CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Conferința de pace de la Paris (1946) si problemele capitale cu care s-a confruntat România

Conferința de Pace de la Paris (29 iulie – 15 octombrie, 1946), a fost urmată de Tratatele de Pace semnate pe 10 februarie, 1947 intre Aliați și statele Axei, în urma celui de-al doilea război mondial.

O dată recunoscut de către SUA şi Marea Britanie, guvernul României s-a aflat în faţa a două probleme capitale: participarea ţarii la Conferinţa de pace de la Paris şi organizarea alegerilor parlamentare.

În capitala franceză, delegaţia română, condusă de Gheorghe Tătărescu, flancat însă de comunişti, a fost confruntată cu cererea Ungariei de a obţine — pornind de la prevederea convenţiei de armistiţiu că Transilvania sau „cea mai mare parte a ei” va fi restituită României — o suprafaţă de 22 000 km² din teritoriul transilvan.

Foto: „Tovarasii” Gheorghiu Dej, Ana Pauker, Petru Groza

Guvernul Groza, care se ştia nepopular, nu putea face nici o concesie teritorială Ungariei, căci a proceda altminteri însemna o sinucidere politică, mai ales, în perspectiva apropiatelor alegeri.

Într-un discurs rostit la Cluj, la 10 iunie 1946, Lucreţiu Pătrășcanu a condamnat în termeni viguroşi revizionismul ungar şi a subliniat că „Transilvania a aparţinut şi va aparţine statului român în întregime […]; noua ediţie a revizionismului se leagă de tendinţele bine cunoscute ale revizionismului trecut, atât de agitat în Ungaria de ieri”.

Cuvântarea lui Pătrășcanu urmărea de asemenea să câştige simpatia alegătorilor naţional-ţărănişti, atât de sensibili la problemele Transilvaniei, pentru PCR.

Lucretiu Patrascanu

Deşi Pătrăşcanu declarase că vorbeşte în numele PCR şi al guvernului, poziţia sa va fi condamnată, mai târziu, ca naţionalistă şi şovină, iar în timpul îndelungatei anchete (1948-1954), încheiată cu procesul şi execuţia sa, cuvântarea de la Cluj din iunie 1946 (care nu trebuie confundată cu cea din iunie 1945, ţinută tot la Cluj, şi tot în problema Transilvaniei) a fost unul din capetele de acuzare.

Comuniştii din Ungaria, pentru a câştiga şi ei popularitate (la alegerile din 4 noiembrie 1945 obţinuseră 17% din voturi, faţă de 57% obţinute de Partidul Micilor Agrarieni), au sprijinit revendicările guvernului ungar (din care făceau parte).

La 13 august 1946, în articolul de fond din „Szabad Nep”, organul partidului comunist, scria:

„Noi înţelegem că democraţia românească, care duce o luptă înverşunată cu forţele interne ale reacţiunii şovine, nu doreşte să poarte povara concesiunilor teritoriale. Dar acelaşi lucru se aplică şi democraţiei ungare… De aceea satisfacerea cererilor modeste, cu adevărat minime, ale Ungariei ar servi şi interesele democraţiei române”.

Noile revendicări fuseseră limitate la 4 000 km², adică o fâşie la frontieră care să dea Ungariei oraşele Arad, Oradea, Cărei şi Satu Mare. Cererile ungare au fost respinse la Conferinţa de pace, care a decis că întreaga Transilvania aparţine României.

O gravă injustiţie a fost neacordarea statutului de cobeligeranţă României, în ciuda contribuţiei ei majore la victoria asupra Germaniei.

Împotriva acordării amintitului statut au votat, între alţi, URSS, SUA şi Marea Britanie, România beneficiind de voturile Franţei (al cărei delegat a regretat votul dat, când a constatat că cei trei mari erau ostili acordării cobeligeranţei), Cehoslovaciei precum şi ale… Ucrainei şi Bielorusiei!

Absenţa statutului de cobeligeranţă (acordat însă Italiei!) priva România de o situaţie care i-ar fi permis să combată clauzele economice ale tratatului, în primul rând despăgubirile de război.

„Reparaţiile şi restituirile, cerute prin Proiectul de Tratat în plus faţă de condiţiile Convenţiei de armistiţiu — se arăta într-un document românesc — ar avea ca urmare nu numai faptul că România va ajunge repede în situaţia de a nu putea să le îndeplinească, dar şi că ea îşi va vedea distrusă întreaga economie.”

Activitatea delegaţiei române s-a desfăşurat în limitele îngăduite de sovietici (Molotov); iritat de întâlnirile membrilor delegaţiei române cu reprezentanţii occidentali, Molotov i-a convocat pe I.Gh. Maurer şi Al. Bârlădeanu şi le-a comunicat că „toate contactele (românilor — n.n.) cu delegaţiile occidentale vor trebui să înceteze, mai ales cu delegaţiile SUA şi Marii Britanii, dacă permisiunea pentru astfel de convorbiri nu a fost cerută mai dinainte şi primită”.

Oricât ar părea de surprinzător, unul din membrii delegaţiei române care a încercat să-i avertizeze pe occidentali asupra naturii adevărate a raporturilor româno-sovietice a fost economistul Herbert (Belu) Zilber:

„Sunt evreu şi comunist — spunea el americanilor şi altor «capitalişti». Nu ne lăsaţi complet în mâna ruşilor, căci nu numai că dispărem complet ca naţiune, dar va fi şi în detrimentul vostru, până în cele din urmă”.

Realist, I.Gh. Maurer le spune la un pahar de vin lui Dumitru Danielopol şi unui alt delegat, ştiuţi ca prooccidentali, că „iubeşte ţara tot aşa cum o iubim şi noi — după cum scrie cel dintâi.

Dar ce vrem să facă? Ruşii sunt în ţară şi americanii sunt departe

. «Noi trebuie să trăim cu ruşii. Ăsta e adevărul. Pentru voi este uşor să criticaţi şi să mă arătaţi pe mine. Tu (Danielopol — n.n.) nu ai fost în ţară de mult (rămăsese în Anglia în timpul războiului — n.n.) şi nu te mai întorci. Dar pentru ăi de stau acasă ce vrei să facă?»”

Ion Gheorghe Maurer

În discuţia cu Maurer, Molotov a stăruit că nici o problemă a relaţiilor sovieto-române nu trebuie discutată la Paris, ci ulterior, după încheierea Conferinţei de pace.

Respectând această cerere-indicaţie sovietică, atât P. Groza cât şi Gh. Tătărescu s-au abţinut să abordeze atunci probleme teritoriale româno-sovietice.

Şeful diplomaţiei române dorea ca România să recapete cele patru insule de pe braţul Chilia (Limba, Dalerul Mare, Dalerul Mic şi Salangic) ocupate prin forţă de către trupele sovietice în toamna anului 1940, în timp ce primul-ministru Groza cerea ca, în schimbul insulelor dunărene, României să i se restituie Herţa şi anumite teritorii prin care trecea calea ferată Siret-Halmei.

Evident, aceste dorinţe nu numai că nu aveau nici o şansă de a fi satisfăcute, dar nici nu au mai fost prezentate oficial.

Ele arată însă că nici Groza, nici Tătărescu nu erau simple paiaţe manevrate de Moscova.

Tratatul de pace semnat la 10 februarie 1947 încheia capitolul dureros al participării României la cel de-al doilea război mondial: un război început în Est şi terminat în Vest, împotriva Germaniei, alături de care România intrase în război.

Şi în Est, şi în Vest, obiectivul României fusese legitim: recuperarea teritoriilor pierdute în vara anului 1940. Dacă, după 23 august 1944, campania din Est a fost apreciată ca o gravă eroare sau chiar o crimă, raţiunile au fost de ordin politico-propagandistic.

În realitate, redobândirea Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa era la fel de îndreptăţită ca şi redobândirea nord-estului Transilvaniei, iar continuarea operaţiilor militare dincolo de Nistru a fost tot atât de necesară, sau chiar mai necesară — având în vedere primejdia reprezentată de forţa militară a URSS — decât continuarea operaţiilor militare, dincolo de frontiera de vest a României.

Pierderile armatei române de pe cele două fronturi au fost următoarele:

                                     Est           Vest           Total

Morţi                        71 585        21 035          92 620

Răniţi şi bolnavi     243 622       90 344        333 966

Dispăruţi                 309 533        58 443       367 976

Total                        624 740      169 822       794 562

Surse:  foaienationala.ro/conferinta-de-pace-de-la-paris si

* Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Partea a IV-a – Istoria contemporană, Cap. 3 – România în sfera sovietică de hegemonie, p. 463-466, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997

08/08/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Lupta diplomatică dusă de Ion I. C. Brătianu la Paris pentru recunoașterea internatională a Marii Uniri

 

 

 

 

 

 

Lupta diplomatică de la Paris – Ion I. C. Brătianu

 

 

 

În timp ce România își apăra noile frontiere de la est și vest, la Paris se desfășura Conferința de pace, unde reprezentanții țării noastre au avut de dat o luptă diplomatică îndârjită, care spulberă afirmațiile tendențioase despre crearea României Mari, ca un fel de recompensă teritorială acordată de Antantă.

Poziția României a fost, de la început, anevoioasă, întrucât Antanta considera că tratatul din 1916 își pierduse valabilitatea ca ,, urmare a semnării păcii de la București, iar SUA refuzau să recunoască orice acord încheiat înainte de intrarea lor în război, așadar și tratatul din 1916.

Această situație era agravată de principiul de bază al Conferinței de pace, ierarhia de putere: statele erau împărțite în două categorii — marile puteri, cu interese nelimitate, și micile puteri, cu interese speciale (România figura, bineînțeles, în cea de a doua grupă).

Marile puteri învingătoare au constituit un adevărat directorat al celor patru (Clemenceau, W. Wilson, Lloyd George și Orlando), Japonia fiind „partenerul tăcut”.

Cei patru „chirurgi” chemați să „taie” frontierele noii Europe erau de o ignoranță desăvârșită. Premierul britanic Lloyd George se întreba — potrivit lui „Daily Mail” — „unde dracu’ este locul ăsta (Transilvania) pe care România este atât de nerăbdătoare să-l aibă?”

Ion I. C. Brătianu, stăpânit de marea sa ambiţie, nu a vrut să-l aibă alături, ca al doilea delegat, pe Take Ionescu, ale cărui întinse relații în lumea politică internațională i-ar fi fost de cel mai mare folos.

El a crezut că abilitatea sa politică va fi suficientă pentru a-i face recunoscute drepturile României (potrivit diplomatului Dimitrie Ghica, premierul român, confruntat cu dârzenia și agresivitatea lui Clemenceau — „Tigrul” —, ar fi încercat chiar să-i slăbească poziția prin discuții politice cu oamenii de stat francezi, ceea ce l-ar fi făcut pe premierul francez să spună că ar fi putut să-l expulzeze pe Brătianu din Franța între doi jandarmi).

Superioritatea politico-diplomatică a lui Take Ionescu față de Brătianu este dovedită de atitudinea sa în problema Banatului sârbesc. Brătianu se plasa pe poziția tratatului din 1916, cerând ca întreg Banatul să fie atribuit României. Take Ionescu a înțeles nu numai că Aliații nu vor da satisfacție României în detrimentul Serbiei, aflată din prima clipă și fără întrerupere în război, dar — ceea ce era capital — că, având frontiere cu trei state ostile (Rusia Sovietică, Ungaria și Bulgaria), România nu avea nici un interes să mai aibă un vecin nemulțumit.

Iată de ce, fără nici un fel de împuternicire oficială, el a declarat primului-ministru sârb, Nikola Pasic, că România renunță la Banatul sârbesc.

Brătianu a fost însă omul politic român care a dovedit cea mai puternică rezistență față de încercările marilor puteri de a-și impune voința în dauna independenței României.

Venit să obțină, la Paris, recunoașterea noilor frontiere ale țării, el a scris aceste cuvinte (în scrisoarea din 3 iunie 1919 către M. Pherechide), ce ar trebui sa fie știute de fiecare român:

„Am moștenit o țară independentă și chiar pentru a-i întinde granițele, nu-i putem jertfi neatârnarea”.

Marea luptă a dat-o Brătianu în legătură cu tratatul minorităților, care îl însoțea pe cel cu Austria.

Marile puteri, preocupate de situația minorităților naționale de pe teritoriul statelor succesoare Austro-Ungariei (adică în frontierele cărora intraseră teritorii ale fostei monarhii dualiste) și, în primul rând, de situația minorității evreiești, au dorit să aibă un drept de supraveghere asupra regimului aplicat acestor minorități. în același timp, ele au voit să-și asigure avantaje economice prin includerea unor clauze privind comerțul exterior și de tranzit.

Deosebit de supărătoare pentru România era referința în preambulul tratatului minorităților (destinat să explici teze art. 60 al celui cu Austria) la faptul că „în tratatul de la Berlin, independența Regatului României nu a fost recunoscută decât sub anumite condițiuni”.

Brătianu a protestat ferm împotriva unor astfel de demersuri. El a refuzat categoric condiții și limitări impuse numai statelor succesoare ale Austro-Ungariei, nu și marilor puteri (Marea Britanie, de exemplu, refuzase principiul protecției minorităților ca incompatibil cu întinsul ei imperiu colonial). Premierul român a relevat primejdia divizării populației României în două categorii — români și minoritari: „unii încrezători în solicitudinea statului, iar ceilalți îndemnați de a-i fi potrivnici și a căuta protecție în afara granițelor”.

Ion I.C. Brătianu a adoptat atitudinea omului de stat responsabil pentru apărarea intereselor supreme ale națiunii.

Poziția guvernului român nu era dictată decât de dorința de a nu se aduce limitări suveranității naționale; el era hotărât, așa cum declara la 27 mai 1919, „să recunoască cele mai largi libertăți minorităților etnice și confesionale” și propunea următoarea formulare a articolului privind drepturile minorităților: „România acordă tuturor minorităților de limbă, rasă și religie care locuiesc înlăuntrul noilor sale granițe drepturi egale acelor pe care le au ceilalți cetățeni români”.

În imposibilitate de a face acceptată poziția României, Brătianu a părăsit Parisul și s-a angajat în politica de rezistență față de cei patru mari, până la 12 septembrie, când a demisionat.

Forțele erau inegale: la 15 noiembrie 1919, guvernul Al. Vaida-Voevod a primit un ultimatum al Consiliului Suprem Interaliat prin care i se cerea să accepte în termen de opt zile, „fără discuție, fără rezerve și fără „condiții”, semnarea celor două tratate (cu Austria și cel al minorităților), în caz contrar urmând a părăsi Conferința de pace, iar relațiile diplomatice dintre țările membre ale Consiliului și România aveau să fie rupte.

Mai flexibil și mai pragmatic decât Brătianu, Al. Vaida-Voevod avea să dezamorseze criza din relațiile dintre București și Paris, și, obținând unele reformulări ale textelor (între care dispariția referirii la recunoașterea independenței României), a semnat tratatele incriminate.

Desăvârșirea unității naționale a României a căpătat astfel recunoaștere internațională prin tratatul de la Saint-Germain-en-Laye, cu Austria — care recunoștea unirea Bucovinei cu România, — semnat la 10 decembrie 1919 (celelalte puteri îl semnaseră la 10 septembrie), prin tratatul de la Trianon, cu Ungaria — care recunoștea unirea Transilvaniei cu România, semnat la 4 iunie 1920, și prin tratatul de la Paris, prin care Franța, Marea Britanie, Italia și Japonia (care nu 1-a ratificat însă) recunoșteau unirea Basarabiei cu România, semnat la 28 octombrie 1920.

Tratatul cu Bulgaria, de la Neuilly, semnat la 27 noiembrie (dar de România la 10 decembrie 1919), a reconfirmat, printre altele, frontiera româno-bulgară din 1913.

În legătură cu recunoașterea internațională a unirii Basarabiei cu România, sunt de făcut trei observații. Ratificarea tratatului semnat la 28 octombrie 1920 s-a făcut cu întârziere (Marea Britanie l-a ratificat în 1922, Franța în 1924, Italia în 1927). întârzierea Italiei și refuzul Japoniei de a-l ratifica au fost determinate de dorința de a nu prejudicia relațiile cu URSS.

Între guvernele japonez și sovietic a fost încheiat un acord secret privind neratificarea de către Tokio a tratatului din 28 octombrie 1920, ca parte a convenției sovieto-japoneze din 20 ianuarie 1920.

După ce Italia a ratificat tratatul, Japonia a rămas singura putere semnatară care nu-l ratificase, făcându-l astfel inoperant, în continuare.

Amenințată de URSS că va întrerupe discuțiile privind tratatul de pescuit între cele două țări (20 000 de pescari japonezi câștigau peste 24 milioane de dolari din pescuitul în apele sovietice!), Japonia nu a mai ratificat tratatul privind Basarabia.

SUA au întârziat recunoașterea unirii Basarabiei cu România, până în 1933, și atunci au făcut-o pe cale ocolită. în 1920, anul tratatului de la Paris privind Basarabia, SUA au decis să nu recunoască nici un fel de schimbare teritorială afectând vechiul Imperiu rus atât timp cât nu exista un guvern reprezentativ la Moscova. Recunoașterea unirii Basarabiei cu România ar fi încălcat acest principiu.

Față de repetatele proteste și cereri ale guvernului român și în dorința de a păstra bune relații economice între cele două țări, în 1933, la sugestia lui Cordell Hull, secretar de stat, Basarabia a fost inclusă în cota de imigrație a României pentru SUA, ceea ce echivala cu recunoașterea suveranității românești asupra teritoriului dintre Prut și Nistru.

Peripețiile recunoașterii diplomatice a Marii Uniri relevă două realități fundamentale: România Mare nu este creația artificială a tratatelor de pace din anii 1919-1920, o „plăsmuire monstruoasă” a Versaillesului și a Trianonului, așa cum a repetat în perioada interbelică (dar și mai târziu) propaganda revizionistă ungară și sovietică.

 

 

 Harta Romaniei reintregite

Desăvârșirea unității naționale a românilor s-a înfăptuit înainte de Conferința de pace, prin actele de unire de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, toate în 1918, în timp ce tratatele de pace, care le-au dat consacrarea internațională, au fost semnate în anii 1919-1920 (în privința tratatului de la Trianon, este de amintit că el a fixat și frontiera româno-ungară, după ce echipe de experți francezi, englezi, italieni și americani propuseseră diferite trasee, cel mai defavorabil României fiind cel italian, iar cel mai favorabil cel francez).

Tensiunile dintre România și Aliați, în timpul Conferinței de pace și reticențele lor în a recunoaște una sau alta din noile frontiere ale României, infirmă o altă teză a propagandei ostile României, teză potrivit căreia România Mare a apărut ca urmare a „bacșișului” dat de Antantă aliatului român.

Lupta lui Brătianu la Paris pentru a face recunoscute drepturile României, dezminte categoric această afirmație tendențioasă.

Este însă adevărat că, dincolo de duelul acesta dintre Clemenceau și Brătianu, Franța a sprijinit consolidarea și recunoașterea României Mari.

Interesul Parisului pentru România nu era însă dictat, în chip prioritar, de constituirea așa-zisului cordon sanitar împotriva Rusiei Sovietice.

În 1919-1920, puțini erau acei care să întrevadă viitoarea evoluție a regimului sovietic și ponderea pe care URSS (constituită la 30 decembrie 1922) avea să o aibă în relațiile internaționale.

Pentru Franța, România prezenta interes, în primul rând, din perspectiva construirii unui flanc oriental antigerman.

Din secolul al XVI-lea, de la alianța franco-otomană împotriva Imperiului german, Parisul a căutat permanent un aliat în Est, care să oblige Imperiul german la un război pe două fronturi.

După declinul Imperiului otoman, Franța a substituit aliatului otoman Rusia. După revoluția bolșevică, Rusiei i s-a substituit lanțul de aliați răsăriteni ai Franței: Polonia, Cehoslovacia, România și Iugoslavia.

La temelia acestei alianțe se afla solidaritatea în menținerea statu-quo-ului versaillez (configurația teritorială, modelată de ansamblul tratatelor de pace din anii 1919-1920, dintre care primul, cel cu Germania, fusese semnat la Versailles, la 28 iunie 1919).

Cele patru țări din Europa Centrală și de Sud-Est apăruseră sau își realizaseră unitatea națională la sfârșitul războiului, ale cărui rezultate politico-teritoriale fuseseră consacrate prin tratatele de pace din anii 1919-1920.

În principiu, Franța şi aliații ei răsăriteni trebuiau să acționeze solidar, în apărarea frontierelor născute din războiul mondial.

Era, așadar, în interesul Parisului ca aliații săi răsăriteni — între care și România — să fie puternici.

Tratatele de Pace de la Paris, 1919-1920

La 18 ianuarie 1919 debuta Conferinţa de Pace de la Paris. La lucrări participau 27 de state independente, patru dominioane (Canada, Australia, Noua Zeelandă, Uniunea Sud-Africană) şi India, în total aproximativ zece mii de delegaţi, experţi, translatori etc.

Statele participante formau patru categorii, cu statute diferite, şi anume: Puterile învingătoare, foste beligerante (Franţa, Marea Britanie, SUA, Italia şi Japonia); aceste state erau considerate ca participanţi cu interese generale şi aveau dreptul de a fi prezente în toate comisiile şi la toate întrunirile ce se desfăşurau în cadrul Conferinţei; Statele beligerante (Belgia, Cehoslovacia, Grecia, Finlanda, Polonia, Portugalia, România, Serbia, precum şi Brazilia, China, Cuba, India, dominioanele engleze), considerate state cu interese speciale, practic „nelimitate”, deci având dreptul de a participa doar la lucrările Conferinţei care se ocupau de chestiuni care le priveau nemijlocit; Statele neutre şi Statele în formare, care puteau să-şi expună dezideratele în scris şi să participe numai la şedinţele ce se ocupau direct de probleme privindu-le numai pe ele.

Conferinţa a ilustrat predominanţa Marilor Puteri. Forumul Păcii a fost condus la început de „Consiliul celor Zece” (SUA, Franţa, Marea Britanie, Italia, Japonia, fiecare cu doi reprezentanţi: şeful delegaţiei şi, respectiv, ministrul de Externe), care în luna martie 1919 s-a divizat în „Consiliul celor patru” (SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia), sau „Cei Patru Mari”, şi în „Consiliul celor Cinci” (în care intrau miniştrii de externe ai Franţei, Marii Britanii, Italiei, SUA, Japoniei).

Preşedinte al Biroului Conferinţei a fost desemnat Georges Clemenceau, iar ca vice-preşedinţi: Robert Lansing (SUA), David Lloyd George (Marea Britanie), Vittorio Emanuele Orlando (Italia) şi Saionyi Kimmochi (Japonia).

Conferinţa de Pace a avut şi un Secretariat General, condus de P. Dutasta (Franţa).

Principalele probleme care au stat în atenţia Conferinţei de Pace au fost: Societatea Naţiunilor; Răspunderile pentru război şi sancţiuni; Reparaţiile (despăgubirile) de război; Legislaţia internaţională a muncii; Regimul internaţional al porturilor, căilor navigabile şi căilor ferate; Chestiunile financiare; Problemele economice; Aeronautică; Chestiunile teritoriale.

Complexitatea problemelor, dar mai ales interesele şi revendicările Marilor Puteri au provocat dispute aprigi, „Cei Patru” înfruntându-se pentru obţinerea de avantaje teritoriale, despăgubiri de război, hegemonie ori impunerea unor puncte de vedere şi soluţii:

– Marea Britanie, prin primul său delegat, David Lloyd George, a manifestat, încă din primele zile ale Conferinţei, o atitudine care ţinea cont de necesităţile tradiţionale de „echilibru” ale politicii externe engleze. Marea Britanie nu privea cu ochi buni revenirea Franţei în poziţie de principală PUTERE continentală şi, în plus, nu dorea slăbirea prea accentuată a Germaniei, pe care o vedea ca un obstacol serios în calea propagării comunismului. Mai mult, la Paris, Foreign Office-ul a urmărit constant diminuarea totalului indemnizaţiilor germane ce reveneau Franţei;

– De asemenea, cercurile engleze vor încerca, în timpul Conferinţei de Pace, să contracareze tendinţa Franţei de a-şi asigura hegemonia politică în Europa Est-Centrală;

– SUA erau nemulţumite de solicitările Japoniei, temându-se de ascensiunea ei în imensul spaţiu din Extremul Orient şi bazinul Pacificului;

– Franţa era preocupată, în principal, de propria sa securitate şi, de aceea, căuta să-şi asigure cele mai avantajoase poziţii în disputa cu Germania.

Tratatul cu Germania

Primul şi cel mai important tratat semnat la Conferinţa de Pace a fost cel cu Germania, la Versailles.

La 7 mai 1919, Conferinţa de Pace se întrunea în şedinţă oficială cu plenipotenţiarii germani, cărora li se punea la dispoziţie proiectul Tratatului cu Germania. După lungi discuţii şi ameninţări, Germania a fost nevoită să semneze tratatul la 28 iunie 1919, în Marea Sală a Oglinzilor, aceeaşi unde în 1871 Imperiul German impusese pacea care îngenunchea Franţa.

În cele 440 de articole ale Tratatului de la Versailles se prevedea: în preambulul Tratatului a fost inclus Statutul Ligii (Societăţii) Naţiunilor; teritoriul şi populaţia Germaniei se diminuau (teritoriul cu 1/8, iar populaţia cu 1/10); Franţa reintegra Alsacia şi Lorena; Belgia prelua Eupen, Malmedy şi Merlanot; se recunoştea independenţa Poloniei care prelua şi teritorii din Silezia Superioară; Danzigul (Gdansk) trecea în administraţia Societăţii Naţiunilor, ca Oraş Liber; Schleswigul de Nord trecea (după un plebiscit) la Danemarca; Germania pierdea oraşul Memel; malul stâng al Rinului, deşi rămânea în componenţa Germaniei, era ocupat de trupele Antantei, urmând a fi eliberat pe măsură ce se achitau datoriile de război către Aliaţi. Evacuarea trupelor aliate era prevăzută astfel: zona Köln (1925); zona Koblenz (1930); zona Mainz (1935). Regiunea Saar era administrată, timp de 15 ani, de Societatea Naţiunilor (de fapt, de Franţa), apoi populaţia era chemată să se pronunţe, printr-un plebiscit, dacă trecea la Franţa sau rămânea în Germania; coloniile germane erau împărţite între Marea Britanie, Franţa, Japonia, Belgia şi Portugalia.

În afara Tratatului de la Versailles, în săptămânile sau lunile următoare au mai fost încheiate încă patru tratate, şi anume: Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye cu Austria (10 septembrie 1919); Tratatul de la Neuilly cu Bulgaria (27 noiembrie 1919); Tratatul de la Trianon cu Ungaria (4 iunie 1920); Tratatul de la Sèvres cu Turcia (10 august 1920), înlocuit însă prin Tratatul de la Lausanne (24 iulie 1923).

În ansamblu, Tratatele semnate au instaurat ceea ce istoricul german I. Geiss a denumit pacea la cerere, zguduită rapid de reacţia germană, sistematică după 1933, o dată cu venirea lui Adolf Hitler la PUTERE, totală după 1939, când Führerul, beneficiind de „undă verde” din partea lui I. V. Stalin în urma Pactului din 23 august 1939, a invadat Polonia.

Tratatul cu Austria

A fost semnat la 10 septembrie 1919 şi se consacra prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar şi constituirea Republicii Austria cu o suprafaţă de 84 000 km2 şi o populaţie de 6,7 mil. locuitori, din care un sfert locuiau în Viena; armata se limita la 30 000 de oameni. Este de subliniat că articolul 80 din Tratatul de la Versailles şi art. 88 al Tratatului de la Saint-Germain-en-Laye interziceau Anschlussul. Tratatul a fost completat cu Tratatul minorităţilor ce a determinat reacţii negative din partea României, Poloniei, Cehoslovaciei şi Serbiei.

Delegaţia română a încercat să propună modificări la textul Tratatului cu Austria, în sensul că „România acorda tuturor minorităţilor de limbă, rasă şi religie, cu ale celorlalţi cetăţeni români”, dar Consiliul a refuzat să le accepte. Delegaţia română a formulat observaţii şi în legătură cu problema reparaţiilor, dar demersurile nu au fost luate în consideraţie. Mai mult, conlucrarea între Consiliul Suprem (Consiliul celor Patru) şi România este pusă în discuţie odată cu propunerile pentru trasarea graniţei dintre România şi Ungaria, cât şi dintre Ungaria şi ceilalţi vecini ai ei.

Faţă de atitudinea negativă a Conferinţei în problema Tratatului cu Austria, I. I. C. Brătianu a decis să plece de la Paris, apreciind că România „este un stat suveran, căruia nimeni nu i-a contestat independenţa”.

După demisia din 12 septembrie 1919 a lui I. I. C. Brătianu, România s-a străduit să adopte aceeaşi linie de intransigenţă faţă de hotărârile forumului păcii. Dar, deciziile Consiliului Suprem, din 12 octombrie, 3 şi 7 noiembrie, cât şi misiunea lui George Clerk la Bucureşti au avut drept scop să determine o schimbare de atitudine a României faţă de forumul păcii.

În cele din urmă, România a semnat Tratatul cu Austria, cât şi cel al minorităţilor – prin delegatul său generalul C. Coandă – la 10 decembrie 1919. Partea pozitivă a prevederilor Tratatului de la Saint-Germain se referea la desfiinţarea monarhiei dualiste austro-ungare şi la recunoaşterea proceselor revoluţionare care avuseseră loc pe teritoriul fostului imperiu în cursul anului 1918; acest fapt îl observa şi deputatul Ion Nistor care, cu prilejul ratificării Tratatului de Parlamentul de la Bucureşti, declara: „Cred că desfiinţarea Austriei (monarhiei dualiste) şi ratificarea acestui tratat nu implică numai reîntoarcerea Bucovinei la Patria-mamă, ci, mai mult, acest tratat are o însemnătate cu mult mai mare decât atâta. Dezmembrarea împărăţiei austro-ungare ne-a redat Bucovina, ne-a dat Transilvania şi Banatul, această mult aşteptată dezmembrare a făcut posibilă întregirea noastră naţională”.

Tratatul cu Ungaria

Tratatul cu Ungaria a fost semnat de România la 4 iunie 1920, la Trianon. Tratatul cuprindea, în cele 14 părţi, 364 de articole. La ceremonia semnării, delegaţii României, Iugoslaviei, Cehoslovaciei au sosit împreună. Şedinţa a fost prezidată de Alexandre Millerand. Lângă el se aflau reprezentanţii SUA, Marii Britanii, Italiei, Japoniei, Canadei, Greciei şi Poloniei. În urma semnării Tratatului, Ungaria era nevoită să cedeze: la est, Transilvania (pentru România); la sud regiunea Fiume, Croaţia, Slovenia, Batchka – între Dunăre şi Tisa –, Banatul occidental (toate revenind Iugoslaviei, mai puţin regiunea Fiume); şi, la nord, Slovacia şi Rutenia subcarpatică, ce constituiau o parte a noii Cehoslovacii. După cedarea acestor teritorii, Ungaria dispunea de o populaţie de 8 457 000 de locuitori şi un teritoriu de 92 915 km2

În afara art. 1-26, referitoare la Pactul Ligii Naţiunilor, Tratatul prevedea: art. 27-35 se referea la traseul frontierei româno-ungare; art. 45 preciza că Ungaria renunţă, în favoarea României, la drepturile pe care le avea în fosta monarhie asupra Transilvaniei şi Banatului; la art. 74 se preciza: „Ungaria declară de pe acum că recunoaşte şi primeşte fruntariile Austriei, Bulgariei, Greciei, Poloniei, României, Statului Sârbo-Croato-Sloven şi ale Statului Ceho-Slovac, astfel precum aceste fruntarii vor fi fixate de către principalele Puteri Aliate şi Asociate”.

Ca şi în Tratatul cu Austria, şi în cel de la Trianon era înscris un articol potrivit căruia România consimţea să semneze un document special cu principalele Puteri Aliate şi Asociate privind ocrotirea intereselor „locuitorilor care se deosebeau prin rasă, limbă sau religie de majoritatea populaţiei, precum şi de a ocroti libertatea tranzitului, de a aplica un regim echitabil comerţului cu celelalte naţiuni”.

Prin semnarea acestui tratat, de la 4 iunie 1920, Marele act de autodeterminare de la 1 Decembrie 1918 s-a impus opiniei publice internaţionale şi reprezentanţilor Puterilor Aliate şi Asociate ca un drept istoric inalienabil al naţiunii române: „Tratatul de la Trianon, aprecia Nicolae Titulescu, apare tuturor românilor şi îndeosebi celor din Ardeal, ca o consfinţire a unei ordini de drept mult mai redusă decât aceea pe care veacuri de convieţuire şi suferinţe comune au săpat-o în conştiinţa istorică (…) Această reacţie instinctivă constituie cel mai frumos omagiu adus Conferinţei Păcii şi cea mai strălucită mărturie a permanenţei operei ei”.

Tratatul cu Bulgaria

A fost semnat la 27 noiembrie 1919, la Neuilly-sur-Seine. Documentul a consemnat teritoriile cedate vecinilor de către Bulgaria: Tracia Occidentală a revenit Greciei; oraşele Ţaribrod, Basilograd şi Strumiţa au intrat în componenţa Serbiei; iar frontiera româno-bulgară a fost fixată conform Tratatului de la Bucureşti, din august 1913. Diplomaţia română a făcut, în timpul negocierilor Tratatului de la Neuilly-sur-Seine, unele contrapropuneri la doleanţele bulgare, care urmăreau să obţină o mai mare siguranţă la atacurile comitagiilor bulgari (bande înarmate, care atacau populaţia civilă) şi anume „menţinerea, fără nici o schimbare, a clauzelor militare cu modificarea art. 133, care se referea la problemele financiare”. România a ratificat tratatul cu Bulgaria la 20 septembrie 1920.

Tratatul cu Turcia

A fost semnat la 10 august 1920, la Sèvres, de către guvernul sultanului care era lipsit de autoritate. Turcia devenea „stat sub protectorat”, cu un teritoriul restrâns la zona centrală a Asiei Mici şi Istanbulului. Celelalte teritorii au fost trecute sub mandat englez, francez ori au fost preluate de Italia şi Grecia. Strâmtorile (Bosfor şi Dardanele) erau demilitarizate şi neutralizate sub controlul unei comisii internaţionale. În plus, Turcia trebuia să-şi predea flota, iar armata era redusă la 50 000 de oameni.

Prevederile Tratatului de la Sèvres n-au fost acceptate de patrioţii conduşi de Mustafa Kemal şi în urma unor lupte susţinute cu forţele intervenţioniste, în 1923 s-a impus un nou tratat semnat la Lausanne.

Tratatul Basarabiei

După cum am menţionat, Rusia Sovietică n-a fost prezentă la Paris în 1919-1920, nefiind invitată. Totuşi, Marii Aliaţi au abordat şi reglementat o serie de probleme, iar în prima ordine statutul unora dintre fostele achiziţii teritoriale ale decedatului Imperiu ţarist, inclusiv a ţinutului dintre Prut şi Nistru, ocupat iniţial de Kremlin prin Pacea de la Bucureşti (1812), apoi pierdut parţial (judeţele din sudul provinciei) în urma Tratatului de la Paris (1856) şi redobândite prin Tratatele de la San Stefano şi Berlin (1878). În cursul Conferinţei Păcii de la Paris, delegaţii Bucureştilor, în frunte cu I. I. C. Brătianu, apoi Take Ionescu şi N. Titulescu s-au străduit să obţină recunoaşterea internaţională a unirii Basarabiei cu Ţara-mamă, iar faptul s-a consumat, după încheierea forumului păcii, tot pe malurile Senei, la 28 octombrie 1920, prin Tratatul Basarabiei, semnat între România, pe de o parte, şi Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, pe de alta.

Toate Părţile Contractante au recunoscut „suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei” (articolul 1), dar, ulterior, au apărut probleme în privinţa ratificării documentului care intra în vigoare numai după depunerea instrumentelor de ratificare de către toţi semnatarii (articolul 9); în context, se impune a reţine că Tratatul Basarabiei avea să fie ratificat de Marea Britanie (19 mai 1922), Franţa (11 mai 1924) şi Italia (7 martie 1927), iar de Japonia – nicicând.

Moscova a protestat şi a declarat că nu va recunoaşte nicicând valabilitatea Tratatului. Mai mult, situaţia semnalată a încurajat pretenţiile anexioniste ale URSS de-a lungul întregii perioade interbelice, astfel că Imperiul Roşu, după ce a inclus problema teritoriului basarabean în protocolul secret al Pactului din 23 august 1939, a considerat oportun să „rezolve” diferendul prin forţă, prin notele ultimative din 26-27 iunie 1940.

Bibliografie (surse) :

 

 

http://foaienationala.ro/lupta-diplomatica-de-la-paris-ion-i-c-bratianu.html

* Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Cap. 6 – „România Mare”, p. 308-3013, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997

Gheorghe Buzatu, Marusia Cîrstea – Centrul de Studii ale Relațiilor Internaționale Craiova

25/03/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: