Ungaria a participat pe frontul antisovietic cu o armata formata numai din români si alte naţionalităţi nemaghiare!Armata a II-a a Ungariei, compusă din 256 000 combatanţi, dintre care cca 150 000 erau români, iar ceilalţi proveneau din rândurile altor naţionalităţi.
Raoul Șorban, în lucrarea „Invazie de stafii” (Editura Meridiane, 2003), ne informa asupra următoarelor:
“Ungaria a participat la războiul antisovietic cu o armată – a II-a care era compusă din 256 000 combatanţi, dintre care cca 150 000 erau români, iar ceilalţi proveneau din rândurile altor „naţionalităţi” (slovaci, şvabi, ruteni etc.)
Dacă la Cotul Donului armata ungară a suferit cea mai dezastruoasă înfrângere din întreaga sa istorie modernă, pe planul intern al politicii de maghiarizare, înfrângerea militară, cu pieirea a 100 000 de români, morţi şi dispăruţi, a reprezentat un succes în conformitate cu ansamblul doctrinelor ungare de maghiarizare a ţării”. (p. 179)
Așadar, bilanțul tragic al românilor care au pierit la Cotul Donului se dublează aproape cu românii morți sub drapel maghiar!… Bun cunoscător al maghiarilor, al istoriei și culturii acestora, dar mai ales al contenciosului româno- ungar, Raoul Șorban ne aduce această informație cutremurătoare privind lașitatea și nemernicia pe care guvernanții de la Budapesta au instituționalizat-o, au transformat-o în principiu politic de guvernare. În mod de comportament, în mentalitate publică!
Nu știu de cine să mă mir mai tare! De noi, românii, că nu am dat nicio atenție acestei crime de genocid anti-românesc și sub nicio formă, nici măcar cu o bătaie de obraz, nu ne-am arătat oroarea față de atâta lașitate și perversitate!…
Da, de-a lungul anilor ungurii ne-au făcut o mulțime de măgării, mizerii, lovituri pe la spate, crime, multe crime, dar asta le întrece pe toate! Iar reacția noastră, a Bucureștiului unde răsare soarele pentru toți românii, a fost inexistentă! Deh, după război, eram înfrățiți în același lagăr, iar prietenia și frăția româno-maghiară devenise de nezdruncinat!
De mult nu am mai trăit sentimentul neputinței de a comenta josnicia unor semeni, devenită în acest caz abjecție colectivă, etnic identitară!
…Sau să mă mir de bravii maghiari luptători pentru hotarele Ungariei Mari! Ce fel de luptă la care îi trimiți pe alții, iar tu te retragi spectator la mersul istoriei! Tu nu ești în stare să-ți pui pielea la bătaie!…
Așa au făcut ungurii și-n Primul Război! Erau pline cafenelele vieneze de honvezi, iar pe front, în linia întâi, mergeau minoritarii. Românii mai ales! Valahii puturoși și nespălați! Să-și verse ei sângele pentru Ungaria Mare!…
Cu astfel de luptători, vestit de lași și de fricoși, dar plini de ifose, ce pretenții mai putea emite maghiarimea la Trianon, în fața Europei, în fața lui Dumnezeu?!
Și azi, cum mai pot fruntaşii maghiarimii ridica ochii din pământ și să spună că nu au ce sărbători la 1 Decembrie! Dar când au avut ei ce sărbători?! Când au avut curajul să se lase la voia Domnului și n-au mai recurs la minciună, calomnie ori șantaj ordinar?!
Mereu, fără nicio clipă de răgaz, n-au avut în minte decât cum să ne facă un rău, mai mic sau mai mare, după cum era conjunctura internațională!
Da! Trebuie că există și oameni minunați printre maghiari! Dar unde-s?! De ce nu sunt capabili să se delimiteze de nemernicia și făloșenia caraghioasă a fruntașilor lor, a decidenților politici de care au avut parte, a publiciștilor mercenari, cu sufletele schilodite de ură și de neputința de a distruge și ucide după pofta inimii lor de ne-oameni !
Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi pănă la această vârstă, acum şi slăbită. De acéste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda, dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, câte scriu. Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiescŭ şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în véci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mână şi din streini, carii de-amăruntul cearcă zmintélile istoricilor. Pre dânşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei suntŭ povaţa mea, ei răspundŭ şi pizmaşilor neamului acestor ţări şi zavistnicilor. Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sângur Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: Čńďèňŕèňĺ ďèńŕíiŕ, adecă: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.
De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriŭ
Miron Costin, care am fost logofăt mare în Moldova