CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Eroul anticomunist Teodor Şusman a fost îngropat creştineşte

Exclusiv: Marele erou anticomunist Teodor Şusman a fost îngropat creştineşte – Galerie Foto

După ce anul trecut, în luna iunie, vânătorii de securişti Marius Oprea şi Ghiţă Petrov au descoperit osemintele partizanului anticomunist  Teodor Şusman într-o râpă aproape de “raiul lui Şusman”, in ziua de 2 iunie 2011,  la aproape 60 de ani de la executarea  sa de către securitatea comunistă, eroul anticommunist a fost îngropat creştineşte în prezenţa nepoatei sale Doina Şusman.

Marius Oprea şi Ghiţă Petrov, liderii Centrului de Investigare a Crimelor Comunismului, vor căuta zilele următoare trupurile celor doi fii ai lui Şusman ucişi şi arşi de vii într-o şură de către  securişti in urma tradarii lor de catre niste informatori. Arheologul Ghiţă Petrov a declarat pentru NapocaNews: “Azi la un an de zile de la descoperirea rămăşiţelor pământeşti l-am înmormântat pe luptătorul anticomunist Teodor Şusman. Din păcate şi anul acesta preotul ortodox Teodor Boc a ţinut slujbă mare de Înălţare la biserica din deal şi ar fi fost  un bun prilej de împăcare cu familia Şusman şi de chemare la reconciliere. N-a făcut-o. Păcat”.

Teodor Şusman a fost îngropat lângă o troiţă ridicată în memoria sa în satul Răchiţele. Mormântul a fost ales de către Doina Şusman pe terenul privat al familiei  la 11 km pe Valea Firii la marginea pădurii spre Padiş. Slujba religioasă a oficiat-o părintele greco-catolic din Huedin, Viorel Bănut.

DSC00036

 Osemintele au fost depuse într-o cutie de brad şi pe acest sicriu improvizat a fost prins cu cuie tricolorul românesc pentru care s-a jertfit. Racla a fost confecţionată de fostul camarad poreclit Volcea din lupta anticomunistă din munţi, ultimul supravieţuitor. El a plătit şi taxa  la IML.

Înmormântarea a avut loc de Ziua Eroilor între orele 15.00 – 16.00. S-a dovedit de către specialişti că Teodor Şusman nu s-a sinucis, ci a fost împuşcat cu şase gloanţe de către securişti.

Teodor Suciu, zis “Volcea”, ultimul partizan in viata, nu a uitat nici la 86 de ani  istoria pe care a scris-o cot la cot cu luptatorul anticomunist Teodor Susman, a participat şi a contribuit la inmormantarea religioasa a liderului grupului. Primarul din Mărgău a ajuns numai la finalul înmormântării.

Teodor Șușman (n. 1894 – d. 1951) a fost liderul unuia dintre cele mai importante grupuri de partizani anticomuniști care a activat în România.

In anii ’20, a militat pentru împroprietărirea moților cu pădurile și pășunile ce aparținuseră până atunci unor mari proprietari din Imperiul Austro Ungar. Împreună cu Amos Frâncu și protopopul ortodox Aurel Munteanu, a organizat la Huedin mai multe adunări ale moților, iar în 1925 au mers în audiență la Regele Ferdinand I, care a  soluționat pozitiv  demersul acestuia ceea ce  l-a transformat pe Teodor Șușman într un personaj foarte popular, cu un mare prestigiu și autoritate în rândul moților din regiunea Huedin, Câmpeni și Beiuș.. A deținut în numeroase rânduri (1922 1928, 1930 1934, 1939 1945) și funcția de primar al comunei Răchițele, fără a fi membru în vreun partid politic.

 Era  educat si inteligent  si facea parte dintr-o familie instarita de grco-catolici din zona Huedinului.

După constituirea structurilor comuniste locale, condiția  sa materială superioară, a devenit sursa multor probleme. Șușman a devenit un „dușman de clasă” care trebuia neutralizat. În 1945 a fost înlăturat din funcția de primar, iar peste 2 ani i-a fost închis magazinul, care fusese, se pare, jefuit chiar prin complicitatea primarului de atunci Suciu Pașcu (a Bontii). I-a fost apoi sechestrat depozitului de cherestea.

Prestigiul lui Teodor Șușman îl făcea periculos pentru regim, motiv pentru care s-a încercat înlăturarea sa din viața socială . La 18 august 1948, o echipă de jandarmi a venit  la domiciliul său pentru a l aresta si negasindu-l acasă, a fost arestat doar fiul său, Avisalon. Acesta a reușit să evadeze și s a întâlnit cu tatăl său, în felul acesta punându-se bazele grupului de partizani anticomuniști.

 Raziile desfășurate la Răchițele în acea zi, care i au vizat și pe apropiații lui Șușman, au eșuat și au dus la creșterea numărului de fugari.

În contextul  eforturilor de „lichidare” a grupului, in anul 1950 Catrina, soția lui Teodor, a murit în împrejurări neelucidate, iar ulterior, cei doi copii mai mici, Emil și Romulica, au fost reținuți, condamnați și apoi deportați în zona Fetești, de unde nu s au mai întors vreodată în Răchițele.

În același an Tribunalul Militar Cluj i-a judecat și condamnat în contumacie pe fugari. Teodor Șușman sn. a primit 15 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică și confiscarea averii, sub acuzația de uneltire contra ordinii sociale, tâlhărie, deținere ilegală de arme, constituire în „bandă politică înarmată”.

În mod simbolic, în gospodăria lui a fost stabilit postul local de Miliție și Securitate

Conform raportului din dosarul sau de la Securitate  in dimineața de 15 decembrie 1951, la postul de Miliție din Răchițele  s-a prezentat un localnic, care a anunțat că în șura sa este cineva care doarme cu arma lângă el. S -au deplasat imediat 5 securiști și 13 milițieni cu 7 câini  și înăuntru a fost găsit Teodor Șușman senior, „împușcat în tâmpla dreaptă cu un pistol Staer…” Populația care se adunase între timp a recunoscut că „individul împușcat este Teodor Șușman din Răchițele”. Cadavrul a fost transportat la Postul de Miliție, i s a făcut autopsie și a fost aruncat într-o râpă din apropierea propriei case.

Teodor Șușman era  acuzat și de moartea a doi oameni din sat: Suciu Pașcu și Petru Purcel,  ambii colaborând sau fiind bănuiți că au colaborat cu autoritățile pentru prinderea partizanilor.

Frecvent apar în presă articole cu  confuzii între grupul Teodor Șușman (de la Răchițele) și Grupul lui Gheorghe și Leon Șușman (de la Poșaga). Între cele două familii nu au existat relații de rudenie, iar colaborare a existat doar foarte puțin, în prima parte a activității celor din urmă.

În 22-24 iunie 2010, la solicitarea urmașilor, Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România l-a exhumat pe Teodor Șușman .

Cu această ocazie au fost identificate 6 gloanțe (unul în zona craniului și alte 5 în zona corpului), ceea ce dovedeste ca eroul anticomunist  Teodor Susman a fost asasinat de securisti , care i-au aruncat  apoi cadavrul intr-o rapa.

Dumnezeu sa-l odihneasca !

 

Surse: Napoca News si Wikipedia ro.

03/06/2011 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

MARESALUL ION ANTONESCU, marele nedreptăţit al istoriei noastre

PENTRU ONOARE ŞI DEMNITATE – ALINIERE LA MAREŞAL

 

 

2 iunie-ziua naşterii martirului Ion Antonescu

  În Cartea de Aur a Neamului Românesc, alături de marii noştri voievozi şi ca urmaş demn al acestora, cu litere de foc şi sânge, stă scris numele eroului martir ION ANTONESCU, marele nedreptăţit al istoriei noastre, cel care, prin jertfa lui supremă, a încercat şi a reuşit în mare parte să înalţe poporul şi patria română la rangul de cinste şi demnitate care i se cuvine.

      Născut la 2 iunie 1882 la Piteşti, în familia unui ofiţer, Ion Antonescu a fost propulsat în scurt timp, prin talentul său deosebit în arta militară, pe scara ierarhică superioară, încât la începutul Războiului Mondial din 1914-1918 era deja şef al Biroului Operaţii al Statului Major al Armatei de Nord, comandată de generalul Constantin Prezan, alături de care se va distinge în cursul operaţiunilor decisive pentru libertatea şi unirea tuturor românilor.

     ” Viaţa popoarelor este o veşnică şi  încordată luptă; o luptă  pentru drepturi şi pentru dreptate, o luptă  pentru afirmare şi pentru înălţare „

 Aceste cuvinte ale Mareşalului Ion Antonescu, desprinse dintr-o cuvântare rostită la Radio Bucureşti la 5 noiembrie 1941, se raportează cel mai bine la situaţia României în epoca Războiului Mondial din 1939-1945.

      În iunie-iulie 1940 România se găsea în situaţia unei ţări greu încercate de loviturile nedrepte ale istoriei.

 

După doar 22 de ani de la Unirea cea Mare, porţiuni importante din trupul sfânt al patriei s-au pomenit din nou sub ocupaţie străină. La sfârşitul lunii iunie 1940, Basarabia şi Nordul Bucovinei, sub ameninţarea recurgerii la forţa armată din partea URSS, au fost cedate în urma notelor ultimative ale Kermlinului.

Imediat după aceea, prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, partea din nord-vest a României a fost cedată Ungariei horthyste, iar,  la 6 septembrie 1940, a urmat Cadrilaterul, cu cele două judeţe din sudul Dobrogei, Durostor şi Caliacra, sa fie ocupate de Bulgaria.

      În aceste condiţii, regele Carol II îl aduce la conducerea ţării pe Ion Antonescu, singurul om capabil să-şi asume enorma răspundere de a opri ţara în alunecarea ei pe panta haosului şi de a pune ordine la hotare şi în interior.        

 Ion Antonescu nu era un arivist,nu dorea puterea de stat, nu tindea spre funcţii şi privilegii.

Chemându-l la palat, regele i-a spus:

 „Antonescu, nu poţi refuza puterea.  Tu eşti un patriot. Numai ţie pot să-ţi las ţara. Te-am considerat întotdeauna ca pe singura mea rezervă. Timpul tău a sosit”.

Prin Decretul nr. 3 052, generalul Ion Antonescu a fost investit cu puteri depline, iar la 8 septembrie 1940, prin Decretul nr. 3 072 se crea o nouă instituţie, acea de Conducător al Statului, investit cu puteri discreţionare, concentrând atât atributele puterii legislative, cât şi cele ale puterii executive.

 

    

În vara anului 1941, după declanşarea Războiului din Est la 22 iunie, chiar în toiul luptelor decisive ale Armatei Române şi ale aliaţilor ei împotriva bolşevismului, s-a iniţiat restabilirea administraţiei româneşti în Basarabia şi Nordul Bucovinei. La 7 iulie 1941, Ion Antonescu s-a adresat basarabenilor cu o Proclamaţie în care menţiona că datorită vitejiei ostaşilor români a fost spulberată cotropirea sălbatică a celor ce i-au ţinut în robie şi au răspândit pe pământul  românesc moartea şi focul.

      În numeroase lucrări de specialitate de până la 1989, Ion Antonescu a fost prezentat ca un necruţător dictator, responsabil de moartea a sute şi mii de oameni, în special evrei. Ceea ce, însă, nici pe departe nu corespunde adevărului istoric.

Esenţa respectivei probleme a fost atestată, de exemplu, de dr. Wilhelm Filderman,seful Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania in anii razboiului,într-un testament legalizat la New York în 1956, din care reţinem:

        „A fost mult acuzat regimul Mareşalului Ion Antonescu ca fiind înfeudat nazismului şi Mareşalul însuşi a fost executat de agenţii Moscovei ca fascist. Adevărul este că Mareşalul Antonescu este cel care a pus capăt mişcării fasciste în România, oprind activităţile teroriste ale Gărzii de Fier din 1941 şi suprimând toate activităţile politice ale acestei organizaţii.

Eu însumi, răspunzând unei întrebări a lui Antonescu la procesul său – montat de comunişti –, am confirmat că teroarea fascistă de stradă a fost oprită în România la 21 ianuarie 1941, zi în care Mareşalul a luat măsuri draconice pentru a face să înceteze anarhia fascistă provocată de această organizaţie şi restabilirea ordinii în ţară.

În timpul perioadei de dominaţie hitleristă în Europa, eu am fost în contact permanent cu Mareşalul Ion Antonescu care a făcut foarte mult bine pentru îndulcirea soartei evreilor expuşi persecuţiilor rasiale naziste… Eu am fost martorul unor scene emoţionante de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei în momente de grele încercări din timpurile imperiului nazist din Europa. Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunilor naziste care cereau măsuri dure contra evreilor…El este cel care mi-a dat paşapoarte în alb pentru salvarea de teroarea nazistă a evreilor din Ungaria a căror viaţă era în pericol! Datorită politicii sale, averile evreilor au fost puse sub un regim de administraţie tranzitorie care, făcându-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii lor la momentul oportun. Am menţionat aceste lucruri pentru a sublinia faptul că poporul român, chiar când a avut într-o măsură limitată controlul ţării, a demonstrat sentimente umanitare şi de moderaţie politică”.

      Prin anii 1944-1946 şi în cursul procesului comunizării României, atitudinea lui Wilhelm Filderman şi refuzul său de a urmări linia P.C.R. l-au transformat rapid într-o ţintă a autorităţilor comuniste. Sub acest aspect, el avea să scrie în 1956: „Ataşamentul meu pentru ideile democratice şi refuzul meu de a face jocul comuniştilor a deranjat profund autorităţile de ocupaţie şi urma să fiu, asemeni altor personalităţi ale vieţii publice româneşti, victima metodelor totalitare de lichidare. Am decis atunci să părăsesc clandestin ţara”.

      Un alt argument, la cele menţionate, ni-l oferă dosarul care a aparţinut Preşedenţiei Consiliului de Miniştri al României C.B.B.T. /Biroul Militar, intitulat Evidenţa lucrărilor cu rezoluţiile dlui Mareşal.

Limitele cronologice ale dosarului sunt: 30 martie 1942 – 1 ianuarie 1944 şi acesta se păstrează la Arhiva Naţională a Republicii Moldova (fond 706/Administrarea Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei), fiind împărţit în trei părţi: problema, rezoluţia Mareşalului şi destinaţia materialului.

Oferim, în continuare, un singur exemplu din dosarul nominalizat, spre a pune în evidenţă, în contextul celor expuse, rezoluţia Mareşalului Ion Antonescu:

      „Ministerul Lucrărilor Publice raportează că Direcţia C. F. R. i-a făcut cunoscut că, printre mărfurile ce s-au transportat de la Odessa în ultimul timp, au sosit la diferite gări din Bucureşti şi pe adresa a diferiţi particulari, monumente de piatră din cimitirul israilit din Odessa şi vândute; de către Municipiul Odessa s-a dispus ca predarea acestor monumente să fie oprită şi ele să fie depozitate în magaziile C. F. R.

      Rezoluţia Mareşalului: „Este o profanare. Un act odios şi necugetat, care poate avea consecinţe pentru întregul Neam. Ne-am dus în Transnistria să facem o operă de oameni civilizaţi, nu de devastare.

      Să  fie totul retrimis la Odessa, în contul ticăloşilor care au pus la cale această odioasă faptă.

      Vor plăti imediat toate cheltuielile care s-au făcut şi se vor mai face. Execuţie Ministerul Lucrărilor Publice. Dacă  nu vor plăti, să fie imediat trimişi în lagăr un an şi să li se confişte partea corespunzătoare din avere.

      Aspre observaţii prin Guvernator, acelora din Administraţia Transnistriei cu concursul cărora s-a putut comite această  infamie.

      G-ralul Potopeanu să împiedice pe viitor asemenea acte şi să repare ceeace eventual s-a comis. Va discuta cu mine.”

      Comentariile sunt, netăgăduit, de prisos. Totuşi, cititorul, în temeiul acestei  rezoluţii, a observat fraza: „dacă nu vor plăti, să fie imediat trimişi în lagăr”, ceea ce constituia o dovadă că, indiferent de naţionalitate, persoana care săvârşise vreo  infracţiune era trimisă în lagăr; fie român, ucrainean, evreu sau ţigan.

Era pedepsit infractorul. Fără îndoială că au existat şi excepţii… Dar care trebuia să fie – ne întrebăm – atitudinea autorităţilor legale româneşti din Basarabia faţă de cele şapte persoane prinse noaptea în Chişinău pe când lipeau foi volante cu caracter prosovietic şi antiromânesc?

Pentru o asemenea faptă, în URSS, în cursul războiului, persoanele vinovate, chiar dacă se recrutau dintre minoritari, erau puse necondiţionat la zid şi împuşcate fără anchetă şi judecată.

 Pe când, în România, acestea au fost anchetate, judecate şi în consecinţă trimise în lagăre de muncă.

Sau poate trebuia – după cum recomandă unii pseudo-istorici – să fie lăsate să continue agitaţia comunistă în centrul oraşului Chişinău, deoarece legile ţării nu se răsfrângeau asupra minorităţilor naţionale?!

Acelaşi lucru s-ar putea  spune şi despre speculanţii care, artificial, umflau preţurile la produsele alimentare ori le ascundeau, şoptindu-le… prieteneşte cumpărătorilor cum că: „cu ruşii era mai bine, nu”?

       Dar care trebuia să fie atitudinea autorităţilor legale româneşti în Basarabia şi Transnistria faţă de haitele care spărgeau casele văduvelor şi familiilor în care bărbaţii erau plecaţi pe front şi furau tot: de la ou până la bou? Să fi fost lăsaţi acei talhari să-şi facă meseria de „minoritari” ori să fie arestaţi, judecaţi şi trimişi în lagăre la muncă?

      Era război. Şi încă era cel mai sângeros război pe care l-a cunoscut omenirea,iar războiul îşi avea legile lui.

Este binecunoscut faptul: comunismul avea naţionalitate, iar în iunie 1940, când Chişinăul şi celelalte localităţi din Basarabia au fost ocupate de Armata Roşie, majoritatea minoritarilor a primit trupele inamice cu nespusă bucurie şi entuziasm.

După 22 iunie 1941, deci după răsturnarea situaţiei şi revenirea României în graniţele ei fireşti până la Nistru, atitudinea populaţiei minoritare a devenit ostilă faţă de trupele şi autorităţile eliberatoare, iar  în multe cazuri, minoritarii au fost lăsaţi de sovietici cu „misiuni speciale” de spionaj şi pentru tot felul de provocări.

Ceea ce desprindem dintr-un document depozitat în fondul Organizaţiilor Social-Politice a Republicii Moldova, document intitulat Lista Centrului de partid, aruncat pe teritoriul Moldovei, din care aflăm că, din nouă persoane trimise între Prut şi Nistru de către autorităţile sovietice, şase erau evrei, cu toţii membri ai P.C.R. şi, în rest, câte un rus, un ucrainean şi un „moldovean”, acesta din urmă pe nume Maslov Iacov Mitrofanovici, care până la război îndeplinise funcţia de secretar al CR Slobozia al ULCTM.

Cât despre cei dintâi şase comunişti terorişti: aceştia erau Scvorţov Mihail Iacovlevici, născut în 1908, cu ultimul loc de muncă – şef al Direcţiei cadre a Narcomatului de finanţe a RSSM, cunoscător al limbilor rusă, română, franceză, germană, ivrit, „aruncat” cu documente false, sub pseudonimul Stropşa Semion Iacovlevici; Morghenştein Izrail Marcovici, născut în anul 1903, ultimul loc de muncă – funcţia de preşedinte al executivului orăşenesc Soroca, cunoscător al limbilor rusă, ucraineană, română şi ivrit, trimis tot cu documente false, sub  pseudonimul Mariuţan Dmitrii Antonovici; Boguslavschii Iacov Tovievici, născut în 1907, fost funcţionar la fabrica de piele din Chişinău, cu documente false sub  pseudonimul Kvitko Mihail Iosifovici, cunoscător al limbilor rusă, ivrit, franceză, germană, română; Bruhis Ştrul Pincusovici, născut în anul 1904, ultimul loc de muncă – director adjunct responsabil pentru secţia politică al FZO din oraşul  Chişinău, tot cu documente false sub pseudonimul Kurnosov Efim Stepanovici, cunoscător al limbilor rusă, ivrit, română, germană; Grinberg Ester Srulievna, născută în anul 1914, cu ultimul loc de muncă la redacţia gazetei „Moldova Socialistă”, care ştia limbile rusă, ivrit, franceză, română, cu documente false, cu pseudonimul Dobrovolscaia Natalia Ivanovna şi, în sfârşit, Grinman Isaac Iosifovici, cu ultimul loc de muncă în redacţia gazetei „Moldova Socialistă” din Chişinău, cunoscător al limbilor rusă, evreiască, germană, franceză, cu documente false, beneficiar al pseudonimului Vlasov Zaharii Vasilievici.

      Cititorul, fără îndoială, a intuit că paraşutiştii în discuţie fuseseră aduşi din URSS, iar ultimele lor locuri de muncă  dn 1940-1941 au fost  în R.S.S. Moldovenească,Basarabia ocupata de URSS in urma Ultimatumului sovietic..

Acest lucru înseamnă  că în 1941, după ce Ion Antonescu a ordonat trecerea Prutului, numiţii funcţionari poligloţi „s-au retras” în URSS, unde, după o sumară pregătire, au fost „lansaţi” în Basarabia pentru a îndeplini misiuni speciale  teroriste împotriva Statului Român, angajat, pe Frontul de Est, într-un război naţional, de la un capăt la altul (1941-1944).

      În asemenea condiţii, care putea fi atitudinea autorităţilor române faţă de spionii Moscovei?

Credem că, în cazul dat, nu mai conta naţionalitatea infractorilor. Mai mult decât sigur că, şi în acest caz, Conducătorul Statului a întreprins măsurile cuvenite.

Grupa de spionaj menţionată în parte a dispărut fără urmă chiar la marginea pădurii din apropierea satului Bravicea, raionul Orhei unde a fost aruncată în noaptea de 24/25 septembrie 1941 dintr-un avion sovietic venit din localitatea Pokrovsk, regiunea Dnepropetrovsk, fapt confirmat, de altfel, prin scrisoarea secretă a secretarului C.C. al PC(b) din Moldova, N. Salogor, din 27 iunie 1946, adresată ministrului în exerciţiu al KGB al R.S.S.M., Mordoveţ.Doi dintre terorişti au fost  prinşi de premilitarii din localitate şi transmişi organelor justiţiei.

      Am prezentat un exemplu, din miile de cazuri atestate în documentele aflate în fondurile arhivistice ale principalelor arhive din Republica Moldova, care confirmă complicitatea multor reprezentanţi ai minoritarilor din Basarabia la „lupta în ilegalitate” desfăşurată împotriva Statului Român. Pentru astfel de motive, şi nu numai, cei arestaţi erau trimişi în lagărele de muncă, care nu trebuie confundate cu lagărele de concentrare naziste din Germania, Polonia etc.

      Despre viaţa şi activitatea Mareşalului s-au publicat numeroase studii,  monografii, volume de amintiri, albume şi culegeri de documente.

 Un merit deosebit în cercetarea şi restabilirea adevărului despre România în cel de-al doilea război mondial, despre rolul important a lui Ion Antonescu în viaţa social-politică şi culturală a Ţării, în alungarea bolşevismului din teritoriile ocupate de URSS şi reîntregirea Patriei, revine istoricului Gh. Buzatu.

Cărţile domniei sale reprezintă o contribuţie semnificativă pentru ştiinţa istorică şi pentru apropierea momentului în care Mareşalul va fi fost reabilitat deplin, când, de pe numele lui, va fi ştearsă  pecetea de „fascist” şi „antisemit”, aplicată de bolşevicii lui Stalin şi, ulterior, actualii propovăduitori kominternişti.

      Atunci, numai atunci, s-ar putea exclama: Aliniere la Mareşal!

      Înainte de-a fi fost executat, Ion Antonescu s-a adresat soţiei sale cu o scrisoare în care, printre altele, releva : 

      „Nimeni în această ţară nu a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune, dezinteres cum am servit eu. I-am dat totul, de la muncă până la banul nostru; de la suflet până la viaţa noastră, fără a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi.

      Judecata lui pătimaşă de azi nu ne înjoseşte şi nu ne atinge. Judecata lui de mâine va fi dreaptă şi ne va înălţa. Sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. După cum şi viaţa mea, toată viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar; a ta, de asemenea, a fost înălţătoare!

      Împrejurările şi oamenii nu ne-au îngăduit să facem binele pe care împreună am dorit cu atâta pasiune să-l facem ţării noastre!

      Suprema voinţă a decis altfel. Am fost un învins, au fost şi alţii… mulţi alţii. După  dreapta judecată, istoria i-a pus la locul lor. Ne va pune şi pe noi”!

 

 

 

 File:Ion antonescu.png

Maresalul Ion Antonescu

 

 

  Timpul acela, a sosit ! Să-l punem deci pe Mareşal în rândul celor mai valoroşi Bărbaţi ai Neamului Românesc!

Acolo unde-i este locul !

 

 

Autor: Alexandru Moraru, istoric-arhivist şi publicist (din Chişinău, R.Moldova) 

Publicat de  : Tribuna Basarabiei

 

 
 

 

 

 

03/06/2010 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: