CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

SCURTĂ ISTORIE A ”MOLDOVENISMULUI” și evoluțiile recente ale acestei teorii diversioniste clocite în laboratoarele moscovite. (I)

”Norodul” moldovenesc conceput în laboratoarele Moscovei

Ideologia moldovenismului sau „fundamentalismul moldovenesc”, cum mai este cunoscută, a fost fondată „ştiinţific” de istoriografia sovietică, unul dintre reprezentanţii de frunte ai acesteia fiind academicianul Artiom Lazarev care, printr-o ironie a istoriei, avea să conducă, în calitate de decan de vârstă al deputaţilor, şedinţa de deschidere a primului Parlament al Republicii Moldova, rezultat din cele dintâi alegeri libere şi democratice, desfăşurate la 27 februarie 1994, scrie http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=3334

Aceasta a fost creată din ordinul centrului (secţia de propagandă a PCUS), din două considerente:

din nevoia de a atribui o identitate unor teritorii şi populaţiilor care le locuiau, rupte prin forţă din trupul unor ţări integre din punct de vedere teritorial, care au fost transformate în entităţi teritorial-administrative, respectiv republici unionale ale imperiului sovietic;

dintr-o previziune sau perspectivă istorică, pe care Moscova ţaristă şi, mai ales, cea sovietică a luat-o în calcul, anume aceea a posibilităţii ca aceste teritorii să revină la patriile-mamă într-un context internaţional sau regional favorabil.

În această matriţă se încadrează perfect cazul teritoriului românesc dintre Prut şi Nistru care, în urma dezmembrării imperiului sovietic, s-a proclamat ca stat independent, sub numele Republica Moldova, în baza dreptului la autodeterminare, principiu lansat, pentru prima dată, la începutul secolului al XX-lea, de către preşedintele american W. Wilson.

Pseudoistoricii sovietici au creat mai întâi, în mod artificial, un popor denumit „moldovenesc”, căruia i-au atribuit o limbă numită, desigur, „moldovenească”, caracteristici rupte complet de prototipul populaţiei româneşti din dreapta Prutului. Apoi, pentru a legitimiza existenţa acestui „popor moldovenesc” şi a-i asigura continuitatea istorică şi apartenenţa la spaţiul imperial ruso-sovietic, i-au creat un trecut statal.

În realizarea acestei construcţii, au plecat de la un adevăr istoric: întemeierea statului feudal Moldova la mijlocul secolului al XIV-lea (1359). În continuare însă eşafodajul este clădit pe mistificare şi o interpretare tendenţioasă a proceselor istorice, izvorâte din interese politice imperiale.

Potrivit istoricilor sovietici, aşa-zisa statalitate (o noţiune improprie, de sorginte sovietică – n.n.) a voievodatului Moldova ar fi servit intereselor cotropitorilor străini. Odată cu formarea statului român modern, la 24 ianuarie 1859, „statalitatea moldovenească” ar fi fost lichidată şi doar revoluţia bolşevică ar fi permis reconstituirea „statalităţii sovietice moldoveneşti”.

Republica Democratică Moldovenească – marca independenţei faţă de „cotropitorii români”

În opinia reprezentanţilor istoriografiei sovietice, „statalitatea poporului moldovenesc” a cunoscut mai multe etape, trecând prin declararea, la 2 decembrie 1917, a Republicii Democratice Moldoveneşti, transformată la 24 ianuarie 1918 în Republica Moldovenească Independentă.

Următorul pas ar fi fost formarea Republicii Moldoveneşti Autonome pe malul stâng al Nistrului în 1924, ca „rezultat al cerinţelor reprezentanţilor muncitorimii, ţărănimii şi intelectualităţii multinaţionale din zonă”.

Idealul naţional al moldovenilor, pretinde acad. A. Lazarev, s-ar fi înfăptuit în 1940, când „masele muncitoare din Basarabia au restabilit puterea sovietică (necunoscută de acest teritoriu, deoarece revenise la Patria-mamă, la 27 martie 1918 – n.n.) şi s-au reunit cu Patria sovietică”, finalizându-se procesul de formare a „statalităţii poporului moldovenesc”, care s-ar menţine şi în ziua de azi.

Aceste artificii ale istoriografiei sovietice au fost promovate metodic, decenii la rând, de către propaganda comunistă din RSS Moldovenească. Aceasta s-a făcut pe toate căile şi prin mijloace diversificate, inclusiv prin izolarea de România a populaţiei din acest perimetru, inclusiv prin măsuri de rusificare a moldovenilor, de modificare a componenţei demografice, precum şi de înăbuşire a oricăror manifestări de renaştere naţională a autohtonilor.

Moldovenismul, folosit de Moscova pentru contracararea renaşterii naţionale a românilor

Aceasta era situaţia în anii de început ai Mişcării democratice pentru susţinerea restructurării, transformată la scurt timp în Frontul Popular din Moldova, când RSS Moldovenească a început să se desprindă de fosta URSS şi să iasă de sub influenţa ideologiei vechiului regim comunist.

În acest vid ideologic, mişcarea de renaştere naţională, condusă de intelectualitate, cea mai înaltă conştiinţă a societăţii, a readus în prim-plan adevăratele valori ale unei culturi şi spiritualităţi căreia îi aparţinea de drept şi de care a fost ruptă o lungă perioadă de timp.

Această dimensiune temporală a fost de scurtă durată şi este cuprinsă între anii 1989 şi 1991, când, sub presiunea maselor, s-au înfăptuit marile realizări ale mişcării: revenirea la limba română, istoria şi etnonimul populaţiei majoritare româneşti.

Procesul nu s-a produs în mod linear, firesc şi paşnic, ci într-o permanentă confruntare cu nomenclatura comunistă, educată, formată şi îndoctrinată la şcoala moldovenismului sovietic, care nu înţelegea să cedeze de bună voie în faţa noilor procese istorice.

Văzându-şi ameninţate poziţiile şi speriate de amploarea curentului renaşterii, care impunea o identitate reală, naturală formaţiunii statale rezultate din destrămarea imperiului sovietic, aşa-zisele elite politice comuniste au apelat la ideologia moldovenismului pe care o aveau la îndemână (gata pregătită), declanşând o ofensivă puternică împotriva realizărilor obţinute de mişcarea de renaştere naţională.

Istoria evenimentelor de după anul 1991 este comparată cu istoria unei lupte continue între ideologia moldovenismului şi curentul românismului, care reprezintă suportul existenţial şi veşmântul natural al populaţiei româneşti majoritare, luptă care nu s-a încheiat nici astăzi şi care va persista încă multă vreme de aici încolo.

INSTITUȚIONALIZAREA

Moldovenismul, reacţie la schimbările democratice proeuropene

Instituţionalizarea moldovenismului a cunoscut mai multe perioade. Prima şi cea mai lungă în timp a fost cea dintre anii 1991-1994. În acest interval, forţele politice neocomuniste aflate la putere şi clientelele lor, cuprinse de sindromul legitimităţii, au promovat teza moldovenismului, în primul rând, ca o contrareacţie faţă de contestarea menţinerii la guvernare, iar în al doilea rând, ca rezistenţă la valorile democratice occidentale, asociate forţelor de orientare proeuropeană şi proromânească.

Îmbrăţişarea moldovenismului ca ideologie de stat a revenit unei părţi importante a nomenclaturii comuniste, forţelor de extremă stângă (comunişti, socialişti şi interfrontişti), cât şi unor grupuri aşa-numite
patriotice ale rusofonilor autohtoni.

Printre primii promotori ai noii ideologii de stat a fost Victor Puşcaş (fost vicepreşedinte al Parlamentului sovietic de dinainte de primele alegeri libere din februarie 1994 şi preşedinte al Partidului Republican, iar apoi preşedintele Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova), care vedea în moldovenism „salvarea naţiunii moldovene” şi a „statului moldovenesc”.

„Pro Moldova” – asociaţia pentru formarea conştiinţei moldoveniste

În preajma alegerilor parlamentare, ideologia moldovenismului a cunoscut o recrudescenţă fără precedent, asigurându-şi sprijinul celor mai conservatoare şi ostile forţe faţă de curentul modernizării societăţii. Iniţial, în diferite raioane, au fost formate grupuri de rezistenţă pentru contracararea „eforturilor unioniste din Moldova şi România”, care, la scurt timp, au pus bazele mişcării patriotice „Pro Moldova”, „spontan constituită”.

Iniţiatorul acestei mişcări, devenit ulterior ideologul moldovenismului, a fost pseudoistoricul Vasile Stati, care a semnat, cu numele P. P. Moldovan, şi prima lucrare consacrată noii ideologii de stat, intitulată Moldovenii în istorie.

Mişcarea „Pro Moldova” şi-a declarat sprijinul total pentru Partidul Democrat Agrar (PDAM), în al cărui program erau înscrise la loc de frunte tezele moldovenismului, care a câştigat alegerile parlamentare şi a devenit partid de guvernământ, ridicând fundamentalismul moldovenesc la rangul de politică de stat.

În primele sale declaraţii, mişcarea enunţa principalele obiective politico-programatice: revizuirea critică a concepţiei „integrării spirituale moldo-române”, dezvoltarea unei politici de stat privind „formarea conştiinţei moldoveneşti”, aprofundarea integrării în CSI şi necesitatea adoptării unei ideologii de stat în Republica Moldova.

Propunându-şi, în acest scop, „salvarea statalităţii, integrităţii şi suveranităţii statului”, „Pro Moldova” cerea autorităţilor să excludă din procesul de învăţământ studenţii şi profesorii „care nu respectă dreptul moldovenilor de a rămâne o naţiune distinctă de cea română”.

Moldovenismul lui Mircea Snegur

Moldovenismul dobândeşte o mare extensiune şi cuprinde întreaga clasă politică neocomunistă, de la centru la extrema stângă a eşichierului politic. Acesta cunoaşte o efervescenţă pe măsura apropierii datei alegerilor parlamentare, devenind o redutabilă armă politică în lupta cu forţele de dreapta, pro româneşti, precum şi o cale sigură de a obţine un important capital electoral.

Ideologia moldovenismului îl molipseşte inclusiv pe şeful statului, Mircea Snegur, care organizează o amplă manifestare la 5 februarie 1994, cunoscută sub numele de Congresul „Casa noastră – Republica Moldova”, în cadrul căruia a rostit o importantă cuvântare, dedicată tezelor moldoveniste.

Preşedintele făcea trimitere la „viabilitatea tradiţiei multiseculare a statalităţii noastre”, la „legitimitatea şi temeiul istoric al dreptului nostru de a fi un stat, de a ne numi popor moldovenesc”.

Recunoscând „adevărul istoric că poporul moldovean are aceleaşi rădăcini romanice ca şi neamurile din România”, Mircea Snegur afirma că „nu avem dreptul să ascundem că dorinţa de a fi stăpâni în propria casă a fost prezentă în inimile moldovenilor chiar şi în perioada dintre anii 1918-1940, când, s-ar părea, nu se putea visa o altă libertate decât cea de a trăi împreună cu fraţii de sânge”. Ca şi istoricii sovietici, Mircea Snegur dă o ripostă celor care „încearcă să pună la îndoială existenţa Republicii Moldova”, reafirmând „tradiţia naţional-istorică a moldovenilor” şi „dorinţa de nestrămutat a poporului… de a-şi vedea realizată năzuinţa de a trăi într-un stat liber şi independent”.

Demersurile susţinătorilor moldovenismului au căpătat o valoare deosebită în momentul în care forţele care şi-au însuşit această ideologie nocivă au preluat puterea în stat, iar reprezentanţii lor majoritari în noul Parlament au început lucrul la elaborarea primei Constituţii democratice a Republicii Moldova.

Ideologii moldovenismului, Artiom Lazarev, Vasile Stati, Valeriu Senic şi alţii, ajunşi în Parlament în calitate de deputaţi, au făcut ca dezbaterile în jurul tezelor principale ale acestei ideologii (sintagmele „popor moldovenesc” şi „limba moldovenească”) să fie deosebit de dure şi controversate.

Cu toate că textul Constituţiei, adoptat la 29 iulie 1994, stipulează în Art. 5(2) că „nicio ideologie nu poate fi instituită ca ideologie oficială a statului”, preambulul acesteia şi Art. 13 (1) fixează şi consacră noţiunile definitorii ale moldovenismului („popor moldovenesc” şi „limba moldovenească”), ridicându-l la rangul de politică de stat.

Ţinta moldovenismului: statul ultranaţionalist Republica Moldova

Importanţa anului 1994 pentru instituţionalizarea moldovenismului ca doctrină oficială este apreciată în mod relevant de politologii Valeriu Moşneaga şi Gheorghe Rusnac în monografia „Republica Moldova. Alegerile Parlamentare (1994) şi Geografia Politică a Electoratului” apărută în Editura „Tipografia Centrală” din Chişinău, în 1997.

Potrivit acestora, „anul 1994 se caracterizează prin consolidarea pe mai departe a poziţiilor statului independent moldovenesc”.

În rezultatul primelor alegeri pluripartidiste democratice în Parlamentul republicii, au fost puse bazele politice de întărire a independenţei. Rezultatele sondajului „La sfat cu poporul” (6 martie 1994) au pus bazele politico-sociologice reale ale statalităţii moldoveneşti.

Pentru prima dată, în istoria poporului moldovenesc, majoritatea absolută a cetăţenilor s-a pronunţat prin vot direct „pentru” un stat moldovenesc integral şi independent, a confirmat dorinţa de a trăi în pace, înţelegere şi colaborare atât în „Casa noastră – Republica Moldova”, cât şi pe întreaga planetă.

Adoptarea Constituţiei Republicii Moldova – continuă autorii monografiei – a devenit baza politico-juridică fără de care este imposibilă construirea temeinică a statului independent moldovenesc.

Astăzi, principalul obiectiv constă în a pune temeliile, a demonstra eficacitatea reală politico-economică şi perspectiva statalităţii moldoveneşti. Anumite mişcări pozitive în această direcţie deja sunt atestate (stabilizarea valutei naţionale, de exemplu, practica economico-culturală a „pactului dintre Vest şi Est şi altele”).

Moldovenismul, arma lui Mircea Snegur în combaterea separatismului

În legătură cu semnificaţia sondajului sociologic „La sfat cu poporul”, organizat imediat după câştigarea alegerilor de către promotorii moldovenismului, la care autorii monografiei de mai sus fac trimitere, preşedintele Mircea Snegur făcea următoarele comentarii:

„Sondajul constituie un eveniment de o importanţă majoră pentru destinul poporului. Pentru prima dată, oamenii acestui pământ au avut, în sfârşit, posibilitatea să decidă ei înşişi ce politică urmează să promoveze statul lor.

În pofida multiplelor tentative ale opoziţiei de a împiedica desfăşurarea normală a sondajului, acesta totuşi a avut loc.

Am înalta onoare de a aduce la cunoştinţa dumneavoastră şi a întregii lumi răspunsul pe care l-a dat poporul la întrebarea sondajului.

Rezultatele finale: total cetăţeni cu drept de vot 2.407.964; total cetăţeni care s-au prezentat la urne 1.808.294, adică 75,1%.

Dintre aceştia, 95,4% au răspuns cu «Da», 2% cu «Nu», iar 2,6% din buletine au fost anulate.

S-au demonstrat astfel dorinţa nestrămutată de a construi un stat suveran şi independent, precum şi justeţea politicii promovate în această direcţie de către conducerea Republicii Moldova.

S-au demonstrat voinţa şi înţelepciunea poporului cunoscute acum în mod convingător de către întreaga lume. Instituţiile statale şi componenţii lor au prima şi sfânta obligaţie de a le respecta şi pomova.

Răspunsul la sondaj pune bazele viitoarei Constituţii a Republicii Moldova. Aceasta este liantul care garantează restabilirea integrităţii teritoriale şi politice a statului nostru.

«Da»-ul hotărât şi convingător demonstrează enormul interes al maselor populare faţă de viitorul lor, punând capăt diverselor speculaţii vehiculate până acum în numele poporului (de cine nu-i era numai lene să o facă).

De acum înainte astfel de speculaţii nu mai sunt valabile nici pentru cei care au format Consiliul Naţional al Unirii, nici pentru cei care, profitând de lozincile provocatoare ale ultrapatrioţilor, au speriat populaţia din raioanele de est ale republicii, provocând escaladarea conflictului armat, soldat cu mari pierderi de vieţi omeneşti.

Rezultatele îi vor ajuta pe compatrioţii din această zonă a ţării să înţeleagă cu desăvârşire cine le-a spus în ultimii ani adevărul şi cine i-a minţit, speculând pe seama viitorului Republicii Moldova.

Viitorul este unul singur: un stat independent, unitar şi indivizibil.

Împreună cu noul Parlament vom face faţă acestor aspiraţii sacre, salutate şi acceptate de către întreaga comunitate mondială.

Să ne amintim mereu de marile adunări naţionale din 1989, 1990 şi 1991, unde s-au scandat «suveranitate», «independenţă», «stăpâni la noi acasă»”.

Moldovenismul a fost, astfel, justificat de Mircea Snegur prin încercarea de combatere a separatismului. Faptul că tentativa de justificare a fost superfluă o demonstrează nesoluţionarea problemei nistrene până astăzi.

Instituţionalizarea moldovenismului şi legitimarea acestuia ca ideologie a statului a marcat triumful sindromului „naţiunii divizate” în Republica Moldova şi a creat cadrul juridic necesar manifestării fundamentalismului moldovenesc pentru o lungă perioadă de timp.

FORME DE MANIFESTARE, CĂI ȘI MIJLOACE DE ACȚIUNE ALE MOLDOVENISMULUI

Salvarea naţiunii moldovene: lupta împotriva românismului

În plan nestatal, „salvarea statalităţii, integrităţii şi suveranităţii statului” a revenit unor organizaţii neguvernamentale, special create în acest scop şi sprijinite de către unele forţe politice aflate în structurile puterii sau în afara acesteia: Partidul Democrat Agrar din Moldova (PDAM), Partidul Socialist din Moldova (PSM), Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM), Mişcarea „Unitate-Edinstvo” şi altele. Cele mai active dintre acestea s-au dovedit a fi şi rămân Mişcarea patriotică „Pro Moldova”, Uniunea Veteranilor şi Asociaţia oamenilor de ştiinţă (sovietici) „Nicolae Milescu Spătaru”.

În perioada ulterioară adoptării Constituţiei, activitatea acestora se intensifică şi se radicalizează, invocându-se cu persistenţă şi în mod consecvent respectarea textului şi spiritului acesteia privind etnonimul şi glotonimul „moldovenesc” și „moldovenească”.

Pe parcursul anilor 1995-1996, Mişcarea „Pro Moldova” a apelat la un discurs politic agresiv şi virulent, cerând Guvernului Sangheli în mod ultimativ să recheme studenţii şi doctoranzii moldoveni din România, să anuleze deciziile şi decretele care nu acceptă termenul „limba moldovenească” şi să stopeze aşa-zisa ofensivă a românizării.

Alte măsuri preconizate de Mişcare şi care trebuiau întreprinse de Executiv vizau: „depistarea şi prevenirea promovării ideilor ostile poporului şi statului”, identificarea şi „corectarea acţiunilor antimoldoveneşti şi eliminarea unor idei false, cum este integrarea spirituală a celor două state românești, eliminarea profesorilor şi studenţilor care au participat la acţiunile de protest din martie 1995…”.

„Iată de ce – arătau autorii manifestului Mişcării – organizarea centralizată la cel mai înalt nivel a luptei împotriva ideologiei românismului este unicul mijloc care poate salva naţiunea moldovenească de la pieirea ei inevitabilă”.

Moldovenismul practicat deschis de Guvernul Sangheli

Partidul Democrat Agrar (PDAM) de guvernământ, îndeosebi aripa sa radicală în frunte cu deputaţii Dumitru Moţpan, Vasile Stati, Anatolie Popuşoi, Victor Cecan şi ex-premierul Andrei Sangheli, s-a dovedit a fi cel mai receptiv la cererile Mișcării patriotice „Pro Moldova”, asigurând prezenţa materialelor elaborate de aceasta în publicaţiile „Moldova Suverană” şi „Nezavisimaia Moldova”, controlate de Guvern şi Parlament şi finanţate din banul public, precum şi susţinerea activă a comitetelor executive raionale în organizarea unor seminarii în diverse localităţi, în vederea popularizării şi îndoctrinării „maselor largi” cu tezele ideologiei de stat – moldovenismul.

Relevante au fost şi contactele periodice ale fostului prim-ministru Sangheli cu liderii Mişcării, care, pentru sprijinul promis acestuia în alegerile prezidenţiale din noiembrie 1996, au beneficiat de mijloace financiare necesare lansării publicaţiei „Glasul Moldovei”, o replică la ziarul unionist „Glasul naţiunii”.

O consecinţă directă a conlucrării între Mişcare şi putere au reprezentat-o acţiunile întreprinse de către Ministerul Învăţământului şi rectorul Universităţii de Stat din Moldova, Gheorghe Rusnac, relative la încercarea de schimbare a cursului de „Istorie a românilor”, predat de instituţiile de învăţământ superior, care au provocat deşteptarea conştiinţei naţionale generaţiilor tinere şi declanşarea marilor demonstraţii ale studenţilor şi elevilor din martie-aprilie 1995 din Republica Moldova.

În prima jumătate a anului 1996, între „Pro Moldova” şi partidul de guvernământ raporturile s-au consolidat şi s-a iniţiat o tentativă de regrupare a forţelor de stânga şi extrema stângă într-un Bloc electoral al forţelor populare patriotice, constituit din PDAM, PCRM, PSM şi Mişcarea „Unitate-Edinstvo” şi unele societăţi naţional-culturale, care au la baza programelor lor ideologia moldovenismului, în scopul susţinerii candidaturii liderului agrarian Andrei Sangheli pentru mandatul de preşedinte al Republicii Moldova.

Numai inadvertenţele interne şi jocurile politice ale adversarilor (Petru Lucinschi, Mircea Snegur şi Vladimir Voronin) au făcut ca această tentativă să eşueze lamentabil, ca şi candidatul partidului aflat la putere.

Moldovenismul, sinonim al existenţei statale a Republicii Moldova

Fundamentarea teoretică a ideologiei moldovenismului a continuat şi s-a dezvoltat şi după instituţionalizarea politică a acesteia. Pe lângă promotorii clasici ai acestei ideologii, a apărut acum o pleiadă de discipoli ai acestora grupaţi în jurul Asociaţiei politologilor, Facultăţii de Știinţe Politice a Universităţii de Stat, Academiei de Ştiinţe şi Academiei de Studii Economice. Cei mai reprezentativi au fost: prof. dr. Gheorghe Rusnac, rectorul Universităţii de Stat; conf. dr. Valeriu Moşneaga, şeful Catedrei de politologie a Facultăţii de Știinţe Politice; prof. dr. Alexandru Zavtur, şeful laboratorului „Conflictologia” al Facultăţii de Știinţe Politice; Alexei Tulbure, deputat, fostul şef al Direcţiei relaţii externe a Parlamentului; conf. dr. Valentin Beniuc, şeful Catedrei de relaţii internaţionale a Facultăţii de Știinţe Politice; dr. Belostecinic Ala, colaborator ştiinţific superior la Institutul de filosofie, sociologie şi drept al Academiei de Ştiinţe.

Acest grup a organizat la Chişinău, în perioada 13-18 octombrie 1996, un simpozion moldo-german cu tema „Statul naţional în societatea polietnică: Moldova în anii ’90”, la care au participat aproximativ 50 de cercetători şi oameni de ştiinţă din Republica Moldova, Germania şi Austria.

În preambulul acestuia, rectorul Universităţii de Stat îşi propune să definească noţiunea de „statalitate”, devenită, după declararea independenţei Republicii Moldova (27 august 1991), una din cele mai actuale probleme şi cea mai controversată.

Potrivit acestuia, „societatea moldovenească” s-ar fi împărţit între „statalişti” şi „antistatalişti”, majoritari fiind primii.

„Antistataliştii”, minoritari, ar vedea existenţa Republicii Moldova „doar în componenţa altor state: România, Rusia ori Ucraina”, ceea ce reprezintă „un joc politic de prost gust”, deoarece „statalitatea” acestui teritoriu a devenit o realitate recunoscută de întreaga comunitate internaţională.

În ceea ce priveşte noţiunea de „statalitate”, Gheorghe Rusnac afirmă că aceasta ar însemna „o etapă istorică de dezvoltare a ţărilor (…) care au reuşit să-şi creeze propriul stat, ori să reanimeze statalitatea pierdută anterior (fie că şi-a pierdut independenţa sub presiunea statelor vecine, fie că s-a unit benevol cu un alt stat). Statalitatea – constată autorul – nu este doar un atribut al societăţii şi un indice al dezvoltării acesteia, dar şi o ideologie, o orientare social-politică şi culturală îndreptată spre dezvoltarea statului, protecţia lui şi perfecţionarea organizării politice a societăţii”.

De la statalitate la ultranaţionalism revizionist moldovenesc

Rectorul Universităţii de Stat merge mai departe cu dezvoltarea noţiunii şi relevă că „Statalitatea automat presupune folosirea limbii oficiale de stat, a simbolicii de stat (imnul, drapelul şi stema), a normelor specifice de organizare politică a societăţii (forme de guvernare, construcţia statală, relaţii internaţionale, structura puterii de stat)”.

Aplicând noţiunea definită în acest mod la situaţia Republicii Moldova, Gheorghe Rusnac relevă că aceasta reprezintă „un caz aparte”.

„Moldovenii, naţiunea titulară a republicii, au avut statul lor naţional. Ţara Moldovei a existat cu statutul său juridic din anul 1359, până când expansioniştii din Austro-Ungaria (1775) şi Rusia (1812) au dezmembrat teritoriul naţional, au inclus cu forța în componenţa lor pe strămoşii noştri. Populaţia autohtonă dintre Prut şi Nistru (…) a fost lipsă la unirea Principatelor Dunărene, la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn pe viaţă al noii formaţiuni naţional-statale – România (1859)”.

Părinţii teoriei moldovenismului, decani de vârstă ai Parlamentului ales democratic

În momente de mare încărcătură politică, cum a fost campania pentru alegerile parlamentare din 22 martie 1998, în plină campanie electorală, a fost lansată pe piaţă lucrarea „Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”, publicată în limba rusă, de un colectiv de autori care reprezintă garda veche a istoriografiei sovietice: V. Andrușceak, P. Boiko, P. Bârnea, I. Jarkuţki, V. Platon, N. Rusev, A. Skvorţova, C. Stratievski, N. Telinov, N. Ciaplâghina, P. Şornikov şi V. Ţaranov (coordonator).

Lucrarea a apărut la Editura Academiei de Ştiinţe, cu avizul Ministerului Învăţământului şi sprijinul financiar al Guvernului, care a virat din bugetul statului suma de 30.000 lei moldoveneşti în contul Asociaţiei nonguvernamentale „Nicolae Milescu Spătaru”, ca sponsor unic.

Monografia prezintă succint istoria actualei Republici Moldova, începând cu perioada dacilor şi mergând până la destrămarea fostei URSS şi constituirea unei formaţiuni statale independente în spaţiul dintre Prut şi Nistru.

Accentul este pus pe formarea la est de Carpaţi a „naţionalităţii moldovene” şi apariţia, la mijlocul secolului al XIV-lea, a „statului medieval moldovean”. O parte considerabilă a lucrării este consacrată „situaţiei şi evoluţiei poporului moldovenesc în componenţa imperiului rus şi, ulterior, a Uniunii Sovietice, renaşterii şi dezvoltării statalităţii sale naţionale”.

Parcurgerea volumului Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre relevă că materialul faptic, bazat exclusiv pe surse ale istoriografiei sovietice ruse şi moldoveneşti, relansează tezele moldovenismului şi promovează, implicit, interesele geostrategice ale Rusiei în zonă.

Momentul apariţiei monografiei este semnificativ. Lansarea lucrării s-a produs odată cu declanşarea oficială a campaniei electorale pentru alegerile parlamentare şi a fost menită să aducă un surplus de capital electoral forţelor de extremă stânga, care au făcut uz în mare măsură de „cartea moldovenismului” în confruntarea politică la scară naţională.

În acest sens s-a înscris şi Declaraţia CC al PCRM, intitulată „Să oprim românizarea ţării!”, care a fost prezentată personal şefului statului, Petru Lucinschi, de către liderul comunist Vladimir Voronin.

De asemenea, monografia a apărut în contextul dezbaterilor din Duma de Stat pe marginea ratificării Tratatului politic de bază dintre Federaţia Rusă şi Republica Moldova, care au fost blocate de Tiraspol, prin intermediul lobbyului pe care acesta îl are în Camera inferioară, invocând „pericolul unionismului românesc”.

Ideologie de stat

Comuniştii transformă moldovenismul în ideologie de stat

Odată cu revenirea la putere, în anul 2001, comuniştii au ridicat moldovenismul la rangul de ideologie de stat, depăşind performanţa guvernării agrointerfrontiste (1994-1998), care reuşise doar să-l instituţionalizeze ca politică a noului stat românesc.

Mai întâi, restauraţia comunistă a luat măsuri pentru revizuirea învăţământului istoric din Republica Moldova, obiectivul urmărit fiind eliminarea din învăţământul preuniversitar a manualelor de Istoria românilor.

În acest scop, a fost creată Comisia „Cristea” (septembrie 2002), care avea menirea să medieze conflictul între adepţii şi adversarii revizuirii învăţământului istoric. După un an de activitate, fără niciun rezultat, comisia respectivă a mimat un simulacru de experiment, în care au lipsit profesorii pregătiţi, manualele experimentale, precum şi alte materiale didactice. Considerând procedura încheiată, începând cu 1 septembrie 2006, au fost introduse în învăţământ manualele de Istorie integrată în locul celor de Istoria românilor. În noile manuale abordarea istoriei Basarabiei era făcută prin prisma istoriografiei sovietice de sorginte stalinistă, adevărul istoric suferind o distorsionare gravă. Ingerinţa factorului politic în elaborarea manualelor de istorie integrată le-a conferit acestora un caracter excesiv de ideologizat şi politizat, favorizând continuarea procesului de deznaţionalizare a românilor basarabeni.

Mergând, în continuare, pe aceeaşi linie, puterea comunistă şi-a arătat nemulţumirea faţă de simbolurile naţionale „propuse pe uşa din spate şi aduse în Parlament” şi dorinţa de a le schimba.

„Şi limba moldovenească, şi istoria Moldovei, şi imnul, şi stema trebuie să răspundă la întrebările, realităţile şi necesităţile independenţei Moldovei. Toate aceste atribute statale trebuie să fie diferite şi deosebite. Dacă introducerea limbii moldoveneşti sau schimbarea imnului sau stemei vor contribui la întărirea statalităţii, vom face acest lucru, indiferent de situaţia politică, preciza Vladimir Voronin în cadrul unei conferinţe de presă, la 18 decembrie 2007.

Momentul cel mai important însă l-a constituit declararea, prin decret prezidenţial, a anului 2009 drept an al sărbătoririi a 650 de ani de la întemeierea Statului Moldovenesc

La 30 ianuarie 2009 a avut loc adunarea solemnă de deschidere a anului „întemeierii Statului Moldovenesc”, în cadrul căreia preşedintele comunist a rostit o alocuţiune.

Printre altele, acesta spunea: „Anii în care Moldova a fost divizată de către stăpânii de atunci ai Europei, mai târziu apariţia României, nu au putut determina poporul moldovenesc să renunţe la proiectul statalităţii sale, la ataşamentul său faţă de acel program îndrăzneţ de dezvoltare, a cărui bază a fost pusă de eminenţii lui înaintaşi.

Moldovenii, în repetate rânduri, creează cu îndărătnicie precedente pentru statalitatea lor – fie sub forma Republicii Democratice Moldoveneşti, care a existat timp de câteva luni la hotarul anilor 1917-1918, fie sub forma Republicii Autonome Moldoveneşti în componenţa Ucrainei. În fine, din 1940, se constituie, în componenţa URSS, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (...)

 Moldova, dintr-o provincie agrară a statului vecin, în care nu exista nicio instituţie de învăţământ superior, în care jumătate din populaţie era analfabetă, s-a transformat într-o republică cu o economie cu ritmuri înalte de dezvoltare”.

Disputa în jurul „identităţii naţionale” a Republicii Moldova

Viaţa politică a fost în mare parte dominată şi de continuarea dezbaterii interne privind identitatea naţională. A continuat tendinţa de erijare a actualei Republici Moldova în succesorul Moldovei istorice. De altfel, în anul 1999 au fost organizate mari manifestări pentru marcarea a 640 de ani de la crearea „primului stat moldovenesc”. Adepţii teoriei „Moldovei Mari” erau în continuare activi, fiind înregimentaţi, îndeosebi, în rândurile Partidului Comuniştilor. Sub presiunea acestora, Istoria românilor a fost exclusă din Nomenclatorul specialităţilor ştiinţifice al Comisiei superioare de atestare, iar la 19 februarie 1999, Consiliul Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii de Stat, la iniţiativa prof. univ. Ion Niculiţă, decanul acesteia, a luat hotărârea de lichidare a Catedrei Istoria Românilor.

Se punea deseori întrebarea la ce a slujit proclamarea independenţei Republicii Moldova. Nu erau puţine vocile care considerau că locul Republicii Moldova era alături de structura comună Rusia – Belarus. Forţele politice pro-româneşti, aflate la putere, au fost nevoite să pună surdină pe tezele unioniste.

Tezele unioniste (cu România) erau dezavuate prompt la nivelul conducerii de vârf, în timp ce acelea care se refereau la refacerea fostei Uniuni Sovietice nu erau condamnate. Sărăcia, lipsa unor perspective reale privind ieşirea din criza economică ofereau substanţă crizei de identitate, care putea duce la neîncredere şi pasivitate, cu consecinţe dintre cele mai neaşteptate.

Comuniştii nu pot să depăşească sindromul românofobiei

Pronunţându-se, încă de la venirea lor la putere, pentru relaţii aşa-zis pragmatice, dezbrăcate, chipurile, de haina „emoţională”, comuniştii au crezut că vor reuşi să dezvolte cu ţara „vecină” de la Apus (România – n.n.) raporturi standard, ignorând deliberat caracterul special al acestora. Tentativa s-a dovedit un fiasco chiar din momentul iniţierii ei, întrucât relaţiile dintre cele două state româneşti au, în primul rând, o conotaţie politică şi naţională foarte puternică. Ca urmare, țările nu se pot dezvolta în mod armonios, dacă nu se ţine cont de acest factor deosebit de important.

Toate guvernările din Basarabia de după 1991 au trebuit să ţină seama, mai mult sau mai puţin, de acest aspect semnificativ.

Puterea comunistă de la Chişinău a ridicat ideologia moldovenismului primitiv la rangul de politică de stat, chiar mai abitir decât guvernarea agrariană (1994-1998), producând o dezvoltare fără precedent a românofobiei în Basarabia. Această politică era foarte periculoasă şi îşi punea o amprentă deosebit de negativă asupra raporturilor cu România, în ciuda declaraţiilor „binevoitoare” ale liderilor comunişti.

De altfel, la cinci luni de la preluarea puterii de către comunişti, niciunul dintre proiectele mai importante convenite în cadrul întâlnirilor la nivel înalt, precum şi dintre cele consemnate în Protocolul reuniunii Comitetelor interministeriale nu a prins contur şi nu avea perspectivă de a fi realizat.

Mai mult, s-a constatat o blocare a oricăror iniţiative venite din partea României de a participa la procesul de privatizare din Republica Moldova.

Concomitent, s-a constatat o încurajare nemaiîntâlnită a investitorilor şi relaţiilor cu Federaţia Rusă şi Belarus.

Astfel, s-a observat clar direcţia spre care se îndrepta efectiv Basarabia sub conducerea comunistă. Aceasta în timp ce în raporturile cu România comuniştii nu recurgeau decât la declaraţii de imagine, lipsite de conţinut şi de urmări concrete.

CITIȚI PARTEA A II-A ACCESÂND:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/10/30/scurta-istorie-a-moldovenismului-evolutia-acestei-teorii-diversioniste-clocite-in-laboratoarele-moscovite-video/

30/10/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , | 2 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: