CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Lipsa culturii istorice poate juca adesea feste, făcând din adevăr contrariul lui şi din vinovaţi-victime

 

Unguri, secui, români, maghiari

 

Lipsa culturii istorice ne poate juca adesea feste, făcându-ne victimele unei propagande absurde dar tenace, menită, aşa cum lesne se poate observa în conflictele majore din ultimele două decenii, să transforme albul în negru şi negrul în alb, vinovaţii în victime, trădătorii şi asasinii în eroi, adevărul în contrarul lui, hoţul în „negustor cinstit”, genocidul în cruciadă a păcii şi pretenţiile utopice ale unor foşti călăi, în revendicări „democratice” şi „europene”, în numele unor imaginare „drepturi colective” şi în detrimentul drepturilor inalienabile ale cetăţenilor, popoarelor şi naţiunilor.

Astfel, dacă o întreagă elită politică şi nu numai, punea ieri semnul egalităţii între „germani şi nemţi”, între „ români” şi „vlahi”, ceea ce era corect, astăzi se, străduieşte să demonstreze că „moldovenii” şi „vlahii” nu sunt români, cu alte cuvinte că „bavarezii” şi „nemţii” n-ar fi germani, ceea ce este absurd, în timp ce acceptă echivalenţa „unguri-maghiari”, ceea ce, în realitate, este tot o absurditate „implementată” în conştiinţa europeană şi universală de terorismul de stat al unei politici de genocid etnic şi cultural.

În accepţiunea etnică a cuvintelor, „ungurii” nu sunt „maghiari”, tot aşa cum românii nu sunt traci, italienii-romani, englezii-saxoni şi francezii-celţi. În accepţiunea politică în schimb, în conformitate cu legislaţia epocii dualiste (1867-1918), dacă „ungurii” erau „maghiari”, nu toţi „maghiarii” erau etnic unguri; tot aşa cum „ruşii” erau „sovietici” dar nu toţi „sovieticii” erau ruşi.

Chiar dacă şi unii şi alţii au încercat fabricarea, în jurul lor a unor naţiuni „omogene” prin „maghiarizare”, respectiv „sovietizare”.

Ca mai toate popoarele moderne europene, inclusiv cel român, şi ungurii sunt rezultanta unui proces îndelungat şi complex de etnogeneză.

Originari din Asia Centrală, maghiarii finici au  constituit  o  minoritate,  dar una conducătoare în cadrul valului de populaţii türcice în fruntea cărora, maghiarul Almus a încercat pe rând, la sfârşitul veacului IX, să se infiltreze pe cele două rute ale imigraţiilor, prin culuarul dobrogean şi nordul Peninsulei Balcanice spre Bizanţ sau prin Carpaţii Păduroşi şi Pannonia spre mirificul Occident.

Pe lângă cabarii, bulgarii, bascurzii, etc. care-l urmau, la Kiev, lui Almus i s-au alăturat mulţime de pecenegi, apoi slavi şi, poate, români nordici (volohoveni) după cum ar indica numele căpeteniei  Ursu,  toţi nemaghiarii  fiind numiţi  generic, de gestele  ungureşti  târzii – „cumani”, deşi cumanii vor participa la etnogeneza ungară masiv, abia în secolele XII – XIII.

Greu loviţi de „români şi slavi” (Nestor) la trecerea prin Carpaţii Păduroşi spre Ţara Românilor care trăiau „la apus de varegi” („Urus”), ocazie în care a fost rănit mortal Almus, el nemaiputând „intra în Pannonia” (Chronicon Pictum Vindobonense) ei au debuşat în 896, sub conducerea lui Arpad, fiul şi moştenitorul decedatului într-o regiune numită cu un cuvânt românesc – „muncă” în sens de „trudă” – tocmai pentru că au luat-o cu mare efort – Muncaci.

Aici au ridicat o fortificaţie, apoi alte 6 în jur (Simon de Keza), total 7, de unde confuzia voită a multor istorici revizionişti cu Transilvania, numită abia patru secole mai târziu de coloniştii saşi Siebenbürgen-Septemcastra.

În realitate, „noua patrie” maghiară era ceea ce astăzi se numeşte Ucraina Subcarpatică. Aici a început, din 896, procesul etnogenezei ungare, în care au fost implicaţi maghiarii care, după Simon de Keza erau „108 familii, nu mai multe”, restul, adică majoritatea, fiind sau străini (turcii) sau robi (localnicii româno-slavi)”.

Conglomeratul a dobândit un nou nume după cucerirea cetăţii şi ţării Ungului sau Unguarului de pe râul omonim şi lichidarea conducătorului local numit româneşte în textele latine – DUCA. Arpad s-a împământenit căsătorindu-se cu fiica defunctului care era creştină-ortodoxă. „Duce de Unguar”, el avea să coboare cu soldaţii săi, numiţi „oarecum în bătaie de joc – unguari” (Anonymus) de viitorii adversari, fie că erau maghiari, turci sau slavo-români supuşi, abia în anul 903, în teritoriile ducelui Salanus dintre Tisa şi Dunăre.

De aici avea să treacă, în sfârşit, în mult lăudata Pannonie care trebuie precizat că se afla în dreapta Dunării Mijlocii, pentru că, în general, se face confuzie între aceasta şi teritoriile româneşti din Transdanubia.

Tot aşa cum voit se încearcă explicarea numelui dobândit de „unguri” prin „onogunduri” – numele membrilor unei federaţii türcice de pe Volga, fără legătură cu valul lui Almus sau prin „huni”, din care ar fi derivat „hunguri”, spre a se legitima stăpânirea în Pannonia, prin pretinsa moştenire al lui Attila.

După lupte care au durat decenii, sfârşind prin alungarea lui Salanus la Vidin (rom. Diiu), românii, slavii şi bulgarii dintre Tisa şi Dunărea Mijlocie au intrat în creuzetul care va da naştere, prin amalgamare, noului popor modern, european, ungar.

La fel şi locuitorii Pannoniei: “latinii” sau „romanii” băştinaşi (romanitatea central-europeană, din care mai subzistă astăzi doar romansii în Elveţia), „teutonicii”, adică urmaşii francilor stăpânitori în veacurile VIII-IX, slavii moravi şi cei supravieţiutori ai regatului lui Samo (623-658), românii timoceni şi „guduscani” refugiaţi aici cu ducele Borna, de teama bulgarilor, în anul 814 („messianii”) ca şi românii vestici („păstorii Romanilor”) care-şi purtau turmele, în cadrul transhumantei, până la lacul cu nume românesc Balaton.

Apoi, după creştinarea forţată a asiaticilor maghiaro-türcici, (fiindcă populaţia europeană, acel „mult popor” peste care se înstăpânise Arpad, era deja creştin) – performanţă realizată de cel de-al cincilea „duce de Unguar”, Voicu (997-1038), cel care era creştin-ortodox şi vorbea, potrivit Cronicii Pietatede la Viena, româneşte în familie, dar care, rebotezat catolic Ştefan şi primind de la papa Silvestru II (999-1003) titlul regal (25 decembrie 1001) va deveni pentru „unguari” Szent Istvan, puzderie de cavaleri europeni rătăcitori sau lipsiţi de dreptul de primogenitură, germani, francezi, italieni, spanioli, au fost atraşi cu promisiuni în noul regat (Simon de Keza).

În fine, pentru păstrarea echilibrului şi ramura asiatică avea să fie întărită prin colonizarea de noi valuri de pecenegi începând cu domnia lui Zulta (907-947) – ginerele ducelui bihorean „Menumorut” – şi cumani masiv răspândiţi prin satele Ungariei şi forţaţi să realizeze căsătorii mixte, de regele Bela IV (1235-1270) în preziua marii invazii mongolo-tătare din 1241.

Similar şi contemporan procesului etnogenetic desfăşurat în Anglia, unde din romanici, saxoni, danezi şi normanzii francofoni s-a născut în secolele X-XV naţiunea engleză, poporul ungar s-a conturat în veacurile XV-XVI, decisiv pentru afirmarea mentalităţii de „hungarus” fiind conflictul îndelungat cu otomanii (1388-1526) şi, îndeosebi, ca o reacţie de apărare a societăţii, pierderea statului propriu prin „Mohácsi vesz” („pieirea de la Mohács” – 1526), chiar dacă în veacul XVIII încă mai exista conştiinţa „cună” la bună parte din locuitorii Pannoniei, un Ladislau Khan cerând de pildă, Mariei Tereza, dreptul la învăţământ în limba cumană.

Aşa cum traco-dacii s-au topit în români, şi maghiarii s-au topit, prin urmare, în noul popor ungar, dar, posedând un extraordinar instinct de conservare, tocmai pentru că erau iniţial puţini şi profitând de faptul că asigurau conducerea conglomeratului de triburi asiatice şi populaţii europene, au făcut-o impunându-şi limba şi, ca politică statală – căsătoriile mixte.

Şi-au transmis acest instinct şi teama de dispariţie şi noului popor rezultat, redus şi el numericeşte şi obsedat în consecinţă de înmulţirea pe cale nenaturală „prin absorbirea permanentă şi maghiarizarea a tot felul de naţiuni străine” (Fabrizius, 1 august 1940).

Teamă pe care nu şi-a putut-o niciodată înfrânge, aşa cum nu şi-a putut reprima nici obsesia originii componentei primare, de strat fino-türcic-Asia. În toate timpurile, elita noului popor a folosit în retorică, obsedant, cuvântul Europa, a încercat să se considere mai europeană decât europenii şi mai catolică decât papa, tocmai pentru a şterge amintirea componentei asiatice care ar fi dus cu gândul la ideea de implant străin în centrul, continentului divinizat.

Numită cu îndârjire maghiară, aşa cum limba bulgară de sine stătătoare a slavilor sud-dunăreni se cheamă astăzi bulgară, limba ungară actuală, exceptând gramatica şi fonetica, are însă prea puţin în comun cu limba vorbită de Arpad, datorită miilor de cuvinte şi expresii slave, germane şi române pătrunse în vocabular.

Că românii creatori de cultură, civilizaţie şi popoare în Europa central-răsăriteană se pot regăsi şi în ungurii de astăzi, o dovedesc atât cele peste 2500 de cuvinte româneşti identificate de savanţii unguri în limba lor, cât şi, elocvent, onomastica. Românul Radu a devenit ungurul Raduly, Cojocaru-Kozsokar, Columb-Kolumban, Dămacea-Domokos, iar fiii lui Ban-Banffy, ai lui Drag-Dragffy şi  mari românofobi în perioada 1867-1918, pentru că mai-catolici-decât-papa au existat în toate timpurile şi la toate popoarele, vehemenţa lor ţinând de refuzul prozelitului de asumare a propriei identităţi.

N-au fost amintiţi în acest excurs istoric secuii deoarece, asemeni celţilor neromanizaţi care n-au participat la etnogeneza engleză, păstrâdu-şi propriul destin, nici aceşti urmaşi ai avarilor, alungaţi din Pannonia în Transdanubia, apoi peste Tisa, la „românii din Munţii de zăpadă” (Jansen Enikel) de trupele lui Carol cel Mare (768-814), nu au luat parte la etnogeneza ungară.

Colonizaţi ca aliaţi de regii de la Buda, cu 8-900 de ani în urmă mai întâi în Bihor, apoi în centrul Transilvaniei si în final, în Carpaţii Orientali pentru a-i dispersa şi neutraliza pe români, ei şi-au păstrat în tot cursul Evului Mediu limba proprie, organizarea socială, tradiţiile, obiceiurile, portul, conştiinţa de sine.

Dictată de raţiuni nu atât sociale cât politice şi de instinct de supravieţuire, UnioTrium Nationum din 1437 a avut conotaţii etnice, trei grupuri alogene distincte dându-şi, mâna pentru a exclude masa majoritară a românilor autohtoni de la decizii.

Secuii n-au devenit prin urmare unguri, ci, treptat şi decisiv după 1867, prin deznaţionalizare… „MAGHIARI”! Cum a reapărut termenul şi cu ce semnificaţie nouă? Pentru cine studiază „legile de maghiarizare” şi înţelege că a „bulgariza” înseamnă, de fapt, a slaviza, răspunsul este simplu.

Primind la sfârşitul anului 1867, în cadrul statului dualist, sumedenie de teritorii slave, româneşti şi chiar germane, pe care le-au declarat abuziv moştenire de la “Szent Istvan”, ungurii s-au trezit minoritari într-un stat himeric numit „Ungaria Sfântului Ştefan”.

Drept care instinctul lor tenace de supravieţuirire prin cucerire i-a făcut să treacă rapid la o politică oficială şi „ştiinţifică” de deznaţionalizare,  meticulos  programată,  a neungurilor,  în  scopul  confecţionării  unei  naţiuni „omogene”.

Astfel au decis să nu mai vorbească despre existenţa unor popoare în cuprinsul statului lor ci despre un singur popor, aşa cum ruşii, preluându-le exemplul, aveau să treacă, ulterior, de la „popoarele sovietice” din vremea lui Stalin la „poporul sovietic”, în timpul lui Brejnev. Numai că ungurii nu au folosit un termen abstract pentru a defini poporul „unic” ci unul concret, extras din propria istorie.

Prin „legile de maghiarizare” de după 1867, îndeosebi prin aceea din decembrie 1871, ei au dezgropat numele de „maghiar” şi au proclamamt că în Ungaria dualistă nu mai existau unguri, slovaci, germani, croaţi, sloveni, români, evrei, ţigani ci… maghiari, maghiarii fiind „fiii patriei”, unguri, slavi, români etc, care acceptau să înveţe limba, să-şi schimbe numele şi credinţa şi recunoşteau hotarele aşa zise ale lui Szent Istvan. Ar fi ca şi cum noi, românii, am fi proclamat pe 1 decembrie 1918 că în România Mare nu mai existau români, unguri, ţigani, secui şi alţii ci TRACI, tracii fiind fiii patriei care vorbeau limba tracă, adică română şi recunoşteau hotarele lui Burebista.

Bizar este faptul că, în deceniul pregătitor al revoluţiilor „spontane” din Est, au apărut şi la bulgari şi la ucraineni şi la noi astfel de teorii aberante, ba chiar proliferează masa de manevră a amatorilor de istorie, care echivalează românii cu dacii, care văd „daci adică români” de la Urali la Atlantic în preistorie şi maimuţe sărind din cracă în cracă şi recitând „Luceafărul” în limba lui Eminescu, pe vremea când nu se născuse încă Homo Sapiens.

La noi sunt însă doar curente care, oferind celor slabi de înger evadarea din prezentul apocaliptic, într-un glorios trecut himeric, stârnesc haz de necazul specialiştilor, în timp ce în Ungaria dualistă şi horthystă, ca rezultat al unei politici de stat, astfel de idei şi termenii „implementaţi” atunci au prins şi continuă să provoace confuzie pentru că este greu să te dezbari, nu-i aşa, de … „dezastruoasa moştenire, a trecutului”. Dovada că, astăzi, ungurii îşi spun „maghiari”, în timp ce secuii şi ceilalţi deznaţionalizaţi care n-au fost niciodată unguri, doar „maghiari”.

Iar numele de „ungur”, „Ungaria” şi „maghiar” se amestecă într-un carusel ameţitor până şi în noua lege de maghiarizare care se vrea o „lege a statului maghiarilor din ţările vecine”, mai puţin cele apte de ripostă, ca Austria.

Cităm din articolul 6 al Proiectului care afirmă că scopul noii găselniţe a Budapestei este „asigurarea aparteneţei maghiarilor de dincolo de hotare la naţiunea ungară pentru propăşirea lor pe pământul natal, precum şi pentru asigurarea conştiinţei lor identitare”.

De unde putem înţelege că ungurii din Ungaria dau unora din „afară cetăţii” numele de „maghiar” şi „constiinţă identitară” corespunzătoare cu, evident, condiţia să rămână pe pământul străin respectiv, care, astfel, devine ca „natal”, şi parte a naţiunii şi patriei… ungare.

Dar cadourile nu li se fac respectivilor doritori oricum, ci doar dacă sunt buni propagandişti, „în semn de recunoaştere a activităţii lor exemplare, deosebite, desfăşurate în slujba maghiarimii, în sporirea valorilor umane maghiare”.

În concluzie, ca să fii “maghiar”, poţi să nu fii… ungur. Datorită „criteriilor complementare”, poţi să te declari „maghiar”, turc sau japonez fiind, dacă ai copilul, de exemplu, la o grădiniţă „maghiară”. Îl faci maghiar întâi pe ăla micu’, pe urmă ceri reîntregirea familiei!

Şi dacă nu pricepi că din cecen ajungi sovietic, adică rus (sovietic n-a fost similar cu rus niciodată), domnul Gyula Kestely, reporter BBC, este în măsură să-ţi explice la o adică, faptul că legitimaţia în cauză este o „anumită formă de identificare, mai puţin decât un paşaport şi mai degrabă, UN SOI DE LEGITIMAŢIE ETNICĂ”.

Adică, vorba Lăpuşneanului, mă vreţi, nu mă vreţi, eu tot vă voi, că ponoasele le va trage, ca de obicei, acarul Moţoc!

 

prof. dr. Mircea DOGARU – http://www.dacoromania-alba.ro/

08/12/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Planurile Ungariei de maghiarizare totală a românilor din Transilvania

 

Imagini pentru harta raspandirii românilor photos

 

Harta răspândirii poporului român 

 

 

Maghiarizarea este termenul care reunește toate politicile de asimilare etnică implementate de autoritățile din Ungaria în diverse momente ale istoriei. Aceste politici au fost folosite pentru a ajuta menținerea dominației limbii și culturii maghiare în regiunile conduse de Ungaria prin încurajarea şi adeseori prin forțarea persoanelor din alte grupuri etnice să adopte limba și cultura maghiară și să își dezvolte o identitate maghiară.

De-a lungul timpului, Ungaria a pus în practică o sumedenie de metode menite să deznaţionalizeze popoarele pe care le anexase. Printre cele mai opresive măsuri luate de conducătorii acestei ţări s-au evidenţiat : 

 

  • 1898 – Simon Telkes a publicat cartea „Cum se maghiarizează numele de familie„.

  • 1897 – Este promulgată Legea Banffy a satelor, conform căreia, toate denumirile oficiale de sate din Regatul Ungariei trebuie să fie în limba maghiară.

  • 1907 – Legea educaţiei Apponyi făcea limba maghiară subiect obligatoriu de studiu în şcoli. Se extindea şi asupra şcolilor confesionale şi comunale, care aveau dreptul de a oferi instruire şi într-o limbă minoritară.

  • Toţi copii, indiferent de limba lor nativă, trebuie să se poată exprima în maghiară în scris şi vorbit până la sfârşitul clasei a patra (~ la vârsta de 10-11 ani)„.

Sub guvernarea lui Tisza Kálmán, legile şcolare Trefort din 1879 şi 1883 au prevăzut limba de predare maghiară în şcolile primare. În temeiul legii, limba maghiară trebuia să se predea în şcolile primare cu un învăţător în 21/2 ore pe săptămînă, iar în şcolile cu 6 învăţători 14 ore săptămînal.

În decurs de patru ani, învăţătorii nemaghiari trebuiau să se pregătească pentru a putea preda în limba maghiară.

În 1891, legea Csaky a introdus limba maghiară şi în grădiniţe. Tendinţa de maghiarizare forţată a românilor reiese şi din proiectul de lege Bánffy Dezsö de a înfiinţa circa 1000 de şcoli de stat în termen de 5 ani.

Apogeul politicii de maghiarizare a fost marcat de „legile Appony”, adoptate în 1907, pentru sistemul de învăţămînt. Legea prevedea dreptul statului de a suprima orice şcoală românească pentru simplul motiv că acest lucru era reclamat de interese superioare de stat. Deci existenţa şcolilor româneşti depindea de arbitrariul măsurilor guvernamentale.

Prin votarea legii în parlamentul maghiar, în ciuda opoziţiei îndârjite a deputaţilor români, Al. Vaida Voievod, Ştefan Cicio Pop, Iuliu Maniu, şi a mitropoliţilor şi episcopilor români – I. Meţianu, V. Mihali, V. Hosu –, şcolile româneşti confesionale, unicul refugiu al vieţii şi a limbii române (în afară de biserică), ajung la discreţia administraţiei statului, deşi ele erau finanţate numai de populaţia românească şi nu de statul maghiar.

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Pentru transformarea completă a şcolii într-un instrument exclusiv şi intens de maghiarizare, contele Appony Albert elaborează, în anul 1908, faimoasa ordonanţă ce prevede că la elevii români din şcolile statului pînă şi religia trebuie să se predea în limba maghiară.

Aplicarea legilor lui Appony a dat o grea lovitură dezvoltării spirituale a românilor din Transilvania.

După cinci ani de la intrarea ei în vigoare (adică în 1912) fuseseră închise 320 de şcoli româneşti din cele 2.795 existente, iar în anul 1915 – 600 de şcoli româneşti au fost închise.

Planurile Ungariei de maghiarizare a cetăţenilor săi de alte etnii au fost cel mai bine ilustrate în lucrarea secretă intitulată „Românii din Ungaria. Pentru întrebuinţare confidenţială. Scris, cu concursul mai multor colaboratori, de Huszár Antal, translator în Ministerul de Interne, Budapesta, 1907. Tiparul tipografiei regale maghiare de stat”. (A Magyarországi Románok – Bizalmas Használatara – Munkatársak közreműködésével, írta Huszár Antal, M. Kir. Belügyminiszteri Fordító, Budapest, 1907. 963+XXIV p).

Această lucrare  confidenţială, pregătită în Secţia Politică a Ministerului de Interne al Ungariei, s-a tipărit în numai 25 de exemplare, la scurt timp după ce Partidul Naţional Român a decis reluarea activismului politic în Transilvania, moment care a coincis şi cu deschiderea Muzeului Etnografic al Asociaţiei Transilvane, care – împreună cu Marea expoziţie jubiliară de la Bucureşti din 1906, prilejuită de aniversarea a 1800 de ani de la cucerirea Daciei de către romani – s-au constituit într-o manifestare de mare succes a unităţii româneşti.

„Manualul de maghiarizare” a românilor, care „conţine planurile strategice pentru desfiinţarea neamului românesc”[1], a fost destinat exclusiv unor înalţi funcţionari ai Guvernului de la Budapesta.

Cea mai completă evaluare a acestui plan strategic, bazat pe forţa brutală a terorii şi pe toate mijloacele corupţiei, a fost realizată de profesorul Onisifor Ghibu[2]. 

Secţia Politică a Ministerului de Interne al Ungariei, constatând afirmarea tot mai puternică a conştiinţei naţionale a românilor şi împotrivirea tot mai deschisă a acestora faţă de politica naţională a statului ungar, preconiza:

– distrugerea unităţii demografice a românilor transilvăneni printr-o nouă arondare a judeţelor şi circumscripţiilor electorale;
– încadrarea Bisericii Române Unite în Biserica Romano-Catolică, pentru a i se impiedica orice manifestări cu caracter românesc;
– intervenţia guvernului ungar la Bucureşti pentru eliminarea numelui de „Ungrovlahia” din titulatura mitropolitului primat al României, deoarece Biserica Ortodoxă Română este exponentul principal al aspiraţiilor românilor transilvă¬neni, iar preoţii, profesorii şi învăţătorii confesionali sunt cei mai periculoşi agenţi ai românismului;
– desfiinţarea autonomiei Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania şi abrogarea Statului Organic, pentru ca „să dispară această cangrenă politică, una care roade trupul naţiunii şi al ţării”[3];
– sistarea plăţii de către statul ungar a întregirii de salariu pentru preoţii români „nepatrioţi”;
– pregătirea preoţilor români exclusiv în seminarii şi facultăţi teologice ungureşti, concomitent cu desfiinţarea seminariilor existente la Arad, Caransebeş şi Sibiu;
– în toate şcolile pedagogice româneşti se va utiliza numai limba maghiară, iar „Reuniunile învăţătorilor otodocşi” să fie desfiinţate;
– controlul de către stat a activităţilor fundaţiilor Bisericii şi cenzurarea listei bursierilor;
– şcolile secundare româneşti, „aceste cuiburi calde ale politicii ultranaţionale române, care pun în primejdie integritatea naţională ungară, să poată fi controlate de stat”;
– adunările „Astrei Române” să se desfăşoare numai la Sibiu, în prezenţa unui comisar guvernamental;
– pretinsele societăţi culturale româneşti, în realitate focare de agitaţie antimaghiară, să fie puse sub strict control de stat;
– îngreunarea apariţiei ziarelor politice româneşti, eliminarea gratuităţilor de transport pe căile ferate pentru ziariştii români şi condamnarea acestora pentru delictele de presă la temniţă ordinară, în locul celei de stat;
– împiedicarea dezvoltării institutelor de credit româneşti şi reducerea influenţei acestora asupra societăţii;
– interzicerea Partidului Naţional Român, „factorul cel mai primejdios pentru ideea de stat ungar”;
– dezinformarea opiniei publice europene în legatură cu situaţia românilor transilvăneni prin publicarea, în sinteză, a datelor statistice cuprinse în lucrarea confidenţială, astfel prelucrate, încât „să se afle de câtă libertate se bucurau românii din regatul maghiar”.

În sensul ultimei recomandări, din cele peste 900 de pagini ale „manualului de maghiarizare” s-au publicat 492, sub pseudonimul „Veritas”, într-un tiraj considerabil, fiind scoasă şi o a două ediţie, cu 90 de pagini mai puţin.

Duşmani înverşunaţi ai românilor – precum Tisza István (1861-1918), fost prim ministru şi lider al Partidului Naţional al Muncii, contele Apponyi Albert (1846-1933), fost ministru al Cultelor şi Instrucţiunii, ministrul de interne Andrássy Gyula, contele Bethlen István – au inspirat ori susţinut măsurile politice, eonomice şi culturale de o severitate excepţională împotriva românilor din Transilvania.
Ca prim minstru, Tisza István i-a cerut contelui Bethlen István să-i prezinte planul de acţiune a statului ungar în chestiuea românilor transilvăneni, având în vedere că „guvernele de după 1867 au neglijat o politică energică şi sitematică”.

Planul contelui Bethlen István prevedea:

– noi colonizări de unguri în Transilvania;
– stimularea natalităţii ungurilor;
– sporirea agresivităţii măsurilor de asimilare a românilor;
– stimularea emigrării românilor;
– strămutarea, în Transilvania, a ungurilor invalizi de război, a emigranţilor din America şi România, a ceangăilor din Bucovina şi Moldova, împropietărirea acestora şi acordarea unui credit financiar, printr-o bancă economică şi culturală pentru Transilvania, care să paralizeze Banca „Albina” din Sibiu şi alte 117 bănci româneşti;
– intensificarea exploatării resurselor naturale, a investiţiilor în infrastructura edilitară a oraşelor, cea feroviară şi de navigaţie pe râul Mureş, astfel încât să nu fie posibilă afirmarea capitalului economic, industrial ori agrar, cu caracter naţional românesc;
– promovarea românilor în funcţii publice numai în zone compact maghiare, din dreapta Dunării;
– unificarea dreptului transilvan cu cel al Ungariei;
– înăsprirea pedepselor pentru delicte de opinie sau presă împotriva statului;
– azilele de copii şi orfanii de război să fie exclusiv sub tutelă ungurească;
– preluarea de către stat a tuturor şcolilor şi grădiniţelor şi obligativitatea frecvenţei şi educaţiei în limba maghiară;
– înfiintarea Episcopiei Ortodoxe Maghiare;
– introducerea calendarului gregorian în ambele biserici româneşti;
– înfiinţarea „Ministerului Reconstrucţiei Transilvaniei”.
Numai Primul Război Mondial şi consecintele sale au împiedicat ca planul maghiarizării totale a Transilvaniei să fie aplicat.

 

Odată cu intrarea României în primul război mondial de partea Antantei (1916), guvernul maghiar a luat măsuri de deznaţionalizare totală şi imediată a românilor, prin înfiinţarea aşa-zisei „zone culturale” de la graniţa Transilvaniei cu România.

Sprijinul şi entuziasmul cu care a fost primită armata română la pătrunderea în Transilvania (sfîrşitul lunii august – începutul lunii septembrie 1916) au determinat autorităţile maghiare să ia hotărîri dintre cele mai grave pentru viitorul naţional al populaţiei româneşti. În primul rînd, s-a luat măsura ca statul să preia în regiunile de graniţă şcolile româneşti confesionale cu învăţătorii aprobaţi de stat. În al doilea rînd, trecîndu-se peste autonomia bisericilor româneşti, a fost introdus împuternicitul ministerului cu puteri nelimitate.

Teritoriul „zonei culturale”, instituit la 30 decembrie 1917, cuprindea comitatele Bistriţa-Năsăud, Trei Scaune, Braşov, Făgăraş, Tîrnava Mare şi Sibiu, precum şi cercurile şcolare Haţeg, Hunedoara şi Orăştie. În acest spaţiu geografic au fost desfiinţate 311 şcoli confesionale româneşti, cu 477 învăţători. În locul şcolilor închise, guvernul a hotărît să înfiinţeze, în comunele româneşti din această arie geografică, 1.600 de şcoli şi 800 de grădiniţe de stat maghiare.

E interesant de cunoscut ce intenţii încălzeau inimile politicienilor maghiari cu numai câteva luni înainte de  firescul deznodământ al Primului Război Mondial, pe care nu se arătau capabili să-l întrezărească nici măcar în ceasul al doisprezecelea.

Ziarul maghiar “Ujság” scria:

“Trebuie să luăm de la români şi Delta Dunării, căci, lipsită de mare, îngrădită între ruşi, bulgari şi maghiari, România va fi silită să apeleze la mila noastră. Nu numai politiceşte, şi ci şi economiceşte.

Iar, după ce se va încheia pacea, Franţa şi Anglia îi vor da naibii pe valahi. Nu e destul să încheiem pacea cu duşmanul nostru, ci trebuie să ne şi răfuim” (dr. Antal Kalmár, la 13 martie 1918).

“Vrem graniţă comună cu Bulgaria. Domnii care pregătesc pacea, să aibă grijă. Nu avem de-a face cu un duşman învins, ci cu un pungaş prins în flagrant delict. Cerem judecarea lui. Nu poate fi vorba de tratative de pace, ci doar de aplicarea unei sentinţe judecătoreşti, unui răufăcător” (Nandor Urmánczy, la 32 martie 1918).

“Nu ne gândim să oprim pe cel mai murdar dintre duşmanii noştri din Carpaţi, ci voim să ştergem pentru totdeauna România de pe harta lumii.” (Eugen Cholnoky, la 5 septembrie 1916).

Remarcabil reuşeşte să fi în acest context prelatul Iosef Meisel din Cluj, cu textul publicat la 29 ianuarie 1918, în acelaşi ziar:

“Valahul, orice haină ar îmbrăca, tot valah rămâne. (Vorba lui Ghica: si jeune et déja valach?  n. n. …) La primul prilej, devine trădător de patrie şi când se simte la larg, aruncă masca ipocriziei şi calcă în picioare tot ce i-a dat ţara aceasta maghiară.

În curs de 50 de ani, valahii au deznaţionalizat 70.000 de unguri. Fără zgomot, fără reclamă. Însă cu atât mai mare reuşită.

Pentru a pune stavilă acestor stări de lucruri, eu propun următoarele legi:

  1. Cu ziua de azi, să se suprime orice şcoală valahă; şcoli primare, licee, şcoli de aplicaţie etc.

  2. Cel care vrea să se instruiască, să poftească să înveţe ungureşte. Numai astfel să poată avea drepturi cetăţeneşti.

  3. Să se închidă toate facultăţile de teologie valahe. Valahii greco-catolici să înveţe la teologiile romano-catolice ungureşti, iar greco-ortodocşi să accepte unirea cu Roma. Să nu poată fi nimeni preot, decât în regiunile locuite de unguri. La fel, profesorii şi institutorii.

  4. Pentru regiunile locuite de valahi, să se înfiinţeze grădini de copii, cu învăţătoare maghiare, care să nu vorbească decât ungureşte.

  5. Cui nu-i place să se supună acestor măsuri, să fie obligat să plece în curs de trei ani, în Valahia.

  6. Măsurile acestea să fie aplicat consecvent, până se va face ordine în ţară, n-avem nevoie de comisari ministeriali: supravegherea valahilor e treaba jandarmilor.

      Aşa să procedăm, dacă vrem rezultate.” [77]

Repetăm: acest Iosef Meisel, care făcea asemenea planuri pentru viitorul Ardealului, era prelat, slujitor al Evangheliei, al iubirii între oameni…

Mai precizăm că din rândurile unor gânditori politici de felul celor de mai sus aveau să se recruteze, imediat după Tratatul de la Trianon, propagandişrii revizionismului maghiar interbelic, cei ce aveau să se jeluiască în presa internaţională pentru soarta maghiarilor rămaşi în Ardeal.

Într-adevăr: ce s-a întâmplat cu minoritatea etnică maghiară după 1919, ajunsă aşadar ea sub administraţia românească?

Foarte pe scurt, se poate spune că românii şi-au respectat întru totul jurământul făcut la Marea adunare populară naţională, de pe Câmpul Libertăţii de la Blaj, 1848:

“Jurăm că nu vom asupri pe nimeni, dar nici noi nu ne vom lăsa asupriţi!”

Acestui jurământ i se dăduse o recunoaştere oficială prin Rezoluţia adunării de la Alba Iulia, care, între cele cinci “principii fundamentale la alcătuirea noului stat român”, punea pe primul loc „Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare.

Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba proprie, prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în Corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce‑l alcătuiesc.”

Un text sublim, de o generozitate maximă, a cărui punere în fapt nu se putea produce însă numai pe teritoriul României!

Acest text se adresa întregii comunități internaționale ca model de urmat în toate țările Europei măcar! În subsidiar, ca subînțeles, acest mesaj de corectitudine deplină  se adresa în primul rând vecinilor din Vest, ungurilor! Era un mesaj care să le dea liniște sufletească românilor de pe malurile Tisei, care rămâneau mai departe să trăiască în Ungaria, ca minoritari!

Era un mesaj care exprima convingerea că s-a pus capăt politicii criminale de maghiarizare cu forța, practicată de Budapesta cu sprijinul Vienei după 1867!

Ce a urmat se cunoaște! Din cei aproape o jumătate de milion de români din Ungaria, azi mai au curajul să-și zică români numai câteva mii!  

 

După înfrângerea Puterilor Centrale şi justa reaşezare a graniţelor Ungariei în urma Tratatului de la Trianon în 1920, oficialităţile şi publicaţiile maghiare au manifestat o ostilitate crescută faţă de popoarele vecine.

“Cu cehii, valahii şi sârbii, nu putem avea nicio relaţie de prietenie!…Sunt duşmanii noştri!

 Să se ştie că nu poate fi apropiere româno-maghiară, până când în gara Kolozsvár-ului maghiar figurează scârbosul nume Cluj. Nu poate fi vorba de prietenie, până când nu se va ridica lângă Braşov statuia marelui Arpad!”(“Pesti Hirlap”, din 28 octombrie 1932)

Prin contrast, românii au reuşit să acorde un tratament civilizat minorităţilor, aşa cum o dovedeşte şi mărturia părţii celei mai interesate: Parlamentul ungar, de la Budapesta.

Aici, în iunie 1933, Fischer Kerestes, ministrul de interne, a rostit un expozeu asupra situaţiei interne din Ungaria. Printre cei care au avut de obiectat la situaţia internă din Ungaria, două intervenţii ni se par cu totul memorabile: a deputatului Tibor Eckhardt, şeful Partidului Proprietarilor din Ungaria, care a cerut “Daţi-ne drepturile pe care ungurii le au în Cehoslovacia!” şi a deputatului Francisc Ullein: “Daţi-ne drepturile pe care românii la acordă ungurilor din Ardeal”!…

Numai că luciditatea şi sinceritatea celor doi deputaţi nu-și găsea pereche în presa şi publicistica, fireşte, “liberă”, a perioadei interbelice. În ciuda afirmaţiilor oficiale privind dorinţa Budapestei “de a trăi în bune relaţii cu toţi vecinii”, presa maghiară producea la nesfârşit texte pe leit-motivul – şi cităm:

 

      “Cu cehii, valahii şi sârbii, nu putem avea nicio relaţie de prietenie!…Sunt duşmanii noştri!

      Să se ştie că nu poate fi apropiere româno-maghiară, până când în gara Kolozsvár-ului maghiar figurează scârbosul nume Cluj. Nu poate fi vorba de prietenie, până când nu se va ridica lângă Braşov statuia marelui Arpad!”(“Pesti Hirlap”, din 28 octombrie 1932)

 

În aceşti ani paralel cu propaganda revizionistă făcută în străinătate, în Ungaria “înfloreşte” o subliteratură a urii, a răfuielii sângeroase.

Iată o mostră, semnată de dr. Iosif Farago, profesor de liceu:

      “De la Nagybecikerek până la Szabadka, toate hambarele sunt goale, corbi plutesc deasupra plaiurilor, pretutindeni numai înmormîntare. Fântânile au secat. Auzim numai blăsteme şi bocete: Urăşte pe sârbi! Şi aruncă în faţa lumei strigătul: Dreptate Ungariei!

      În Hunedoara e furtună, în Ocna Sibiului e prăpăd, în Sângeorz numai amărăciune. Pe străzi, mişună călăii. Ni-e amară pâine. Şcolile sunt închise. Urăşte pe români! Şi aruncă în faţa lumei strigătul: Dreptate Ungariei!

       Se aud ţipete la Nagyszombat. La Kesmark şi Ujvar se rostesc chemări la luptă. La Eperjes casele sunt incendiate, populaţia rabdă foame şi mizerie. Averea străbună este a bandiţilor. Fiul meu îţi las ţie moştenire: răzbunarea!

Căci momentul răzbunării nu poate fi departe: Urăşte pe cehi! Şi aruncă în faţa lumei strigătul: Dreptate Ungariei!

      Dar răbdare: se apropie maghiarul cu târnăcopul şi va fi vaiet şi scrâşnirea dinţilor pentru tâlhari!… [78]

Autorul acestui text, repetăm: profesor de liceu şi, probabil eminent… pedagog, nu e nici pe departe un caz unic. Îi ţin companie o mulţime de condeieri ai îndemnului la crimă şi genocid:

“Să se ştie că pe plaiurile noastre n-are nimeni ce căuta! De o mie de ani, maghiarul e aici stăpân! Să piară deci sârbul, cehul şi valahul!

Al nostru e pământul acesta, numai al nostru. Tâlharii să nu se mai tulbure visurile Carpaţilor!” (Eddödy Elek)

Inutil să precizăm că nu vom găsi în publicistica românească replici cu „aceeași monedă” la asemenea mizerii.

Fireşte, această publicistică penibilă nu accepta decât propriul revizionism, vizând revenirea integrală la situaţia dinainte de Trianon, când mai puţin de 8 milioane de maghiari oprimau peste 12 milioane de români, slavi şi germani, la adăpostul autorităţii militare austriece.

“Bineînţeles, noi pretindem vechile hotare milenare. Naţiunea maghiară nu-şi poate găsi fericirea decât redobândindu-şi vechiul teritoriu. Noi pretindem revizuirea sută la sută!”

Dar oare decât acest Nandor Urmánczy, publicist la “Pesti Hirlap”, nu era mai nimerit să vorbească în numele “naţiunii maghiare” primul ministru al statului ungar? Probabil că da. Căci iată şi o părere, deci mai autorizată, cea a primului ministru Ştefan Bethlen, asupra chestiunii în discuţie:

“Românii din Ungaria sunt mai numeroşi decât maghiarii şi alte naţionalităţi, în următoarele regiuni: în întreaga Transilvanie istorică (s. n.); în trei circumscripţii din Maramureş; în toate circumscripţiile Sălajului; în marea majoritate a celor din Satu-Mare, Bihor, Arad; în întregul district Caraş-Severin; în numeroase circumscripţii ale comitatelor Timiş şi Torontal, Astfel, masele româneşte reprezintă în Transilvania faţă de celelalte naţionalităţi, un ocean, o mare, un puhoi” (s. n.)

Asta în 1912!…

Un an mai târziu, acelaşi fost prim-ministru ungar, ocupându-se de populaţia rurală din Transilvania şi Banat, precizează: “În cele 11 comitate occidentale ale Transilvaniei populaţia rurală este astfel repartizată pe ramuri: românii 75,1 la sută; maghiarii 15,0 la sută; germanii 9,9 la sută. Românii sunt pretutindeni, în majoritate absolută afară de comitatele Braşov şi Târnava Mare, unde domină germanii (saşii)”.

Acelaşi Ştefan Bethlen, spunându-şi părerea (în volumul I de Discursuri, p. 58) despre linia despărţitoare între unguri şi români, afirmă că, în ţinutul Bihorului, aceasta “merge pe Criş până la comuna Berek-Böszörneny”.

Căutând astăzi pe hartă această linie, constatăm că ea e mult mai la vest decât graniţa fixată în 1920… [79]

În fine, trecând peste alte mărturii şi hărţi demografice, întocmite fie de unguri, precum Geresy Kalman, Varga Gyula (academician), fie de străini neutri, printre care îl aflăm şi pe romanistul Gustav Gröber, mărturii luate sau nu în consideraţie de comisia internaţională care a fixat la Trianon graniţele dintre Ungaria şi România, mărturii toate în consens asupra caracterului românesc al teritoriului stabilit la Trianon pentru România, să mai pomenim, din arhivele Conferinţei, memoriul pe care îl depune la 14 ianuarie contele maghiar Aponny, spre cunoştinţa acestei conferinţe:

“În Transilvania, rasa română se găseşte în adevăr în majoritate absolută. În partea de vest şi sud-vest a platoului mărginind Câmpia Ungară, elementul român predomină” (vezi nota VIII, p. 140). [80]

Şi atunci, dacă acestea sunt declaraţiile celor mai responsabili factori politici, ale celor mai îndreptăţiţi să-şi spună părerea, chiar şi în numele naţiunii maghiare, cum a putut să prolifereze, în perioada interbelică, o literatură atât de josnică, de degradată?!… Ce climat moral şi intelectual a făcut posibilă o publicistică ce pare azi halucinantă oricărui om normal?!…

Printre momentele de culminaţie ale acestei publicistici se numără şi cartea lui Dücsö Csaba, intitulată „Nici o îndurare”, publicată în 1939, din care cităm leit-motivul:

“Voi ucide pe orice valah care se va găsi în calea mea. Voi ucide pe oricare dintre ei! Nu va exista milă! Noaptea voi incendia satele valahe… Voi otrăvi fântânile şi atunci nu va mai fi în Transilvania decât o singură naţionalitate, aceea maghiară…

Represiunea împotriva românilor petrecută  în Ardeal în cei patru ani (1940-1944) de stăpânire horthistă, depăşeşte în barbarie orice imaginaţie.

Civili particulari şi autorităţi dimpreună, din proprie iniţiativă ori conformându-se unor dispoziţii de stat, s-au dedat la acte sălbatice, de neimaginat în Europa secolului nostru .

Între confiscarea averii şi ucideri în masă a populaţiei, întregul evantai de abuzuri şi crime a fost epuizat de ocupaţia ungară, horthystă: arestări, bătăi, schingiuiri, siluiri, deportări în lagăre de muncă, expulzări, demolarea bisericilor, închiderea şcolilor, interzicerea ziarelor şi revistelor, a asociaţiilor culturale ori politice, dislocări de populaţie ş.a.m.d.

Datele statistice ale vremii, arată cu precizie ce isprăvi au săvârşit în primele  luni ale ocupaţiei ungare, cavalerii maghiari ai răfuielii, dornici de a vărsa sânge omenesc doar din plăcerea ce le-o poate stârni unora spectacolul suferinţei şi al degradării fizice, care au ucis şi schingiuit de-a valma, bătrâni şi copii abia născuţi, bărbaţi şi femei, deopotrivă, pentru singurul motiv că aceştia erau români: 919 omoruri (în comuna Ip au fost ucise 157 de persoane, în comuna Trăznea 68), 1.126 persoane schingiuite, 4.126 bătute, 15.893 arestate, s-au săvârşit 124 cazuri de profanări (biserici, sinagogi, morminte), 78 devastări colective şi 446 devastări individuale.

Aceasta deci numai în primele două luni după anexarea nordului Transilvaniei !

Unul dintre conducătorii acestor represalii criminale, baronul Aczél Ede, se adresa astfel oamenilor din subordinea sa, într-o cuvântare ţinută la Şimleu Silvaniei:

“Pe aceşti valahi opincari trebuie să-i extirpăm, să-i ucidem ca pe duşmanii noştri. Preoţii predică iubirea poporului, dar aceasta este numai o momeală fiindcă Dumnezeu nu ajută decât forţa brută şi această forţă brută noi cu toţii trebuie s-o întrebuinţăm pentru a ucide şi extermina pe aceşti valahi. Religia, prin cele zece porunci ale ei spune: nu ucide, nu fura, nu dori femeia altuia pentru că acestea sunt păcate. Aceasta este oare păcat? Nu este păcat! Păcat va fi cu adevărat numai dacă nu vom extermina această bandă de valahi opincari. Vom organiza şi o noapte a Sfântului Bartolomeu şi vom ucide şi copiii în pântecele mamelor lor”…

La manifestarea de comemorare a eroilor Revolutiei de la 1848, organizată de Partidul Civic Maghiar şi de Consiliul National Secuiesc, la Târgu Mureş a fost citită scrisoarea premierului Ungariei, Victor Orban care spunea:

“Să fie Ardealul şi naţiunea ungară aşa cum au fost înaintea Tratatului de la Trianon.”

La recensamântul care a avut loc in 2011, UDMR le-a recomandat secuilor si ceangăilor să se declare maghiari. Preşedintele filialei Covasna, Tamas Sandor, a afirmat:

“vom informa comunitatea maghiară cu privire la recensamânt si vom recomanda membrilor acesteia să-şi declare identitatea natională şi nu pe cea regională”.

Trianonul a fost şi continuă să fie conceput, în mentalul colectiv maghiar, drept o mare catastrofă, o adevărată tragedie şi a devenit o psihoză naţională, un adevărat sindrom specific acestui popor – Sindromul Trianon.

Revizionismul ungar, apărut imediat după destrămarea Imperiului Austro-Ungar, aşa-numita „naţiune ungară” nu s-a împăcat niciodată cu pierderea provinciilor care aparţineau Ungariei multinaţionale.

De aceea, mişcarea revizionistă şi neorevizionistă ungară, indiferent de regimul de la Bucureşti, are un singur ţel: destrămarea României şi unirea Transilvaniei cu Ungaria.

Revizioniştii unguri, de ieri şi de astăzi, nu s-au împăcat cu   gândul că „Ungaria Mare” a celor 30 milioane de locuitori este un vis spulberat.

Nu au înţeles că  monarhia austro-ungară era un conglomerat de naţionalităţi asuprite care depăşeau cu mult populaţia maghiară. Prăbuşirea Ungariei s-a făcut din interior, aceasta fiind o alcătuire statală artificială, în care o minoritate  maghiară domnea asupra altor naţionalităţi.

Elocventă în acest sens este declaraţia făcută în Camera Comunelor în anul 1920 de către Harmworth, secretar de stat la Ministerul de Externe al Marii Britanii, care a ţinut să sublinieze că „Regatul Ungariei s-a descompus într-o largă măsură în părţile sale componente, înainte de începerea Conferinţei de pace, căci această ţară nu a fost decât un conglomerat artificial şi forţat de rase, neasemănătoare şi, în unele cazuri, ostile”.

Este interesantă şi relatarea cotidianului The New York Times din 1918, care, într-un articol intitulat „Ungaria reală” sublinia:

„Orice copil de şcoală trebuie să cunoască adevărul cu privire la componenţa Ungariei. Ar trebui să ştie că din 22 de milioane de locuitori, numai aproximativ 9 milioane sunt unguri.Celelalte 13 milioane de nemaghiari sunt trataţi de clasa stăpânitoare cu opresiune şi cruzime”.

La rândul său, dr. Emil Nagy, fost ministru al Justiţiei, declara:

„Ungurii trebuie să abandoneze ideea integrităţii dinainte de război şi trebuie să se resemneze cu pierderea unor teritorii locuite de mase compacte de naţionalităţi străine”.

Lamentărilor ungureşti pe tema „pierderilor” înregistrate prin Tratatul de la Trianon li se poate răspunde cel mai simplu prin aprecierea academicianului David Prodan:

„La Trianon, Ungaria nu a pierdut 2/3 din teritoriile sale, ci exact atât cât a călcat în cursul istoriei din teritoriile altora”.

Guvernanţii maghiari nu au înţeles realitatea şi chiar de la data semnării Tratatului de la Trianon şi-au manifestat intenţiile revizioniste.

Cunoscutul publicist american Milton Lehrer, analizând politica revizionistă promovată de Ungaria horthystă, făcea următoarele aprecieri:

„Chiar în ziua în care Ungaria a ratificat Tratatul de la Trianon, ea şi-a manifestat intenţiile revizioniste. Deputaţii după ce au votat ratificarea, au jurat în mod solemn să înfăptuiască reînvierea Ungariei milenare, care a durat exact cinci decenii, de la 1867 până la 1918″.

Politica de revizuire a graniţelor stabilite prin Tratatul de la Trianon a fost prezentă în toate programele cercurilor politice maghiare între anii 1920- 1940 şi promovată cu fervoare de cabinetele care au condus Ungaria în perioada ascensiunii hitlerismului în Germania.

Tot ceea ce se întâmplă astăzi în România ne face să ne amintim de perioada interbelică. Cu toate că structurile statului român cunoşteau uneltirile întreprinse împotriva ţării noastre de către Ungaria horthystă, nu au luat măsurile necesare împotriva lor.

Regimul horthyst a organizat o intensă propagandă revizionistă pentru cotropirea teritoriilor locuite de români, slovaci, sârbi şi ucraineni, concomitent cu organizarea unei vaste reţele de societăţi şi formaţiuni cu caracter paramilitar, terorist şi revanşard.

Sub scutul indiferenţei politicienilor români, revizionismul ungar şi-a continuat activitatea antiromânească şi, profitând de alianţa cu Germania hitleristă şi Italia fascistă, în august 1940 a reuşit să dea României lovitura fatală. Partea de Nord-Est a Transilvaniei va ajunge sub ocupaţia Ungariei, însoţită de teroarea şi masacrele comise împotriva românilor de trupele şi administraţia maghiară.

Iredentiştii maghiari dau dovadă şi astăzi de multă inventivitate şi se manifestă nestingheriţi de nimeni, aici, în România, în afara Ungariei şi în anumite organisme internaţionale, încercând să obţină bunăvoinţa unor cercuri politice revanşarde.

Falsificând istoria, sfidând dreptul istoric şi dreptul internaţional, revizioniştii acţionează metodic, folosind tactica paşilor mărunţi.

Suita de autonomii de tot felul pentru care militează, diferitele referendumuri pentru autonomia teritorială, aşa-zisul „Ţinut Secuiesc”, sau sloganul „noii descălecări” vizează redobândirea teritoriilor pierdute prin Tratatul de la Trianon.

Nicoale Iorga spunea că România este o ţară înconjurată de români şi avea perfectă dreptate:  la nord sunt bucovinenii anexaţi astăzi în Ucraina, la est sunt moldovenii, arbitrar şi abuziv transformaţi într-o colonie de către sovietici, la sud est sunt românii din Cadrilaterul anexat de Bulgaria, la sud-vest avem Banatul şi Timocul aflate în interiorul graniţelor Serbiei, iar la vest sunt românii care astăzi trăiesc în Ungaria…

Cu toate acestea, politica României a respins şi respinge expansionismul teritorial şi acţiunile de subminare a statelor vecine în care trăiesc români.

Ungaria a avut şi are de învăţat de la România în această privinţă, dar mai ales din lecţiile aspre ale istoriei.

 

 

Surse:

General Br. (r) Aurel I. Rogojan

http://www.art-emis.ro/istorie/ -centenarul-unitatii-nationale 

https://m.caplimpede.ro/pericolul-extremismului-politicienilor-maghiari-pentru-viitorul-romaniei/

http://ziarulfaclia.ro/lupta-romanilor-impotriva-dualismului-austro-ungar-1867-1918 

http://ioncoja.ro/ne-rusinarea-ungureasca-maghiara

 

 

Note: 

 

1] Roman Ciorogariu, Zile trăite, Oradea, 1926, p. 92-93.
[2] Onisifor Ghibu, Un livre secret de gouvernement hongrois: les Roumains de Hongrie et la necessite de les magyariser, in Revue de Transylvanie, tome I, nr.1, 1934, p. 61-72;
Un plan secret al guvernului unguresc din 1907, privitor la maghiarizarea românilor din Transilvania, Cluj, 1940.
[3] Huszár Antal, op.cit. p 221

 

14/07/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Un comentariu

Transilvania și epoca popoarelor migratoare

 

 

image002_valuri_migratori_tomoniu_sapte_ro - Romania Military

Valurile de migratori pe teritoriul vechii Dacii

 

Teritoriul Ungariei de astăzi era locuit în trecut de un popor de origine indo-europeană, cunoscut sub denumirea de daci –  fapt dovedit în izvoarele latine.

Dacii vor constitui nucleul statului carpato-dunărean Dacia, în tot timpul existenței acestuia, respectiv de la începutul domniei regelui Burebista (82 î.Hr.) până la cucerirea imperială romană din anul 106.

Imperiul Roman a cucerit teritoriul în anul 35 î.e.n, şi devine provincie a imperiului sub numele de Pannonia. 

Este o regiune istorico-geografică (dispusă în Pannonia Superior şi Pannonia Inferior) ce cuprinde regiunea Slavonia din partea de est a Croaţiei și regiunea Transdanubia(teritoriul Ungariei situat la vest de Dunăre) .

Roma imperială

    Harta Imperiului Roman în anul 117 e.n.

Asadar, în epoca romană, regiunea actualului stat Ungaria se numea în latina Pannonia, fiind locuita de diverse triburi dacice.

Pannonia a fost invadată de o serie de popoare migratoare, precum hunii, ostrogoţii, lombarzii, iar mai apoi de avari.

Anul 800 - Evolutia Europei in ultimii 2.000 de ani! 20 de secole in 21 de  harti

Europa sec. al VII-lea

Ultimii care au invadat în acea perioada Câmpia Panonică au fost hunii, conduşi de Attila. Hunii au facut alianţă cu Imperiul Roman, acesta folosindu-i în luptele împotriva galilor.

În anul 453 Attila moare, odată cu el dezmembrându-se şi imperiul său. Hunii au fost alungaţi de către triburile germanice ale lombarzilor şi mai ales gepizilor, care au pus stăpânire pe acest teritoriu.

În jurul anului 560, avari și longobarzi cuceresc teritoriul Panoniei şi îl păstrează sub controlul lor timp de 200 de ani, până în secolul VIII(anul 796).
Urmează o perioadă de dominare (sub controlul francilor) care îi înving pe avarii şi aşi asumă stăpânirea până la sfârşitul sec.IX când Pannonia este cucerită de hoardele migratoare ungureşti.

Ei descind din ramura ugrică a familiei de triburi fino-ugrice, originari din Asia, din regiunea munţilor Altai.

Aplicând o tactică de luptă specifică popoarelor de stepă, bazată pe atacuri şi retrageri surprinzătoare, războinicii unguri  au reuşit să iasă învingători în numeroase confruntări militare, mai ales folosind cu abilitate arcul asiatic.

Fiind o populatie migratoare mongoloidă ungurii,onoguri (în mongolă poporul celor 10 săgeți) au pătruns în Europa pe cursul mijlociu al Volgăi şi munţii Urali, iar mai apoi, în jurul anului 830 au trecut între Don şi Nipru în frunte cu Árpád(dinastia arpadiană), conducătorul acestora; şi s-au asezat în câmpia Tisei în anul 896 ….. finalizând cu aşezarea în Pannonia în 900/901.

Opriţi în expansiunea lor către apus, sunt siliţi să se reîntoarcă la vechiul lor popas de la vest, de Dunăre(lângă Transilvania), în Pannonia regii Ungariei vor urmari de-acum extinderea regatului către sud şi răsărit, împotriva slavilor si românilor, ba atacând chiar Imperiul Bizantin, în ultimii ani ai veacului al XII-lea.

În mod treptat, sub conducerea dinastiei Árpád populaţia ungară s-a alăturat civilizației vest-europene culminând cu anul 1001..când ei se convertesc la catolicism sub conducatorul ungur Vaik ,al patrulea descendent al lui Arpad (997-1038) care aşi schimbă numele în Ştefan astfel devenind rege în Regatul Ungariei,un avanpost al catolicismului,deci fidel papalităţii.

Astfel Panonia devine Ungaria, iar ungurii urmași ei.
Stefan, ca rege catolic a înființat biserica ungară, și a asigurat trecerea populației la creștinismul catolic. A întemeiat zece episcopii, iar regatul l-a împărțit în comitate .

Nemulţumindu-se doar cu aceasta întemeiere va începe cucerirea spațiului transilvănean sub pretextul răspândirii creştinismului catolic.

Cucerirea Transilvaniei de către regatul Ungariei se realizează treptat, între secolele XI-XIII, prin integrarea formațiunilor autonome (ţări,voievodate)autohtone fie prin forță, fie prin negociere… dorind formarea unui Principat pe modelul Ungariei. Principiul Principatului  însă eșuează în fața Voievodatului preluat de la autohtoni. Astfel,Voievodatul Transilvaniei avea o organizare autonomă în raport cu regatul ungar, voievozii fiind numiți de regii Ungariei cu acordul nobilimii transilvănene și considerați, de aceștia, printre marii lor dregători.

Uneori, regele doar confirma decizia nobililor. Atribuțiile domnitorului erau administrative, judiciare şi militare.

Însă religia oficială în Transilvania a fost cea catolică (impusă), în timp ce religia ortodoxă a românilor, majoritari în Transilvania, era doar tolerată.

Formațiuni prestatale românești ⋆ Istorie Românească

Formațiuni statale românești în Transilvania sec.IX-XIII

Pentru punerea în valoare a Transilvaniei, cu scopul de apăra graniţele şi de a stimula dezvoltarea economică, regii unguri aplică aici, ca şi în Ungaria, o intensă politică de colonizare, printe altele, ei aşezând, la poalele Carpaţilor răsăriteni, niste ostaşi-grăniceri ; ungurii ii numesc Szekely (în latineşte siculi) secui ,un grup care va fi asimilat.Secuii sunt cu certitudine urmaşii avarilor(popor migrator), neam turcic originar tot din Mongolia, care au participat alături de unguri la cucerirea Pannoniei , aceştia oferindule protecţia.

 Saşii(colonisti germani) vin în Transilvania chemati de regalitatea ungurească (regele Geza al II-lea 1143 – 1163) care de altfel ai şi „botează” cu acest nume.

La fel ca şi secuii ,chemaţi în mod explicit de a apăra coroana, trebuiau doar să predea cămării regale o parte din veniturile lor şi să îndeplinească obligaţia serviciului militar.

În ţara ajung mai multe valuri datorită transformărilor economice din lumea germană: au fost aduşi din regiunea Rinului, zona Flandrei, şi mai ales din Saxonia.Ei formează împreună cu ungurii şi secui, centre administrative teritoriale astfel păstrânduşi vechea organizare socială,economică,politic şi juridică.

Administrația Transilvaniei se afla în mâinile unui guvernator regal, sau voievod, care controla la mijlocul secolului XIII întreaga regiune.

Societatea era împărțită în trei „națiuni” privilegiate, ungurii, secuii și sașii, şi una neprivilegiată, în mare parte exploatată…autohtonii(români);… fiecare având 7 unități administrative: 7 județe unguresti, 7 scaune săsești, 7 scaune secuiești .

Cum a apărut stema Transilvaniei

Stema Transilvaniei la 1550

După instaurarea controlului asupra Transilvaniei, regalitatea ungară caută să se extindă și asupra ținuturilor de la sud și est de Carpați dar nu reuşesc  aceasta.

La începuturile cuceririi lor, ungurii respectau drepturile provinciilor cucerite, dar încetul cu încetul ei schimbă tactica, aservind pe români(poporul de bastina) , reducându-i în sclavia cea mai degradatoare.

Tot în acele vremuri apare denumirea de iobag (ungureste jobbágy),care în traducere liberă înseamnă  un ţăran „legat” de pământul unui stăpân feudal), obligat să facă acestuia prestații în muncă, în natură sau în bani și mai ales …legat de pământ (fără drept de strămutare).

Din locuitor şi stăpân al pământului, românul treptat devine… iobag (ţăran); un producător pentru alţii.

În Ardeal avem documente despre naţiunea română şi ştim că i s-au acordat drepturile legale de către coroana maghiară până la un anumit punct.

Treptat, nobilimea română sau a trecut munţii cu o suită proprie , sau s-a catolicizat pentru ca să-şi păstreze averile şi titlurile legale.

Poporul de rând, locuitorii ţării („ţăranii”), lipsiţi de căpetenii, şi-au pierdut până şi dreptul legal de „naţiune” din moment ce românii, ortodocşi fiind, legal erau declaraţi„schismatici”. Au rămas ca naţiuni (în faţa legii, a Coroanei maghiare) doar ungurii, saşii şi secuii.

Majoritatea locuitorilor ţării, românii (ţăranii) erau  doar exploataţi…

Să revenim…expansiunea lor se termina odată cu marea invazie a mongolilor (1236-1242),invazie aflată sub comanda unui nepot al lui Genghis Han,Batu Han(1205 – 1255)…  

Ungaria fiind principala ţintă a invaziei , mongolii s-au instalat în Ungaria şi au organizat teritoriul cucerit pentru putin timp, retragându-se în  anul 1242 determinaţi de moartea Marelui Han Ogodai.

 

Invadarea Europei

Marea invazie mongolă a afectat şi regiunile noastre, importante atât pentru pradă, cât şi pentru faptul că reprezentau baze de atac spre alte ţări.

Românii, care nu dispuneau de formaţiuni statale consolidate, de structuri militare bine organizate, de fortificaţii corespunzătoare, nu au fost în stare să le reziste drept pentru care au servit drept culoar de tranzit, bază de aprovizionare şi atac a invadatorilor.

După 1241 arpadienii continuă expansiunea în „spirit cruciat”, dincolo de Carpaţi, locul teutonilor,aduşi  tot de Ungaria, fiind luat de ioaniţi.

Actul lui Bela al IV-lea,”Diploma cavalerilor ioaniţi” îi numeşte  pe români, străvechii posesori ai pământului.

Acesta este un act acordat de regele Ungariei Bela al IV-lea, lui Rembald – marele preceptor al cavalerilor ioaniţi, prin care se permite aşezarea lor în Banat, Oltenia şi teritoriile de la răsărit de Olt la 2 iunie 1247.

După o perioadă de zbucium şi de cumplite nenorociri, ţările medievale româneşti din Dacia de vest scapă de sub presiunea noului stat ungar, se unifică şi formează Principatul Transilvaniei.

Acest principat va fi una din cele trei mari ţări româneşti mediaevale ale Daciei in (Romania)……..va urma

 

Harta țărilor române în evul mediu

 

 

 

„Această naţiune neglijată şi oprimată stăpâneşte pământurile cele mai rele din întreaga ţară. Aceste pământuri le sunt luate îndată ce sunt defrişate de ei cu sudoarea feţei şi gata pentru a fi însămânţate cu porumb.

Fiecare saş sau ungur poate să se înstăpânească pe pământul românului, chiar dacă acesta a fost stăpânul lui de sute de ani.

Românul este alungat cu întreaga sa familie în munţi, unde el nu găseşte decât piatră şi câteodată este obligat să părăsească ţara
Dacă un sat românesc este aşezat în vecinătatea unui sat săsesc sau unguresc, românul nu are voie să se apropie mai mult de satele acestor două naţiuni privilegiate decât ţiganii.

Nimeni nu îi adresează o vorbă bună şi el nu are niciodată o zi de sărbătoare.

Eu nu voi uita niciodată vorbele unui bătrân al acestei naţiuni, din Şinca veche (Făgăraş) rostite pe patul său de moarte:

Eu mor fericit, pentru că eu nu las în urma mea în sclavie nici femee, nici copii.
Când am trăit printre ei am avut mai mult decât ocazia să constat că românul e bun.

Cum se înduioşa inima sa când era tratat ca un frate. Oricât de duri ar fi aceşti oameni, eu am putut observa, în cei doi ani pe care i-am petrecut printre ei, trăsături care sigur nu ar fi fost nedemne pentru omul cel mai civilizat.

Cât rău au făcut ura şi indiferenţa faţă de această naţiune altădată atât de mare şi de strălucitoare.

Orice ar fi, naţiunea română are, prin numărul şi dreptul său la stăpânirea ţării, meritele sale proprii.”

(geologul german Haquet, despre anii petrecuţi în Transilvania, 1763-1764).

Citiți:

https://daciqum.wordpress.com/2013/02/21/adevar-sau-minciuna-ungurii-prima-data

 

 

Descărcați  studiul istoric :

 

https://daciqum.files.wordpress.com/2013/02/transilvania-epohttps://daciqum.files.wordpress.com/2013/02/transilvania-epoca-popoarelor-migratoare.pdf.

20/08/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: