CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

România, Basarabia și pozițiile marilor puteri față de Marea Unire

 

 

 

 

Imagini pentru romania mare map

Marile puteri, România şi Basarabia (1917 – 2019)

 

 

 

După Primul Război Mondial a fost organizată Conferinţa păcii, care s-a deschis la Versailles, în ziua de 18 ianuarie 1919. În acel moment, statul naţional unitar român era o realitate, ca urmare a Unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Patria-Mamă în anul 1918.

Problema esenţială pentru guvernul român viza recunoaşterea acestei realităţi prin tratate internaţionale. Negocierile au fost îndelungate şi adesea dificile, dar s-au încheiat cu un rezultat pozitiv pentru România.

Prin Tratatul de la Versailles din 28 iunie 1919, Germania se angaja să respecte graniţele politico-statale stabilite la Conferinţa păcii. În ziua de 9 decembrie 1919, România a semnat, la Saint Germain en Laye, Tratatul de pace cu Austria, care recunoştea actul unirii Bucovinei din 28 noiembrie 1918. După lungi discuţii, s-a încheiat Tratatul de pace cu Ungaria, la Trianon, în ziua de 4 iunie 1920, prin care se confirma unirea Transilvaniei cu România.

 În privinţa Basarabiei situaţia a fost complicată de faptul că guvernul bolşevic nu era recunoscut de plan internaţional, iar reprezentanţii săi nu au fost invitaţi la Conferinţa păcii.

La Paris şi în preajma Conferinţei se aflau unii diplomaţi ai fostului regim ţarist, dar aceştia nu aveau o calitate oficială. Acest fapt a influenţat desfăşurarea Conferinţei de pace, deoarece Rusia, care participase la război din iulie 1914 până în octombrie 1917, nu a fost prezentă la luarea deciziilor şi nu a semnat tratatele încheiate.

Relaţiile româno-ruse au cunoscut o evoluţie contradictorie în timpul războiului. Din august 1916, România şi Rusia erau state aliate în cadrul Antantei, armatele lor participând împreună la luptele din 1916-1917 împotriva Puterilor Centrale. La 13 ianuarie 1918, guvernul bolşevic a decis întreruperea relaţiilor diplomatice cu România, pe care o considera ostilă noului regim instaurat la Petrograd. Hotărârea Sovietului Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice Federative Ruse din acea zi menţiona:

„1. Toate relaţiile diplomatice cu România încetează. Legaţia română şi, în general, toţi reprezentanţii autorităţilor române se expulzează pe cea mai scurtă cale dincolo de frontieră;

2. Tezaurul României, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română. Puterea sovietică îşi asumă răspunderea de a păstra acest tezaur, pe care îl va preda în mâinile poporului român” [7, p. 16].

Guvernele României apreciau că între cele două state nu exista o stare de război şi au refuzat să dea curs solicitărilor Franţei de a interveni cu armata în sprijinul opoziţiei albgardiste, pentru a răsturna regimul bolşevic. Principala lor preocupare era recunoaşterea de către Rusia sovietică a actului Unirii Basarabiei cu România din 27 martie 1918.

De asemenea, apreciau că tezaurul evacuat la Moscova – pe baza unui acord între cele două state, girat de Franţa – era un bun asupra căruia guvernul sovietic nu avea niciun drept şi trebuia restituit integral României [10].

La 28 octombrie 1920, a fost semnat, la Paris, Tratatul prin care Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia recunoşteau unirea Basarabiei cu România. În preambulul tratatului se preciza:

„Considerând că în interesul păcii generale în Europa trebuie asigurată încă de pe acum în Basarabia o suveranitate care să corespundă aspiraţiilor populaţiunii şi să garanteze minorităţilor de rasă, religie sau limbă protecţiunea ce le este datorită;

Considerând că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată;

Considerând că populaţia Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România;

Considerând, în sfârşit, că România din propria ei voinţă doreşte să dea garanţii sigure de libertate şi dreptate, fără deosebire de rasă, de religie sau limbă, conform Tratatului semnat la Paris la 9 decembrie 1919, locuitorilor atât din vechiul Regat al României, cât şi din teritoriile de curând transferate,

Au hotărât să încheie tratatul de faţă”.

După această argumentare urma decizia:

„Art. 1. Înaltele Părţi Contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest vechi hotar”. Se preciza că „Înaltele Părţile Contractante vor invita Rusia să adere la Tratatul de faţă de îndată ce va exista un guvern recunoscut de ele” [3, p. 28].

Câteva zile mai târziu, la 1 noiembrie 1920, guvernele Rusiei şi Ucrainei au transmis guvernelor statelor semnatare ale acestui tratat următoarea notă:

„Aflând că între Marile Puteri Aliate şi România s-a semnat Tratatul cu privire la alipirea la aceasta din urmă a Basarabiei, guvernele Republicilor Sovietice ale Rusiei şi Ucrainei declară că ele nu pot recunoaşte ca având putere înţelegerea cu privire la Basarabia făcută fără participarea lor şi că ele nu se consideră în niciun fel legate de tratatul încheiat pe această temă de alte guverne” [7, p. 69].

 

Tratatul de la Paris a fost ratificat de Marea Britanie, Franţa şi Italia, nu şi de Japonia.

 

Treptat, conducerea sovietică a schimbat tactica în privinţa politicii externe. Dorind să arate că promovează o politică paşnică, guvernul sovietic a acceptat Planul Briand-Kellogg, semnat la Paris în ziua de 27 august 1928, prin care statele semnatare se angajau să rezolve problemele dintre ele exclusiv pe cale paşnică, eliminând războiul din viaţa internaţională. Mai mult, Kremlinul a propus guvernelor din statele vecine Uniunii Sovietice să semneze un protocol privind aplicarea pactului respectiv.

România, ca şi celelalte state invitate, a dat curs acestei solicitări şi a semnat, în ziua de 9 februarie 1929, Protocolul de la Moscova.

În ziua de 22 ianuarie 1934, la propunerea lui Nicolae Titulescu, statele Micii Înţelegeri au convenit să stabilească relaţii diplomatice cu Uniunea Sovietică. La 9 iunie 1934, printr-un schimb de scrisori între Titulescu şi Litvinov, cu conţinut identic, s-a anunţat stabilirea de relaţii diplomatice între România şi Uniunea Sovietică. În document se menţiona: „Guvernele ţărilor noastre îşi garantează mutual plinul şi întregul respect al suveranităţii fiecăruia din statele noastre şi abţinerea de la orice imixtiune, directă sau indirectă, în afacerile interne şi în dezvoltarea fiecăreia dintre ele”. Documentul nu prevedea şi integritatea teritorială, care ar fi însemnat recunoaşterea graniţei pe Nistru. Nicolae Titulescu a stăruit să obţină această recunoaştere prin tratative cu omologul său sovietic.

După negocieri secrete, Titulescu şi Litvinov au semnat, la 21 iulie 1936, un protocol care cuprindea proiectul tratatului de asistenţă mutuală între România şi Uniunea Sovietică. În document se menţiona: „Guvernul URSS recunoaşte că, în virtutea diferitelor sale obligaţii de asistenţă, trupele sovietice nu vor putea trece niciodată Nistrul fără o cerere formală în acest sens din partea Guvernului regal al României, la fel cum Guvernul regal al României recunoaşte că trupele române nu vor putea trece niciodată Nistrul în URSS fără o cerere formală a Guvernului URSS. La cererea Guvernului regal al României trupele sovietice trebuie să se retragă imediat de pe teritoriul român la Est de Nistru, după cum, la cererea Guvernului URSS, trupele române trebuie să se retragă imediat de pe teritoriul URSS la Vest de Nistru” [8, p. 79].

Faptul că râul Nistru era menţionat de patru ori ca graniţă de stat între România şi URSS l-a determinat pe Titulescu să aprecieze că guvernul de la Kremlin recunoştea unirea Basarabiei cu România.

Maksim Litvinov nu avea mandat din partea guvernului său, drept care a cerut amânarea semnării acestui document. La 29 august a avut loc o remaniere a guvernului Tătărescu, în urma căreia Nicolae Titulescu a fost înlocuit cu Victor Antonescu. Atât preşedintele Consiliului de Miniştri, cât şi noul ministru au declarat că guvernul va promova o politică externă de continuitate. Pe de altă parte, Litvinov îi preciza lui Titulescu, în septembrie 1936, că „actul din 21 iulie 1936 nu mai este valabil între noi, căci considerăm că demiterea Dvs. în împrejurările cunoscute echivalează cu o schimbare a politicii externe” [11, p. 94].

Numele Basarabia avea să fie menţionat peste trei ani, în Pactul de neagresiune între Germania şi Uniunea Sovietică, semnat la 23 august 1939 de cei doi miniştri de externe, Ribbentrop şi Molotov. Acesta avea o anexă secretă prin care cele două state îşi delimitau spaţiul cuprins între Marea Baltică şi Marea Neagră. La articolul 3 se preciza:

„În privinţa Europei Sud-Estice, Partea Sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea Germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii” [6, p. 6-7]. Documentul, semnat de cele două state (unul cu regim de extrema stângă, celălalt cu regim de extrema dreaptă), a marcat începutul înţelegerilor între Marile Puteri pe seama integrităţii teritoriale a României.

Peste o săptămână, la 1 septembrie 1939, a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial, prin atacarea Poloniei de către Germania, apoi şi de Uniunea Sovietică, la 17 septembrie, care a ocupat teritoriile prevăzute în Pactul Molotov-Ribbentrop. În prima jumătate a anului 1940 a existat o anumită succesiune de evenimente, care sugerează coordonarea politicii Moscovei cu cea a Berlinului. Astfel, la 14 iunie, trupele germane au ocupat Parisul, iar a doua zi armata sovietică a intrat în teritoriile ţărilor Baltice, pe care URSS le-au anexat. La 22 iunie, Franţa a capitulat, iar la 23 iunie, Molotov l-a informat pe von Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova, că a decis să rezolve problema Basarabiei, precizând că Uniunea Sovietică dorea să soluţioneze problema pe cale paşnică, dar România nu a răspuns la această ofertă. Ministrul de externe sovietic a ţinut să precizeze că dacă România nu va accepta soluţionarea pe cale paşnică a acestei probleme teritoriale, „Uniunea Sovietică o va rezolva prin forţa armată” [6, p. 315-316].

Totodată, a menţionat că revendicările sovietice se extindeau şi asupra Bucovinei, locuită de populaţie ucraineană. Răspunsul lui Ribbentrop a venit la 25 iunie:

„1. Germania este fidelă acordurilor de la Moscova. Ea este deci dezinteresată de problema Basarabiei;

2. Pretenţia guvernului sovietic asupra Bucovinei este o noutate. Bucovina a fost mai înainte provincia Coroanei austriece;

3. În restul teritoriului român, Germania are puternice interese economice. Acestea cuprind atât zonele petrolifere, cât şi pământul agrar. Germania este interesată, aşa cum am explicat în repetate rânduri guvernului sovietic, ca aceste regiuni să nu devină teatru de război” [6, p. 528]. Ca urmare a acestei obiecţii germane, sovieticii au acceptat să-şi limiteze pretenţiile la partea de nord a Bucovinei, incluzând oraşul Cernăuţi.

La 26 iunie, după ora 22, Molotov i-a înmânat lui Gheorghe Davidescu, ministrului României la Moscova, o notă în care se menţiona: „Guvernul URSS propune Guvernului regal al României: Să înapoieze Basarabia către Uniunea Sovietică; Să transmită Uniunii Sovietice partea de Nord a Bucovinei, cu frontierele potrivit hărţii alăturate”.

Guvernul sovietic aştepta răspunsul „în decursul zilei de 27 iunie curent” [12]. După primirea notei ultimative, Carol al II-lea a convocat Consiliul de Coroană, care s-a desfăşurat în ziua de 27 iunie. Punctele de vedere au fost împărţite, iar Guvernul român a transmis la Moscova că „este gata să procedeze imediat şi în spiritul cel mai larg la discuţiune amicală şi de comun acord a tuturor problemelor emanând de la Guvernul sovietic. În consecinţă, Guvernul român cere Guvernului sovietic să binevoiască a indica locul şi data ce doreşte să fixeze în acest scop”.

Nemulţumit de răspuns, Molotov a înmânat lui Davidescu, în noaptea de  27/28 iunie (după ora 1.30), o nouă notă ultimativă în care se cerea Guvernului român:

„1. În decurs de patru zile, începând de la ora 14, după ora Moscovei, la 28 iunie, să evacueze teritoriul Basarabiei şi partea de Nord a Bucovinei de trupele româneşti;

2. Trupele sovietice în acelaşi timp să ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de Nord a Bucovinei; 3. În decursul zilei de 28 iunie trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuţi, Chişinău, Cetatea Albă”. Răspunsul era aşteptat „nu mai târziu de 28 iunie ora 12 (ora Moscovei)”. Guvernul român a declarat că „se vede nevoit” să satisfacă cererile sovietice.

A început astfel prăbuşirea statului naţional unitar român făurit în 1918. În urma acordului (dictat de Germania şi Italia, la Viena) în ziua de 30 august 1940, partea de nord-est a Transilvaniei a fost ocupată de Ungaria. La cererea lui Hitler, Guvernul român a fost nevoit să cedeze Bulgariei partea de sud a Dobrogei (Cadrilaterul), acordul fiind semnat în ziua de 7 septembrie 1940 la Craiova. Astfel, prin forţă şi dictat, România Întregită a fost sfărâmată prin voinţa celor trei Mari Puteri totalitare.

Din vara 1940 în faţa poporului român s-a ridicat problema fundamentală a existenţei sale şi anume refacerea graniţelor statale etnice. Pentru atingerea acestui obiectiv, generalul Ion Antonescu a decis ca România să se alăture Germaniei, la 22 iunie 1941, în războiul împotriva Uniunii Sovietice în vederea restabilirii graniţei de est şi nord-est prin recuperarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei. În fond, la 22 iunie 1941, România replica faţă de agresiunea sovietică din iunie 1940.

A afirmat-o cu claritate Grigore Gafencu în discuţia cu Molotov din 24 iunie 1941. Cităm din Jurnalul său:

„La ora două primesc telefon de la Kremlin. Molotov doreşte să mă vadă […] Molotov vine spre mine. Pare obosit. Îmi întinde mâna cu un gest simplu, liniştit. Îmi vorbeşte apoi pe un ton domol, cu îndurerare, uneori aproape cu blândeţe.

– Aş vrea să ştiu, domnule ministru, care e situaţia dintre noi. Trăiam, până ieri, în pace. Azi, trupele dvs. sprijină atacul banditesc al nemţilor împotriva noastră. Aş vrea să ştiu dacă îmi puteţi da o lămurire.

– Domnule vicepreşedinte, nu am primit nici o informaţie şi nicio instrucţie. Îmi închipuiam că Legaţia dvs. de la Bucureşti a trebuit să vă dea lămuririle cuvenite.

– Legaţia noastră nu cunoaşte decât faptele: participarea dvs. la agresiunea împotriva noastră. Din partea guvernului român, nu am primit nicio înştiinţare, nicio cerere, nicio declaraţie de război.

– În cazul acesta, trebuie să ne lămurim despre faptele pe care le cunoaştem. Aceste fapte implică o ruptură a legăturilor diplomatice dintre ţările noastre. Sunt convins că membrii Legaţiei sovietice din Bucureşti vor primi toate înlesnirile pentru a părăsi România. La rândul nostru, v-am fi recunoscători dacă aţi da dispoziţiile cuvenite pentru ca să ni se remită paşapoartele. […] 

După câteva clipe de tăcere, se hotărăşte să-mi spună următoarele:

– România nu avea dreptul să rupă pacea cu URSS. Ştia că după reluarea Basarabiei, nu mai avea nicio pretenţie împotriva ei. Am declarat în mai multe rânduri, în termeni categorici, că doream o Românie paşnică şi independentă. Voinţa noastră, pe care am dovedit-o prin fapte, era să întărim raporturile dintre noi. Când Germania v-a dat aşa-zisa garanţie, am protestat împotriva acestei garanţii, fiindcă presimţeam că e menită să tulbure raporturile dintre URSS şi România.

Această garanţie însemna sfârşitul independenţei dumneavoastră. Aţi intrat sub dependenţa Germaniei. […] Răspund că nu se cade, în aceste clipe şi în aceste împrejurări, să intru într-o discuţie de politică generală. […] Să-mi fie îngăduit să-mi exprim părerea de rău că prin politica ei din ultimul timp, URSS nu a făcut nimic pentru a împiedica, între ţările noastre, durerosul deznodământ de azi. Prin brutalul ultimatum din anul trecut, prin care ni s-a cerut nu numai Basarabia, dar şi Bucovina şi un colţ din vechea Moldovă, prin încălcările teritoriului nostru, care au urmat de atunci, prin actele de forţă care au intervenit pe Dunăre – chiar în timpul negocierilor pentru stabilirea liniei de demarcaţie – Uniunea Sovietică a distrus în România orice sentiment de încredere şi de siguranţă şi a trezit îndreptăţita teamă că însăşi fiinţa statului român este în primejdie.

Am căutat atunci un sprijin în altă parte. Nu am fi avut nevoie de acest sprijin şi nu l-am fi căutat dacă nu am fi fost loviţi şi dacă nu ne-am fi simţit ameninţaţi. Îmi îngădui să amintesc aceste fapte, fiindcă am avut prilejul, ca ministru de externe al ţării mele, să atrag, în mai multe rânduri, prin discursuri şi declaraţii publice, atenţia guvernului sovietic, faţă de care am urmat totdeauna o politică leală de pace şi bună vecinătate, că o Românie independentă în cuprinsul hotarelor ei neatinse este o chezăşie de siguranţă pentru URSS, ca şi pentru toate celelalte state vecine. Lovitura cea dintâi, care a zdruncinat temeliile unei asemenea Românii, chezăşie de siguranţă şi de pace, acoperire firească şi atât de folositoare unui hotar întins şi însemnat al Rusiei, a fost dată, din nenorocire, de guvernul sovietic.

Urmările acestei nenorociri, pe care le deplângem astăzi, mă mâhnesc cu atât mai mult cu cât poporul român nu a dus niciodată, până azi, război cu poporul rus, şi nu sunt simţăminte duşmănoase între cele două neamuri.

Molotov a ascultat în tăcere traducerea interpretului. Apoi, cu aceeaşi linişte, cu acelaşi glas potolit, puţin mai apăsat doar şi căutând în mai multe rânduri privirea mea, a răspuns:

– În ce priveşte Basarabia, am părerea mea. Dacă aţi fi vrut, am fi putut găsi, din vreme, o înţelegere cu privire la ea, care ne-ar fi scutit de multe neplăceri. Azi însă, problema e alta. Vă gândiţi la teritorii. Şi nu vă daţi seama că sunt în joc independenţa şi însăşi fiinţa dvs. de stat. Noi nu v-am pus niciodată independenţa în primejdie. Dimpotrivă. Am luptat odată pentru ea1. Ne datoraţi existenţa statului român liber. De atunci, până în zilele de azi, cele din urmă, v-am asigurat necontenit că suntem hotărâţi să vă respectăm ţara şi neatârnarea. Totuşi, v-aţi supus nemţilor. V-aţi alăturat atacului lor banditesc. Vă veţi căi. Germania a dovedit cu prisosinţă cât îi pasă de fiinţa şi de voinţa statelor mici. Chiar în cazul unei victorii germane, sunteţi pierduţi. România e în primejdie de a nu mai fi. Apoi, sculându-se de pe scaun, se îndreptă spre mine, cu mâna întinsă, se înclină uşor, foarte simplu, şi, trebuie să mărturisesc, mişcător” [4, p. 152-153].

După lupte grele, la 25 iulie 1941, Basarabia şi nordul Bucovinei au fost reintegrate în statul român, cu preţul jertfei a 24 396 ostaşi (morţi, răniţi şi dispăruţi) [2, p. 327-328]. Cele două provincii istorice – Basarabia şi Bucovina – au fost organizate sub forma unor guvernorate, beneficiind de o largă autonomie. Prin decretul din 19 august 1941, regiunea dintre Nistru şi Bug (Transnistria) a fost pusă sub administraţie civilă românească, fără a fi anexată la statul român.

La solicitarea lui Hitler, generalul (devenit la 21 august 1941 mareşal) Antonescu a acceptat continuarea războiului în Est, pentru înfrângerea Uniunii Sovietice. Ca urmare a alianţei cu Germania, România a ajuns în stare de război cu Marea Britanie (decembrie 1941) şi SUA (iunie 1942), care au constituit, împreună cu Uniunea Sovietică, Coaliţia Naţiunilor Unite. Evoluţia războiului din Est, iniţial favorabilă, a cunoscut o cotitură după înfrângerea de la Stalingrad (februarie 1943).

În acest context, atât opoziţia, cât şi guvernul de la Bucureşti au început negocieri secrete pentru încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite. Aceste tratative nu au condus la un rezultat pozitiv, deoarece SUA, Marea Britanie şi URSS au decis să acţioneze în comun, impunând Germaniei şi aliaţilor ei (inclusiv României), capitularea necondiţionată. Marea Britanie şi SUA au acceptat pretenţiile sovietice privind stabilirea graniţei cu România pe râul Prut, recunoscând astfel valabilitatea Pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, precum şi a notelor ultimative sovietice din 26 şi 28 iunie 1940.

În martie 1944, trupele sovietice au intrat pe teritoriul României, ocupând Basarabia, Bucovina şi nordului Moldovei. La 14 aprilie, URSS – de comun acord cu SUA şi Marea Britanie – a transmis condiţiile de armistiţiu cu România:

„1. Ruptura cu germanii şi lupta comună a trupelor române şi a trupelor Aliate, inclusiv Armata Roşie, împotriva germanilor, pentru restabilirea independenţei şi suveranităţii României;

2. Restabilirea frontierei româno-sovietice de după tratatul din 1940;

3. Repararea pagubelor provocate Uniunii Sovietice prin operaţiunile militare şi prin ocuparea teritoriilor sovietice de către România; 4. Înapoierea tuturor prizonierilor de război sovietici şi Aliaţi, cât şi a internaţilor” [3, p. 594]. În document se folosea, pentru prima dată cuvântul „tratat”, prin care se desemna ocuparea Basarabiei şi nordului Bucovinei. Evident, era un fals istoric grosolan. Mareşalul Antonescu nu a acceptat aceste condiţii, sperând într-un rezultat pozitiv la negocierile sovieto-române de la Stockholm.

Ofensiva sovietică pe frontul Iaşi-Chişinău, declanşată la 20 august 1944 şi ruperea frontului româno-german au determinat opoziţia să acţioneze energic. Prin actul de la 23 august 1944, mareşalul Ion Antonescu a fost înlăturat de la conducerea statului, iar România a ieşit din războiul purtat împreună cu Germania şi s-a alăturat coaliţiei Naţiunilor Unite. În Proclamaţia către români, Regele Mihai anunţa: „România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite.

Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere. Naţiunile ne-au garantat independenţa ţării şi neamestecul în treburile noastre interne” [9]. În realitate, nu se ajunsese la niciun acord privind armistiţiul, iar Naţiunile Unite nu garantaseră independenţa şi suveranitatea României. În timp ce militarii români se desprindeau din frontul comun cu germanii, sovieticii îi tratau ca inamici. După 23 august şi până la încheierea armistiţiului, circa 150 000 de ostaşi români au fost luaţi prizonieri de sovietici, adică de cei pe care regele îi îndemnase pe români să-i primească „cu încredere”.

Convenţia de armistiţiu, semnată abia la 12 septembrie 1944, prevedea: „Se stabileşte frontiera de stat între Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice şi România, stabilită prin convenţiunea sovieto-română din 28 iunie 1940” [5]. Nu mai era vorba despre un „tratat”, ci de o „convenţiune”, dar şi aceasta era un fals grosolan, deoarece la 28 iunie 1940 nu a fost „stabilită” nicio frontieră între România şi URSS, ci a fost transmisă cea de-a doua notă ultimativă sovietică, prin care guvernul român era somat ca în decurs de patru zile să evacueze teritoriul Basarabiei şi nordului Bucovinei de trupele româneşti, urmând ca în acelaşi interval de timp aceste teritorii să fie ocupate de armatele sovietice. Ca urmare, la 28 iunie 1940, guvernul român a comunicat că „se vede silit” să satisfacă cererile sovietice.

În textul Convenţiei de armistiţiu se menţiona că documentul era semnat de reprezentanţii guvernului României pe de o parte şi de „reprezentantul Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), mareşalul Uniunii Sovietice R. I. Malinovski, autorizat pentru aceasta de către guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit şi Statelor Unite ale Americii, pe de altă parte”. Aşadar, guvernele celor două mari democraţii occidentale, care cunoşteau perfect condiţiile în care România a fost nevoită să cedeze o parte a teritoriului său în iunie 1940 şi care prin conducătorii lor – Winston Churchill şi Franklin Delano Roosevelt – declaraseră că nu recunosc nicio modificare teritorială survenită după 1 septembrie 1939 (declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial), ştergeau cu buretele propriile poziţii, plasându-se la remorca lui I. V. Stalin.

În fond, Convenţia de armistiţiu nu era una obişnuită, care să consemneze încetarea stării de război între taberele aflate în conflict, ci stabilea ocuparea statului român de către armata şi autorităţile sovietice. Erau incluse prevederi care stipulau noul statut internaţional al României. Cităm, cu titlu de exemplu, articolul 16, prin care se instituia cenzura totală nu numai asupra presei, dar şi a spectacolelor de teatru şi film: „Tipărirea, importul sau răspândirea în România a publicaţiilor periodice şi neperiodice, prezentarea spectacolelor de teatru şi a filmelor, funcţionarea staţiunilor TFF [Telefonul Fără Fir], Poştă, Telegraf şi Telefon vor fi executate în acord cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic)”. Anexa la acest articol introduce o prevedere agravantă, prin care României îi era interzisă o politică externă proprie: „Guvernul român se obligă ca transmiterile fără fir, corespondenţa telegrafică şi poştală, corespondenţa cifrată şi prin curier, precum şi comunicările telefonice cu ţările străine, ale Ambasadelor, Legaţiilor şi Consulatelor, aflate în România, să fie dirijate potrivit modului stabilit de Înaltul Comandament Aliat (Sovietic)”.

Tratatul de pace din 10 februarie 1947, semnat de România pe de o parte şi Puterile Aliate şi Asociate de cealaltă parte, relua, într-o formă puţin modificată, textul Convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944. Articolul 1 din acest tratat prevedea: „Frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940”. Acum nu mai era nici „tratat”, nici „convenţie”, ci „acord”, dar la fel de fals ca şi cele anterioare.

Deşi războiul „cald” se încheiase de aproape doi ani, iar „războiul rece” începuse deja, liderii SUA şi Marii Britanii continuau să cauţioneze un fals istoric, pentru a-i face pe plac lui I. V. Stalin. Prin documente oficiale, marile democraţii occidentale – în care românii îşi puseseră mari speranţe – recunoşteau nu numai înţelegerea dintre Hitler şi Stalin, materializată în pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939 (care se referea la Basarabia), ci şi în notele ultimative sovietice din iunie 1940, care priveau Basarabia, precum şi nordul Bucovinei. Astfel, cele două teritorii româneşti, precum şi ţinutul Herţa rămâneau sub ocupaţia URSS. În 1948, Uniunea Sovietică a ocupat şi Insula Şerpilor, fără ca marile democraţii occidentale să aibă vreo reacţie, deoarece – cu acordul lor – România se afla în zona de influenţă (ocupaţie) sovietică.

Pe lângă impunerea regimului stalinist, guvernanţii de la Moscova au procedat la divizarea teritoriilor româneşti ocupate, atribuind Ucrainei nordul şi sudul Basarabiei, nordul Bucovinei şi Insula Şerpilor. Pe de altă parte, în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a fost inclusă o parte a teritoriului de dincolo de Nistru, numită Transnistria.

Această situaţie s-a menţinut până în august 1991, când s-a înregistrat – ca să-l parafrazăm pe Alexandru Creţeanu – „ocazia pierdută”2. Uniunea Sovietică a sucombat, iar liderii politici din Bucovina, Basarabia şi România ar fi putut încerca reunirea teritoriilor anexate în 1940. Dar ei nici măcar nu au pus această problemă. La 27 august 1991, Parlamentul întrunit  la Chişinău a adoptat Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, care s-a eliberat astfel de sub ocupaţia sovietică. Guvernul de la Bucureşti a recunoscut imediat independenţa acesteia, precum şi a Ucrainei, anunţând stabilirea de relaţii diplomatice cu aceste state.

Atât liderii de la Chişinău, cât şi cei din Bucureşti au aşteptat în vara anului 1991 un „semn” din partea marilor puteri, ca şi cum acestea ar fi trebuit să stabilească modul în care să acţioneze românii. În realitate, niciuna dintre acestea nu au avut pe agenda proprie problema unirii Republicii Moldova cu România. Este de semnalat totuşi că Senatul SUA a adoptat, la 28 iunie 1991, o Rezoluţie prin care hotăra ca administraţia americană „să susţină încercarea de revenire a Moldovei la România” [1, p. 261]. Numai că la Bucureşti şi la Chişinău nu s-a înregistrat o asemenea „încercare”.

O comparaţie între situaţia din 1918 şi cea din 1991 poate oferi o imagine asupra celor două generaţii de lideri politici. Documentele arată limpede că unirea Basarabiei s-a realizat într-un context intern şi internaţional extrem de dificil. La 2/15 decembrie 1917, Sfatul Ţării a proclamat Republica Democratică Moldovenească, stat autonom, egal cu celelalte state din cadrul Republicii Democratice Federative Ruse. La sfârşitul lunii decembrie 1917 şi începutul anului 1918, Basarabia se afla într-o situaţie complicată, ca urmare a faptului că militarii ruşi, care părăseau frontul din Moldova, trecând Prutul, recurgeau la acte de jaf şi violenţă împotriva populaţiei locale şi chiar la omoruri. Pe de altă parte, în sudul Ucrainei s-au constituit grupări bolşevice înarmate, care urmăreau să cucerească puterea politică în Basarabia. La rândul său, Rada naţionalistă de la Kiev declara că Basarabia făcea parte din Ucraina și urmărea să o anexeze.

Neavând o forţă militară care să asigure ordinea, viaţa şi bunurile locuitorilor, Sfatul Ţării a cerut sprijinul guvernului de la Iaşi. În acel moment, decembrie 1917-ianuarie 1918, România se afla într-o situaţie dramatică: două treimi din teritoriul său era ocupat încă din decembrie 1916 de Puterile Centrale; cei aproximativ un milion de militari ruşi care abandonau frontul, ca urmare a ieşirii Rusiei din război, reprezentau un adevărat pericol pentru viaţa şi avutul cetăţenilor, fapt ce a determinat guvernul român să le impună părăsirea Moldovei, unii dintre aceştia refuzând şi opunând rezistenţă; conducerea Rusiei, în frunte cu V. I. Lenin şi Leon Troţki, puseseră la cale extinderea revoluţiei bolşevice în România şi chiar a trimis la Iaşi un comando cu misiunea de a-i asasina pe regele Ferdinand I, Ion I. C. Brătianu şi pe alţi lideri politici (complotul a fost descoperit în ultimul moment de oficialităţile române); Germania şi Austro-Ungaria cereau insistent încheierea păcii separate, care însemna, de fapt, o capitulare etc.

Cu toate aceste condiţii dramatice, regele, guvernul şi comandanţii militari au dat dovadă de o largă viziune istorică şi de un autentic patriotism, asumându-şi misiunea şi riscul de a da curs solicitărilor venite de la Chişinău. La 7 ianuarie 1918 trupele române conduse de generalul Ernest Broşteanu au trecut Prutul, punându-se la dispoziţia Sfatului Ţării. Considerând că Basarabia aparţinea Rusiei, guvernul bolşevic a rupt relaţiile diplomatice cu România la 13 ianuarie 1918. Militarii români au instaurat, cu preţul jertfei lor, ordinea publică în Basarabia.

n această luptă au fost ucişi 3 ofiţeri şi 300 ostaşi, iar 12 ofiţeri şi 309 soldaţi români au fost răniţi. La mijlocul lunii februarie, grupările bolşevice au fost silite să se predea sau să se retragă dincolo de Nistru. În ziua de 27 martie 1918, Sfatul Ţării a votat unirea Basarabiei cu România, punând capăt celor 106 ani de stăpânire rusească.

Atunci românii au avut în fruntea lor patrioţi curajoşi, precum Fedinand I, Ion I. C. Brătianu, Alexandru Marghiloman, Ion Inculeţ, Pan Halippa, Ion Pelivan, Daniel Ciugureanu etc.

La 27 august 1991, entuziaştii participanţi la Marea Adunare Naţională au aclamat independenţa Republicii Moldova, nerealizând că, prin acest act, era anulată decizia Sfatului Ţării din 27 martie 1918. Nimeni nu a cerut măcar integritatea Basarabiei prin reunirea teritoriilor din sudul şi din nordul acesteia, oferite Ucrainei de conducerea sovietică. Ulterior, unii lideri basarabeni aveau să relateze că au discutat cu conducerea de la Bucureşti problema unirii, dar nu au fost încurajaţi în demersul lor. Esenţial este, pentru istorie, că ei nu au avut curajul să declare public şi să propună unirea Republicii Moldova cu România.

La rândul lor, oficialii de la Bucureşti nu au avut nici măcar o singură luare de poziţie oficială în favoarea unirii Basarabiei cu România. În august 1991, prin decizia de recunoaştere a independenţei Ucrainei şi Moldovei, regimul de la Bucureşti nu a ţinut seama de hotărârile de unire din 1918 adoptate la Chişinău şi Cernăuţi. Preşedintele şi prim-ministrul aveau să explice că nu aveau acordul marilor puteri pentru a susţine unirea Basarabiei şi nordului Bucovinei cu România, dar, de fapt, ei nici nu au întreprins vreun demers în acest sens.

Dacă ar fi citit cartea de istorie, atât liderii politici din Basarabia şi nordul Bucovinei, cât şi cei din România, ar fi ştiut că generaţia de la 1918 nu a avut nici sprijinul, nici acordul marilor puteri, ci şi-au asumat singuri răspunderea, dând dovadă de iniţiativă şi determinare. Marea masă a populaţiei, stimulată de preoţi şi învăţători, a susţinut cu fermitate unirea Basarabiei cu România. În 1991, singura dorinţă a basarabenilor a fost să scape de sub dominaţia sovietică.

În anii următori, guvernele de la Bucureşti au avut alte priorităţi: ruperea de vechiul sistem (Tratatul de la Varşovia, CAER) şi obţinerea integrării în NATO şi UE. Ele au acceptat toate condiţiile impuse de liderii de la Washington şi Bruxelles, între care încheierea unor tratate de bază cu vecinii. Ca urmare, în 1997 preşedintele României a semnat un tratat cu preşedintele Ucrainei prin care se recunoşteau graniţele existente, adică anexarea Bucovinei, sudului şi nordului Basarabiei, precum şi a Insulei Şerpilor de către Ucraina.

Liderii de la Chişinău au fost preocupaţi de conservarea puterii proprii, de „întărirea statalităţii Republicii Moldova”. Este semnificativ faptul că în campania pentru alegerile parlamentare din februarie 2019, niciun partid nu s-a prezentat cu un program în care să susțină necesitatea unirii Republicii Moldova cu România. Relaţiile Republicii Moldova cu România au cunoscut o evoluţie sinuoasă, optimiştii sperând că cele două state independente se vor „regăsi” în Uniunea Europeană.

Se cuvine menţionat faptul că Uniunea Sovietică şi apoi Federaţia Rusă au denunţat Pactul Molotov-Ribbentrop, nu însă şi articolul 1 din Tratatul de pace din 10 februarie 1947, după cum nici SUA, Marea Britanie, Australia, Bielorusia, Canada, Cehoslovacia, India, Noua Zeelandă, Ucraina şi Republica Sud-Africană, „state aflate în război cu România” (după cum se menţionează în preambulul acestuia) nu au făcut-o.

La rândul său, Ucraina, care este beneficiara pactului Molotov-Ribbentrop, nu numai că nu a fost obligată să înapoieze teritoriile româneşti, dar este „curtată” de Uniunea Europeană şi de NATO. Guvernele de la Bucureşti, urmând politica trasată de SUA, susţin orientarea euro-atlantică a Ucrainei, pe care o consideră prietenă, nepunându-şi măcar problema apărării românilor din această ţară, supuşi unui agresiv program de deznaţionalizare.

Din acest excurs istoric rezultă limpede că Marile Puteri, indiferent dacă aveau regimuri dictatoriale (Uniunea Sovietică, Germania) sau democratice (SUA, Marea Britanie, Franţa) şi-au urmărit întotdeauna propriile interese. Ca urmare, ocuparea Basarabiei s-a realizat cu complicitatea Marilor Puteri, iar speranţa celor care cred că unirea se va înfăptui cu sprijinul acestora este o gravă iluzie.

 

Note:

1 Aluzie la războiul din 1877-1878.
2 În 1957 diplomatul român Alexandru Cretzeanu a publicat la Londra cartea The Lost Oportunyty, în care se referea la „ocazia pierdută” de liderii politici de la Bucureşti de a negocia din vreme şi a scoate România din războiul purtat alături de Germania lui Hitler, pentru ca astfel să evite ocupaţia sovietică.

 

Referințe bibliografice:

 

1. Anghel Ion M., Poziţia României faţă de Basarabia – scurte consideraţii, în Politica externă şi diplomaţia României pe parcursul unui secol de la înfăptuirea României Mari. Vol. I, București, 2018.
2. Armata română în al Doilea Război Mondial. Eliberarea Basarabiei şi a părţii de nord a Bucovinei (22 iunie-26 iulie 1941).Coordonatori col. dr. Alesandru Duţu şi conf. univ. dr. Mihai Retegan, Bucureşti, 1996.
3. Documente privind istoria României între anii 1918-1944. Coordonator Ioan Scurtu, Bucureşti, 1995.
4. Gafencu Grigore, Jurnal. Iunie 1940-iulie 1942. Ediţie Ion Ardeleanu şi Vasile Arimia, Bucureşti, 1994.
5. „Monitorul oficial” din 22 septembrie 1944.
6. Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia, Chişinău, 1991.
7. Relaţiile româno-sovietice. Documente, Vol. I. 1917-1934. Redactor responsabil al ediţiei române Dumitru Preda, Bucureşti, 1999.
8. Relaţiile româno-sovietice. Documente, Vol. II. 1935-1941. Responsabil volum Costin Ionescu, Bucureşti, 2003.
9. „România liberă” din 24 august 1944.
10. Scurtu Ioan, Tezaurul României de la Moscova. Note şi mărturii despre activitatea Comisiei comune româno-ruse (2004-2012), Bucureşti, 2014.
11. Titulescu Nicolae, Basarabia, pământ românesc. Ediţie Ion Grecescu, Bucureşti, 1992.
12. „Universul” din 4 iulie 1940.

Ioan SCURTU

 Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXIX, 2019

27/04/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Protestul unui istoric român : „Asistăm la punerea în operă a unui program vizând ştergerea identităţii naţionale a poporului român „

 

 

 

 

Istoricul român Ioan Scurtu (n. 27 noiembrie 1940, Dochia, Neamț) a absolvit Facultatea de Istorie a Universității din București în anul 1962, devenind doctor în istorie (1971) a fost cadru didactic la Facultatea de Istorie, Universitatea din București între 1962 și 2004, apoi la Universitatea Spiru Haret și la Facultatea de Arhivistică.
A ocupat diferite funcții profesionale: șeful catedrei Istoria românilor 1990 – 2003, Universitatea din București, director general al Arhivelor Naționale, 1991 – 1996, director al Institutului Nicolae Iorga (2001 – 2006), director general-adjunct al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 din 2004, președintele Societății de Știinte Istorice din România, din 1998, membru titular al Academiei Oamenilor de Știință din România din 1998, prorector al Universității Spiru Haret, 2004 – 2007, decanul Facultății de Istorie, Muzeologie și Arhivistică a Universității Spiru Haret din 2007.

A fost și consilier al președintelui Ion Iliescu în mandatul acestuia din 2000-2004.A publicat peste 100 de cărți, dintre care 28 personale (de autor), 38 în calitate de coordonator și coautor, 53 coautor; 7 în limbi de circulație internațională.

De asemenea, a publicat circa 220 de studii în reviste de specialitate, dintre care 209 de autor, iar 22 în limbi de circulație internațională (engleză, franceză, rusă, germană).

O parte din acestea au fost publicate în volumul Ioan Scurtu: Studii de istorie (2002, 574 pagini).

Se adaugă mai mult de 25 de prefațe, studii introductive, recenzii, note bibliografice.
Profesorul Ioan Scurtu, unul dintre istoricii de marcă ai ţării, este universitarul patriot şi de curaj, pe care-l preocupă pericolul în care se află identitatea românească, supusă unor atacuri nedemne şi lăsată pradă unor interese uşor de identificat.

 

 

„Asistăm la punerea în operă a unui program vizând ştergerea identităţii naţionale a poporului român.”

 

 

După 25 de ani de libertate, asistăm la tentative vizibile de ştergere a identităţii naţionale, puse în practică de cei care „s-au săturat de România”. Trecutul este „rescris”, ca într-un cunoscut roman („1984”), iar studiul istoriei devine un fel de infracţiune, un demers „naţionalist”.

Cine are interesul să-i văduvească pe români de cercetarea propriului lor trecut?

Se desfăşoară o amplă campanie mediatică, prin care se acreditează ideea că românii nu au capacitatea de a se conduce prin ei înşişi, nu au realizat nimic viabil de-a lungul timpului, istoria lor este o succesiune de mituri, de care trebuie să se debaraseze.

Câţiva intelectuali, autoproclamaţi exponenţi ai societăţii civile, au acaparat mass-media (presă scrisă, TV, edituri, radio), desfăşurând o campanie intensă şi sistematică de denigrare a poporului român.

Unul dintre aceştia, H.-R. Patapievici, scria: “În toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut”.

Cu alte cuvinte, românii au fost pe post de closet public. Ca urmare, să-i scoatem din conştiinţa naţională pe Decebal, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, pe Dimitrie Cantemir şi Alexandru Ioan Cuza.

Cine îndrăzneşte să-i evoce este un naţionalist, demn de dispreţul Europei şi al “societăţii civile”.

România însăşi este prezentată ca o ţară demnă de scârbă şi dispreţ. Să nu se mai spună că avem o ţară frumoasă, cu imense bogăţii, care merită să fie cunoscută şi preţuită (aşa cum făcuse Papa Ioan Paul al II-lea, care a numit-o “Grădina Maicii Domnului”).

Foarte activ şi mediatizat este Lucian Boia, care şi-a modificat radical discursul de dinainte de 1989, apreciind că istoria românilor nu este decât o succesiune de mituri. În opinia sa, românii nu au fost decât nişte anexe ale marilor imperii, incapabili să-şi construiască o istorie reală.

Nici vorbă de vechime, continuitate, unitate, luptă pentru independenţă şi de alte asemenea “mituri”. Cei care susţin contrariul – A.D. Xenopol, Dimitrie Onciul, N. Iorga, Constantin C. Giurescu etc. etc. – sunt nişte naţionalişti, demni de tot dispreţul europenilor.

Obiectivul lui Boia şi al susţinătorilor săi este clar: “Marile decizii pe care trebuie să le ia astăzi societatea românească reprezintă o ruptură faţă de trecut, faţă de orice trecut”.

Cu alte cuvinte, românii să nu se inspire din faptele de demnitate naţională ale unui Ion I.C. Brătianu sau Nicolae Titulescu, ci să accepte tot ce li se cere.

Poporul român are un trecut incert, a venit de nicăieri şi se îndreaptă spre niciunde. Doar duşi de mână, ca orbeţii, românii ar putea ieşi la liman şi, ca urmare, ei trebuie să acepte cu recunoştinţă tot ce li se cere din afară. Guvernanţii au acţionat în acest spirit.

Au înstrăinat principalele bogăţii naturale, au încheiat contracte dezastruoase, au pus în operă privatizări scandaloase în favoarea străinilor. Românii au fost practic eliminaţi de guvernanţii de după 1989 din reconstrucţia economiei naţionale.

Una dintre direcţiile de ştergere a memoriei româneşti este abandonarea monumentelor istorice. Au românii vocaţia distrugerii a tot ce-i leagă de trecut?

Asistăm la punerea în operă a unui program vizând ştergerea identităţii naţionale a poporului român. În 2013, am participat la lansarea cărţii „Palate din Bucureşti”, de Ion Narcis Dorin, prilej cu care am aflat că, în cei 25 ani de după 1989, s-au demolat mai multe monumente istorice şi de artă decât în 45 de ani de comunism.

Guvernanţii, prin aşa-zisa “restitutio in integrum”, au deschis calea unor uriaşe abuzuri, la care s-a asociat din plin şi justiţia. Au fost restituite clădiri istorice – care făceau parte din patrimoniul naţional – pe care proprietarii (mulţi dintre ei obţinând decizii judecătoreşti pe baza unor acte false) le-au demolat, pentru a face loc unor clădiri “moderne”, din beton şi sticlă. Evident că asemenea acte au avut loc cu implicarea Ministerului Culturii – care, culmea, se mai numeşte şi al Patrimoniului -, care are obligaţia de a păstra monumentele istorice şi de artă, precum şi cu ajutorul primăriilor, care au dat avize de demolare.

După 1989, s-a mai înregistrat un fenomen curios, girat de guvernanţii de la Bucureşti: renovarea pe banii statului a unor clădiri monumente istorice şi apoi restituirea lor către proprietari, reali sau fictivi.

Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, prevedea că bunurile care până la acea dată au aparţiunut statului maghiar treceau de drept în proprietatea statului român.

Nesocotind acest Tratat, guvernele şi justiţia română au restituit multe clădiri unor etnici maghiari, după ce, prin grija miniştrilor Culturii (lideri ai UDMR), acestea au fost refăcute şi renovate cu bani grei de la bugetul statului român. Toate acestea, în timp ce numeroase castele, cazinouri, palate, cule româneşti au fost lăsate în paragină.

Nici măcar în “Anul Brâncoveanu” (2014) nu s-au acordat fondurile necesare pentru refacerea unor biserici şi palate construite de marele domnitor.„Realizarea unui grup statuar, care să fie dezvelit la Alba Iulia, cu prilejul centenarului Marii Uniri, ar trebui să constituie un obiectiv esenţial al guvernanţilor”

Majoritatea oraşelor din Transilvania nu au statui, busturi şi alte monumente construite în ultimii 25 de ani. Dacă n-ar fi cele ridicate în perioada interbelică şi chiar în anii comunismului, pieţele ar fi dominate doar de eroii altora. Nu au găsit autorităţile postdecembriste figuri eroice în istoria românilor?

Pe întreg teritoriul Transilvaniei s-au instalat zeci de busturi şi alte monumente prin care sunt omagiaţi diverşi lideri maghiari. Între aceştia, şi un criminal de război, ucigaş de români, Albert Wass, omagiat la Odorheiul Secuiesc. De altfel, liderii UDMR nu s-au disociat niciodată de politica horthystă, nici de liderii lor comunişti.

Cu complicitatea guvernanţilor români, în judeţele Harghita şi Covasna s-a constituit “de facto” un “ţinut secuiesc”, în care aplicarea legilor României este facultativă. În ultimii ani se acţionează intens pentru legalizarea acestuia şi constituirea unei enclave teritoriale pe criterii etnice.

Confruntându-se cu această realitate, prefectul de Harghita a contestat în instanţă mai multe hotărâri ale consiliilor locale din judeţ, privind autonomia “ţinutului secuiesc”, deoarece încălcau Constituţia, care prevede că România este stat naţional unitar.

Guvernul Ponta nu numai că nu a acţionat pentru impunerea legalităţii, ci l-a destituit, în august 2014, pe prefectul român, înlocuindu-l cu un prefect maghiar, susţinut de UDMR.

Am fost recent în cele două judeţe şi am avut senzaţia că mă aflu în Ungaria. Presa, televiziunea, radioul, carţile din librării, toate făceau propagangă revizionistă ungurească.

Nu numai în magazine, dar şi la chioşcurile de pe trotuar, se vând hărţi, vase, tricouri cu Ungaria Mare, în care Transilvania este parte a acesteia. Românii de aici sunt trataţi ca străini şi presaţi să plece cât mai repede şi cât mai departe. În acest timp, oficialităţile de la Bucureşti dau asigurări românilor că totul este în regulă, să nu se îngrijoreze, deoarece totul nu este decât o propagandă a “extremiştilor români”.

În curând, vom aniversa 100 de ani de la Marea Unire. La Alba Iulia nu există încă un monument dedicat acestui eveniment. Mai este timp pentru construcţia unui grup statuar sau a unei alei dedicate „măreţelor umbre” de la 1918?Realizarea unui grup statuar, care să fie dezvelit la Alba Iulia cu prilejul centenarului Marii Uniri, ar trebui să constituie un obiectiv esenţial al guvernanţilor.

Personal cred că un asemenea monument ar putea fi amplasat pe platoul din faţa Catedralei Încoronării. Şi în Bucureşti ar trebui să existe un astfel de monument, eventual în Piaţa Unirii. Asemenea opere necesită timp de gândire şi de execuţie, iar 2018 “bate la uşă”.

Ministerul Culturii ar trebui să lanseze concursul, pentru a nu intra în criză de timp, dacă se doreşte cu adevărat inaugurarea unor asemenea monumente. Desigur, poate fi realizat şi un “rond special” – de felul celui aflat pe Câmpia Libertăţii de la Blaj sau în faţa Mausoleului de la Mărăşeşti.

Idei pot fi multe, important este ca guvernul să ia iniţiativa şi să asigure susţinerea financiară.

„Vreau ca istoria naţională să-şi capete locul cuvenit în şcoală, în societatea românească în general, pentru ca românii să fie mândri de trecutul lor, aşa cum sunt toate popoarele civilizate din lume”

Cum integrarea europeană este un fenomen istoric în curs, vă rog să comentaţi afirmaţia recentă a preşedintelui Johannis, care a spus că doreşte o „integrare completă” a României în UE.

Să fie aici o trimitere la linia conservatoare, de pierdere a identităţii naţionale, promovate de Bruxelles?În opinia mea, cei mai mulţi dintre politicienii români nu au înţeles ce înseamnă integrarea europeană.

Slugarnici şi lipsiţi de coloană vertebrală, aceştia nu au negociat cu adevărat aderarea României la Uniunea Europeană, ci au acceptat tot ce li s-a cerut, pentru a demonstra că sunt “democraţi” şi deschişi spre “economia de piaţă”.

Aceasta este principala explicaţie a faptului că, după aderare, România nu numai că nu şi-a consolidat statutul internaţional, dar a devenit o ţară fără o politică naţională, preocupată doar “să facă frumos” în faţa Bruxelles-ului. De aici şi un anumit dispreţ pentru România, care nu este tratată ca un membru cu drepturi depline, ci ca unul care nu merită să stea decât în colţul mesei şi să i se aducă mereu reproşuri.

În consecinţă, eu înţeleg declaraţia recentă a preşedintelui României ca o hotărâre de a se înceta cu această atitudine faţă de ţara noastră şi de a fi tratată ca un stat care este pe deplin integrat în Uniunea Europeană.

Eu nu înţeleg, prin Europa unită, un continent uniform, croit după un model al teoreticienilor de laborator sau impus de statele puternice şi mari. Eu doresc o Europă armonioasă, în care fiecare ţară vine cu propriile sale valori, o Europă a civilizaţiilor, a cetăţenilor egali în drepturi şi în obligaţii.

În acea Europă, România îşi va avea locul meritat, prin mărimea teritoriului şi resursele naturale, prin populaţia ei inteligentă şi creativă, prin zestrea intelectuală şi trecutul său milenar.

Cu condiţia ca liderii politici să scape de complexul de inferioritate de care sunt dominaţi în faţa “celor mari”, să acţioneze cu hotărâre pentru progresul ţării lor şi pentru o propagandă activă pe plan internaţional.

Vreau ca istoria naţională să-şi capete locul cuvenit în şcoală, în mass-media, în societatea românească în general, pentru ca românii să fie mândri de trecutul lor, aşa cum sunt toate popoarele civilizate din lume.

Atunci denigratorii de profesie, precum cei menţionaţi mai sus, nu vor mai avea succes şi nici credibilitate, vor deveni nişte epave jalnice într-o lume care-i cunoaşte cu adevărat pe români şi-i respectă aşa cum se cuvine.

Am studiat programul TV publicat vineri 16 ianuarie 2015 şi am constatat că la TVR istoria românilor beneficiază de “5 minute de istorie” pe programul 2 (excelenta emisiune realizată de Adrian Cioroianu), în timp ce “Cultura minorităţilor” are câte o jumătate de oră în cinci zile din săptămână, pe acelaşi program.

Partea “leului” revine emisiunilor ”Maghiarii de pe unu” (TVR 1) şi “Maghiarii de pe doi” (TVR 2), câte o oră şi jumătate de fiecare, trei zile pe săptămână. Şi se zice că TVR este “televiziune naţională!”.

Sunt tot mai mulţi cei care cred că salvarea identităţii naţionale, întărirea statului şi protecţia maximă a naţiunii ar putea fi înfăptuite doar de monarhie. Monarhia salvează România. Dv. ce credeţi?Monarhia a avut un rol important în istoria românilor.

Eu am publicat cartea Istoria românilor în timpul celor patru regi, patru volume, câte unul pentru fiecare rege: Carol I, Ferdinand, Carol II, Mihai, care s-a tipărit în patru ediţii, fapt de demonstrează interesul românilor pentru acest subiect. Evident, monarhii respectivi au acţionat în condiţii istorice diferite, iar personalitatea lor şi-a pus amprenta asupra politicii din cei 81 ani de existenţă a acestei instituţii.

Propaganda monarhică actuală pune accentul pe activitatea lui Carol I, se vorbeşte puţin de Ferdinand – sub domnia căruia s-a realizat Marea Unire din 1918 – şi este ocultată domnia de 10 ani a lui Carol al II-lea, în timpul căreia România a realizat progrese spectaculoase (pierderea integrităţii teritoriale s-a datorat celor două mari puteri totalitare – Uniunea Sovietică şi Germania, iar insuficienta dotare a armatei este imputabilă întregii clase politice, inclusiv regelui).

Se evidenţiază faptul că regele Mihai şi-a legat numele de actul istoric de la 23 august 1944, şi de opoziţia faţă de ascensiunea comuniştilor spre acapararea puterii în stat.

Pe de altă parte sunt trecute cu vederea alte fapte: la 6 martie 1945 regele a semnat decretul de numire a guvernului Groza, la 9 mai 1945 a inaugurat statuia Ostaşului Sovietic eliberator, amplasată în faţa Guvernului României, la 1 decembrie 1946 a deschis lucrările Adunării Deputaţilor constituită în urma alegerilor falsificate din 19 noiembrie 1946.

Istoria este complexă şi nu poate fi redusă doar la aspectele pozitive şi la speculaţii, aşa cum procedează adesea realizatorii emisiunii “Ora Regelui” de la TVR (pe când o emisiune “Ora Republicii”? Este o realitate că, în 1947, numai România mai avea un regim monarhic în această parte a Europei, iar la 30 decembrie, regele a trebuit să abdice.

Evident, decizia a fost luată la Kremlin de I.V. Stalin, care a cerut să nu se recurgă la violenţă, având în vedere faptul că regele Mihai era decorat cu Ordinul “Victoria”, cea mai înaltă distincţie sovietică.

Venirea regelui în România, după 1989, este un fapt normal, la fel şi onorurile de care se bucură. Pe de altă parte, mărturisesc că-mi displace rapacitatea unor membri (reali sau autoproclamaţi) ai Casei Regale, care s-au grăbit să intre în posesia a cât mai multe bunuri.

Faptul că prinţul Paul a fost audiat la DNA în dosarul retrocedărilor ilegale de terenuri constituie o realitate mai mult decât penibilă. Guvernul Tăriceanu s-a dovedit extrem de culant când a decis să-i împroprietărească pe unii membri ai Casei Regale (adevăraţi sau închipuiţi) cu anumite bunuri care aparţineau statului român.

La rândul ei, justiţia (independenta şi intangibila justiţie românească!) nu a luat în calcul faptul că, atunci când s-a călugărit, principesa Ileana (maica Alexandra) a renunţat la toate bunurile materiale (inclusiv castelul Bran, ce-i fusese lăsat moştenire de regina Maria) şi, ca urmare, a decis să fie restituit fiilor acesteia.

Astfel, acest celebru monument istoric şi de artă a devenit locaţie pentru botezuri şi nunţi, iar piesele valoroase au fost evacuate în garnizoana grănicerilor, care şi aceasta urmează să fie retrocedată printr-un şiretlic juridic.

După cum justiţia şi guvernanţii nu au ţinut seama de faptul că legea din 1884, pentru constituirea Domeniilor Coroanei, prevedea că regele benficiază de veniturile obţinute (uzufructul) de pe moşiile respective, şi nu era proprietar al acestora, care aparţineau statului român.

Un partid de pe scena politică a propus un referendum prin care românii să decidă dacă vor sau nu reinstaurarea monarhiei. Care este poziţia dv.?Având în vedere contextul în care regele a fost nevoit să abdice, ar fi util un referendum prin care românii să se pronunţe dacă doresc ca România să fie monarhie sau republică.

Totodată, trebuie să se ţină seama de faptul că toate constituţiile din vremea monarhiei ereditare (1866, 1923, 1938) prevăd:

“Puterile constituţionale ale regelui sunt ereditare în linie coborâtoare directă şi legitimă a Majestăţii Sale regele Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul primogenitură şi cu excluderea perpetuă a femeilor şi coborâtorilor lor.

Coborâtorii Majestăţii Sale vor fi crescuţi în religiunea ortodoxă a Răsăritului” (Constituţia din 1923, art. 77).

Ca urmare – dacă s-ar reveni la regimul monarhic şi se va aplica acest articol – nici unul dintre actualii membri ai familiei regale nu poate ocupa tronul. În 1997, regele Mihai a numit-o pe principesa Margareta în calitatea de succesoare la conducerea Casei Regale, fapt ce ţine de organizarea internă a acestei Case şi nu de regimul politic din ţara noastră.

Un rege al României trebuie să fie bărbat, prim născut, din familia de Hohenzollern, ceea ce pare a fi o imposibilitate practică. Sau, odată cu referendumul, să se renunţe la această prevedere constituţională, inclusiv în privinţa religiei, dacă este avut în vedere principele Nicolae, nepotul regelui Mihai, care şi-a oferit “serviciile” declarând: “Dacă ţara, românii mă vor chema, sunt pregătit să răspund chemării lor”.

Dar acestea sunt mai curând speculaţii, monarhia fiind o instituţie istoriceşte depăşită.La capitolul figuri istorice controversate se află, din nefericire, mareşalul Ion Antonescu – pentru unii, criminal de război, pentru alţii, erou naţional.

Ce se poate spune, în actualul context internaţional, despre această tragică figură a istoriei noastre moderne?Ion Antonescu a fost un militar român care şi-a adus contribuţia la făurirea unităţii naţionale, în calitate de şef al Biroului Operaţii din Cadrul Marelui Cartier General.

Apreciind rolul său în războiul din 1916-1918, regele Ferdinand l-a decorat cu cea mai înaltă distincţie militară – Ordinul “Mihai Viteazul”.A avut un rol important în cadrul delegaţiei române la Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920), care a recunoscut, prin tratate, unirea Bucovinei, Transilvaniei şi Basarabiei cu România.

În calitate de ataşat militar la Londra şi Paris, de şef al Şcolii Superioare de Război, de şef al Marelui Stat Major al Armatei Române, Ion Antonescu s-a remarcat prin exigenţă, corectitudine şi patriotism. şi-a asumat conducerea ţării în condiţiile dramatice de după sfărâmarea graniţelor României, când toţi politicienii, în frunte cu Iuliu Maniu, s-au dat deoparte, promiţându-i sprijinul.

A crezut că, angajând România în război alături de Germania, poate reface graniţa de Est, eliberând Basarabia şi nordul Bucovinei ocupate de sovietici, dar până la urmă a eşuat.A aplicat în România politica antisemită dusă la extrem (holocaust), deportând sute de mii de evrei în Transnistria, dintre care 123.710 (după calculele lui Dinu C. Giurescu) şi-au pierdut viaţa.

O asemenea politică nu poate avea nici o justificare, deoarece nu viza opozanţi ai regimului, ci bătrâni, femei, copii, bolnavi, pe toţi evreii în general, care au fost ridicaţi din casele lor şi trimişi peste Nistru (în Transnistria), unde au murit fără a fi avut vreo vină.

Totuşi, nu poate fi trecut cu vederea faptul că în timpul regimului Antonescu a funcţionat, în Bucureşti, singurul Teatru Evreiesc din Europa şi că, la sfârsitul acestui măcel, în România trăia cea mai numeroasă comunitate evreiască de pe acest continent.

„G. Călinescu: «Personalitatea lui Iorga e covârşitoare»”În fine, se cuvine menţionată o altă persona non grata pentru denigratorii poporului român: Nicolae Iorga. Se vorbeşte tot mai puţin de marele istoric, iar cine o face riscă a fi trecut în rândul „ciumat” al naţionaliştilor.

De ce s-a ajuns aici?Nicolae Iorga, ucis de legionari la 27 noiembrie 1940, în timpul guvernării Antonescu, a avut o uriaşă contribuţie la cultura românească şi universală.

Larga sa recunoaştere pe toate meridianele globului îi irită pe “civiştii” care trebuie să susţină că poporul român este unul periferic, lipsit de valori autentice, că doar nişte naţionalişti, autohtonişti şi antieuropeni inventează “mituri”.

A fost profesor la Facultatera de Litere şi Filosofie, director al Institutului de Studii Sud-Est Europene şi al Institutului de Istorie Universală (pe care le-a întemeiat), rector au Universităţii din Bucureşti, preşedintele Ligii Culturale Române, întemeietorul Universităţii Populare de la Vălenii de Munte, preşedintele Comitetului Monumentelor Istorice, directorul gazetelor “Neamul Românesc” şi “Neamul Românesc pentru popor”, al “Revistei Istorice”, al “Revue Historique des Études Sud-Est Européennes” (înfiinţate de dânsul), întemeietorul Casei Române de la Veneţia şi al Casei Române de la Fontenay-aux-Roses, preşedintele Partidului Naţionalist-Democrat, primul preşedinte al Adunării Deputaţilor de după Marea Unire (1919), preşedintele Consiliului de Miniştri (1931-1932), consilier regal (1938-1940), preşedinte al Senatului (1940).

A fost membru al Academniei Române, al Academiilor din Stockholm, Cracovia, Santiago de Chile, doctor Honoris Causa al Universităţilor din Strasbourg, Lyon, Geneva, Vilnius, Orford, Paris, Bratislava, Roma, Alger, vicepreşedinte al Comitetului internaţional al Istoricilor.

N. Iorga a scris 1.003 volume, între care istoria românilor în 10 volume, istoria Imperiului Bizantin, istoria statelor balcanice, istoria Imperiului Otoman, istoria românilor din Transilvania, istoria presei, istoria bisericii, istoria armatei, istoria comerţului, istoria învăţământului, istoria artei etc. etc. – multe dintre acestea publicate în limbi străine (franceză, germană).

A fost un reputat istoric şi critic literar, autor a peste 40 de piese de teatru, cele mai multe cu tematică istorică etc. etc.După ce, în 1926-1928, a publicat 4 volume, intitulate Essai de synthèse de l’ Histoire de l’humanité, în 1940 a început să scrie Istoriologia umană, la care tocmai lucra când a fost răpit de legionari. Ar fi fost o operă de căpătâi a întregii umanităţi.

George Călinescu aprecia: “Personalitatea lui Iorga e covârşitoare”. Lucian Boia consideră că N. Iorga este un “naţionalist” şi un “autohtonist” al cărui mesaj este depăşit şi, deci, nefolositor.

Daţi-mi voie să cred că George Călinescu a făcut o judecată de valoare ştiinţifică, în timp ce epigonul său s-a rătăcit în meandrele politicianismului de duzină.

prof.dr.  

23/03/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: