CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

SITUATIA PRESEI BASARABENE DE LIMBA ROMANA IN TIMPUL OCUPATIEI TARISTE (1812 – 1918)

Fișier:Bessarabia Gubernia CoA 2.png
Stema Basarabiei tariste la 1826

Presa în Basarabia Ţaristă (1812 – 1918)

Ruşii au avut grijă să oprească cât mai mult răspândirea culturii româneşti în rândul populaţiei Basarabiei. Nu este de mirare prin urmare că literatura populară transmisă pe cale orală a cunoscut o atât de mare înflorire. Literatura scrisă a avut extrem de puţini sorţi de izbândă.

Acelaşi lucru se poate spune şi despre ziarele şi revistele Basarabiei. Se cunoaşte cât de mare amploare au luat în secolul al XIX-lea publicaţiile periodice şi cât de bine au suplinit ele de atunci nevoia tot mai acută de informare a populaţiei. În orice stat democratic presa a ajuns să reprezinte practic „a patra putere în stat.” Orice dictatură s-a temut de libertatea presei şi de urmările pe care această libertate le-ar putea avea.

În inventarele întocmite în perioada dintre cele două războaie mondiale în Basarabia au fost consemnate numeroase titluri de tipărituri româneşti, care ar putea înşela ochiul cercetătorului neavizat. Trebuie ştiut de la bun început că aceste titluri reprezintă totalitatea tipăriturilor româneşti de orice fel apărute în Basarabia în cursul celor peste o sută de ani de dominaţie rusească. Dintre acestea, cum se va vedea, ziare au fost foarte puţine.

Aşadar, conform statisticii efectuate de Alexandru Bldur, între anii 1812 şi 1880 au apărut 116 tipărituri româneşti în Basarabia, urmate de încă 114 pentru perioada 1881-1918. Totalul ar fi fost de 230 de titluri româneşti, marea lor majoritate referindu-se la domeniul folclorului şi la cel al literaturii religioase. (1)

Alt cercetător român, preotul Paul Mihailovici, susţinea chiar că a înregistrat un număr de 480 de ediţii catalogate, ceea ce ar presupune că totalul tipăriturilor româneşti în Basarabia s-ar putea ridica până la aproximativ o mie de denumiri. (2) Tot el constata că pe ansamblu limba acestor tipărituri era curat românească, lipsind neologismele apărute în cursul secolului modernizator al XIX-lea.

Acelaşi cercetător remarca existenţa a trei perioade relativ distincte în evoluţia scrisului tipărit românesc în Basarabia: una până pe la 1870, când publicaţiile şi cărţile româneşti au putut apărea fără prea multe greutăţi, o a doua între 1870-1905, care a reprezentat o epocă de decădere şi de opresiune, şi o ultimă perioadă începând din 1905, când au reapărut unele facilităţi şi din nou s-a putut publica în limba română.

Presa propriu-zisă însă, repetăm, a fost foarte vitregită în Basarabia.

În această provincie năpăstuită şi izolată, presa a apărut extrem de târziu. Prima jumătate a secolului al XIX-lea nu a cunoscut niciun titlu şi niciun exemplar de ziar sau revistă în Basarabia! Abia în anul 1854 autorităţile oblastiei au consimţit să apară un oficios în limba rusă, intitulat Bessarabskaia Oblastnâia Vedomosti. El avea o apariţie neregulată (de două-trei ori pe săptămână) şi nu era citit aproape de nimeni, locuitorii necunoscând, cum bine se ştie, limba autorităţilor. Prin urmare, acest prim periodic basarabean lor nu le spunea absolut nimic.

Abia de la 1 iulie 1867 s-a putut obţine aprobarea pentru apariţia revistei clericale Bessarabskia Eparhialnâia Vedomosti (Buletinul eparhiei basarabene), atât în limba rusă, cât şi în limba română. După cum s-a văzut însă, peste numai patru ani, în 1871, limba română a fost din nou exclusă din paginile sale, periodicul redevenind complet rusesc.

Fișier:Coat of arms of Bessarabia.png
Stema Basarabiei tariste la 1878

Primul ziar particular zilnic în limba rusă a apărut mult mai târziu, abia în perioada 1889-1897, sub numele de Bessarabski Vestnik. Din 1897, Kruşevan a început să scoată ziarul Bessarabeţ, şi tot el va edita şi ziarul Drug.

Primul ziar democratic în Basarabia a apărut în 1903: Bessarabskaia Jizni, care era zilnic şi a fost scos iniţial de românul Alexandru Nour, apoi de rusul Zaharov. A dăinuit până în anul 1918.

În sfârşit, alte ziare ruseşti, de mai mică importanţă, apărute în Basarabia, au fost: Eho Bessarabii (1906-1910), Bessarabskaia Mâsli (1909-1913), Golos Kişineva (1914) şi câteva săptămânale fără însemnătate. În general, cu excepţia ziarului Bessarabskaia Jizni, apropiat cercurilor de stânga, întreaga presă rusească din Basarabia a slujit cu multă fidelitate interesele autorităţilor ocupante.

Românii au încercat să obţină un ziar propriu, care să apară în limba lor maternă, mult mai devreme, existând atestări ale cererilor lor în anii 1848, 1858 şi 1863, dar de fiecare dată au fost respinşi. Astfel, în 1848, spre exemplu, în directă legătură cu marile mişcări revoluţionare ce cuprinseseră întreaga naţiune, românii din Basarabia au cerut aprobarea tipăririi ziarului Românul. Cererea corespunzătoare a fost înaintată guvernului rusesc prin tipograful Achim Popov. Guvernul însă a refuzat să dea autorizaţia necesară.

În anii 1856-1865 s-a agitat îndelung chestiunea scoaterii la Chişinău a unei reviste cu text paralel româno-rus. Chestiunea a pornit de la un memoriu prezentat de Ioan Dabija, însărcinatului cu afacerile armatei ruse de sud, generalul-aghiotant Kotzebue, la 28 martie 1856. Autorul constata că acei ce guvernau principatele române urmăreau nimicirea legăturilor dintre Moldo-Valahia şi Rusia, recurgând la compromiterea religie ortodoxe şi lăsând ca moşiile să treacă în mâna străinilor.

Ca urmare, el propunea ca românii basarabeni să meargă să predea în principate, iar moldo-valahii să vină în şcolile spirituale din Rusia. Sensul ascuns al acestui memoriu a fost însă sesizat şi el nu a avut ecou.

Un al doilea memoriu a fost trimis de I. Dabija la 12 februarie 1858 către guvernatorul civil al Basarabiei, Fonton de Veraillan, propunând scoaterea în principate a unei reviste sau ziar pentru a contrabalansa sau a combate curentul ostil Rusiei din presa românească şi, paralel, a scoate la Chişinău o revistă în limba română prin stăruinţa înşişi a basarabenilor.

Guvernatorul a aprobat memoriul şi l-a expediat mai departe ministrului instrucţiunii publice al imperiului. El adăuga cum că a luat contact cu eventualii colaboratori ai acestei reviste, în frunte cu Constantin Stamati, Alexandru Cotruţă, Alexandru Haşdeu, Ioan Dabija etc., dispuşi a contribui la realizarea ei. Denumirea revistei ar fi urmat să fie Steluţa Prutului, dechizând totodată calea participării şi a unor colaboratori din Moldova, fiind deja nominalizat ca sigur colaborator episcopul Filaret Scriban. Scopul declarat al revistei era: să apere religia ortodoxă, să răspândească adevărul în raporturile moldo-valahilor cu Rusia şi să servească de intermediar literar între ambele aceste naţionalităţi de aceeaşi confesiune.

Literele româneşti urmau a fi importate din principate, fiind nevoie şi de un corector român. Pentru propagandă, un număr de exemplare trebuiau să fie răspândite în principate gratuit, pentru aceasta fiind nevoie de ajutor material. La toate aceste solicitări, guvernatorul general de la Odesa, Strogonov, a răspuns negativ, iar ţarul a aprobat fără reţinere acest gest.

Dar neînfrântul Dabija a continuat să trimită noi scrisori, conţinând noi argumente în favoarea cererilor sale: nevoia de a răspunde la calomniile din principate la adresa Rusiei; începerea răspândirii ziarelor moldoveneşti în Basarabia (în 1861, de exemplu, erau patru abonamente la Chişinău, două la Bălţi şi două la Hotin); faptul că, probabil ascultând vocile auzite de peste Prut, numai basarabenii nu şi-au arătat sentimentele de fidelitate pentru Imperiul rus cu ocazia revoluţiei poloneze. Tot el anexa o corespondenţă din Chişinău inserată în ziarul bucureştean Dachia din 24 martie 1861, în care se arăta: „Aceasta e tot ce putem face noi, cei doi, trei, care avem cunoştinţa originii noastre. Vechii boieri nu mai sunt cu noi, părăsindu-ne cum berbecii părăsesc oile.

Cei doi, trei, care mai vorbesc moldoveneşte, şi ei s-au risipit ca pătârnichile.” (3) În răspunsul dat de Dabija acestei afirmaţii în gazeta Peterburgskie Vedomosti se spunea că, dimpotrivă, moldovenii din Basarabia cunoşteau originea lor, vorbeau româneşte, trăiau foarte bine pe pământul strămoşesc, că în instituţiile de judecată luau parte aleşii moldovenilor şi că mulţi boieri autohtoni, precum familiile Sturdza, Hâncu, Catargiu, Dabija, au ajuns la trepte înalte în administraţia Rusiei. Dar noul guvernator al Basarabiei, Velio, a respins şi aceste noi cereri.

În schimb, Velio propunea înfiinţarea unui periodic numai pentru Basarabia, nu şi pentru principate, care să aibe un caracter real, pentru a vorbi populaţiei despre trecutul ei, despre sistemul de gospodărire şi de credit, despre legi, ca o întreprindere particulară, dar ajutată printr-un număr de abonamente obligatorii şi o alocaţie în bani din venitul mânăstirilor. Velio mai arăta că ieromonahul Teofan şi-a luat angajamentul formal să înfiinţeze o revistă ruso-moldovenească având un caracter moral-religios, dar că acum nu se mai ţinea de cuvânt. Şi revista atât de mult dorită tot n-a apărut.

La 5 iulie 1864, Dabija aducea la cunoştinţa guvernatorului dorinţa arhiereului Filaret Scriban de a colabora la o eventuală revistă moldovenească din Basarabia. Revista urma să se numească de această dată Basarabia sau Glasul românilor basarabeni. Dar noul guvernator al provinciei, Antonovici, s-a pronunţat iarăşi împotrivă. În sfârşit, ultima scrisoare a lui Dabija, cu acelaşi rezultat negativ, era datată din 29 decembrie 1864 şi era trimisă din Ismail, care pe atunci se afla pe teritoriul retrocedat României.

Pe lângă acest neobosit luptător pentru presa românească în Basarabia, şi alte vârfuri ale poporului român au făcut solicitări asemănătoare. Astfel, la 27 iunie 1862, moşierul Constantin Cristi îi cerea guvernatorului Fonton de Veraillan o autorizaţie pentru deschiderea „Tipografiei moldoveneşti”. Cererea i-a fost respinsă pentru motivul că boierul Cristi urmărea unirea Basarabiei cu România. Totuşi, deşi nu a obţinut aprobarea, el a cumpărat o asemenea tipografie, care va fi însă sechestrată de poliţie.

Boierii Cristi şi Casso au cerut şi autorizaţia de a scoate o revistă, respinsă şi ea. În corespondenţa secretă a autorităţilor ruseşti se spunea că ideea unirii Basarabiei cu România a renăscut din 1856, în urma zvonurilor că Rusia va ceda Basarabia, iar reforma judecătorească realizată în Rusia nu a fost extinsă şi în Basarabia. Însă baronul Velio a liniştit spiritele, scriind că partidul românofil exista într-adevăr, dar că „se compune în cea mai mare parte din visători tineri.” (4)

În 1863 şi moşierul Gheorghe Gore a cerut autorizaţie pentru scoaterea unui ziar românesc. Iar la 1865, boierul Nicolae Casso voia să aducă la Chişinău o tipografie românească, pe care o cumpărase la Paris. Toate aceste demersuri însă s-au soldat cu acelaşi rezultat, ruşii dând dovadă de o rară opacitate faţă de cele mai fireşti şi legitime aspiraţii.

Abia în anul 1884 a apărut la Chişinău un ziar românesc. Era Mesajerul Basarabiei, scos de Reabcic şi de Drumaşcu. Dar apariţia sa a fost probabil de scurtă durată, deoarece nu s-a mai păstrat niciun exemplar din tirajul, minim, pe care îl obţinuse.

Astfel, timp de un secol, autorităţile ruseşti s-au opus cu succes apariţiei presei româneşti, în ciuda celor mai presante demersuri. Exceptând cei patru ani ai apariţiei bilingve a Buletinului eparhial (1867-1871) şi anul 1884 al nesemnificativului Mesajer, se poate spune că românii nu au avut niciodată o presă în limba lor. O încercare de suplinire a acestui imens gol de informare a încercat să o facă noua generaţie de la 1905, dar de ea ne vom ocupa ceva mai târziu.

Vedeti şi…

Alte articole despre Basarabia Ţaristă aici…

Note:
1    Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, vol. III, Chişinău, 1940, p. 23.
2    Idem, Basarabia românească, Bucureşti, 1943, p. 72.
3    Idem, Istoria Basarabiei, vol. III, p. 92.
4    Ibidem, p. 98.

Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie

Sursa: Istoria md.

12/02/2011 Posted by | BASARABIA SI BUCOVINA | , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

MISTERUL MORTII LUI MIHAI EMINESCU

Mihai Eminescu (1850-1889)

Motto:Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut!

 Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.”

   Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic.

Istoria sa reală este însă cu totul alta.

 Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator.

Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti”. Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor.

Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri, şi de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate înafara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.

Mai potoliţi-l pe Eminescu!”

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”
Acesta este mesajul pe care francmasonul şi junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda va fi executată întocmai de cei din ţară pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani.

Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), care de altfel a şi fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lămureşte în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”, scrie el.
     „În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria.. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi.

Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883. Întemeiază Tribuna în 1884. În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal.

Condiţia semnării tratatului era deci amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. „Directiva de sus” s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.”
Într-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite regelui Carol I o telegramă prin care ameninţă România cu războiul. La Bucureşti au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care şi Societatea Carpaţii, în care activa Eminescu.

Este închis ziarul L’Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din ţară
. La fel şi Zamfir C. Arbore. Societatea Carpaţii este pur şi simplu desfiinţată, în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare.

Intimidaţi de aceste măsuri, o parte din militanţii pentru Ardeal se dezic de ideile lor şi îşi trădează confraţii, pentru a-şi salva propria piele. Printre ei se află Simţion şi Chibici, preşedinţii Societăţii Carpaţii, Ocăşeanu şi Siderescu, membri în conducerea aceleaşi societăţi, Grigore Ventura, ziarist la L’Independance Roumaine, acelaşi pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Rică Venturiano. În semn de obedienţă, toţi aceştia se vor implica plini de zel în acţiunea de internare forţată a lui Eminescu.

De ce era atât de incomod Eminescu
?

Privită în acest context, nebunia lui Eminescu, ca şi detaliile internării sale, capătă o nouă dimensiune. Nu mai poate fi vorba de un accident sau de o coincidenţă, ci de executarea comenzii trasate de la Viena : „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”
În perioada care va urma se fac eforturi importante pentru a convinge Tripla Alianţă că situaţia din România este sub control.

 Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Brătianu, P. P. Carp şi Titu Maiorescu merg în Germania pentru a calma spiritele. Ministrul de externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu merg la Viena, unde Grădişteanu îşi cere personal scuze pentru organizarea sărbătorii de la Iaşi, unde fusese dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare şi fusese citită poezia manifest a lui Eminescu, Doina.

Judecând după măsurile luate împotriva lui, Eminescu era cel mai incomod. Spre deosebire de ceilalţi, el nu putea fi convins cu niciun chip să renunţe la ideile şi principiile sale. Eminescu era membru activ în mai multe organizaţii care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal: Românismul (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege), Orientul, România Jună, Societatea Carpaţii, din care făcea parte şi Slavici.

Cu astfel de preocupări, nu este de mirare că era constant urmărit atât de poliţia şi serviciile secrete româneşti, cât şi de cele austro-ungare. În anturajul său erau infiltraţi mai mulţi informatori, printre care se număra şi Ocăşanu de la Societatea Carpaţii.

La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notă informativă în care arăta: „Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs, o întrunire publică cu un sens secret.

Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire [n.n după toate probabilităţile sursa era chiar Titu Maiorescu]. S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată.

 Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.”
    Această notă a dus în final la desfiinţarea Societăţii Carpaţi.
Activitatea sa ca jurnalist îl făcea cu atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare pentru a acţiona: ideile sale erau exprimate în mod magistral într-un ziar, Timpul, pe care îl transformase în cotidian naţional.

În această publicaţie demascase corupţia politicienilor români şi grasele comisioane pe care aceştia le încasaseră din concesionarea căilor ferate. Scrisese despre condiţionările umilitoare impuse României de puterile europene, în schimbul recunoaşterii Independenţei.

În 1880 declanşase o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunăreană”, problemă sensibilă pentru marile puteri europene. Participase activ la Iaşi la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare şi citise acolo în faţa mulţumii poezia manifest Doina.
    Acest eveniment naţional deranjase foarte mult puterile occidentale. În sfârşit, chiar în dimineaţa zile în care avea să fie dus cu forţa la balamuc, apăruse în Timpul un alt articol. Intitulat „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa încălcării dreptului la liberă exprimare şi demasca măsurile represive luate de guvernul Brătianu împotriva jurnalistului Emil Galli.

Titu Maiorescu pregătise internarea lui Eminescu încă de la primele ore ale dimineţii

Varianta cea mai des vehiculată despre cele petrecute pe 28 iunie 1883 este următoarea: În dimineaţa acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea în cap şi lovit de nebunie ar fi început să se certe cu soţia lui Slavici, la care locuia în gazdă, Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta îi trimite la orele şase dimineaţa un bilet lui Maiorescu, cerându-i să o scape de Eminescu.

Maiorescu
ia o măsură de excepţie – în loc să meargă direct la Slavici acasă, pentru a o salva pe soţia acestuia de „nebun”, se duce împreună cu Constantin Simţion, preşedintele Societăţii Carpaţi, la spitalul doctorului Şuţu şi, pentru suma de 300 de lei, aranjează internarea imediată a lui Eminescu. A doua ciudăţenie, Maiorescu, bazându-se exclusiv pe spusele acestei femei, cere direct internarea, şi nu examinarea lui Eminescu de către doctorul Şuţu, aşa cum ar fi fost firesc.

Întors acasă, se pomeneşte însă cu Eminescu, care avea cu el un exemplar din ziarul Timpul, în care tocmai îi apăruse articolul despre Emile Galli. Maiorescu nu-l întreabă nimic despre incidentul de dimineaţă cu doamna Slavici (presupunând că acesta ar fi avut într-adevăr loc). Îl trimite însă la sediul Societăţii Carpaţi, undePoliţia făcea percheziţie, pentru a se întâlni chipurile cu Simţion, complicele său la internare.

„Numai, de s-ar face asta fără greutate”
scrie Maiorescu în jurnalul său în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, după ce petrecuse o noapte de nesomn, sub apăsarea a ceea ce ştia că va face a doua zi. Nu se va face însă „fără greutate”, aşa cum îşi dorea Maiorescu, căci Eminescu îşi schimbă traseul.

Nu se duce la Societatea Carpaţii, unde totul s-ar fi făcut fără martori, ci la Capşa. La acea vreme Capşa nu era doar un local de lux, ci şi sediul Ambasadei SUA şi reşedinţa mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capşa în speranţa de a semnala abuzurile guvernului acestor diplomaţi şi în special ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care îl cunoştea personal şi care era un fervent apărător al drepturilor omului. Orchestratorii monstruosului complot sunt nevoiţi să îşi schimbe planul.

Scena cu pistolul relatată de Grigore Ventura – o nouă înscenare

La Capşa, Eminescu este abordat de Grigore Ventura . Aici, conform declaraţiilor lui Ventura , Eminescu ar fi început să ţină un discurs „politico-socialo-naţional” înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!”.

Semne clare de nebunie! Ventura , în loc să îl calmeze, îi ţine isonul şi îi propune să meargă împreună la palatul Cotroceni.. Ajunşi acolo află că Regele nu este în Bucureşti.. Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din camere şi apoi alertează Poliţiaun nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii Carpaţi, Siderescu şi Ocăşanu.

Ca un făcut, cei doi au cu ei o cămaşă de forţă.. Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi spre orele 19 îl duc la stabilimentul Şuţu, unde avea deja rezervat un loc de cu noaptea în cap.

Scena cu pistolul
de la Capşa şi declaraţia lui Eminescu îl va omorî pe Rege sunt piesele de rezistenţă ale tezei nebuniei sale. Ele sunt relatate însă doar de o singură persoană, Grigore Ventura, care va povesti acest episod în stânga şi dreapta, dar va ezita să scrie totuşi despre el, deşi era ziarist. Scena va fi consemnată de-abia în octombrie 1911 de Al. Ciurcu într-un articol apărut în Adevărul, „Eminescu, din amintirile mele”.

Povestea lui Grigore Ventura nu stă însă deloc în picioare din mai multe motive. În primul rând, Ventura susţine că a asistat la toate evenimentele din acea zi. Fiind principalul martor, ar fi trebuit să apară în procesul verbal încheiat de Poliţie, ori numele său nu apare deloc.

 Ventura susţine că el este cel care a alertat Poliţia, ori în procesul verbal este consemnat că poliţia a fost sesizată de domnii Ocăşeanu şi Siderescu. Aceştia dau însă detalii pe care nu aveau cum să le cunoască, întrucât nu fuseseră prezenţi la faţa locului.

 Ceea ce arată că cineva îi informase. Acesta nu poate fi decât Ventura, care a avut rolul de a-l intercepta pe Eminescu şi a face în aşa fel încât acesta să poată fi luat pe sus dintr-un loc izolat şi dus la psihiatrie, în condiţiile în care primul plan imaginat de Maiorescu căzuse. Ventura a imaginat apoi şi a răspândit povestea cu pistolul pentru a crea impresia că Eminescu era nebun şi a justifica astfel internarea.

Celălalt martor al acestei scene
, doamna Vautier, soţia patronului de la Capşa, despre care Ventura spune că a fost persoana ameninţată cu pistolul de Eminescu, nu menţionează în memoriile sale publicate la Paris în 1909, absolut nimic despre această scenă, care, dacă ar fi avut loc, ar fi trebuit să o fi marcat profund. Eminescu declară că vrea să îl împuşte pe Rege, ori era puţin probabil ca el, în calitate de ziarist să nu ştie că Regele era plecat de câteva zile la Sinaia.

În procesul verbal întocmit de Poliţie
nu se aminteşte nimic de vreo armă, ci doar că „Eminescu a venit singur la Băile Mitraşevschi, şi fiind atins de alienaţie mintală s-a încuiat singur pe dinăuntru şi a refuzat să deschidă”. La locul faptei ajung, Simţion, Siderescu si Ocăşeanu de la Societatea Carpaţii, care aveau încă de dimineaţă misiune de la Maiorescu să îl ducă la casa de nebuni a doctorului Şuţu.

Aceştia intră în baia unde Eminescu se află în apă, dezbrăcat. Eminescu le cere să iasă. Îl imobilizează şi îi pun cămaşa de forţă. Între timp Poliţia îi perchiziţionează locuinţa, îi ridică bunurile, îi umblă prin hârtii şi manuscrise, sperând să descopere ceva compromiţător. Totul se petrece cu complicitatea soţiei lui Slavici.

Poliţia nu va deschide o anchetă, aşa cum proceda de obicei şi cerea legea. Omiterea lui Ventura din procesul verbal al Poliţiei nu este întâmplătoare. Varianta că Eminescu a venit singur şi s-a închis în baie era mai credibilă pentru teza nebuniei, decât cea în care era adus de Ventura şi care ar fi putut atrage suspiciuni.

  Omorât lent prin otrăvire cu mercur

De la Băile Mitraşevschi Eminescu este dus direct în stabilimentul doctorului Şuţu, unde tratamentul aplicat îl transformă într-o legumă. Niciun alt bolnav nu mai este acceptat pentru internare în acea perioadă, chipurile pentru a nu-i deranja liniştea lui Eminescu,

Fiica lui Titu Maiorescu
, Livia, îi scrie lui I.. E. Torouţiu despre modul în care era tratat Eminescu la Şuţu în următorii termeni: „Aş vrea să vă spun că toţi domnii care cercetează mintea lui Eminescu au un mare cusur: ils cherchent midi à 14 heures” (caută miezul zilei la ora 14).

În noiembrie 1883, la insistenţele unor prieteni, printre care Emilia Humpel, Eminescu este transferat într-un sanatoriu din Viena. Titu Maiorescu, care ştia cel mai bine că Eminescu nu este nebun şi medicii din Viena îşi vor da uşor seama de aceasta, se opune la început vehement. În cele din urmă cedează, gândindu-se că este mult mai important să îl ţină pe Eminescu departe de ţară.
Eminescu ştia foarte bine ce i se înscenase şi odată reîntors în ţară a făcut chiar eforturi pentru o campanie de presă în favoarea sa.

Privit însă ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la replică. Într-o scrisoare adresată în ianuarie 1887 lui Gheorghe Panu el scrie: „S-a răspândit prin ziare ştirea că aş fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt răspândite poate cu rea credinţă, încât şi dl. C. Mille, într-unul din articolele sale, a găsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog a spune tuturor că se află în deplină eroare şi că afară de suferinţa mea de picioare, nu am absolut nimic . Un mic dementi (dezminţire) în organul (ziarul) dumitale n-ar strica..”

Timp de mai bine de o lună
, medicii austrieci nu reuşesc să îşi dea seama deloc de ce boală suferă Eminescu. În decembrie, îl declară sănătos şi recomandă externarea. Nimeni nu are însă interesul să îl readucă în ţară , cu atât mai puţin Maiorescu.

Medicul austriac, Obersteiner, îi cere în repetate rânduri să îl scoată pe Eminescu din spital, unde nu-şi are locul printre bolnavii psihic. Fişele de observaţie medicală din timpul şederii în sanatoriul austriac dispar într-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu.

Tot Maiorescu aranjează ca Eminescu să plece în Italia, sub atenta supraveghere a unui om de încredere, chipurile „pentru a se reface”. La întoarcerea din Italia, Eminescu vrea să vină la Bucureşti, dar Maiorescu face tot posibilul să îl ţină departe de capitală..

Toate munca sa, cărţile, notele de lectură, manuscrisele se află la Bucureşti, la Maiorescu… Prin intermediul diverşilor prieteni, Eminescu îi cere în mod repetat acestuia să îi înapoieze „lada cu cărţi”, fără de care ar fi trebuit să îşi reia toată munca de la zero.. Maiorescu este de neînduplecat.

Cum nu se cuminţeşte
, este trimis tot cu forţa la ospiciul de pe lângă Mânăstirea Neamţ. Eminescu, pe deplin lucid, i se plânge lui Gheorghe Bojeicu de la Cernăuţi, că a fost „internat ca alienat, deşi nu fusese”. Este sechestrat la Neamţ din noiembrie 1886 până în aprilie 1887. Gardienii aruncă pe el găleţi de apă rece şi îl bat cu funia udă pentru a-l „calma”. Încearcă să fugă de mai multe ori şi în cele din urmă reuşeşte să obţină o mutare la Iaşi , sub îngrijirea doctorului Iszac.

Acesta este cel care îi va pune un diagnostic abracadabrant
, preluat apoi de istorie: „sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă”. Diagnosticul conţinea însă un mesaj important: Eminescu trebuia să fie paralizat, Eminescu trebuia să fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica în ziarele vremii.

Asasinarea civilă a lui Eminescu din 1883 va fi completată de experimentele doctorului Iszac, care visa să scrie o lucrare despre cazul Eminescu, cu care să intre în analele medicinii. Contrar tuturor preceptelor medicale ale vremii, care arătau că mercurul este toxic şi total contraindicat în tratarea sifilisului, doctorul Iszac îi va administra doze uriaşe de mercur, de 4 până la 7 grame.

Un alt psihiatru
din Bucureşti, Panait Zosin, care nu îl consultase vreodată pe Eminescu şi cunoştea cazul doar din corespondenţa cu sora lui, Harieta, preia diagnosticul lui Iszac şi chiar îl completează cu următoarele reflecţii: „ca psihopat ereditar, el ar fi petrecut încă nopţi albe, ar fi făcut orgii, ar fi mistuit narcotice şi excitante (n.n. în condiţiile în care se ştie că Eminescu era un adversar declarat al narcoticelor). Un psihopat alcoolic şi sifilitic, el a ajuns să aibe perioade de furie, de inconştienţă, de prozaică întunecare a activităţii psihice.. ”

De-abia în 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl smulgă din mâinile doctorului Iszac şi să îl aducă în sfârşit la Bucureşti. Aici reîncepe să publice, şi în urma unui articol împotriva guvernului, apărut în România liberă, este internat cu forţa tot la dr.. Şuţu, unde va şi muri.

La moartea sa
, produsă din câte s-a spus, de o lovitură la cap cu o piatră, celebrul doctor G. Marinescu nu realizează după autopsie, analiza microscopică a creierului, care ar fi dovedit că Eminescu nu suferea de sifilis.

După o examinare superficială, aruncă pur şi simplu la gunoi creierul lui Eminescu, pe motiv că intrase în putrefacţie. Este totuşi nevoit să consemneze că a fost frapat de mărimea acestui creier. Pe actul său de deces, nu apare semnătura niciunui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale a doi martori analfabeţi din personalul spitalului.

Societatea Matei Basarab, spiritul naţional şi francmasoneria

   Eminescu a fost etichetat drept nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacţionar, paseist, antisemit, xenofob, naţionalist şovin etc. De ce toate aceste apelative? De ce publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, interzisă, cenzurată? De ce în memoria românilor Eminescu a fost impus doar ca poet, în timp ce principala sa activitate a fost cea de ziarist?

 Din cele 16 volume ale Operei sale, editate sub îngrijirea lui Perpessicius după manuscrisele originale, cinci conţin poezii şi altele cinci, articolele publicate de el în perioada 1870-1883 şi 1888-1889.. Deşi majoritatea articolelor au fost scrise înainte de aşa-zisa declanşare a nebuniei, mulţi susţin şi astăzi că ele nu merită să fie citite, întrucât „sunt rodul unei minţi atacate de boală, în căutarea unei bucăţi de pâine”.

„Eminescu n-a ajuns să marcheze politica naţională, deşi este întemeietorul doctrinei naţionale moderne”
scrie Theodor Codreanu în „Dubla sacrificare a lui Eminescu”.

 „Dimpotrivă, opera sa a fost cu grijă separată de structurile de profunzime ale politicii naţionale, opera lui publicistică fiind interzisă total, după al doilea război mondial. Efectele sunt vizibile şi astăzi. Aşa-zisul cult Eminescu este o dimensiune ad-hoc confecţionată, pentru a preveni şi a face ineficient un veritabil cult Eminescu.

Prin numita diversiune se creează impresia (pe care cei naivi o iau ca atare) că eminescianismul este un element nefast, inamicul public numărul unul al democraţiei şi al statului român. Neîntâmplător, Gh.. Grigurcu, unul din mercenarii curentului antieminescian asimila cultul pentru poetul naţional cu acela al lui Ceauşescu.

 În realitate, statul român nu a atins niciodată exigenţele lui Eminescu, fiindcă nici nu şi-a propus aceasta vreodată, deşi marii gânditori au pledat statornic pentru asimilarea organică a eminescianismului ca temei al fiinţei noastre naţionale. ”

   Au existat tentative ca Eminescu să fie înrolat în masonerie. Fără succes.. Eminescu lucra însă la crearea unei organizaţii româneşti şi pro-româneşti, numită Societatea Matei Basarab şi aflată în afara controlului şi influenţelor francmasoneriei, care masonerie se afla şi atunci în slujba unor interese supranaţionale.
    „O organizare între români”, scria el. „Pretutindea oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă. Ţinta? Unirea tuturor românilor, emanciparea economică şi intelectuală a întregului popor românesc.”

   Încă din 1874, el îi scria lui Maiorescu„aprofundarea studiului filozofilor germani m-a făcut să mă orientez către elaborarea unei filosofii practice, vizând scoaterea României din subistorie. Interesul practic pentru patria noastră ar consta cred în înlăturarea oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine.”

   Eminescu nu renunţase la acest plan nici în ultimii săi ani. Alexandru Vlahuţă povestea cum, vizitându-l la sanatoriul doctorului Şuţu, Eminescu i-a povestit „despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gândeşte de mult, o lucrare colosală.”

   Gheorghe Panu povesteşte în „Amintiri de la Junimea” de un sfat pe care Eminescu i l-a dat: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui…. Tot, tot este un şir neîntrerupt de martiri.”

Eminescu a fost unul dintre ei.

„Or să vie pe-a ta urmă în convoiu de ‘nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare . . .
Iar deasupra tuturora va vorbi vr-un mititel,
Nu slăvindu-te pe tine . .. . lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi. . . posteritatea este încă şi mai dreaptă.
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o ‘ncerca s-arate că n-ai fost vr-un lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii. . . Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a ‘nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude ‘n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege . . .
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale —
Astea toate te apropie de dânşii. . . Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”

(Mihai Eminescu, Scrisoarea I, 1881)


Bibliografie:
1. Ovidiu Vuia: Misterul morţii lui Eminescu, Ed. Paco, Bucureşti, 1996
2. Thedor Codreanu: Dubla sacrificare a lui Eminescu, Serafimus Grup, 1999
3. Nicolae Georgescu: „Boala şi moartea lui Eminescu,Criterion, 2007” 

15/01/2011 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | 2 comentarii

In Moldova se despart apele.BASARABIA TREBUIE SĂ DECIDĂ:E CU ROMÂNII SAU E CU RUŞII

Reproduc aici largi extrase din articolul:”BASARABIA TREBUIE SĂ DECIDĂ: E CU ROMÂNII SAU E CU RUŞII

 27 iunie 2010

Cu romanii sau cu rusii

Imi pare foarte rau ca am pus acest titlu. Dar trebuie sa recunoastem ca este adevarul dur si pur. Timp de aproape 20 de ani, dupa proclamarea suveranitatii RM, noi ne-am tot ascuns dupa deget. Mai exact dupa degetul “hai sa fim satui si incaltati, hai sa nu fim cu fundul gol”. Si unde am ajuns? Cu fundul gol si cu mindrie statala.

Iata asta e adevarul si el este cauzat de lipsa de identitate nationala, romaneasca, de oportunismul vechilor si noilor nomenclaturisti de a se incalzi (unii – chiar de a se frige) pe linga banul public, in contul adevarului istoric, cel care este ca sintem romani, ca sintem, istoric, parte a Romaniei, ca fara constiinta nationala si fara demnitate nu vom avea nici investitii, nici crestere economica, nici pensii ori salarii bune, nici stat, nici viitor.
Comunistii au dezbinat societatea, favorizindu-i in toate pe antiromani.

Au incercat Voronin si tkaciucii “prohaos-isti si cheghevaristi” sa ne faca stat multinational, sa ne faca si stat rusesc, sa alunge romanii din politica, din structurile de stat, din rindul functionarilor publici.

 Au crezut ca au reusit. NU POATE REZISTA NIMIC CE E ARTIFICIAL. BUHNESTE!!!

Mihai Ghimpu a folosit minunat oportunitatea – si  Raportul Comisiei Cojocaru, si 28 iunie, si dreptul sefului de stat. Si nu trebuie sa cedeze, oricare vor fi presiunile. Chiar cu riscul ruperii Aliantei. I-am trimis un mesaj avind continutul: “Mihai, nu ceda. Nu retrage Decretul”.

Timpurile si oamenii se trec, dar adevarul e unul. Vitalia Pavlicenco.

Stiti de unde aceasta panica in rindul zisilor parteneri ai lui Ghimpu? Va spun. Se tem ca Ghimpu le ia electoratul.

 Prin acordarea identitatii romanesti populatiei statului nostru, ca al doilea stat romanesc, Ghimpu a polarizat societatea in proromani si prorusi.Insa societatea trebuie sa fie polarizata, dupa care sa incepem o apropiere sanatoasa, nu pe baza ideologiei staliniste.
Practic, Ghimpu, reuseste sa anuleze falsul privind statul, natiunea, nationalitatea si identitatea “moldovenesti’, de aici incolo punind transant problema – “sinteti cu romanii sau sinteti cu rusii?”
Odata si odata avea sa apara problema – sintem cu adevarul sau cu partea de societate prorusa? Poate ca, daca acum toti vor fi uniti in jurul Decretului, lumea si-ar schimba opinia si ar intelege sa nu mai voteze comunistii.

Pai, fratilor, daca Natalia Morari va arata sondajele in care o treime este proromaneasca, o treime este proruseasca, iar din cealalta treime la sigur o parte oscileaza – asa cum a fost mereu in RTM, de 20 de ani – de ce sa se insiste ca aproape jumatate din populatia proromaneasca sa tina neaparat cont de o treime inca rusificata in societatea noastra?

De ce aceasta treime, in loc sa se integreze in societatea noastra nationala, sa decida soarta celui de-al doilea stat romanesc, a carui populatie este inca rezultatul al deznationalizarii prin metode bolsevice si comuniste? De ce? Cum altfel vom schimba, cindva, parerea celeilalte treimi?
Intre 30 si 50 la suta din cetateni vor reunirea cu Romania, asta in conditiile cind tema unirii este inca tabu la televiziuni.

Dar daca s-ar ridica supapa si lumea ar spune fara frica ce gindeste? Astazi, tinerii national-liberali au adunat nesperat de multe semnaturi pentru lichidarea consecintelor Pactului Molotov-Ribbentrop.

Electoratul se schimba, domnilor, si nu doar ticnitii pledeaza pentru reunificarea celor doua state romanesti…
 Fratilor jurnalisti, nu scoateti comanda politica in fata.

Prin Decretul privind ocupatia sovietica Ghimpu i-a pus pe toti din societatea noastra in fata dilemei – esti cu romanii, cu demnitatea, cu adevarul istoric, vrei un viitor nefals romanesc, euratlantic, sau esti cu rusii, adica vrei o bilbiiala pentru inca 20 de ani in mlastina moldoveneasca, drept masca a scremetelor poststalinistilor de a face un stat rusesc din RM – “territoria liubvi”?

Fratilor, nu veti reusi nimic! Este extrem de mare presiunea Kremlinului, pe toate caile si prin toate mijloacele, sa nu ne permita sa fim liberi. Noi, PNL, am avut mesajul “Libertatea e aproape!” Credeam, intr-un moment, ca e depasit.

 Nu e depasit. Ba chiar ma tem ca libertatea se indeparteaza. Consider ca toti care au demnitate nationala trebuie sa fie alaturi de Mihai Ghimpu in ziua cind va condamna comunismul in baza raportului Comisiei Cojocaru.

 Noi, PNL, vom merge cu steagurile noastre. Iar intelectualii care merg incolonati de Sandulachi la Filat sa se inverzeasca la modul direct si indirect, trebuie sa se intrebe – avem, fratilor, sau nu avem demnitate?

 Eu, Pavlicenco, inca nu vad sa o aveti. Dar voi ar trebui sa fiti in primele rinduri ale luptatorilor pentru demnitatea de roman. Daca sinteti romani, si nu, pur si simplu, verzi.
E tot mai trist in RM. Dar e bine ca se despart apele. Numai asa vom putea construi altceva, ceea ce corespunde sufletului si spritiului nostru, romanesc.

 Autor:VITALIA PAVLICENCO

 Sursa:http://basarabialiterara.com.md/

27/06/2010 Posted by | BASARABIA SI BUCOVINA, PRESA ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: