Un fenomen unic în lume – Limba română

 

 

 

 

 

 

Harta: Ramurile limbii române

 

 

 

 

MOTTO:   „Într-adevăr nicăieri nu vei putea găsi o putere de înțelegere mai rapidă, o minte mai deschisă, un spirit mai ager, însoțit de mlădierile purtării, așa cum o afli la cel din urmă rumun. Acest popor ridicat prin instrucție ar fi apt să se găsească în fruntea culturii spirituale a Umanității. Și ca o completare, limba sa este atât de bogată și armonioasă, că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe Pământ. Rumania nu este buricul Pământului, ci Axa Universului”.

 

Alfred Hofmann 1820 – în ”Istoria Pământului”:

 

 

 

 

 

Româna e un fenomen fără precedent în lume…

 

  
Cioran pomenea, mai în glumă, mai în serios, că de vrei să treci de la limba română la limba franceză, e ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract. De ce socotim limba română ca e așa o limbă unică?

Nu că vrem noi, românii obișnuiți, ci c-o admiră de la înălțimea propriilor studii chiar lingviștii și istoricii străini, cărora nu le putem reproșa subiectivitatea.

Sunt reale si măgulitoare motive care ridică limba de baștină a lui Eminescu și Brâncuși pe podiumul „pietrelor” rare ale omenirii.

1. Româna e singura limbă romanică care a supraviețuit, înflorind statornic în părțile acestea ale Europei. Rămâne un mister cum de s-a întâmplat așa, în condițiile în care pe-aici au trecut valuri peste valuri de barbari, cu ale lor limbi slavice (din estul Eurasiei) sau uralice (din nordul Eurasiei).
Altfel spus, popoare cuceritoare cu graiuri „bolovănoase”, puternice, au îngenuncheat limba latină pe oriunde au trecut. Mai puțin la noi.

2. Româna-i veche de 1700 de ani. Și că-i veche n-ar fi cine știe ce motiv de lauri, dar e veche în acel fel în care, de-am călători în timp în Țara Românească acum 600 de ani, nu ne-ar fi deloc greu să înțelegem ce le spunea unul ca Mircea cel Bătrân ostașilor săi.
Poate vă pare de la sine înțeles, dar adevărul e că foarte puține limbi din lume și-au păstrat „trunchiul” întreg. Limba lui Shakespeare sau cea a lui Napoleon nu se pot lăuda cu așa o stare de conservare.

3. Dintre limbile latine, doar româna are articolul hotărât „enclitic”, adică atașat la sfârșitul substantivului. Spunem „fata”, „băiatul”, „tabloul”, și nu „la fille”, „le garçon”, „le tableau”, cum ar fi în franceză. Chestia asta ne conferă o melodicitate intrinsecă-n grai, plus o concizie-n exprimare. Practic, ne e de-ajuns un singur cuvânt ca să ne facem înțeleși atunci când ne referim la un obiect sau la o ființă anume. Ei, majoritatea popoarelor au nevoie de două cuvinte pentru asta.

4. „Se scrie cum se aude.” Se scrie cum se aude, dar vine la pachet cu sute de particularități de pronunție pe care noi, români fiind, le punem în aplicare ușor, natural, fără să le pritocim. N-avem nevoie de manualul de fonetică la capul patului pentru ca organul din cavitatea bucală să se miște într-un fel când rostim „ceapă”, și în alt fel când rostim „ea”. Chiar dacă grupul de vocale e același. Pentru vorbitorii de arabă, de pildă, regula asta se învață cu creionul sub limbă – sunt dintre cei cărora le vine greu.

5. Lingviștii spun că, cel mai și cel mai bine, româna s-ar asemăna cu dalmata, din care istoria păstrează doar câteva sute de cuvinte și propoziții. Problema cu dalmata e că nu mai circulă. Sunt 0 vorbitori de dalmată pe Terra în acest moment, și probabil c-așa vor rămâne până la finalul veacurilor. Dalmata a fost declarată limbă moartă in iunie 1898. Este data decesului ultimului ei vorbitor, croatul Tuone Udaina, care o stăpânea parțial. Înainte să moară, Udaina a mărturisit că limba îi e familiară încă din mica copilărie, că și-i amintește „ca prin vis” pe părinții lui conversând, uneori, în această limbă.

6. Româna e limba cu al treilea cel mai lung cuvânt din Europa. „PNEUMONOULTRAMICROSCOPICSILICOVOLCANICONIOZĂ”, 44 de litere. Definește o boală de plămâni care se face prin inhalarea prafului de siliciu vulcanic. Interesant e că boala nu prea se face, deci nici cuvântul nu se folosește.

7. Limba română e intrată în patrimoniul UNESCO, aidoma Barierei de Corali din Australia, Marelui Zid Chinezesc ori Statuii Libertății. Româna a intrat în patrimoniul imaterial al lumii prin două cuvinte. E vorba de „dor” și „doină”, două cuvinte intraductibile, concluzionează UNESCO.„Dor” și „doină” se comportă mai degrabă ca niște diamante roz decât ca niște alăturări de sunete – exprimă emoții într-atât de specifice culturii noastre încât traducerea lor în alte „glasuri” ar fi o contrafacere. Nu mai e nevoie să precizăm că tot ele trec drept cele mai bogate în sens substantive din română.

8. Alt aspect unic în lume, româna „dirijează” cuvintele latine după regulile balcanice. Vocabularul e, vorba vine, „italienesc”, dar rânduielile gramaticale sunt de tip slav. Apar și coabitări între cele două registre, latin și slav. Concret, genul dativ și genitiv au aceeași formă (ca-n latină), timpul viitor și perfect se formează după o regulă hibrid între latină și slavă, dar infinitivul se evită (ca-n limbile slave).

9. Nicio altă limbă nu folosește atâtea zicători și expresii. Româna e printre puținele limbi în care „câinii latră și ursul merge”. E limba cu cele mai absurde imagini proverbiale, dar și limba în care proverbele, deși tot un fel de metafore, sunt considerate limbaj accesibil, limbaj „pe înțelesul tuturor”.
Proverbele astea, spun specialiștii, exprimă cea mai intimă preocupare a poporului român – sensul să fie bogat, dar fraza scurtă. Să spui mult în foarte puține cuvinte (la asta se referea și Alecsandri în celebra „românul s-a născut poet”). Cu titlu de curiozitate, cele mai numeroase zicători autohtone au ca subiect înțelepciunea – aproximativ 25% din totalul frazelor-proverb.

10. La fel de luxuriantă se dovedește româna și-n ceea ce privește numărul de cuvinte. Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, ne dă de înțeles că româna-i între primele 8 limbi ale lumii. Ultima ediție a „Marelui Dicționar al Limbii Române” adună 170.000 de cuvinte. Asta-n condițiile în care autorii au lăsat de-o parte diminutivele, și alea vreo 30.000.

La cât de veche e pe teritoriul european, româna ar trebui să aibă dialecte – adică limba locuitorilor din Banat, de pildă, să fie mult-diferită de cea a locuitorilor din Maramureș (vezi triada spaniolă-bască-catalană din Spania).

Și totuși, nu-i cazul limbii române, în „curtea” căreia există graiuri și regionalisme, însă nu dialecte. Filologi ca savantzii Alexandru Philippide și Alf Lombard susțin că, iarăși, din punctul ăsta de vedere, româna e un fenomen fără precedent în lume, scrie https://infobrasov.net/romana-e-un-fenomen-făra-precedent-in-lume/.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

și vreau cu toată lumea să mă-mpac !

 

„NEOLOGISMELE”…

de Andrei Pleșu

Secretarele nu-și mai spun decât manager assistant. Cizmarii și chiloțarii sunt designeri. Mă așteptam să fie vorba de crize de aclimatizare și de micile noastre snobisme de cetățeni ai unei țări mici, dar vioaie. Nici gând.
S-a ajuns la un nou limbaj de lemn, neologistic, întrebuințat pe la posturi de radio și de televiziune, iar cuvinte românești cât se poate de utile sunt înlocuite prostește de persoane care stau prost și cu vocabularul limbii române, și cu gramatica ei.

Tot soiul de absolvenți și absolvente de Spiru Haret, cărora li se adaugă politicieni inepți și comentatori care par să-și fi luat doctoratul la un șpriț, înainte de a lua notă de trecere la română în liceu se dau în bărcile neologismelor, cu dezinvoltura prostului fudul.

Potrivit lor, nu mai avem prilejuri, avem doar oportunități. Nu mai suntem hotărâți să facem ceva, ci determinați. Nu mai realizăm, ci implementăm. Nu mai avem cazuri, ci spețe.

Nu ne mai informăm fiindcă ne edificăm. Nu ne mai ducem într-un loc, ci într-o locație. Nu mai luăm în considerare, fiindcă anvizajăm. Nu mai consimțim, ci achiesăm.

Nu mai gătim ci procesăm alimentele. Nu mai folosim substanțe nutritive ci nutrienți. Serviciul de întreținere a devenit mentenanță. Ceva care ți se pare obligatoriu e un must !!! Nu mai avem speranțe, deoarece am trecut la expectațiuni.

Nu ne mai concentrăm, pentru că ne focusăm. Și nu mai așteptăm un răspuns, ci un feedback. Nu mai avem frizeri și croitorese, avem hair stiliști și
creatoare de fashion.

Nu mai spunem fără comentarii ci no comment.

Cu alte cuvinte, deținem o oportunitate pe care suntem determinați să o implementăm într-o locație pe care am anvizajat-o, achiesând la o mentenanță care e un must și asupra căreia ne focusăm în expectațiunea unui feed-back pozitiv. Deci, no comment.

 

 

 

 

 

 

Limba noastră  

 

 

 

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
In rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.

Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.

Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le ‘nşirate, –
Te-nfiori adânc şi tremuri.

Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spiue-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.

Limba noastra-i limbă sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.

Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde –
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.

Răsări-vă o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

 

 

 

 Alexei Mateevici

 (2 iunie 1917)

Publicitate

Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940 și problema minoritarilor bulgari și români din România și Bulgaria

 

 

 

 

 

 

 

 

Istoriografiile bulgară si româna din trecut au avut opinii diferite în ceea ce priveste Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, prin care sudul Dobrogei („Cadrilaterul”) intra în componenta Bulgariei. „Corectarea unei nedreptati” prin mijloace diplomatice, îl considerau bulgarii, si un act de „mutilare a tarii” sub presiunea fortelor Axei, sustinea teza româneasca.

Dialogul actual dintre istoricii celor doua tari ne lasa speranta ca se poate ajunge la un acord în litigioasa problema a Dobrogei, pornind de la ideea ca ea a fost solutionata definitiv prin Tratatul de la Craiova. Procesele identice de integrare a Bulgariei si României în Europa unita impun o asemenea abordare.

Cauzele aparitiei grupurilor etnice minoritare de bulgari în România si de români (respectiv, valahi si aromâni) în Bulgaria sunt migratiile si schimbarile frontierelor de stat.

Situatia lor a fost deosebit de tensionata între cele doua razboaie mondiale. Conform recensamântului din România, în 1930, numarul persoanelor de nationalitate bulgara era de 366 384, cele mai compacte comunitati fiind instalate în Dobrogea (185 279 persoane), Basarabia (163 726 persoane) si Banat (10 012 persoane).

La rândul lor, valahii din Bulgaria se concentrasera mai ales în partea de nord-vest a tarii, în timp ce aromânii erau dispersati în regiunea de sud-est. Recensamântul bulgar din 1926 dadea urmatoarele cifre: 69 080 de români, 5 324 aromâni, 3 777 „cutovlasi”, 1 551 „tintari” (în total 79 728 persoane).

Transferul de populatii si statul-natiune.

In coabitarea bulgaro-româna din aceasta perioada punctul nevralgic l-a constituit regiunea din sudul Dobrogei (adica judetele Durostor/Silistra si Caliacra/Dobrici), anexata de România în 1913.

Dupa statisticile românesti din 1930, populatia bulgara din aceasta regiune cuprindea 149 409 locuitori, în timp ce românii erau 77 728. Cresterea de mai multe ori a numarului populatiei românesti, în raport cu anul 1910, când numara doar 6 359 de locuitori, s-a datorat colonizarii intensive în cursul anilor ‘20 a românilor din Vechiul Regat si a aromânilor din Grecia si din alte tari balcanice.
In relatiile bilaterale româno-bulgare, contradictiile privind sudul Dobrogei au jucat un rol important. Eforturile politice au mers în directii opuse. România voia sa schimbe statu-quo-ul etnic din regiune si sa pastreze statu-quo-ul teritorial, Bulgaria se straduia sa faca exact invers.

Tratamentul reciproc al minoritatilor – ca principiu – a fost impus în relatiile bilaterale înca de la crearea statului bulgar modern, în 1878, si a contat substantial în negocierile privind problemele minoritatilor în cursul anilor ‘30.
Pozitiile opuse privind aplicarea acestui principiu au cauzat esecul negocierilor. Unicul acord privind minoritatile respective din Bulgaria si România a fost realizat prin Tratatul de la Craiova din 1940. In afara de restituirea Dobrogei de Sud Bulgariei si de stabilirea unei frontiere „definitive si perpetue”, tratatul stipula si schimbul de populatii între cele doua tari vecine.

Principiul schimbului s-a impus la insistentele diplomatiei române. La început, ea a staruit pe emigrarea obligatorie a tuturor bulgarilor din nordul Dobrogei (judetele Tulcea si Constanta), comparativ cu libertatea de optiune a românilor din sudul Dobrogei. Mai târziu, diplomatia româna a insistat pe emigrarea obligatorie a tuturor bulgarilor din România fata de emigrarea românilor din sudul Dobrogei, dar nu si a românilor din restul teritoriului Bulgariei.
Diplomatia bulgara a consimtit sa negocieze pe baza principiului privind schimbul de populatii, pentru a nu face sa esueze negocierile, dar si la presiunea Germaniei. Reprezentantii bulgari au cerut mai întâi ca emigrarea sa nu fie obligatorie.

Ei nu au acceptat schimbul tuturor bulgarilor din România fata de românii din sudul Dobrogei, deoarece nu era echivalent. Atunci, partea bulgara a propus o solutie de compromis, care combina schimbul obligatoriu cu emigrarea facultativa. Propunerea a fost adoptata.

Articolul III al Tratatului de la Craiova stipula: schimbul obligatoriu, într-un interval de 3 luni, începând de la schimbarea instrumentelor de ratificare, între resortisantii români de origine etnica bulgara din judetele Tulcea si Constanța si resortisantii români de origine etnica româna din judetele Durostor si Caliacra; imigrarea facultativa, în termen de un an, a altor resortisanti români de origine etnica bulgara si resortisanti bulgari de origine etnica româna în tara lor de afinitate etnica; dreptul fiecarui guvern de a decreta emigrarea obligatorie a unui numar de resortisanti de origine etnica bulgara sau româna, egal cu numarul de resortisanti din cealalta tara, care si-ar exercita dreptul la o emigrare facultativa.
Un Acord anexat Tratatului se ocupa de chestiunile tehnice legate de acest transfer.

Clauzele sale stipulau: proprietatile imobiliare rurale, care apartineau emigratilor, deveneau proprietatea statului din care emigrau, statul de imigrare obligându-se sa-i despagubeasca pe imigranti: proprietatea imobiliara urbana a emigrantilor ramânea proprietatea privata a proprietarilor lor; emigrantii pastrau dreptul de proprietate asupra tuturor bunurilor mobile. S-a creat o Comisie mixta bulgaro-româna, având misiunea de a supraveghea transferul de populatii.

 

 

 

 

 

Evacuaţi din Cadrilater FOTO http://www.istoriepescurt.ro

 

Schimbul obligatoriu al bulgarilor si românilor de pe cele doua parti ale frontierei din Dobrogea s-a efectuat în doua valuri succesive. Migratia principala (noiembrie-decembrie 1940) a angajat 61 500 de bulgari din nordul Dobrogei si 83 928 de români din sudul Dobrogei. Cea suplimentara (aprilie-mai 1941) s-a efectuat pe baza unui Acord aditional si a antrenat înca 3 600 de bulgari si 4 700 de români.

Numarul total al emigratilor a fost de circa 65 000 de bulgari, instalati în Dobrogea bulgara, si circa 88 000 de români, stabiliti – în cea mai mare parte, în Dobrogea româneasca.
Contradictia principala din cursul realizarii transferului obligatoriu a aparut în privinta numarului celor emigrati. Guvernul bulgar a încercat sa evite emigrarea întregii populatii bulgare din nordul Dobrogei, dar a insistat pe emigrarea tuturor românilor din sudul Dobrogei, adica nu numai colonistii, ci si populatia autohtona de origine valaha (vlaha), desi numarul acestora era restrâns. Pozitia Bucurestiului a fost opusa: epurarea de toti bulgarii a partii românesti a Dobrogei, dar prezenta cât mai mult timp posibil a românilor în „Cadrilater”.

Emigratia obligatorie a provocat deceptia si nemultumirea populatiei bulgare autohtone din nordul Dobrogei. Impotriva abandonarii regiunii si a expatrierii s-a nascut o miscare. Guvernul bulgar, precum si mediile emigratiei dobrogene din Bulgaria au evidentiat dimpotriva succesul restituirii partii de sud a regiunii si au explicat astfel sacrificiile impuse.

Ca un astfel de sacrificiu a fost perceputa si expatrierea fortata a bulgarilor din nordul Dobrogei.
Desi fusesera instalati în sudul Dobrogei cu numai vreo cincisprezece ani în urma, colonistii români au ramas la fel de nemultumiti de emigrarea obligatorie ca si bulgarii aflati în aceeasi situatie. Insa clauzele Tratatului de la Craiova nu au generat miscari puternice în România. Sunt simbolice în acelasi sens cele scrise de istoricul si omul politic Nicolae Iorga în ziarul Neamul Românesc, din 17 septembrie 1940: „Am restituit Bulgariei cele ce i s-a luat ca urmare a Razboiului balcanic.
Am zugravit aiurea, de la un pas diplomatic la altul, acea actiune gresita a ministerului Maiorescu prin care, dupa dorinta lui Take Ionescu în prima fasa, s-a cautat de politica de partid a României o crestere de teritoriu, care sa întareasca dominatia celor de la cârma fara ca un curent national adevarat sa îndemne catre întinderea hotarelor la Sud, atunci când aspiratiile noastre tinteau Carpatii.

Nici regele Carol n-a dorit de fapt aceasta completare dobrogeana, el marturisindu-mi cu sinceritate ca-i trebuiau numai acele unghiuri intrânde la noi pe care guvernul Filov ar fi putut fara nici o paguba sa le acorde astazi.
S-a început cu implorarile catre ´Europa’ ca sa ni se dea Silistra si s-a mers pâna la capul Sabla, nu departe de Varna.

E adevarat ca aici poporul bulgar era reinstalat de curând, dar tot asa de adevarat ca pe baza teoriei ´echilibrului’ luam, în momentul maririi Bulgariei, un tinut care nu facea parte din raza noastra nationala pe care am încercat a o crea pe urma si prin nepretuitul element macedonean.
Cu tot aportul lor, care va trebui fructificat cu îngrijire aiurea, trebuie sa recunoastem ca, în ciuda operei de civilisatie îndeplinita, ni-am simtit straini acolo”.
Spre deosebire de schimbul obligatoriu, clauzele care priveau emigrarea facultativa au fost impuse de reprezentantii bulgari, ale caror scopuri vizau posibilitatile altor bulgari din România (din afara Dobrogei) de a emigra în Bulgaria.

Diplomatii români s-au pronuntat împotriva emigrarii facultative si, în special, împotriva echilibrului fortat al numarului de emigrati, deoarece România voia sa-i pastreze pe loc pe valahii din partea de nord-vest a Bulgariei. Contradictiile au împiedicat reglementarea rapida a acestei probleme.
Emigrarea facultativa de populatii a fost mult mai limitata decât schimbul obligatoriu. In cursul intervalului prevazut, de un an, mai exact la începutul anului 1941, 213 bulgari din România au emigrat, din proprie vointa, si nici un român din Bulgaria. La 1 aprilie 1943, cele doua guverne au semnat un Acord de lichidare a problemelor litigioase provocate de Tratatul de la Craiova. Regulamentul privind schimbul facultativ, anexat acestui acord, prelungea intervalul de emigrare pâna la 1 noiembrie 1943.
Dar, la 22 mai 1943, cele doua guverne au decis sa înceteze emigrarea din cauza dificultatilor razboiului. Pe baza Regulamentului, 61 de familii bulgare (155 de persoane), din Banat si din alte regiuni ale României au emigrat voluntar în Bulgaria. Numarul emigratilor din Bulgaria în România s-a ridicat la 95 de familii de aromâni din regiunea Gorna Djumaia (Blagoevgrad) si de valahi din regiunea Vidin.
Rezultatele schimbului de populatii dintre Bulgaria si România pe baza Tratatului de la Craiova sunt contradictorii. Schimbul obligatoriu a stabilit o frontiera etnica între bulgarii si românii din Dobrogea, care coincidea cu frontiera dintre cele doua state.

Aceasta coincidenta a influentat pozitiv relatiile bilaterale, deoarece a împiedicat formularea de pretentii teritoriale pe temeiul unor argumente etnice. Disputa bulgaro-româna privind apartenenta Dobrogei, împartita pentru totdeauna între cele doua tari, avea sa se manifeste mai ales în domeniile propagandei si al stiintei, nu însa si în domeniul politicii reale. Pe de alta parte, emigrarea obligatorie a însemnat mizeria economica si dezradacinarea emigratilor din propriile camine. Tendinta de asimilare a minoritatilor etnice ramase între frontierele celor doua state a fost stimulata dupa efectuarea transferului.

Astazi putem auzi înca limba româna la Tutrakan (Turtucaia) sau limba bulgara la Constanta. Limbile, ca si amintirile, sunt pastrate de emigratii ramasi în viata, dar si de urmasii familiilor care nu au emigrat. Câteva prbleme privind proprietatile abandonate si despagubirile cuvenite pentru ele ramân înca o tema de actualitate. Pe de alta parte, organizatiile minoritare ale bulgarilor din România, ca si cele ale vlahilor si aromânilor din Bulgaria manifesta procese identice de redesteptare etnica în perioada de tranzitie de dupa prabusirea comunismului.

Destinele istorice si schimbarile de identitate ale acestor comunitati au fost asemanatoare. Pe aceasta baza, se urmareste reabilitarea principiului reciprocitatii în privinta minoritatilor. Asa au fost restabilite scolile bulgara din Bucuresti si româna din Sofia. Destinul istoric al emigrantilor si minoritarilor ridica un nou pod între Bulgaria si România.

Sursa:

 

http://starbisnov.blogspot.com/2008/08/301.html

Frontiera – un zid sau un pod
Dr. Blagovest Niagulov (Sofia)

In româneste de Mihai POPESCU

De ce așa-zisul „marele război pentru apărarea patriei” nu a fost războiul nostru?

 

 

 

ALEXANDR LUKAȘENCO, președintele Belarus : Așa-zisul „RĂZBOI pentru APĂRAREA PATRIEI ” nu este nici al bielorușilor, nici al ucrainenilor, nici al românilor și nici măcar al rușilor.

 

 

 

Foto – Sluga Dodon, președintele de mucava al R.Moldova și stăpânul său, Vladimir Putin, președintele Rusiei

 

 

 

Petru Bogatu : ”Așa-zisul război pentru apărarea patriei” nu a fost războiul nostru !

A înțeles până și A. Lukașenko. Așa-zisul ”război pentru apărarea patriei” nu este războiul nostru. E opera lui Hitler și Stalin pe care aceștia l-au dezlănțuit și l-au impus apoi întregii Europe.

Dacă nu oprim nebunia lui Dodon cu anunțata lui celebrare în stil sovietic a zilei de 9 mai – suntem pierduți, ne merităm destinul de vasali umili și de bondoci sub-culturali

 

Sub ochii noștri are loc o re-sovietizare în forță a Republicii Moldova. Președinția, guvernul și primăria orașului Chișinău s-au înhămat la sarcina pusă de Putin de a rescrie istoria pe calapodul lui Stalin, pentru că, vorba lui George Orwel, cine controlează trecutul acela controlează prezentul și viitorul.

Pângărește memoria

Obrăznicia președintelui Igor Dodon întrece orice măsură. Bravada nerușinată cu care impune agenda politică și ideologică rusească  pângărește memoria colectivă a românilor și a tuturor popoarelor care au avut de suferit de pe urma regimului totalitar sovietic.

A ajuns să se laude tocmai de la tribuna APCE cu pregătirea unor „evenimente de anvergură dedicate victoriei în marele război pentru apărarea patriei”. Tam-tamul în jurul zilei de 9 mai este atât de mare încât ai impresia că te afli nu la Chișinău, ci la Moscova, unde, de altfel, pentru prima dată în ultimii zece ani vor defila, conform hotărârii guvernului Chicu, ostașii Armatei Naționale.

Și ca treaba să fie rotundă, primarul socialist al capitalei, Ion Ceban, nu se lasă mai prejos. Toarnă și el gaz în foc.

În timpul  vizitei sale la Sankt Petersburg s-a angajat public să susțină ideea „unui grup de inițiativă” de a crea la Chișinău o filială a „muzeului” blocadei Leningradului. Tot el caută bani pentru repararea Complexului Memorial „Eternitate”, un alt instrument  rusesc de manipulare și modelare a minților.

Și toate acestea au loc pe fundalul sforțărilor actualei guvernări de a șterge identitatea națională a Basarabiei. Colecția de obiecte ale pretinsei „blocade a Leningradului” nu-i exclus să fie expusă în „Muzeul ocupației sovietice” pe care președintele filorus a amenințat să-l închidă la finele anului trecut.

Încercările regimului Dodon de a readuce în Republica Moldova cultul militarismului sovietic și velikorus, de a reimplementa ritualul demonic de preamărire a rolului URSS în cea de-a doua conflagrație mondială  nu sunt inițiativele lui personale, firește. Acestea fac parte dintr-o strategie rusească de recucerire ideologică a republicilor ex-sovietice.

Moscova nu degeaba își iese din țâțâni când undeva la Vilnius sau Tallinn sunt demontate statuile  sau sunt închise memorialele legate de războiul din anii 1941-1945. Simbolurile URSS sunt un element-cheie de care se folosește propaganda putinistă pentru a menține în fostele teritorii ocupate sau controlate de Kremlin sindromul Stockholm, adică atașamentul victimei pentru călăul care a împilat-o, înfometat-o și deportat-o.

O reglare de conturi între tirani

Jenant este faptul că Rusia își ia revanșa la Chișinău chiar în momentul în care până și Bielorusia se trezește din somnul conștiinței naționale. Într-un interviu pentru televiziunea kazahă, liderul de la Minsk, Aleksandr Lukașenko, a declarat că războiul sovieto-german „nu este războiul nostru”. Și a explicat de ce.

Și poporul belarus, și cel kazah, a lăsat el să se înțeleagă, au avut doar de suferit de pe urma acestei confruntări. Cele două puteri care s-au războit „s-au pus cu biciul pe noi”, a conchis Lukașenko.

Declarațiile sale au scandalizat până peste poate presă aservită Kremlinului, președintele belarus fiind făcut cu ou și cu oțet. Nu m-aș mira dacă Moscova se va năpusti cu noi represalii împotriva Minskului.

Oricum, Lukașenko a spus adevărul. Așa-zisul „război pentru apărarea patriei” nu este nici al bielorușilor, nici al ucrainenilor, nici al românilor și nici măcar al rușilor. A fost o reglare de conturi  între doi tirani, unul nazist și altul comunist. Celebrarea acestuia într-o manieră șovină și revanșardă ne lezează demnitatea națională și ne jignește inteligența.

Iată câteva argumente pentru care orice sărbătorire a zilei de 9 mai la Chișinău în formatul impus de Moscova este o acțiune antinațională care sfidează bunul simț și denaturează adevărul istoric.

 

Primul. Actualul teritoriu al Republicii Moldova nu s-a aflat „sub ocupație germano-fascistă”, după cum se exprimă propaganda rusească, fiind parte integrantă a statului român independent. ”Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul!” a fost apelul la luptă  adresat Armatei Române în vara anului 1941, soldat cu eliberarea Basarabiei de sub ocupația sovietică. Astfel, Armata Roșie nu a avut nimic de eliberat între Prut și Nistru în august 1944. Din contră,  perpetuarea prezenței ei a fost pe cât de ilegală, pe atât de criminală.

Al doilea. Uniunea Sovietică, comunistă, a ocupat şi a anexat părţi ale României în iunie 1940, teritorii care nu i-au mai fost returnate, fapt constatat în Rezoluția Parlamentului European de la 19 septembrie 2019.

Al treilea. În aceeași Rezoluție a Parlamentului European se arată că „cel de-al Doilea Război Mondial, cel mai devastator război din istoria Europei, a fost cauzat de Tratatul de neagresiune nazisto-sovietic din 23 august 1939, cunoscut și sub numele de Pactul Molotov-Ribbentrop,  și protocoalele sale secrete, care a permis ca două regimuri totalitare cu obiectivul de a cuceri lumea să împartă Europa în două zone de influență”.

Al patrulea. Până la 22 iunie 1941 Hitler și Stalin au fost aliați și totodată fiecare dintre ei pregătea în taină o agresiune împotriva celuilalt. Războiul dintre ei era inevitabil și decurgea din ideologia nazistă și cea comunistă. Hitler, în conformitate cu doctrina național-socialistă, urmărea „extinderea spațiului vital” pentru rasa ariană la nivel planetar, iar Stalin, în conformitate cu învățătura lui Marx-Engels-Lenin, dorea să provoace revoluția mondială și instalarea forțată a comunismului în toată lumea.

Al cincilea. Într-o serie de documente internaționale, în special, în mai multe declarații sau rezoluții ale APCE, Adunării Parlamentare a OSCE și Parlamentului European se consemnează că intrarea Armatei Roșii în țările Europei Centrale și de Est în anul 1944 a pus începutul unei ocupații sovietice care a durat nu mai puțin de 45 de ani.

Al șaselea. Parlamentul European a instituit Ziua  Internaţională a eroilor în lupta împotriva totalitarismului (pe 25 mai), și Ziua de comemorare a victimelor regimurilor totalitare (pe 23 august), arătând că „regimurile naziste și comuniste au comis crime în masă, genocid și au realizat deportări, cauzând pierderi fără precedent de vieți omenești și privări de libertate”.

Al șaptelea. Înfrângerea catastrofală din 1941-1942  a Armatei Roșii, care avea o superioritate netă asupra Wehrmachtului în tancuri, avioane și resurse umane, dovedește că populația URSS nu dorea să lupte pentru Stalin și regimul său totalitar. Pentru prima dată în istorie peste un milion de locuitori ai unui stat invadat au acceptat să lupte cu arma în mână de partea invadatorilor (armata generalului Vlasov), numărul dezertorilor și prizonierilor sovietici fiind de peste 7 milioane.

Al optulea. Pretinsa „blocadă a  Leningradului” este un fals bolșevic abominabil. În realitate, avem de a face cu un  act de genocid  sovietic. Stalin a comis o crimă de război, lăsând în mod premeditat ca populația să moară de foame, cu toate că aprovizionarea orașului se putea face pe lacul Ladoga sau pe cale aeriană. Pentru liderii comuniști oamenii care ajungeau prizonieri sau se pomeneau sub administrația germană nu erau decât un gunoi. La 3 iulie 1941, bunăoară, Stalin ordonase să fie arse  sau distruse toate localitățile ocupate de Wehrmacht, sortindu-i pierii pe proprii cetățeni abandonați sub stăpânire nazistă.

Al nouălea. Armata Roșie a ajuns la Berlin în mai 1945 numai datorită sprijinului militar, logistic, economic și tehnologic al aliaților. Marea Britanie a luptat cu succes cu Germania nazistă pe mare și pe uscat, pricinuindu-i pierderi enorme, încă din septembrie 1939, când Stalin devenise oficial aliatul lui Hitler. Debarcarea anglo-americană în Sicilia din 1943 și răsturnarea regimului Mussolini a înclinat decisiv balanța războiului în favoarea aliaților. Fără avioanele, tancurile, armele, tehnologiile de război și alimentele furnizate Uniunii Sovietice de către SUA încă din anul 1941 Armata Roșie nu avea nicio șansă să iasă basma curată din confruntarea cu Wehrmachtul.

 

Dacă nu oprim nebunia lui Dodon cu anunțata lui celebrare în stil sovietic a zilei de 9 mai, suntem pierduți. Ne merităm destinul de vasali umili și de bondoci sub-culturali.

 

https://www.deschide.md/ro/stiri/editorial/60747/Petru-Bogatu–De-ce-a%C8%99a-zisul-%E2%80%9Emarele-r%C4%83zboi-pentru-ap%C4%83rarea-patriei%E2%80%9D-nu-este-r%C4%83zboiul-nostru.htm