura maghiara si au colocvat din aceste materii în fiecare semestru”.

În plus, se interziceau reuniunile învatatorilor ortodocsi, manualele folosite în seminarii trebuiau si ele avizate de autoritatile maghiare.

Din atentia revizionistilor nu scapau nici scolile. Astfel, tinând cont de faptul ca limba româna era cea mai puternica arma a românilor împotriva maghiarizarii, autorul propunea ca în scolile secundare românesti limba de predare sa fie maghiara, iar limba româna sa devina doar obiect obligatoriu de învatamânt.

La rândul lor, societatile de lectura de la liceele românesti, erau obligate sa-si tina sedintele în mod alternativ, într-o saptamâna în maghiara, în alta în româna.

Din repertoriile corurilor si orchestrelor liceelor românesti trebuiau eliminate textele nationaliste, iar primirea elevilor din România trebuia îngreunata.

În ceea ce-i privește pe români, procesul de secuizare a lor, s-a produs de-a lungul secolelor, lent, pe cale pașnică și naturală, dar au existat și presiuni și constrângeri de natură etnică și confesională cum au existat și momente de constrângere, de trecere forțată a românilor vorbitori de limbă maghiară din satele etnic mixte la religii de expresie maghiară.

Cronologic, aceste momente de maximă intoleranță față de confesiunea și etnia românilor din “Secuime” au avut loc după cum urmează: anii 1848/1849, toamna anului 1916 (după retragerea Armatei române din Ardeal), lunile ce au urmat retragerii administrației românești; anii care au urmat după Dictatul de la Viena (1940-1944), perioada de după instalarea administrației Comisiei aliate de Control (noiembrie 1944-martie 1945), primăvara anului 1990. Prezente în memoria colectivă a românilor din Covasna și Harghita, aceste momente reprezintă, o “piatră grea” a conviețuirii interetnice, manifestându-se ca o adevărată “teroare a istoriei.”

Din cele 10 valuri de asimilare imediată și de alungare a românilor din ceea ce istoric s-a denumit Secuime, puse în evidență de Nicolae Edroiu, cinci sunt înregistrate între 1850-1992, fiind documentate de recensămintele moderne, fie că ele au fost efectuate sub administrație austriacă, ungurească sau românească.

Cele mai mari și dramatice schimbări produse în configurația etnică și confesională a românilor din zonă, au avut loc, după Dictatul de la Viena, din septembrie 1940.

Prin arestări, maltratări, terorizări și expulzări forțate de populație, însoțite și de măsuri de convertire și trecere de la religia ortodoxă și greco-catolică, la alte confesiuni de expresie maghiară, numărul românilor a fost atunci drastic diminuat, producându-se o adevărată “purificare etnică” a “ținutului secuiesc” .

Așa stând lucrurile, se poate aprecia că zona este un “melting pot” (creuzet), în care mai multe etnii au fost asimilate de către cea maghiară. Și astăzi, realitatea etno-demografică din județele Covasna și Harghita este departe de imaginea unui grup etnic compact.

În cele două județe există un număr însemnat de persoane cu dublă ascendență identitară (provenite din familii etnic mixte), grupuri cu apartenență controversată (cel mai numeros fiind format din țigani) ș.a..

La acestea mai trebuie adăugată concluzia cercetărilor recente conform căreia, cultura maghiară din zonă este puțin deschisă la interschimburi culturale reciproce, puțin permisivă și ospitalieră față de nevoia celorlalți de a-și prezerva și afirma propria identitate pe care o apreciază ca pe o amenințare la identitatea maghiară.

După ce a trebuit să renunțe la poziția dominantă ca urmare a destrămării monarhiei austro-ungare și formării României Mari, maghiarii din acest spațiu au avut și au dificultăți să accepte noua poziție de minoritate, continuând să lupte pentru menținerea sau recâștigarea privilegiilor și pozițiilor lor dominante.

Așa au procedat, după instaurarea comunismului când, cu sprijinul lui Stalin au reușit să înființeze Regiunea Autonomă Maghiară, “experiment socialist” de tristă amintire pentru români.

 

 

Recensamintele  au  istoria lor…

 

 

Statisticile oferite de recensamintele populatiei arata clar cat de eficienta a fost politica de asimilare etnica prin  maghiarizare a secuilor.

Recensămăntul din 1850 , a fost cel în care este menționată pentru prima dată „apartenența etnică”. La acest recensământ, au fost înregistrate 180.850 persoane de „etnie secuiască”.

Dávid Zoltán semnalase  în   1983 faptul că, „în mod surprinzător, locuitorii unui scaun secuiesc s-au declarat cu toții ca fiind secui, în timp ce toți locuitorii altui scaun secuiesc s-au declarat maghiari, cu toate că existau și localități mixte. Evidențierea separată a secuilor în recensământul din 1850, nu oferă, în realitate, o informație credibilă privind cifra efectivă de populație a acestui grup etnic.”

În 1935 academicianul Gheorghe Popa – Lisseanu estima numărul secuilor la 500.000,contestând totodată aserțiunile relative la „puritatea lor etnică”. Tot el arata ca :

„din statisticile ce le avem la îndemână rezultă că numai în ultimele două secole, numărul românilor, care în regiunea secuiască se ridică la 30% din întreaga populație, a scăzut astăzi la 5%. Restul de 25% s-a pierdut în masa secuiască, ceea ce reprezintă la o populație totală de aproximativ 500.000 de suflete, o pierdere de 125.000 la 130.000 români.

Ajungand in timpurile noastre, notam ca la recensământul efectuat în perioada 18-27 martie 2002, doar 532 de persoane s-au declarat că aparțin minorității secuilor din România .

Pentru a spori numărul secuilor, la recensământul din 2012, etnicii maghiari au fost îndemnați să se declare secui și nu maghiari.

Rezultatele ultimului recensământ nu a mai  prezentat numărul declarat al secuilor, ci doar al maghiarilor.

Asadar, secuii ca grup etnic distinct, a disparut din istorie iar numele lor este acum folosit doar in scopuri politice.

Cu toate acestea,in anul 2006 liderii autonomiștilor secui din România au început să afirme din nou afiliațiile turanice (turcice) ale secuilor și au semnat un protocol de colaborare cu autonomiștii uiguri din fostul Turkistan , astăzi parte a Chinei.

 Ferenc Csaba, unul dintre lideri, explica încheierea acestei alianțe subliniind „relațiile istorice de rudenie între maghiari și uiguri”.

Turca vorbită probabil până în sec. XI de părți de populație a Ungariei medievale incipiente (în baza unor indicatori lingvistici, idiomul era apropiat de dialectele ciuvas si baskir ale turcei) , a dispărut foarte timpuriu, impunându-se limba uralica ( ugrica)  maghiara.

  Înrudirea dintre secui și uiguri este tot atât de mică/mare cum e și cu celelalte popoare de limbă turcă,  aflate intre  Turcia si Uiguria, astfel ca aceste zbateri nationaliste „romantice”nu au nici o legatura nici cu adevarul istoric si nici cu realitatea zilelor noastre, care ne arata ca neamul secuilor a fost parasit chiar de catre membrii acestei etnii care se declara acum maghiari.

 

http://axa.info.roR.B.N. Press ; wikipedia.org/wiki/Secui

 

 

Sursa imaginii:  Președintele  Partidului Civic Maghiar din Covasna, Kulcsar Terza Jozsef, a făcut plângere penală împotriva secuilor din așa-zisul Ținut Secuiesc pentru că au tupeul să se declare, sau “să raporteze” că sunt secui.

07/10/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | 31 comentarii

%d blogeri au apreciat: