CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Remember 8 IUNIE 1978: DISCURSUL LUI ALEKSANDR SOLJENIŢÎN LA UNIVERSITATEA HARVARD

Aleksandr Isaievici Soljeniţîn (n. 11 decembrie 1918, Kislovodsk, RSFS Rusă – d. 3 august 2008, Moscova, Federaţia Rusă) a fost un romancier rus, activist şi dizident anticomunist, care a făcut cunoscută lumii întregi barbaria gulagurilor şi a lagărelor de muncă forţată din Uniunea Sovietică.

soljenitin

Deşi, de cele mai multe ori, scrierile sale au fost interzise, a reuşit să publice o serie de cărţi, dintre care cele mai cunoscute sunt: „Arhipelagul Gulag”, „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici” sau „Pavilionul canceroşilor”.

„Pentru forţa etică cu care a continuat tradiţiile inalienabile ale literaturii ruseşti”, Soljeniţîn a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1970.

A fost expulzat din Uniunea Sovietică în 1974, dar s-a întors în Rusia în 1994, după prăbuşirea regimului comunist.

 

“Povestea discursului de la Harvard”a lui Alexandr Soljeniţîn 

 

 

            După expulzarea sa în Occident, Soljeniţîn îşi aşterne pe hîrtie experienţele amare din Uniunea Sovietică: lupta sa solitară – prin intermediul cuvântului – împotriva comunismului, laşitatea colegilor scriitori, nesfrşitele sale tertipuri pentru a-şi ascunde, mai întâi, scrierile, iar mai apoi de a le scoate la iveală în momentul cel mai potrivit, în publicaţiile mai puţin aservite puterii politice sau în samizdat.

Toate aceste tribulaţii sînt cuprinse într-o carte răsunătoare semnată de Alexandr Soljeniţîn: Stejarul şi viţelul.

 Însă un nou şir de descoperiri amare şi dezamăgitoare îl aşteaptă pe proaspătul exilat. Povestea instalării sale în Occident, mereu hăituit de curiozitatea exasperantă a presei, stress-ul cotidian, grija pentru familie, preocupările privind salvarea şi scoaterea manuscriselor sale de pe teritoriul sovietic şi, nu în ultimul rînd, decepţiile autorului în legătură cu deficienţele de structură ale sistemului democratic, îşi găsesc expresia în următorul volum de însemnări autobiografice, cu un titlu nu mai puţin metaforic: Bobul de grâu căzut între pietrele de moară.

Scriitorul solitar, care avusese nemaipomenitul curaj de a înfrunta mecanismul gigantic al comunismului sovietic, are de această dată cutezanţa de a-şi ridica vocea în dezacord cu multe din trăsăturile fundamentale ale “lumii libere”.

Spiritul său independent ne oferă un nou prilej de admiraţie, chiar dacă delicateţea subiectului abordat este extremă.       

Este de lăudată puterea de sinteză a autorului , tenacitatea ideatică de care în mod admirabil dă dovadă, precum şi ironia sa muşcătoare, sarcasmul devastator.

Admiraţia cititorului se împarte între stilul vibrant al scriiturii şi argumentele înfăţişate spre judecată.

 Soljeniţîn poate fi considerat, prin supleţea ideatică uimitoare, prin profunzimea meditaţiei precum şi prin patetismul de un umanism fierbinte al luărilor de poziţie, spiritul care a descris în modul cel mai impresionant atrocităţile secolului XX.

Este scriitorul care a exprimat cu cel mai mare talent tragismul condiţiei umane contemporane.

 

DISCURSUL LUI ALEKSANDR SOLJENIŢÎN LA UNIVERSITATEA HARVARD din 8 IUNIE 1978 

 

Sincer, sunt foarte fericit că mă aflu aici, în mijlocul vostru, cu prilejul celei de-a 327-a aniversări de la înfiinţarea acestei atât de vechi şi de ilustre universităţi.

Deviza Harvard-ului este VERITAS. Adevărul însă e foarte rar plăcut auzului; el este mai întotdeauna amar.

Discursul meu de astăzi conţine o parte de adevăr. Vi-l aduc fiindu-vă prieten, nu adversar.

Acum 3 ani am fost adus în S.U.A. să spun lucruri care au fost respinse, care au părut inacceptabile. Astăzi sunt numeroşi cei care le consimt…

Căderea „elitelor”

 

Pentru un observator din exterior, declinul curajului este, poate, caracteristica cea mai puternică a Apusului. Lumea occidentală şi-a pierdut curajul civic, atât în ansamblu, cât mai cu seamă în fiecare ţară, în fiecare guvern şi, desigur, în Organizaţia Naţiunilor Unite.

Acest declin al curajului este sensibil mai cu seamă în pătura conducătoare şi predominant în pătura intelectuală, de unde senzaţia că întreaga societate este lipsită de curaj.

Politicienii şi intelectualii în mod deosebit manifestă această slăbiciune, această şovăială, în acţiunile lor, în discursuri şi mai ales în consideraţiile teoretice pe care le oferă cu solicitudine, tocmai pentru a demonstra că acest fel al lor de a acţiona, care fundamentează politica unui stat pe laşitate şi servilism, este unul pragmatic, raţional, legitim, situându-se chiar la o anume altitudine intelectuală şi chiar morală.

Acest declin al curajului, care, pe ici pe colo, merge până la pierderea oricărei urme de bărbăţie, este subliniat cu o ironie aparte de cazurile politicienilor şi/sau intelectualilor cuprinşi de un acces subit de vitejie şi de intransingenţă, în faţa guvernelor slabe, a ţărilor slabe pe care nu le susţine nimeni sau ale mişcărilor condamnate de toţi şi incapabile de orice ripostă.

În schimb, limbile li se usucă şi mâinile le înţepenesc atunci când se află în faţa guvernelor puternice, a forţelor amenin-ţătoare, în faţa agresorilor şi a Internaţionalei terorii.

Mai este cazul să amintim că declinul curajului a fost întotdeauna socotit ca semnul premergător al sfârşitului?
Atunci când s-au format statele occidentale moderne, a fost stipulat ca principiu faptul că guvernele se află în slujba omului, a cărui viaţă este orientată spre libertate şi căutarea fericirii (lucruri evidenţiate de către americani în Declaraţia de Independenţă).

Astăzi, în sfârşit, după atâtea decenii de progres social şi tehnic, s-a ajuns la îndeplinirea acestei aspiraţii: un Stat care să asigure bunăstarea generală.

Fiecare cetăţean şi-a văzut libertatea atât de mult dorită, calitatea şi cantitatea bunurilor materiale ce-i stau la dispoziţie, pe care oricând poate să şi le procure, cel puţin teoretic, o fericire completă, dar o fericire în sensul unei sărăciri, dacă avem în vedere felul în care s-au scurs aceste decenii.

O societate în depresie

În tot acest timp a fost neglijat un detaliu psihologic: dorinţa de a poseda mereu mai mult şi de a avea o viaţă şi mai bună, iar lupta permanentă pentru acestea a întipărit pe numeroşi obraji din Apus, trăsăturile adânci ale anxietăţii şi chiar ale depresiei, cu toate că e obişnuit fireşte, să ascundă cu grijă astfel de sentimente.

Această competiţie intensă şi activă sfârşeşte prin a acapara gândirea umană, nedeschizând deloc lumii calea spre libertatea unei creşteri spirituale.
Independenţa individuală în faţa mai multor forme de presiune a fost garantată de stat, majoritatea oamenilor a beneficiat de bunăstare la un nivel pe care părinţii şi bunicii lor nu şi l-au putut imagina; a devenit posibilă creşterea tinerilor în conformitate cu aceste idealuri, de a-i pregăti şi chema la dezvoltarea fizică, la fericire, la divertis-ment, la posesia de bunuri materiale şi bani, la recreere, la o libertate practic nelimitată în alegerea plăcerilor.

Pentru ce să renunţe la toate astea? În numele a ce să-şi rişte preţioasa existenţă pentru apărarea binelui comun, mai cu seamă când, în mod suspect, securitatea naţională ar trebui apărată undeva, într-o ţară îndepărtată?
Biologia însăşi ne învaţă că un nivel exagerat de confort nu este bun pentru organism.

Astăzi confortul vieţii din societatea occidentală începe să-şi dea de-o parte masca vătămătoare.

Societatea occi-dentală şi-a ales tipul de organizare cel mai potrivit scopurilor ei, o organizare pe care aş numi-o legalistă.

Limitele drepturilor omului şi ale binelui sunt fixate în cadrul unui sistem de legi; aceste limite însă sunt foarte relative.

Occidentalii au dobândit o impresionantă uşurinţă în a utiliza, interpreta şi manipula legea, în acelaşi timp în care legile tind să devină mult prea complicat de înţeles pentru o persoană de nivel mediu, fără sprijinul unui specialist.

Orice conflict este rezolvat prin recurgerea la litera legii, cea care trebuie să-şi spună ultimul cuvânt. Dacă cineva se situează pe un punct de vedere legal, nimic nu i se poate opune; nimeni nu-i poate atrage atenţia că s-ar putea afla totuşi într-o situaţie ilegitimă.

De neconceput să-i vorbeşti despre jenă, reţinere sau renunţarea la aceste drepturi; cât despre a-i cere vreo jertfă sau un gest dezinteresat, asta ar părea cu totul absurd.

Nu vom auzi niciodată vorbindu-se despre o abţinere, o renunţare de bună voie. Fiecare luptă pentru a-şi extinde propriile drepturi până la limita extremă a cadrului legal.

„Mediocritate spirituală”

Toată viaţa mea am trăit sub un regim comunist şi pot să vă spun că o societate fără o raportare legală obiectivă este ceva absolut îngrozitor.

Însă o societate bazată doar pe litera legii, fără să meargă puţin mai departe, eşuează lipsindu-se de folosirea în propriul ei beneficiu a unui spectru mult mai larg de posibilităţi umane. Litera legii este prea rece şi prea formală pentru a avea o influenţă benefică asupra societăţii.

Când întreaga viaţă, în ansamblul ei, este înţesată de relaţii în spiritul legii, se degajă o atmosferă de mediocritate spirituală care paralizează şi cele mai nobile elanuri ale omului. Şi va fi pur şi simplu imposibil să facem faţă provocărilor secolului nostru, înarmat ameninţător, doar cu armele unor structuri sociale legaliste.

Astăzi societatea occidentală ne arată că împărăţeşte peste o inegalitate între libertatea de a îndeplini binele şi libertatea de a săvârşi răul. Un bărbat de Stat care vrea să facă un lucru efectiv constructiv pentru ţara sa trebuie să acţioneze cu o sumedenie de precauţii, chiar cu timiditate, am putea spune.

Încă de la început se izbeşte frontal de mii de critici pripite şi iresponsabile. Se află expus constant directivelor Parlamentului European şi presei.

Trebuie să-şi justifice pas cu pas deciziile, cât de bine sunt întemeiate şi lipsite de cea mai mică greşeală. Iar un om excepţional, de mare valoare, care are în cap proiecte neobişnuite şi neaşteptate, nu are nici o şansă să se impună. Încă de la început i se vor întinde mii de capcane.

Rezultatul este acela că mediocritatea triumfă sub masca restricţiilor democratice. Este uşor să subminezi de oriunde puterea administrativă şi, de fapt, ea chiar s-a diminuat considerabil în toate ţările occidentale.

Apărarea drepturilor individuale a căpătat asemenea proporţii, încât societatea ca atare se află acum complet lipsită de apărare împotriva oricărei iniţiative.

În Apus este timpul de a apăra nu atât drepturile omului, cât mai cu seamă îndatoririle sale.
Pe de altă parte, s-a acordat un spaţiu nelimitat unei libertăţi distructive şi iresponsabile.

Se adevereşte că societatea nu are decât infime mijloace de apărare în faţa prăpastiei decadenţei umane, bunăoară în ceea ce priveşte proasta folosire a libertăţii în materie de violenţă morală asupra copiilor, prin filme care abundă în pornografie, crime şi groază.

Se consideră că toate acestea fac parte din ceea ce numim libertate şi că poate fi contrabalansată, teoretic, prin dreptul pe care aceşti copii îl au să nu se uite sau să respingă asemenea spectacole.

Organizarea legalistă a vieţii şi-a dovedit astfel propria sa incapacitate de a se apăra împotriva eroziunii răului…
Evoluţia a fost treptată, însă pare să fi avut ca punct de plecare binevoitoarea concepţie umanistă conform căreia omul, stăpân al lumii, nu poartă în sine nici un fel de sămânţă a răului, şi tot ceea ce existenţa noastră ne oferă în materie de viciu este pur şi simplu rodul sistemelor sociale greşite, ce trebuie amendate şi corectate.

Totuşi, este destul de straniu să vezi cum crima nu a dispărut în Occident, chiar dacă aici par a fi fost atinse cele mai bune condiţii de viaţă socială. Ba chiar crima este mai prezentă decât în societatea sovietică mizerabilă şi fără lege…

Media confecţionează un „spirit al vremii”

Desigur, presa se bucură şi ea de cea mai mare libertate. Dar ce folos? Ce responsabilitate se exercită asupra jurnalistului sau jurnalului, la întâlnirea cu cititorii săi, ori cu istoria?

În cazul în care aceştia au fost înşelaţi prin divulgarea unor informaţii sau concluzii false, ori chiar au contribuit la erori ce s-au comis la cel mai înalt nivel de Stat, există un singur caz de jurnal sau jurnalist care să-şi fi exprimat public regretul?

Nu, bineînţeles că nu, asta ar afecta vânzările. Din asemenea erori, care pot provoca tot ce e mai rău pentru o naţie, jurnalistul „se scoate”, scapă întotdeauna.

Având în vedere că este nevoie de o imediată şi credibilă informare, el se vede nevoit să recurgă la zvonuri, conjuncturi, ipoteze, pentru a umple golurile, şi nimic din toate astea nu e dat la o parte; însă minciunile astea se instalează în memoria cititorului.

Câte judecăţi pripite, fără discernământ, superficiale şi înşelătoare sunt astfel emise zilnic, revărsând tulburare asupra cititorului şi lăsându-l pradă ei? Presa poate juca rolul de opinie publică sau de a amăgi.

Aşa se face că vedem terorişti zugrăviţi cu trăsăturile unor eroi, secrete de Stat ce ating securitatea naţională divulgate în piaţa publică, sau amestecul fără pic de ruşine în viaţa intimă a persoanelor cunoscute, în virtutea sloganului „Toată lumea are dreptul să ştie tot”.

Numai că este un slogan ipocrit, al unei societăţi ipocrite. De o mult mai mare valoare este confiscarea acestui drept, dreptul oamenilor de a nu şti, de a nu vedea sufletul lor dumnezeiesc sufocat de bârfe, prostii şi vorbe în vânt.

O persoană care duce o viaţă plină de trudă şi sens nu are deloc nevoie de acest şuvoi apăsător şi neîntrerupt de informaţii […]
Alt lucru care nu va scăpa observatorului sosit din Estul totalitar, cu presa sa riguros univocă: descoperirea unui curent general de idei privilegiate în sânul presei occidentale în ansamblu, un fel de spirit al vremii, după criterii de judecată recunoscute de toţi, de interese comune, suma acestora dând sentimentul nu al unei competiţii, ci al unei uniformităţi. Există poate o libertate nelimitată a presei, dar cu certitudine nu şi una pentru cititor.

Ziarele nu fac decât să transmită cu putere şi emfază toate aceste opinii care nu contrazic curentul de opinie dominant. Fără să aibă nevoie de cenzură, curentele de gândire, de idei la modă sunt separate cu grijă de cele care nu le cântă în strună, iar acestea din urmă, fără a fi propriu-zis interzise, nu au decât puţine şanse să pătrundă printre celelalte reviste literare şi periodice, ori chiar să fie transmise în învăţământul superior.

Studenţii voştri sunt liberi în sensul legal al termenului, dar sunt prizonierii idolilor purtaţi goi de entuziasmul modei. Fără să fie vorba, ca în Est, de o violenţă făţişă, această selecţie operată de modă, această nevoie de a te conforma modelelor standardizate, împiedică pe gânditorii cei mai originali să-şi aducă contribuţia lor la viaţa publică şi provoacă apariţia unui primejdios spirit gregar, care se opune unei creşteri în adevăratul sens al cuvântului.

În S.U.A. mi s-a întâmplat să primesc scrisori din partea unor persoane de o eminentă inteligenţă… poate un profesor de la un mic colegiu uitat, care ar fi putut contribui mult la renaşterea şi mântuirea ţării sale, dar ţara nu avea cum să-l audă, pentru că mediei nici nu-i trecea prin cap să-i dea cuvântul. Iată ce dă naştere unor puternice prejudecăţi de masă, unei orbiri care, în epoca noastră, este în mod special primejdioasă […]

Eroarea materialistă a gândirii moderne

Toată lumea acceptă că Vestul este cel care arată lumii calea către reuşita dezvoltării economice, chiar dacă în aceşti ultimi ani a putut fi serios zdruncinat de o inflaţie haotică.

Cu toate astea, o mulţime de oameni din Vest nu sunt satisfăcuţi de societatea în care trăiesc. O desconsideră, sau o acuză că nu se situează la nivelul de maturitate cerut de umanitate.

Şi mulţi se simt îndemnaţi să alunece spre socialism, ceea ce reprezintă o tentaţie falsă şi periculoasă. Nădăjduiesc că nimeni dintre cei prezenţi aici nu mă va suspecta că doresc să fac critica sistemului occidental în ideea de a sugera socialismul ca alternativă.

Nici gând! Dat fiind că am cunoscut o ţară unde socialismul a fost pus în lucrare, nu mă voi pronunţa câtuşi de puţin pentru o asemenea alternativă […]. Dar de aş fi întrebat invers, dacă aş putea propune Vestul, în stadiul său actual, ca model pentru ţara mea, aş da cu toată onestitatea un răspuns negativ.

Nu, nu voi lua societatea voastră drept model de transformare pentru ţara mea. Bineînţeles o societate nu poate să rămână în abisurile anarhiei, cum este cazul ţării mele.

Dar este la fel de înjositor pentru o societate să se complacă într-o stare fadă, lipsită de suflet, cum este cazul vostru.

După ce a suferit vreme de decenii din pricina violenţei şi agresiunii, sufletul omenesc aspiră la lucruri mai înalte, mai arzătoare, mai pure decât cele oferite astăzi de stereotipiile unei societăţi masificate, modelate prin revoltătoarea invazie a publicităţii comerciale, prin abrutizarea venită prin intermediul televizorului şi printr-o muzică intolerabilă.
Toate acestea reprezintă un lucru sensibil pentru numeroşi observatori din orice colţ al planetei.

Modul de viaţă occidental reprezintă din ce în ce mai puţin un model de urmat. Sunt simptome relevante prin care istoria lansează avertismente înspre o societate ameninţată ori aflată în pericol.

Astfel de avertismente sunt, în cazul de faţă, declinul artelor, sau absenţa unor bărbaţi de Stat. Şi se întâmplă uneori ca semnele să fie în mod particular concrete şi explicite.

Centrul democraţiei şi culturii voastre a fost lipsit de curent vreme de câteva ore [în ziua de 13 iulie 1977 o pană de curent a afectat nouă milioane de oameni în New York, rămaşi în întuneric pentru 25 de ore – n. tr. ], şi iată că brusc o mulţime de cetăţeni americani s-au dedat la jafuri şi scandal.

Ceea ce înseamnă că tencuiala mai trebuie finisată şi că sistemul social e instabil şi chiar slab într-un anume punct. Dar lupta pentru planeta noastră, o luptă fizică şi spirituală, o luptă de proporţii cosmice, nu se află undeva într-un viitor îndepărtat, ea deja a început. Forţele Răului au început ofensiva lor decisivă.

Deja simţiţi presiunea pe care o exercită, şi, cu toate astea, ecranele şi scrierile voastre sunt pline de zâmbete la comandă şi pahare ridicate.

De ce această bucurie? Cum oare de a putut Vestul să alunece din mersul său triumfal în debilitatea lui de azi? A cunoscut cumva în evoluţia sa momente fără întoarcere care să-i fi fost fatale, a rătăcit drumul? Nu pare a fi cazul. Vestul a continuat să avanseze cu paşi fermi, adecvaţi intenţiilor proclamate pentru societate, braţ la braţ cu un progres tehnologic uluitor. Şi absolut dintr-o dată s-a pomenit în starea de slăbiciune de azi. Asta înseamnă că eroarea trebuie să se afle la rădăcină, la fundamentul gândirii moderne.

Mă refer la viziunea asupra lumii care a prevalat în Occident, în epoca modernă. Mă refer la viziunea asupra lumii care a prevalat în Occident şi care s-a născut în Renaştere, şi ale cărei dezvoltări politice s-au manifestat începând cu Secolul Luminilor. Ea a devenit baza doctrinei social-politice şi ar putea fi numită umanismul raţionalist sau autonomia umanistă; autonomia proclamată şi exercitată de om la întâlnirea cu toate forţele superioare lui.

Putem vorbi, de asemeni, de antropocentrism: omul este văzut ca fiind centrul a tot şi a toate.
Din punct de vedere istoric, este posibil ca uşorul declin care s-a petrecut în Renaştere să fi fost inevitabil. Evul Mediu ajunsese la epuizare din pricina represiunii intolerabile asupra naturii carnale a omului, în favoarea naturii sale spirituale. Însă, îndepărtându-se de spirit, omul s-a înstăpânit de tot ceea ce este material.

Cu exces şi fără nici o măsură. Gândirea umanistă, care s-a proclamat drept călăuză a noastră, nu admitea existenţa unui rău intrinsec în om şi nu vedea altă îndatorire mai nobilă decât răspândirea fericirii pe pământ. Iată ce angaja civilizaţia occidentală modernă, nou născută, pe panta primejdioasă a adorării omului şi nevoilor materiale.

Tot ceea ce se afla dincolo de bunăstarea fizică şi de acumularea bunurilor materiale, toate celelalte nevoi umane caracteristice unei naturi subtile şi superioare, au fost zvârlite în afara câmpului interesului de Stat şi a sistemului social, ca şi cum viaţa n-ar avea nicidecum un sens mai înalt.

În acest fel s-au lăsat falii deschise, prin care s-a năpustit răul, iar halena lui putregăită suflă astăzi liberă. Mai multă libertate în sine nu reduce câtuşi de puţin din problemele umane ale lumii, ba chiar adaugă unele noi.

Vestul la fel de materialist ca şi Estul

Cu toate astea, în tinerele democraţii, precum democraţia americană nou născută, toate drepturile individuale ale omului se întemeiază pe credinţa că omul este o creatură a lui Dumnezeu.

Altfel spus, libertatea este acordată individului condiţionat, supusă constant responsabilităţii sale religioase. Aceasta a fost moştenirea secolului trecut [XIX].
Toate limitările de acest fel s-au atenuat în Occident, unde a survenit o emancipare deplină, în pofida moştenirii morale a veacurilor creştine, cu miracolele lor de îndurare şi jertfă.

Statele devin fără încetare din ce în ce mai materialiste. Occidentul a apărat cu succes şi chiar cu asupra de măsură drepturile omului, însă omul a văzut cum i se ofileşte de tot conştiinţa propriei responsabilităţi faţă de Dumnezeu şi de societate. În tot timpul ultimelor decenii, acest egoism juridic al filosofiei occidentale a fost definitiv realizat, astfel încât lumea se găseşte într-o cruntă criză spirituală şi într-un impas politic.

Iar toate izbânzile tehnicii, inclusiv cucerirea spaţiului, a Progresului atât de mult trâmbiţat, n-au reuşit să răscumpere mizeria morală în care a căzut veacul al XX-lea şi pe care nimeni nu a bănuit-o în veacul al XIX-lea .
Umanismul devenind în creşterea sa din ce în ce mai materialist, permite, cu o incredibilă eficacitate, conceptelor sale să fie utilizate mai întâi de socialism, apoi de comunism, astfel încât Karl Marx a putut spune în 1894 că „comunismul este un umanism naturalizat”.

S-a adeverit ulterior că această judecată era departe de a fi falsă. Vedem aceleaşi pietre care stau atât la baza unui umanism alterat, cât şi la cea a tuturor tipurilor de socialism: un materialism de nestăvilit, o eliberare faţă de religie şi de responsabilitatea religioasă, o concentrare de spirite asupra structurilor sociale cu o abordare pretins ştiinţifică.

Nu este întâmplător că toate aceste promisiuni retorice ale comunismului se centrează pe Omul cu O mare şi fericirea lui terestră. La prima vedere este vorba de o apropiere ruşinoasă: cum ar putea exista astăzi puncte comune între gândirea occidentală şi cea a Estului? Aici este logica materialistă…
Nu mă gândesc la cazul unei catastrofe aduse de un război mondial şi la schimbările ce ar putea surveni în societate.

Atâta vreme cât ne sculăm în fiecare dimineaţă sub un soare blajin, viaţa noastră inevitabil se va ţese din banalităţile cotidiene. Însă este vorba de un dezastru care pentru mulţi este deja prezent în noi. Mă refer la dezastrul unei conştiinţe umaniste perfect autonome şi nereligioase.

Ea a făcut din om măsura tuturor lucrurilor pe pământ, omul nedesăvârşit, care nu este niciodată complet dezbrăcat de mândrie, egoism, invidie, pofte, vanitate şi atâtea alte păcate.

Plătim astăzi pentru greşelile care n-au apărut aşa hodoronc-tronc la începutul călătoriei noastre. Pe drumul care ne-a purtat din Renaştere până astăzi, experienţa noastră s-a îmbogăţit, dar am pierdut ideea unei entităţi superioare care, odinioară, mai înfrâna din patimile şi iresponsabilitatea noastră.
Ne-am pus prea multe nădejdi în transformările politico-sociale, iar acum iese la iveală faptul că am dat la o parte tocmai ce aveam mai de preţ: viaţa noastră interioară.

În Est ea e călcată în picioare de bâlciul Partidului unic, în Vest de bâlciul Comerţului. Ceea ce e înfricoşător nu este nici măcar realitatea unei lumi sfărâmate, ci faptul că părţile ei suferă de aceeaşi boală.

Dacă omul, aşa cum o declară umanismul, ar fi fost născut numai pentru fericire, cu atât mai mult nu ar fi fost născut ca să moară. Însă, dedicat trupeşte morţii, sarcina lui pe acest pământ este cu atât mai spirituală. Nu un urlet zilnic, nu căutarea celor mai bune mijloace de achiziţie, iar apoi cheltuiala veselă de bunuri materiale, ci împlinirea unei dure şi permanente îndatoriri, astfel încât drumul întregii noastre vieţi să devină experienţa unei înălţări spirituale: să părăsim această lume ca nişte creaturi mai înalte decât cum am intrat în ea.

A privi în sus la scara valorilor noastre umane

Este imperativ să privim în sus, în ascensiune, scara valorilor umane. Precaritatea ei actuală este înspăimântătoare. Nu mai este posibil ca vechea măsură cu care se cuantifică eficienţa unui preşedinte să se limiteze doar la cât de mulţi bani pot fi câştigaţi, ori la cât de îndreptăţită este construcţia unui gazoduct.

Este vorba de o mişcare acceptată de bunăvoie, care să atenueze patimile noastre, o mişcare acceptată cu seninătate, astfel încât umanitatea să se ridice deasupra curentului materialist care a încătuşat lumea.

Chiar dacă am reuşit să o ferim a fi distrusă de un război, viaţa noastră trebuie să se schimbe, dacă nu vrem să piară prin propriul ei păcat.

Nu ne mai putem lipsi de ceea ce este fundamental pentru viaţă şi societate. Este adevărat că omul se află deasupra tuturor şi a toate? Nu este nici un spirit superior deasupra lui? Activităţile umane şi sociale pot fi ele legitim reglate doar prin expansiunea materială?

Avem dreptul de a promova această expansiune în detrimentul integrităţii vieţii noastre spirituale?
Dacă lumea nu a ajuns încă la final, atunci ea atins o etapă hotărâtoare în istoria ei, asemănătoare cu importanţa cotiturii care a dus dinspre Evul Mediu spre Renaştere.

Această cotitură pretinde din partea noastră o dragoste spirituală. Va trebui să ne ridicăm la o perspectivă mai înaltă, la o nouă concepţie de viaţă, în care natura noastră carnală să nu mai fie diabolizată, aşa cum s-a întâmplat în Evul Mediu, iar firea noastră spirituală să nu mai fie călcată în picioare, aşa cum s-a întâmplat în epoca modernă.

Ascensiunea noastră ne îndreaptă spre o nouă etapă antropologică.

Nimeni, pe acest Pământ, nu mai are altă soluţie decît să se ridice spre înălţimi. Mereu mai sus.

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/06/17/ziua-de-16-iunie-in-istoria-romanilor-2/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/06/17/o-istorie-a-zilei-de-17-iunie-video/

 

 

 

 

Surse:

https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2010/07/26/soljenitin-la-harvard-iunie-1978-discursul/

 

http://193.226.7.140/~laszlo/Soljenitin.htm

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Aleksandr_Soljeni%C8%9B%C3%AEn

17/06/2018 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Revoluția română din 1989 și zecile de mii de “turiști” sovietici care au participat la lovitura de stat din decembrie 1989

 

 



Punerea in scena a loviturii din decembrie ’89, a o avut “repetitie generala” in 1987 cand, cateva luni dupa vizita lui Gorbaciov la Bucuresti, pe 15 noiembrie 1987, izbucneste “revolta” de la Brasov.

O manifestatie muncitoreasca care coaguleaza repede nemultumitii orasului, intr-o duminica in care in Romania aveau loc alegeri.

Devastarea regionalei de partid, cele cateva momente de libertate ale brasovenilor si apoi interventia in forta a trupelor de interne prevestesc dezastrul lui Ceausescu din decembrie ’89.

Postul “Europa Libera” intra in actiune, difuzand comentariile lui Silviu Brucan pe marginea evenimentelor cateva saptamani la rand.

Un fapt iese in evidenta: gradul de nemultumire al maselor atinsese pragul exploziei sociale.Era suficient un detonator pentru ca “bariera psihologica a fricii colective” sa fie depasita iar populatia, bine manipulata, sa ia cu asalt obiectivele dintr-un oras. Repetitia generala din ’87 nu se rezuma la Brasov.

Incidentele din 15 noiembrie ’87 sunt sustinute apoi de manifestatii ale studentilor la Iasi si Timisoara.

Axa Iasi-Brasov-Timisoara a revoltei din ’87 va functiona si in ’89, chiar daca evenimentele planuite in 15 decembrie ’89 la Iasi nu vor amorsa o “revolta” de proportii, ca la Timisoara, din cauza proastei organizari.

Un lucru apare clar: in ’87, pentru rasturnarea guvernului Ceausescu era necesara declansarea simultana a revoltei in mai multe orase industriale, culminand apoi cu Bucurestii.

La Brasov, in noiembrie 1987, a iesit la iveala si capacitatea de represiune a regimului dar, mai ales, faptul ca “mamaliga poate exploda”. Invatamintele din 15 noiembrie ’87 vor fi aplicate doi ani mai tarziu, cand “spetznaz”-ul sovietic va intra in actiune.

Vine “spetznaz”

Declansarea evenimentelor din decembrie ’89 a fost precedata de un fapt ocultat sistematic in ultimii ani.

Dupa data de 10 decembrie ’89, in Romania patrunde un numar fara precedent de “turisti” sovietici.

Coloane intregi de automobile “Lada”, cu cate patru barbati atletici, sunt semnalate la granita cu RSS Moldova, Bulgaria si Ungaria.

Un detaliu merita mentionat: “turistii” sovietici au patruns in Romania fara pasapoarte, ceea ce dovedeste o complicitate la nivel inalt.

Conform unor statistici se estimeaza la 67.000 numarul “turistilor” sovietici intrati in Romania in decembrie ’89.

Pe 13 decembrie ’89, rapoartele inspectoratelor de securitate Olt si Dolj semnalau deplasarea masiva a coloanelor de automobile “Lada” cu “turisti” sovietici in directia Timisoara.

La o singura statie Peco, de exemplu, a fost semnalata o coloana de 12 automobile “Lada”.

“Turistii” sovietici, atletici si sobri, au evitat orice contact cu bastinasii romani.

S-a remarcat faptul ca, de regula, sovieticii evitau hotelurile, preferand sa ramana peste noapte in masini, prin parcari si campinguri.

Si serviciile secrete occidentale au remarcat invazia de “turisti” sovietici din Romania, in prima jumatate a lui decembrie ’89.

“Turistii” sovietici formau forta de soc “spetznaz”, constituita din “operativi” ai GRU care actionau in civil (“visautniki”).

Totodata, la granitele Romaniei se semanaleaza constituirea unor forte de invazie.

La granita cu URSS, in zona Galati – Braila, s-a semnalat o forta de interventie sovietica alcatuita din trupe de comando ale “spetznaz”, adica “verisorii” turistilor in civil infiltrati in Romania.

La granita cu Bulgaria, la Ruse, se semnaleaza o concentrare a unitatilor franceze GIGN.

In timp ce la frontiera romano-ungara se aflau, gata de interventie, unitati vest-germane din cadrul cunoscutei forte GSG-9 (vezi Antonia Rados, “Die Verschworung der Securitate”, Hamburg 1990).

Ceausescu avusese o discutie apriga cu Gorbaciov

Elemente ale AVO ungar si UDB iugoslav sunt semanalate in Banat si Ardeal, in ciuda faptului ca Ceausescu, reintors la Bucuresti de la o intalnire a Pactului de la Varsovia desfasurata la Moscova (unde avusese o discutie “la cutite” cu Gorbaciov, care ii daduse un ultimatum privind introducerea in Romania a “schimbarii”, a politicii de “perestroika”), dispusese, subit, ca trupele de graniceri (17.000 de militari) sa treaca in subordinea Ministerului de Interne.

La 1 decembrie ’89, la o sedinta a CPEX, Ceausescu isi criticase aprig clica de potentati, cerandu-le sa promoveze “critica si autocritica”. Dupa caderea regimurilor totalitare din Europa de Est, cu complicitatea vizibila a Moscovei, potentatii lui Ceausescu intelegeau insa perfect ca “jocurile” erau facute intre Gorbaciov si Occident si ca zilele lui Ceausescu erau numarate.

Mitingul din 21 a fost spart cu o banda sonora inregistrata la Timisoara.

Ceausescu afla ca nu numai la Timisoara, dar si la Iasi avusesera loc “incidente”, cei drept mult mai modeste.

Pe 17 decembrie, la un CEPEX de criza, Ceausescu anunta: “Stim deja ca atat Est-ul cat si Vest-ul vor sa schimbe totul”.

A doua zi pleaca in Iran. La reintoarcere, pe 20 decembrie, i se spune ca la Timisoara lucrurile s-au mai calmat. Rosteste un discurs televizat din studioul TV, aflat in subsolul Comitetului Central.

La sugestia lui Barbu Petrescu, Ceausescu organizeaza un miting a doua zi, 21 decembrie. In cursul discursului rostit de Ceausescu la miting, din fata CC-ului, se aud brusc tipete de femei, rapait de gloante si scrasnete de tancuri. Lumea fuge panicata si incearca sa se adaposteasca.

In loc de banda cu aplauze…

Ce se intamplase? La mitingurile lui Ceausescu, de regula, echipa de sonorizare utiliza o banda de magnetofon cu urale, aplauze si lozinci, amplificate prin statie in intreaga zona.

Pe 21 decembrie, o “echipa” instalata in podul Ateneului s-a cuplat la reteaua de amplificare a Pietei Palatului si, in plina cuvantare a lui Ceausescu, a introdus in statie o banda sonora inregistrata anterior la represiunea de la Catedrala din Timisoara, cand se tragea.

Pe banda se aud urlete de femei, rapait de mitraliere si scrasnete de tancuri. Pe 21 decembrie, cand banda este introdusa in statia de amplificare de “grupul” din podul Ateneului, lumea adunata la miting aude rapaitul de gloante si urletul femeilor dinspre zona Victoriei.

Cei prezenti intra in panica, refugiindu-se.

Ceausescu, lipsit de vizibilitate din balconul CC-ului nu intelege ce se petrece si striga: “Stati linistiti, tovarasi!” Elena striga si ea.

 

 

 

 

 

 

Prea tarziu. Mitingul s-a spart. Alti “manifestanti” intra in Piata Palatului cu pancarte anticeusiste.

Se formeaza in Piata Universitatii un nucleu de rezistenta. Printre manifestanti se afla numerosi securisti in civil, care pozeaza in “anticeausisti”.

Dupa-amiaza si noaptea are loc represiune. De pe blocul Dalles si fostul Carlton, echipe speciale de lunetisti trag asupra manifestantilor.(Conform declaratiilor locatarilor).

Iliescu isi ia “La revedere!” de la colegii din Editura “Tehnica”

Avertizat, Ion Iliescu isi ia “ramas bun” de la colegii de la Editura “Tehnica” si pleaca intr-o directie secreta. S-a spus ca s-ar fi deplasat la Televiziune.

Conform anchetei Antoniei Rados (op. cit.) Iliescu s-a deplasat mai intai la sediul MApN, care avea legatura telefonica cu Moscova si tarile membre ale Tratatului de la Varsovia.

De la aparatul cu nr. 261, Iliescu a luat contact cu toate capeteniile Armatei si Securitatii, asigurandu-se de sprijinul lor si a convocat o reuniune pentru orele 15.00, in biroul ministrului Apararii.

 

 

 

 

Ion Iliescu la TVR

 

 

Abia dupa aceea Iliescu pleaca in graba la TVR.

Pe fir direct MApN-ul ramane in contact permanent cu gen. Piotr Lusev, care preia conducerea operatiunilor din Romania. (vezi interviul lui Militaru din “Nouvel Observateur”, mai 1990, precum si interviul cu Mihai Lupoi).

Cacealmaua din “Studioul 4″ era dirijata de Securitate din “Studioul 5″

In sediul CC-ului, gen. Stanculescu apare pentru prima data in civil in fata lui Ceausescu, cu piciorul in ghips si il anunta ca afara sunt “muncitori”, dupa ce dictatorului i se spusese tot timpul ca sunt “huligani”.

Il convinge apoi sa paraseasca rapid cladirea CC.

Desi Ceausescu putea sa plece din CC pe mai multe cai, Stanculescu il convinge sa ia elicopterul solicitat chiar de el.

In felul acesta, masele pot vedea ca “dictatorul fuge”.

 

 

 

 

Foto: Elicopterul cu care au fugit din  cladirea Comitetului Central,  Ceausescu si cativa din apropiatii lui

Intre timp, Securitatea deschide emisia in Televiziune.

O legatura directa, facuta intr-o camera de la etajul 7, langa blocul studiourilor, permite “Televiziunii Romane Libere” sa transmita in releu, via Praga si Belgrad, atat in Est cat si in Vest.

In “Studioul 4″ sunt adusi grabnic o multime de artisti, regizori, poeti, filosofi – figuri binecunoscute – in frunte cu dizidentul Mircea Dinescu (eliberat din arestul la domiciliu de ambasadorul olandez Stork).

 

 

 

Foto: Iau cuvantul  Mircea Dinescu  si Ion Caramitru

Toata lumea face declaratii entuziaste.

Din “Studioul 5″ insa Securitatea vegheaza. La etajul 11, directorul Petre Constantin, un vechi activist, este “asistat” de Dan Martian, lector la “Stefan Gheorghiu” si un apropiat al lui Iliescu. Dupa regizorul Nicolaescu, apare la TVR gen. Militaru care il cheama insistent pe Iliescu.

Apare si Lupoi, omul lui Stanculescu, care ramasese la MApN, unde exista legatura directa cu Moscova.

Soseste si Iliescu, care tuna si fulgera contra lui Ceausescu, la ora aceea arestat la Targoviste.

 

 

Capitanul Mihail Lupoi

Anunta formarea “Consiliului Salvarii Nationale” si cheama oamenii “responsabili” la orele 17.00 la CC. Dupa o jumatate de ora, Iliescu reapare in “Studioul 5″, mult mai sigur pe el si apeleaza membrii de partid, disociindu-i de cel care “intinase nobilele idealuri ale socialismului”.

Pleaca imediat insotit de Silviu Brucan. Cateva minute dupa ce Iliescu a parasit TVR, cei din “Studioul 5″ inchid emisiune si “Studioul 4″. Pretext: “s-a incins aparatura”. Poetilor, filozofilor si artistilor li s-a pus astfel pumnul in gura. 

 

Vladimir ALEXE Articol publicat in decembrie 1999 in ziarul Ziua

prin  SACCSIV weblog si bucovinaprofunda.wordpress.com 

 

 

 

 

 

02/06/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Printul Mihail Studza: România și sfârșitul Europei – amintiri din țara pierdută

 

 

 

 


 România şi sfârşitul Europei– amintiri din ţara pierdută.

 

 

 

 

 Prințul Mihail R. Sturdza (n. 1886; d. 1980),  a fost un diplomat de carieră, doctor în drept internațional, memorialist și om politic român, ministru al afacerilor străine al României  (14 septembrie 1940 – 26 ianuarie 1941).

Mihail R. Sturdza a fost membru al Guvernului Național Român in exil  la Viena, condus de Horia Sima, ocupând postul de ministru de externe.

 

 

 

 

 

 

Diplomatul legionar Mihail Sturdza

 

 

 

 

 Printul Mihail Sturdza s-a  format in vechea traditie conservatoare, fost diplomat de cariera ,  surprinde cu deosebita acuratete in volumul sau de memorii “Romania si sfarsitul Europei – amintiri din tara pierduta”, culisele diplomatice si miza fundamentala a politicii care se ducea in epoca interbelica.

Fiind bine informat asupra acestor culise, opinia sa asupra lui Titulescu si Carol al II-lea are o greutate aparte, intregind in mod substantial si alte marturii din epoca despre activitatea nefasta a lor in dauna Romaniei.

Mihail Sturdza s-a stins din viață la Madrid, în 5 februarie 1980, la  vârsta de 93 de ani.

 

 

Titulescu – ministrul dusmanului

 

Titlul fragmentelor de fata este preluat dupa unul din capitolele cartii mentionate.

Titulescu este in istoria Romaniei o tragica si fantastica aratare. Tragica prin influenta ce-a avut-o asupra destinelor Tarii; fantastica nu numai prin aparenta sa fizica si prin caracterele personalitatii sale, dar si prin originea misterioasa a puterilor care il stapaneau si ii dictau purtarea. Hraparet si cheltuitor, milioanele curgeau in mainile lui si curgeau din ele. Corupator si corupt, un deputat francez a putut zice despre el: “Titulescu ar fi in stare sa plateasca, doar-doar s-o gasi vreunul sa-l cumpere”.

Se simtea bine numai la Paris, la Geneva, la Saint Moritz, la Lido, la Cap Martin, urand pamantul Tarii sale, de unde fugea in graba dupa scurtele vizite la care era silit pentru uriasele sale cereri de fonduri si pentru tainicele operatii ale politicii sale.

Titulescu era nascut in Tara Romaneasca, traia in opulenta si moliciunea unei rafinate cadane, multumita banilor si influentei pe care aceasta Tara i le daruia, dar nu era roman … ultimul peceneg printre noi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Nu trebuie insa trecut cu vederea ca misterul Titulescu era o parte dintr-o taina mult mai cuprinzatoare. Cum se explica faptul ca de la Rege pana la ultimul ministru, toti conducatorii unui popor, adanc simtitor, in totalitatea lui, au neglijat groaznica primejdie ce-o reprezenta ravna cotropitoare a vecinului de peste Nistru, cum se poate explica ca acest Rege si acesti ministri au ales sa ramaie orbi la aceasta primejdie si surzi la atatea strigate de alarma, pana in momentul cand Muscalul a ajuns la Chisinau?

(…)

Cu cat treceau anii cu atat crestea cardasia intre Moscova si anumite puteri internationale, anonime dar atotputernice in lumea apuseana –puteri al caror “pro-consul” in Romania era Titulescu- cu atat cresteau campaniile de calomnie si persecutiile impotriva lui Corneliu Codreanu si a camarazilor sai.

Miscarea reprezenta in Romania cea mai puternica, cea mai ireductibila, daca nu singura opozitie impotriva politicii celor care se hotarasera sa introduca in jocul rivalitatilor europene banda de criminali de la Kremlin, ca tovarasi de lupta.

Au fost punctele culminante ale acestei politici care au determinat si punctele culminante ale persecutiilor impotriva Legiunii.

(…)

Multi s-au inselat asupra expulzarii lui Nicolae Titulescu din viata noastra publica de catre Carol.

Aceasta expulzare nu avea nici un raport cu politica noastra externa; Carol nu uitase niciodata anumite manifestatii republicane ale lui Titulescu si momentul cel mai propice pe care l-a gasit pentru a le rasplati cu varf si indesat a fost cand ministrul sau a incercat sa se amestece intr-o afacere de armament cu Wickers … un teritoriu de vanatoare rezervat exclusiv Suveranului si oamenilor sai.

Dar politica externa a lui Titulescu a fost urmata fara deviatie pana la alungarea lui Carol si luarea puterii de cate Guvernul National-Legionar. (…)

Scopul cardinal al acestei politici era de a orandui lucrurile astfel incat, in cazul unui conflict european, Romania sa se gaseasca acolo unde planul Barthou o asezase.

Deoarece, la acea epoca, nimeni nu putea sa prevada trecatoarea intelegere Ribbentrop-Molotov, aceasta implica o colaborare militara romano-sovietica, anti-germana, si nici cei mai prosti nu-si puteau inchipui ca, in cazul unei asemenea colaborari, un razboi victorios s-ar putea termina cu Basarabia inca romaneasca.

Sacrificiul acestei mult martirizate parti a Moldovei fusese prevazut si primit de Titulescu, din chiar momentul interventiei sale pentru a salva Rusia Sovietica din incurcatura in care cazuse cu prilejul negocierilor “Pactelor de Neagresiune” cu toti vecinii, si din momentul redactarii unei “Conventii Feroviare”, care nu era altceva decat o recunoastere disimulata a legitimitatii pretentiilor rusesti asupra unei parti a teritoriului nostru.

Acest sacrificiu era primit si de cei care, in martie 1936, puneau Caile Ferate Romane la dispozitia Statului Major Sovietic. Acest sacrificiu era primit, constient sau inconstient, si de cei care solicitasera si acceptasera garantia franco-britanica, stiind ca aceasta garantie se limita strict la granitele apusene.

(…)

Titulescu era intr-adevar singurul individ in pozitia cuvenita si inzestrat cu talentele necesare pentru a conduce timp de patru ani, intre Bucuresti si Paris, politica indicata de Puterile Anonime, de subterfugiu, de disimulare si de minciuna, politica ce a permis la Paris, partizanilor aliantei militare cu Sovietele, sa afirme –in baza celei mai autorizate garantii, cea a Ministrului Roman al Afacerilor Externe- ca Romania va permite trecerea trupelor rusesti peste teritoriul ei, si care a permis in acelasi timp, la Bucuresti, partizanilor ascunsi ai adeziunii noastre ulterioare la acest pact, sa afirme, in baza aceleiasi garantii, ca o asemenea adeziune nu era nici indispensabila Frantei nici ceruta de ea si ca granitele noastre nu erau catusi de putin amenintate prin noul instrument diplomatic.

(…)

Putine, foarte putine la numar au fost personalitatile noastre politice care au consimtit sa se convinga de realitatea acestei compromiteri neautorizate a intereselor Tarii si sa recunoasca primejdia pe care o reprezenta pentru Poporul Roman.

Aceasta o stiu prea bine, caci intre 1931 si 1936 am cautat toate prilejurile si nu am pierdut nici unul, pentru a semnala primejdia si a o expune acestor personalitati.

Voi enumera vreo cateva, mentionand ca pe multe dintre ele le-am vazut de mai multe ori cu insistenta, in aceasta arzatoare chestiune, in timpul acestor cinci ani: Regele Carol, Iuliu Maniu, Ion Duca, Dinu Bratianu, Octavian Goga, Vaida Voevod, Gheorghe Mironescu, Gigurtu, Victor Antonescu, Nicolae Iorga, Ion Mitilineu, Iunian, Constantin Argetoianu, Maresal Presan, Maresal Averescu, General Ion Antonescu, Grigore Gafencu, etc.

In toate aceste intrevederi, principalele mele argumente erau urmatoarele:

1) Simplul fapt din partea Romaniei de a adera la hotararea Poloniei si a Tarilor Baltice de a nu lasa trupele rusesti sa treaca peste teritoriul lor, ar micsora cu mult probabilitatile izbucnirii unui razboi, in care Romania, teritorial satisfacuta, n-ar fi avut nimic de castigat.

2) Daca, totusi, acest razboi ar fi izbucnit si ne-ar fi gasit de partea Sovietelor, am fi fost oricum invinsi de la bun inceput, intr-o conflagratie in care, pentru noi, nu ar fi existat posibilitatea macar a victoriei. Germania biruitoare ne-ar fi ciopartit intre Ungaria, Bulgaria si poate chipa Rusia.

Cu o Rusie Sovietica biruitoare, am fi disparut pentru o perioada nedeterminata, ca fiinta politica si nationala distincta.

3) In cazul cel mai fericit pentru noi, admitand chiar o retragere ulterioara a trupelor aliate rusesti din restul teritoriului nostru, putem fi siguri ca Sovietele nu ne vor inapoia Basarabia.

4) Atat usa de scapare, pe care Titulescu o deschisese Sovietelor in chestiunea pactelor de neagresiune cat si tradatoarea forma ce o daduse textului Conventiunii Feroviare cu Sovietele, indicau, dupa parerea mea, ca Ministrul de Externe roman consimtise de mai inainte la sacrificarea acestei provincii romanesti.

 

 

Mihail Sturdza

20/04/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: