CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Învăţământul și cultura sovietică, un instrument de rusificare a poporului RSS Moldovenești prin ideologizare, deznaţionalizare și ascunderea adevărului istoric

 

 

 

 

Ziarul „Moldova Socialistă” din 13 august 1988 (românește cu litere chirilice) dă glas indignării cu privire la faptul că în centrul Chișinăului se vorbește moldovenește

 

Foto:  

 

Ziarul „Moldova Socialistă” din 13 august 1988 (scris românește dar cu litere chirilice) publica, de pildă, opinia chişinăuencei N. Sorbală, care era “indignată de faptul că la acest cenaclu se vorbeşte numai în limba moldovenească, în centrul oraşului, unde zilnic vin foarte mulţi turişti, se vorbeşte într-o limbă neînţeleasă de alţii. (…) Mă miră că miliția nu întreprinde nimic”.

Distinsa doamnă tovarășă nu era deranjată de ceea ce discutau oamenii din centrul Chişinăului, ci o deranja simpla folosire a limbii „moldoveneşti” într-o întrunire publică unde participă un număr mare de oameni. A vorbi „moldoveneşte” în public în centrul Chişinăului era, la acea vreme, un lucru neobişnuit și condamnabil.

 Chișinăul era un oraș dominat ferm de limba rusă.

Ideologizare, deznaţionalizare, rusificare, ascunderea adevărului istoric… Aşa caracterizează învăţământul din perioada URSS mulţi dintre cei care au trecut prin şcoala sovietică. Mulţi recunosc însă că atunci vedeau altfel lucrurile.

Pe vremea URSS, învăţământul era unul dintre instrumentele de îndoctrinare în masă a populaţiei. Școala avea scopul să formeze un om nou: cetăţean al societăţii socialiste, devotat patriei sovietice şi cauzei Partidului Comunist, implicat în lupta de clasă, supus guvernării, muncitor şi ateu.

În RSS Moldovenească, cele mai ideologizate erau programele la istorie, îşi amintesc profesorii.

Informaţia era denaturată, unele fapte erau omise, altele – exagerate. De asemenea, au fost create mituri şi stereotipuri, precum cel al „ostașului rus eliberator” și cel al „ocupantului burghezo-moșieresc român”.

Propaganda începea chiar din Abecedar şi era prezentă în toate manualele şcolare, de la geografie până la muzică…

Scopul suprem al cotropitorilor sovietici era soluționarea definitivă a „problemei naționale” prin crearea unui tip nou de „intelectual” care să trateze cultura drept un domeniu al vieții sociale, coordonată și dirijată conform necesităților partidului.

Se începe procesul de transformare a populației locale românești într-o minoritate prin mai multe metode: deportările în masă,  exterminarea basarabenilor folosiți drept „carne de tun” în operațiunile militare ale Armatei Roșii, foametea organizată.

În primii ani postbelici majoritatea celor deportați au fost învinuiți de „naționalism”, adeziune la diferite „partide burghezo-naționaliste”. În Basarabia au avut loc colonizări permanente mai ales cu etnici slavi.

Rezistența deosebită la asimilare a țăranilor basarabeni a făcut ca românii din RSS Moldovenească – locuind în cea mai mare parte la țară – să fie printre etniile din imperiul sovietic care au provocat cele mai multe dificultăți regimului de la Moscova.

 Cantonarea în moldovenism conceput ca hotar despărțitor de românism, a fost și încă mai este o manevră politică pentru a asigura vasalizarea Moldovei în fața stăpânilor ruși.

Moldovenismul ca viziune politică este un concept etno-cultural menit a netezi calea rusificării populației române dintre Prut și Nistru, pe principiul „Divide et impera” („divide și cucerește”, „dezbină și stăpânește”.

Pentru implementarea în rândurile populației  a urii față de români și România,s-au folosit mai multe metode, toate caracterizate printr-o brutalitate extremă:

  • închiderea granițelor

  • izolarea culturală totală de România

  • propagandă culturală: popularizarea unei noi istorii revizuită prin prisma discursului sovietic și prin perspectiva noii „prietenii multiseculare” dintre „poporul rus și poporul moldovenesc”. O armată de noi cadre utilizau frecvent expresii ca „teroare”„sclavie”„colonie a României”„cotropitori români”. Concomitent se falsifica rolul istoric al Rusiei în raport cu Moldova: Rusia colonialistă devine un prieten al Moldovei din cele mai vechi timpuri, fiind prezentată ca cea care a jucat un rol progresist și decisiv în istoria Moldovei, devenind „fratele mai mare”, justificându-se astfel anexarea țaristă din   1812 și apoi reanexarea sovietică a Basarabiei în 1940 și 1944.

Practic, românofobia a devenit doctrina de bază a ideologiei de stat sovietice (ruse) și o idee obsedantă a întregului sistem de educație și instruire, care avea drept esență sloganul „naționaliștii moldo-români sunt dușmanii de moarte și călăii poporului moldovenesc, trădătorii intereselor sale naționale”.

Activitățile propagandistice vizau totodată ștergerea din memoria basarabenilor a atrocităților la care s-au dedat ocupanții sovietici împotriva celor care nu erau loiali puterii sovietice, crimele și deportările în masă, foametea organizată.

 

 

 

 

Publicitate

07/04/2020 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Marxismul şi abolirea familiei

 

 

 

 

 

 

 

Pe 5 mai s-au implinit 200 de ani de la naşterea lui Marx, şi tot anul acesta, 170 de ani de la publicarea Manifestului Comunist.

Aniversarea aceasta ar trebui facută cunoscută tuturor românilor, dar nu numai, ea trebuie facută cunoscută intregii omeniri, deoarece ideile lui Marx, în speţă lupta de clasă şi ura de clasă, au provocat cel mai mare genocid cunoscut istoriei: aproximativ 100 de milioane de fiinţe umane inocente ucise, în mod sistematic in 100 de ani de barbarie comunistă, de către adepţii lui Marx, de cei care i-au pus in aplicare ideile, începând cu Lenin şi de-a lungul deceniilor de alţii, pâna în zilele noastre în Corea de Nord a lui Kim Jong-un.

KARL MARX LA 200 DE ANI SI 170 DE ANI DE URĂ DE CLASĂ

Se vorbeste si scrie mult despre ură în zilele noastre, dar nu despre fondatorul şi propovăduitorul urii de clasă, Karl Marx.

Daca Hristos ne-a unit, Marx ne-a despartit. Hristos a surpat zidurile care ne despărţeau, dar Marx le-a ridicat din nou, ne-a impărţi în clase şi ne-a invrăjbit.

Hristos a dat la o parte ceea ce ne facea diferiţi şi ne-a facut egali.

Marx a propovaduit egalitatea, dar i-a declarat pe unii dintre noi mai egali decât alţii.

Hristos a propovaduit pacea sociala, iar Marx războiul între clasele sociale.

 Sfintele Scripturi ne spun că nu este deosebire între barbat şi femeie, iudeu şi neamuri, om cu carte şi om fără carte, om bogat ori sarac, rob ori stăpân.

Creştinismul a fost cladit pe acest eşafod al egalităţii sociale şi istoria lui multimilenară dovedeste acest adevar. 

 Când apostolii scriau şi trimiteau epistole bisericilor incepatoare, ele erau citite bisericilor, copiate si date mai departe de robi, in primul rind.

Robii au fost printre primii episcopi ai bisericilor incepatoare. Tot ei scriau, in numele bisericilor, scrisori de dragoste si imbarbatare altor biserici si comunităţi creştine imprăştiate in vastul Imperiu Roman de atunci. 

 

Marx a intors lumea pe dos

Marx însă, a făcut tocmai invers… Ne-a împărtit în clase şi a accentuat cea ce ne deosebeşte, nu ce ne uneşte. Pe unii dintre noi ne-a declarat, in spirit manichean, “buni” iar pe altii “răi”. Pe cei “buni” i-a indemnat să-i urasca pe cei “răi” şi sa-i elimine.

A împărţit societatea antică în sclavi si proprietari de sclavi, cea a Evului Mediu în iobagi şi latifundiari, şi societatea capitalista în proprietari ai mijloacelor de producţie (capitaliştii şi cei care acumuleaza capital, adica burghezia) şi muncitori.

Primii au fost numiti “exploatatori” , iar cei din urma “exploatati”. Pe cei din urma i-a indemnat sa se răscoale impotriva celor dintii şi să-i elimine ca si clase sociale si economice. Pare simplist  dar aceasta a fost filosofia şi moştenirea intelectuală lăsată de Marx.

Ea toată se reduce la aceste două premize:

(1) ura de clasă;

şi (2) lupta de clasă, cea din urma manifestându-se în izbucniea unor revoluţii violente. 

 

 

 

 

Aceste două carecteristici principale constituie, potrivit teoriei marxiste, impreună, motorul istoriei şi o propulseaza spre un final predestinat si inevitabil: comunismul si societatea fara clase.

Marx a murit in 1883 la 64 de ani, dar adepţii lui au continuat ce a inceput el, anume să ne divizeze în clase sociale, economice şi politice şi să propovaduiască ura si vrajba intre clasele sociale pe care tot ei  le-au inventat. La fel şi lupta pentru eliminarea unei clase de catre alta.

Incă in anii 1880, pentru a fi specifici, în Occident s-a inventat o nouă clasă socială post-Marx, cu care ne confruntăm şi astăzi, aceea a persoanelor care se identifica ca fiind homosexuale.

Termenul de “homosexual” a aparut pentru prima data prin anii 1880.

Inainte de a fi fost inventat  acest termen, sau împărţirea în clase sociale, societatea nu a împarţise oamenii pe criterii sexuale, ea fiind divizată totuşi pe criterii etnice, religioase şi rasiale.

Din anii 50 am fost martorii declanşării în America a unor conflicte rasiale, care continuă pâna in zilele noastre. Acestea au inceput sa se manifeste şi in Europa.

Revoluţia sociala a anilor 50 si 60 a împărţit din nou societatea în bărbaţi si femei, demonizându-i de această dată  pe primii şi catalogându-le pe femei drept victime ale barbaţilor.

Aşa a fost fondat „feminismul”, o varianta neomarxistă a „luptei de clasă” între femei si barbati. Aşa s-a ajuns la o creştere exponenţială a  avorturilor,divorţurilor şi concubinajelor.

Stânga secularistă continuă să ne împartă şi să inventeze noi clase sociale.

In nici un alt domeniu nu se observă lucrul acesta mai bine ca în domeniul revoluţiei sexuale.

 

 

 

 

Lupta de clasa şi ura de clasă

Marxismul zilelor noastre insa este mult mai subtil. Exponentii lui au eliminat din discursul marxist ura de clasa si lupta de clasa propovaduite de fondatorul lor. Le propaga, insă, in mod subtil in numele egalitatii.

Si care om cu mintea intreaga nu ar fi de acord cu egalitatea?

La urma urmelor, unii oameni continuă să fie mai avuţi ca alţii. Dacă democraţia oferă egalitatea de şanse, ori se străduieşte să o ofere, ei propovaduiesc ceea ce Marx a cerut de la inceput: egalitate de condiţie.

Doar că ei merg cu un pas si mai departe: egalitatea de condiţie fiind împotriva naturii ori a instinctului uman. Ei nu vad nimic rău in asta. Dupa Marx, toţi filosofii care i-au impărtăşit ideile au căutat nu doar să explice lumea, ci să o şi schimbe.

Marx a invăţat că teoria trebuie legată de practică. In cuvintele lui Engels, “pâna acum filosofii au interpretat lumea in diferite feluri; punctul esenţial este schimbarea ei”.

Aşadar, o schimbare prin revoluţie şi lupta de clasă, chiar dacă sunt violente.

Începuturile teoriilor lui Marx au fost nesemnificative, dar în timp invăţăturile lui au intors lumea si istoria pe dos.

Nimeni nu a luat in serios Manifestul Comunist când a fost publicat iniţial, acesta aproape  dispărând total după 1848. Timp de 24 de ani nici nu a mai fost tipărit.

Primul volum al celei mai importante, dar neterminate, cărti a lui Marx, „Das Kapital”, a fost publicat in 1867 şi timp de 4 ani dupa aceea s-au vândut doar 1.000 de exemplare.

Prima editie în engleză a cărţii a fost publicată abia in 1886, iar volumele II si III ale lui Das Kapital au fost compilate de Engels după moartea lui Marx.

  In 1843, Marx a fost expulzat din Köln şi  de atunci a trăit, impreună cu familia lui, în exil.

Exilul său a inceput la Paris, a continuat în Belgia şi s-a sfârşit in Marea Britanie, unde Engels l-a sprijinit financiar pe Marx din veniturile fabricilor deţinute de tatăl  său.

La funeraliile lui Marx in 1883 au fost prezente doar 11 persoane.

Revolutia bolşevică, a readus însă în atenţia lumii scrierile lui Marx si a fost prima oportunitate reală pentru transpunerea în practică a ideilor sale fundamentale: lupta de clasă şi ura de clasă.

Daca Marx a propovaduit schimbarea lumii prin promovarea în societate a urii de clasă şi a luptei de clasă, Lenin si Stalin le-au aplicat de-a lungul anilor pe un spaţiu geografic imens, de la porţile Vienei din şi Germania la Vladivostok.

Au împărţit Rusia şi Europa de Est în clasele sociale desemnate de Marx şi le-au exterminat pe cele care spuneau ei că stăteau în calea istoriei, astfel încât, inevitabil, să se ajungă la ” visul de aur al omenirii”- comunismul.

Mao a facut la fel. Pol Pot deasemena, dupa cum a facut si intreaga dinastie Kim in Corea de Nord de mai bine de 70 de ani.

Tiranii marxisti de dupa 1917 au etichetat socialismul lui Marx “ştiintific” pentru a-l deosebi de socialismul utopic al celor dinaintea lui.

Doctrina esentială a “socialismului ştiinţific” a fost că fiinţele umane pot fi demontate şi re-asamblate în conformitate cu teoria (marxistă) care se identifica pe ea insăşi ca fiind o lege a istoriei.

Nimic nu poate fi mai periculos decât ideea că există un singur adevar, declarat lege a istoriei descoperit de Marx şi  că societatea trebuie schimbată cu forţa si fiinţele umane împreuna cu ea .

In practică, socialismul stiintific a fost totalitarismul veacului XX.

Marx cere abolirea familiei

Marx a fost un doctrinar obstinat. Era convins ca poseda adevarul şi nu tolera pe cei care nu agreau cu el. Era polemic şi îi ataca aspru în scrierile lui.

El a propovăduit libertatea pentru cei asupriţi, dar şi eliminarea celor care îi asupreau.

Nu credea în drepturi civile ori individuale pentru că în comunism nu mai e nevoie de stat, alegeri ori drepturi. Pentru a ajunge la comunism nu e nevoie de drepturi ci de violenţă şi luptă de clasă. Societatea progresează spre comunism nu prin alegeri libere ori dreptul la vot, ci prin violenţă politică.

Nici Marx nici Engels nu au dat multe amănunte despre comunism. Un lucru insa era cert şi ambii l-au afirmat fara ambiguitate: in comunism familia si căsatoria vor fi abolite.

 In legatura cu familia si casatoria, Marx si Engels au avut multe de spus la fel ca si despre relatiile dintre barbati si femei, sexualitate si relatiile dintre parinti si copii. Dupa cum e usor de intuit, in opinia lor abolirea casatoriei e necesara pentru eliminarea asupririi femeii de barbat si a presupusului patriarhat din familie.

Eliminarea căsătoriei duce, la rândul ei, la eliminarea familiei şi a monogamiei. Care, la rândul lor, impun abolirea relaţiilor normale între părinţi şi copii.

Atât de radicală, de fapt, a fost viziunea lui Marx privind familia încât, spunea el, comunismul impune chiar si abolirea acestor clase biologice.

Ideile acestea sunt expuse cu deosebita pregnanta si claritate in scrierile lui Engels publicate dupa moartea lui Marx, dar in care specifica ca ele apartin lui Marx dar ca le impartăşeşte si el.

Marx si Engels au prescris abolirea dreptului la moştenire, un aspect esenţial al relaţiilor de familie, pe motiv că moştenirea duce la acumulare de capital.

Au cerut abolirea educatiei religioase atât in şcoli cât şi in familie. Au cerut abolirea monogamiei in casatorie, dezincriminarea adulterului si a relatiilor sexuale in afara casatoriei, cu scopul de a emancipa femeia de sub tutela barbatului.

Engels a cerut, in mod specific, “tolerarea si cresterea in mod treptat a relatiilor sexuale in afara si inainte de casatorie”.

Ambii au cerut ca femeile sa fie integrate in munca in fabrici, copiii sa fie tinuti in gradinite, iar de la o anumita varsta sa fie in intregime separarti de parinti. In final, au cerut ca statul, nu parintii, sa-si aroge rolul pimordial in cresterea si educarea copiilor.

Conform lui Engles “unitatea familiei inceteaza sa mai fie unitatea economica a societatii. Munca casnica devine o industrie sociala. Cresterea si educarea copiilor devine o chestiune de interes public. Societatea ingrijeste de toti copiii in mod egal si la fel, fie ca sunt ilegitimi ori legitimi”.

Engels a practicat ce a propovaduit. Nu s-a casatorit, nu a avut familie, dar intretinea relatii sexuale cu femeile care munceau in fabricile tatalui sau din Manchester. Ideile celor doi au fost adoptate de sovieticii anilor 20 si de neomarxistii Şcolii de la Frankfurt, constituita din influentii marxisti occidentali ai anilor 50 si 60.

Ei au folosit paradigma marxista pentru a transforma radical Occidentul anilor 60, un proces care continua pina in zilele noastre. Radicalismul sexual al anilor 60 si dupa se datoreaza, in mare parte, Scolii de la Frankfurt.

Exponentul si ideologul principal al radicalismului sovietic anti-familie a fost Leonid Sabsovici. In anii 20 a publicat o serie de scrieri influente in care pleda in favoarea separarii copiilor de parinti incepind din primii ani de viata.

Sabsovici numea “nenaturala” legatura biologica dintre copii si parinţi. In opinia lui, copiii erau proprietatea statului, nu a familiei, iar parintii aveau obligatia sa-si dea copiii statului pentru a locui in comune special desemnate pentru ei, numite “oraşele copiilor”.

Din fericire, spre deosebire de occidentali, sovietici s-au trezit la timp. Experimenul lor în destrămarea intentionata a familiei a fost de scurta durata. Din nefericire însă, situaţia e tocmai inversă in Occident. Influenţa lui Marx si Engels în destrămarea societăţii, dar mai ales a familiei şi a căsătoriei, este de netăgăduit şi o observăm peste tot, în legislaţie, stilurile de viaţă, practicile sexuale, deciziile judecătoreşti, politică, teologia liberală, sociologie, educaţie.

Feminismul e versiunea marxistă a mişcarii femeilor şi a luptei de clasă impotriva bărbaţilor. Revolutia sexuală este versiunea marxistă a luptei de clasă între sexualitatea tradiţională (ori naturală) şi cea post-modernă.

Dacă pâna în prezent societatea şi instituţiile ei erau clădite pe familia naturală, care la rândul ei era întemeiată pe sexualitatea naturală, se căuta cu tot dinadinsul eliminarea acestui fundament.

Heteronormativitatea e şi ea o ţintă a luptei de clasă şi se caută abolirea ei.

Paşi decisivi se fac şi spre abolirea familiei si a căsătoriei.

De aproape 20 de ani statul occidental le-a confiscat şi ele dispar încetul cu încetul în favoarea concubinajului şi a parteneriatelor civile. Relaţiile dintre părinţi şi copii sunt şi ele confiscate, Barnevernetul Norvegiei fiind un exemplu clar şi categoric în aceasta privinţă.

Din 1991 când a fostă înfiinţată, statul norvegian foloseşte organizaţia Barnevernet pentru separarea copiilor de părinţii lor biologici şi creşterea lor de catre părinţi sociali.

Şi in România s-a facut deja primul pas în aceasta direcţie. Legea Avocatului Copilului a trecut recent prin prima camera din Parlament.

O examinare atentă a acestei legi ne arată ca ea caută să instituţionalizeze în România o versiune autohtonă a Barnevernetului norvegian, chiar daca putin mai nuanţată.

AFR recomandă, referitor la contribuţia lui Marx, Engels şi a Şcolii de la Frankfurt la abolirea familiei şi a căsătoriei, cartea recent publicată a lui Paul Kengor, „Takedown: From Communists to Progressives, How the Left Has Sabotaged Family and Marriage”.

Referitor la influenţa marxismului asupra gândirii contemporane şi, mai ales, a politicii identitare dusă de stânga politică, va sugerăm Louis Menand, Karl Marx, Yesterday and Today, (“Karl Marx, ieri si azi“) publicat in 2016 în The New Yorker [Articol:https://www.newyorker.com/magazine/2016/10/10/karl-marx-yesterday-and-today].

 

 

  Sursa: http://www.alianta-familiilor.ro/karl-marx-la-200-de-ani-si-170-de-ani-de-ura-de-clasa/

18/05/2018 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Învaţamântul şi „lupta de clasă” în comunism

 

 

 

 

 

Dintre evenimentele anului 1948, reforma învăţământului a influenţat destinul a milioane de români.

Războiul declarat analfabetismului de autorităţile comuniste a aşezat în bănci şi oameni trecuţi de jumătatea vieţii.

În acelaşi timp, “fiii elementelor exploatatoare” nu mai erau primiţi decât în şcolile profesionale.

În 1948, social – democraţia dispărea în mod oficial de pe scena politică românească, prin fuziunea cu Partidul Comunist Român.

Lucreţiu Pătrăşcanu, lider reprezentativ, nu mai “prinde” un loc în Comitetul Central, semn că aveau să vină vremuri tulburi.

 

FORME FĂRĂ FOND.

 

Toate aceste schimbări, importante în plan politic, au afectat însă prea puţin pe oamenii obişnuiţi. “Urcările” şi “coborârile” în ierahia partidului comunist erau vag ştiute chiar de membrii cu stagii vechi.

Ca omul de rând să le priceapă rostul, nici nu putea fi vorba.

De altfel, nivelul de înţelegere a politicului de către românul mediu nu-l depăşea pe cel din Poiana lui Iocan.

De la 1866, România se mândrea cu cea mai modernă Constituţie din Europa. Mentalul colectiv, surprins fidel ca în atâtea alte cazuri de literatură, a reţinut expresia “aplică-i Constituţia” ca fiind sinonimă cu o mamă de bătaie.

Măsurile puse în practică în a doua jumătate a anului 1948 au fost mai uşor de înţeles, pentru că influenţau viaţa de zi cu zi a fiecăruia.

Dintre acestea, cele mai importante au fost cele care au avut în prim-plan biserica şi şcoala.

 

 

 

 

 

SCOPURI. În august s-a dat publicităţii noua lege a învăţământului. Şcoala devenea monopol de stat, cu avantajele şi dezavantajele ce decurgeau din aceasta.

“Noi pornim pe drumul revoluţiei culturale, spunea Iosif Chişinevschi în şedinţa de la 31 ianuarie 1949 a Secretariatului CC al PMR, menită să lichideze analfabetismul şi înapoierea culturală, să răspândească cultura în masele cele mai largi, să creeze o intelectualitate nouă, muncitorească, ieşită din rândurile clasei muncitoare şi a ţărănimii nevoiaşe, să ree-duce pe membrii corpului didactic actual în spirit marxist-leninist şi să cureţe ministerul şi instituţiile de învăţământ de toate elementele duşmane, pentru că asemenea elemente duşmănoase în şcoli ne aruncă în aer o generaţie întreagă.”

Chişinevshi enunţase practic platforma-program a regimului în privinţa şcolii.

 

ŞI MIJLOACE.

 

Reforma învăţământului a însemnat, printre altele, schimbarea programelor şi a manualelor şcolare, obligativitatea de a studia limba rusă începând cu clasa a IV-a, desfiinţarea tuturor şcolilor particulare, interzicerea orelor de religie, modificarea raportului dintre învăţământul teoretic şi cel tehnic în favoarea celui din urmă, îndepărtarea din şcoli a cadrelor didactice “cu probleme” şi crearea unui nou corp profesoral format din “oamenii zilei”, modificarea compoziţiei sociale a elevilor şi studenţilor în favoarea “claselor defavorizate” de “regimurile burgheze” şi defavorizarea de astă dată a celor “cu origine socială nesănătoasă”.

O tragedie pentru unii, benefică pentru alţii, reforma din august 1948 a schimbat complet faţa învăţământului românesc.

LUPUL ŞI LUPTA DE CLASĂ


Cele mai afectate de reforma din 1948 au fost ştiinţele socio-umane, iar dintre acestea, Limba română şi istoria. În programa pentru şcolile elementare, limba română era principalul obiect de studiu, având alocat cel mai mare număr de ore.

Manualul de limba română pentru clasa a VII-a – ultima a ciclului elementar –, din 1953, reţinea ca demni de studiat doisprezece scriitori: Grigore Alexandrescu, Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Dumitru Theodor Neculuţă, Alexandru Vlahuţă, George Coşbuc, Alexandru Sahia, Mihail Sadoveanu şi Alexandru Toma. Selecţia fusese făcută după criteriul politic, şi nu după cel al valorii literare.

Din opera “clasicilor” s-au reţinut numai acele pagini care puteau să ilustreze “lupta de clasă” dusă din cele mai vechi timpuri. Astfel, fabula “Lupul moralist” a lui Grigore Alexandrescu era însoţită de următorul comentariu:

“Citind-o, ura noastră devine tot mai puternică împotriva celor care veacuri de-a rândul au asuprit poporul şi simţim un puternic îndemn la luptă pentru a lărgi şi întări cuceririle oamenilor muncii”.

Factorii politici s-au uitat atent la „resursele umane” din învăţământul superior. Prin epurări, pensionări, desfiinţarea posturilor şi rezilierea contractelor, au fost îndepărtaţi profesorii „cu probleme”.

Aspirantul la studenţie trebuia să prezinte un certificat din care să reiasă veniturile părinţilor şi că el însuşi nu este „bandit”.

Învăţământul superior a fost mai puţin afectat de legea propriu-zisă care a reformat şcoala românească. O serie de măsuri anterioare şi-au pus amprenta asupra corpului profesoral.

Cadrele didactice indezirabile fuseseră îndepărtate prin diverse metode: epurări, pensionări, desfiinţarea posturilor sub motivaţia economiilor bugetare, neprelungirea contractelor de muncă.

Prin decizii ale Ministerului Învăţământului Public, la începutul anilor ’50 s-a „lucrat” şi asupra „compoziţiei sociale” a studenţilor.
„DEFASCIZAREA”.

„Adaptarea” corpului profesoral universitar la vremurile noi începuse la finele lui 1944. Convenţia de Armistiţiu cu Naţiunile Unite, semnată de România la 12 septembrie 1944 cerea epurarea „fasciştilor” din aparatul de stat – justiţie, administraţie, învăţământ.

Statul român s-a supus cerinţelor internaţionale, ca şi celelalte ţări învinse în cel de-al doilea război mondial şi a adoptat mai multe legi, la finele lui 1944 şi în 1945, care stabileau criteriile epurărilor.
În fiecare instituţie din ţară, inclusiv în universităţi, s-au înfiinţat Comisii de Epurare, ce aveau ca sarcină să analizeze activitatea angajaţilor în perioada dictaturii lui Carol al II-lea şi a celei militare instituite de Ion Antonescu.

Iniţial, au fost îndepărtaţi de la catedră profesorii care făcuseră parte din guvernul Antonescu sau fuseseră apropiaţi de legionari. Astfel, de la Universitatea Bucureşti au fost îndepărtaţi Nichifor Crainic de la Catedra de Apologetică şi Dogmatică a Facultăţii de Teologie, Mihai Antonescu, fost ministru de Externe şi vicepremier în guvernul Ion Antonescu, titular al catedrei de Drept Internaţional de la Facultatea de Drept, filosoful Ion Petrovici, istoricul P.P. Panaitescu şi profesorul Alexandru Marcu de la Facultatea de Litere şi Filozofie.

SCOŞI LA PENSIE

 

 

Peste 500 de persoane au fost îndepărtate din învăţământul superior în toamna lui 1947. Comisia ministerială creată cu scopul de a „raţionaliza învăţământul superior” i-a avut ca membri pe Traian Săvulescu, Miron Niculescu, C. Tăgeneanu, Constantin Daicoviciu – toţi patru îndeplineau funcţia de ministru-secretar de stat – şi Petre Constantinescu-Iaşi, preşedintele Uniunii Sindicatelor Corpului Didactic.

Printre metodele de „raţionalizare” propuse de comisie şi acceptate de ministrul Ştefan Voitec s-au numărat pensionarea pentru limită de vârstă şi suprimarea a circa 300 de posturi din învăţământul superior.
Unii profesori şi conferenţiari nu aveau vârsta de pensionare.

Au fost pensionaţi, printre alţii, Ştefan Ciobanu, profesor la Catedra de Istoria literaturii române vechi, istoricul Silviu Dragomir de la Cluj. Dimitrie Gusti – întemeietorul şcolii româneşti de sociologie şi Anibal Teodorescu de la Facultatea de Drept care depăşiseră vârsta de pensionare de 65 de ani, dar funcţionau în continuare prin dispensă – ceea ce reprezenta o practică uzuală – au fost de asemenea pensionaţi.

DESFIINŢAREA POSTURILOR.

 

În urma „comprimării” posturilor, în centrul Universitar Bucureşti, Facultatea de medicină a pierdut 29 de posturi, Facultatea de Litere zece, Politehnica – 23, Academia Comercială – 18.

Din octombrie 1947, învăţământul superior românesc era mai sărac cu peste două sute de catedre, dintre care mai mult de o sută numai la facultăţile din Bucureşti.

Cea mai afectată fiind Universitatea, care şi-a înjumătăţit practic catedrele, şi dintre facultăţile acesteia, probabil Facultatea de Litere, unde au dispărut 14.
Deşi au fost publicate în Monitorul Oficial în luna octombrie, căpătând astfel putere de lege, pensionările şi suprimările de posturi universitare se aplicau începând cu 1 septembrie, încălcând astfel un principiu de drept potrivit căruia legea nu reglementează situaţii petrecute anterior intrării sale în vigoare.

 

REZILIEREA ÎN BLOC.

La 1 octombrie 1948, toate contractele personalului didactic din învăţământul mediu şi superior au fost reziliate, iar Ministerul a încheiat unele noi, „în funcţie de necesităţi”. Măsura rezilierii în bloc a contractelor unei întregi bresle era unică în istoria învăţământului românesc.

După toate aceste măsuri, la Universitatea Bucureşti, în anul universitar 1948-1949, dintre cadrele didactice anterioare lui 23 august 1944 mai rezistaseră foarte puţini. Extremele – Facultatea de Filozofie, cu 3,5 procente şi Facultatea de Matematică-Fizică, ce reuşise să menţină peste jumătate din cadrele didactice de dinainte de război.

Locurile lăsate libere au fost rapid ocupate de „oamenii noi” promovaţi de puterea politică. La Facultatea de Litere, în locul lui George Călinescu a fost adus Ion Vitner.

O catedră a ocupat şi Nicolae Moraru, unul dintre teoreticienii locali ai „culturii proletare”. La Conservatorul de Stat Bucureşti, dramaturgul Marcel Breslaşu a ocupat catedra de istorie a literaturii dramatice.

STUDENŢI CU „ORIGINE SĂNĂTOASĂ”.

 

 

La începutul deceniului şase, pentru a urma o şcoală medie sau superioară elevii trebuiau să dovedească nu numai aptitudini pentru învăţătură, dar şi că au „origine socială sănătoasă” şi că nu sunt „bandiţi”. Biroul Politic al Comitetului Central a elaborat o directivă ce stabilea criteriile de admitere.

La înscriere, candidaţii trebuiau să prezinte un formular-tip, care se lua de la Sfaturile Populare şi din care trebuiau să reiasă veniturile părinţilor.

Adeverinţa era contrasemnată de reprezentantul local al Ministerului Finanţelor.

Actul nu era numai un certificat de sărăcie, ci şi unul de bună purtare: pentru a fi valabil, era necesară şi semnătura unui lucrător al Ministerului Afacerilor Interne, „pentru că poate să fie de origine socială bună, dar să fie un bandit”, justifica Gheorghiu-Dej măsura.

„Faptul că este fiu de muncitor, de ofiţer, nu îndreptăţeşte manifestările huliganice, duşmănoase, participarea la acţiuni împotriva regimului.”
În anii 1944-1946, după criteriul originii sociale, la Universitatea Bucureşti erau 0,33% studenţi proveniţi din familii de muncitori şi 15,8 din cele ţărăneşti.

După modificările impuse de stat, prin Ministerul Educaţiei Naţionale, în următorii doi ani procentele se modificaseră, astfel că 16% dintre studenţi erau fii de muncitori, şi 31,2% fii de ţărani.

„Fiii claselor exploatatoare”.

 

În opinia conducătorilor partidului, păcatele mai mari sau mai mici ale părinţilor trebuiau plătite inclusiv de urmaşi.

„Fiii criminalilor de război, trădătorilor, spionilor, condamnaţilor politici, sabotorilor, celor fugiţi peste hotare, fiii foştilor miniştri sau altor elemente conducătoare ale regimului burghezo-moşieresc” nu erau primiţi decât la şcoala elementară de patru clase.

Conform hotărârilor de partid sintetizate de Gheorghiu-Dej,

„FIII ELEMENTELOR EXPLOATATOARE” nu puteau urma decât anumite tipuri de învăţământ:

„Ei trebuie îndreptaţi către şcolile profesionale pentru muncitori calificaţi, pentru a-i aduce spre producţie. Şi dacă îi îndreptăm spre producţie, le schimbăm şi mentalitatea.

Vom contribui, prin aceasta, la impulsionarea procesului de restructurare, de schimbare, de deschiaburire, nu forţată, ci naturală.”

Nu aveau acces la şcoli pedagogice, iar în învăţământul superior nu se puteau înscrie la facultăţi precum geologie, filozofie, pedagogie, filologie, istorie, geografie, drept, economie.

CRISTINA DIAC

http://istoriacomunismului.blogspot.ro

 

10/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: