CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Studiu de caz: România rurală, decuplată de România marilor orașe. Diferență uriașă a riscului de sărăcie în cele două Românii

foto deschidere text

ANALIZĂ

Studiu de caz – Cluj vs. Satu Lung.

 Un document de lucru publicat recent de Eurostat a scos la iveală o situație îngrijorătoare cu privire la România.

Este vorba de faptul că țara noastră prezintă cel mai mare dezechilibru dintre țările Uniunii Europene în privința numărului de persoane aflate în risc de sărăcie, în funcție de mediul în care trăiesc.

Astfel, în orașele mari din România, proporția persoanelor aflate în risc de sărăcie este cea mai mică dintre toate statele Uniunii Europene, în vreme ce în mediul rural, aceasta este cea mai mare.

Potrivit datelor Eurostat (disponibile aici) în 2019, doar 5,8% dintre românii care trăiau în orașele mari se aflau în risc de sărăcie, situație în care se regăseau, însă, 38,1% dintre românii din mediul rural.

Media europeană (EU28), în același an era de 17% în cazul marilor orașe, respectiv de 18,5%, în rural. Este izbitor, astfel, decalajul între situația din România și media europeană. Dacă în țara noastră diferența urban mare-rural este de aproape 33 de puncte procentuale, la nivel european, diferența este de numai 1,5 pp.

Mai mult, în Zona Euro, diferența este de doar 0,7 pp. Diferența uriașă dintre urbanul mare și rural poate fi probată empiric la o distanță în jumătate de oră de condus, între orașul Cluj-Napoca și Satu Lung, care aparține de comuna Chinteni.

Centrul orașului de pe Someș, cu arterele recent reabilitate și modernizate, cu piste de biciclete, sisteme de iluminat și udat inteligente, mobilier urban nou, încărcătoare publice pentru autoturismele și biciclete electrice etc. arată ca orice oraș european dezvoltat.

La 20 de kilometri distanță, Satu Lung este o localitate fără școală, fără magazin și fără vreun alt agent economic.

Vechiul conac din sat, care a funcționat ca școală în perioada socialistă, este acum o ruină, iar asfalt se găsește doar pe drumul județean, recent reabilitat. Satul s-a depopulat după 1990 și, potrivit localnicilor, acum mai trăiesc aici doar cam 200 de persoane.

Surse: https: //politeia.org.ro//- Integral:https://economedia.ro/analiza-romania-rurala-decuplata-de-romania-marilor-orase

16/08/2021 Posted by | analize | , , , , | Lasă un comentariu

RESTITUTIO: Cuvântare ținută de Nicolae Iorga la 16 mai 1912, la centenarul ocupării Basarabiei de către ruși


Cuvântare ținută în București, la 16 mai 1912, la centenarul ocupării Basarabiei de către ruși

Nu pentru a „ofta”, cum spune pe hârtie roșie, cu obrăznicie, un manifest revoluționar, nu pentru a plânge, precum nici pentru a enunța sentimente de ură, făgăduințe de răzbunare, ne-am adunat aici, spunea Nicolae IORGA într-o Cuvântare ținută în București, la 16 mai 1912, la centenarul ocupării Basarabiei de către ruși, reprodusă de prestigioasa revistă https://www.limbaromana.md.

„Oftează” aceia cari urmăresc lucruri ce nu le-au avut și nu pot să le aibă, ca acei tulburători cari nu vor vedea niciodată, neam de neamul lor, o societate socialistă în care, în locul sufletului care târăște un trup, să fie armonia trupurilor sătule, hotărâtoare și pentru sufletul desprețuit.

Noi vorbim aici de lucruri pe care le-am avut și pe care avem dreptul de a le avea, – și aici nu încape nici o „oftare”.

Și vorbim de lucruri pe care le avem. Dacă a avea o țară înseamnă a-ți trimete într-însa soldați de graniță, poliție, funcționari cartofori și bețivi, – Basarabia nu e a noastră.

Dacă însă aceasta înseamnă a-i lucra toate ogoarele, a-i înfățișa toată munca, a-i da toți apărătorii, – atunci e a noastră, și nu a celorlalți, Basarabia.

Nu voi face să se audă nici plângerea obișnuită că suntem puțini, slabi, săraci, nenorocoși. Am găsit drumul norocului, și cel dintăi pas făcut pe dânsul e o singură înaintare spre biruință: e drumul muncii solidare și disciplinate.

Acum o sută de ani tocmai, la 16 mai 1812, prin tratatul de la București, între Rusia și Turcia, am pierdut pământul pe care numai cu greu îl pot numi, împotriva adevărului istoric: Basarabia, căci Basarabia era numai partea de la gurile Dunării. E oare o umilință în aceasta?

Am stat noi la luptă, am fost biruiți, ni s-a smuls o parte de țară printr-un tratat pe care noi să-l fi încheiat, iscălit și jurat?

Sunt popoare cărora așa ceva li s-a întâmplat și care, cercetând împrejurările pierderii dureroase, ajung la încheierea că nu e motiv să simtă umilință pentru biruirea lor.

La 1871 s-au luat Franciei două mari și frumoase provincii: Alsacia și Lotaringia.

A fost o armată franceză care a pierdut lupte, un guvern francez care a pierdut lupte, un guvern francez care a iscălit o pace neprielnică.

Și totuși fără umilință se gândesc francezii la acel „an grozav”, ale cărui triste urmări și până astăzi nădăjduiesc să le poată îndrepta, vorbind sau ba de visul pe care se simt datori a-l urmări.

Atunci a fost înfrânt imperiul, răzimat pe oștirea ce exista în parte numai în cadre și era înarmată numai pe paginile condicelor de socoteli, imperiul bătrânului, bolnavul Napoleon al III-lea, imperiul unei curți corupte, risipitoare și fără grija viitorului.

Că acest imperiu se întemeiase pe consimțimântul național al plebiscitului, că el fusese aclamat frenetic a doua zi după biruințile din Crimeea și din Italia, că națiunea franceză salutase în el gloria înviată a zilelor lui Napoleon cel genial, ce are-a face!

Francezii simțeau și simt că nu ei, libertatea lor, energia lor națională, răspunderea lor au fost strivite de germani. Și astfel anul de jale nu e pentru dânșii un an de rușine.

Cu atât mai puțin trebuie să plecăm noi fruntea la amintirea sfâșierii din 1812. Noi, România, noi, neamul românesc.

România nu exista, și în acea jumătate de Românie care era Moldova, nu se gândea nimeni că o Românie ar fi cu putință, că ea ar fi un bine pentru cei cari sufereau de multe apăsări și stoarceri.

Domnul dinaintea năvălirii era un grec și boierii greco-români, cu două graiuri, erau împărțiți prin aceasta chiar între două suflete naționale. Și atâta trăia în toată țara: această boierime fără ideal și fără alt simț pentru țară și pentru neam decât acel instinct elementar pe care nimic nu-l poate dezrădăcina din suflete.

Li-a părut rău că au pierdut partea cea mai largă a Moldovei, bogată în ogoare, în pășune pentru vite. Li-a părut rău mai ales ca moșieri, ale căror comunicații erau să fie tăiate de acum înainte printr-un hotar.

Nici un suflet nu s-a sprijinit pe amintiri, nu s-a deschis către speranțe pentru a da o luptă desperată spre care s-ar putea îndrepta astăzi recunoștința noastră pioasă. Se gândeau doar cu frică la primejdia ca Moldova micșurată după sfâșiere să nu poată răspunde tributul către Poartă, și cereau ca ea să fie întregită cu județe muntene până la Ialomița!

Și astfel azi, când am avea nevoie măcar de un singur erou, în numele căruia să facem prăznuirea, nu-l găsim, și e nespus de dureroasă această lipsă.

La parastasul făcut azi de câțiva oameni pioși nu s-a putut rosti un singur nume de la 1812, și a trebuit să se gândească organizatorii la acei bieți flăcăi basarabeni, chemați în ultimul ceas pe câmpiile Manciuriei nesfârșit de depărtate, ca să ridice din noroi și sânge – ca și frații lor din România în 1877 – steagul împărătesc al Rusiei pe care fiii ei cei adevărați îl lăsaseră să li lunece din mâni.

Precum și ceilalți cari au fost despoiați la 1812, suedezii, asemenea nouă prin situația grea, cu același dușman uriaș în față, dar superiori nouă prin valorificarea politică a elementului țărănesc și prin puterea morală ce rezultă dintr-o conlucrare pașnică și legală a unui întreg popor, și suedezii, zic, nu pot găsi, dincolo de trădarea regelui lor, de lașitatea clasei lor dominante, nici un erou al împotrivirii și răzbunării, de care în veci să rămâie glorios legată pierderea Finlandei.

Fără conștiință era clasa boierească a Moldovei din anul 1812, călcând astfel datoria oricărei clase dominante de a cuprinde și exprima toate amintirile, toate speranțele, tot dreptul, toată mândria și onoarea unui popor.

Mulți din membrii ei, și boieri mari, au trecut Prutul pentru a se așeza supt oblăduirea împăratului creștin fără a-și da seamă că rosturile de căpetenie ale unui stat, paza liniștii și a dreptății, n-au a face cu creștinătatea sau păgânătatea, ci numai cu valoarea etnică a unui popor.

Un steag nu fâlfâia în aer și o oaste nu stătea supt arme. Moldovenii, de multă vreme încă, nu mai aveau voie să se lupte, căci țerii lor nu-i trebuia altă apărare decât a stăpânilor cari erau să o vândă.

Câți din urmașii mândrilor ostași de odinioară mai doreau să guste emoțiile războaielor, aceia nu nemeriseră în tabăra turcească, unde românii nu s-au îmbulzit niciodată, ci ei se găseau în rândurile ostașilor țarului.

Era o greșeală, o mare greșeală, mai mare și decât a boierilor setoși de stăpânirea străină. Un popor se poate ridica însă totdeauna peste greșelile sale, atunci când ele n-au produs viciile care străbat adânc în ființa lui și-l distrug.

Peste greșeli ca aceea de atunci, să căutăm îndreptarea unei pierderi care nu poate să fie veșnică.

Nu folosesc și nu trebuie ținute în seamă făgăduințile unor ruși de omenie ca publicistul Durnovo. Am dori să vie cândva aici la noi ca să-și dea seamă că este nu numai un drept, dar și un popor în stare să și-l ceară. Și am dori să-l vedem și noi, tocmai pentru că samănă așa de puțin cu cei de același grai și de același sânge cu dânsul.

Dar, după experiențe ca aceea din 1878, când ajutorul nostru a fost răsplătit printr-o nouă smulgere a părții din Basarabia pe care alții ni-o dăduseră înapoi, să nu se supere că nu-l putem crede. Și deci nu răspundem la oferta unei Basarabii corectate ca hotar și a unor ținuturi care se găsesc încă în pădure, pe trupul ursului austro-unguresc.

Nu folosesc nici apeluri ca acela care a pornit azi de la București, de la persoane desigur foarte bine intenționate, către un număr de ruși liberali, „tineri”, a căror adresă li-a fost dată de un cunoscător.

Noi n-avem de cerut nimic de la nimeni și nu ne îndesăm la nici o pomană.

Prin astfel de cereri, demnitatea noastră națională se atinge. Și nu văd tocmai așa de limpede deosebirea dintre rusul „bătrân” și cel „tânăr” cari, cu toată deosebirea lor de vrâstă, mi se par a fi înainte de toate ruși, așa cum i-a făcut acel lung șir de ani în care s-a săvârșit alcătuirea sufletească a poporului rusesc.

Și revoluția rusească liberatoare, aceea n-are a face cu noi. Ar fi făcută pentru oamenii în genere, pentru cei supuși și apăsați, fără deosebire.

Și nouă ni trebuie ceva anume pentru neamul nostru, care e deosebit de celelalte și cere măsuri deosebite pentru dânsul.

Suntem noi oare prea slabi pentru a lua asupra noastră sarcina de a ne restitui în drepturile noastre?

Să vedem. Astăzi o mare parte dintre români nu iau parte cu sufletul la viața neamului, pe când trupul lor folosește altora cari-i stăpânesc.

În miile de cărturari ai Basarabiei s-ar găsi oare o sută de oameni cari să-și dea seamă pe deplin de ce sunt, de ce valorează nația lor, această Românie liberă, această cultură a ei, mai sănătoasă decât a Rusiei?

Și în sutele de sate românești ale Basarabiei, e oare în această clipă unul singur în care toți: preot, învățător, oameni din popor, să se adune pentru ca, în genunchi înaintea altarului, să facă pomenirea trecutului neuitat și juruinți pentru viitorul care nu poate întârzia? Și în altele din provinciile nelibere, adesea nu e mult mai bine.

Aici la noi, cei cari am înțeles și ne-am întărit în hotărârea de a fi ce trebuie să fim, suntem câteva mii.

Ne-am strâns azi încă mai mult. Am simțit-o cu toții. Zică orice vor voi sămănătorii de ură, sprijiniți în lupta dintre partide care nu se sfiește să ațâțe războiul civil, azi a trecut peste suflete ceva mai mare decât interesele și rivalitățile de clasă.

Ne-am simțit un popor, un singur popor. Și furia urgiei din urmă ne mână pe toți iute către limanul dreptului îndeplinit, al dreptății săvârșite.

Lucrăm către neîntârziata trezire a neamului întreg. Neînțelegerea de sus și neputința inculturii, sărăciei de jos vor trebui să înceteze. Nu vom cruța nici o silință pentru ca să ajungem acolo.

Și, atunci când, de la un capăt al teritoriului național până la cellalt, va fi în milioane de oameni același simț, aceeași conștiință, aceeași mândrie, ne vom întreba pe ce drum a pierit străinul care fusese cândva stăpân în moștenirea noastră!

04/08/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | 2 comentarii

RESTITUTIO: NICOLAE IORGA despre Basarabia

FOTO-VIDEO] IN MEMORIAM: Nicolae Iorga-80 de ani de la asasinarea  „Apostolului Neamului”! | Radio România Reșița

Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții. Greșelile nu se iartă, ci se repară”, mărturisea Nicolae Iorga, savantul român născut pe 5 iunie 1871 la Botoșani şi asasinat pe 27 noiembrie 1940 la Strejnic, județul Prahova.

George Călinescu, vorbea despre rolul pe care acest mare român l-a avut în primele decenii ale secolului XX, ca despre acela al unui „Voltaire”, al unui Părinte spiritual ce a scris și înfăptuit istoria neamului nostru.

În volumul  Sfaturi pe întuneric care reunea o serie de Conferinţe la radio, Nicolae Iorga spunea :

”Mi se cere să particip, nu la apărarea dreptului nostru asupra Basarabiei, pe care nici un om cuminte dintre cei cari fac parte din forma cea nouă a Rusiei, pe care o dorim desfăcută de apăsătoarele tradiţii ţariste, nu înţelege a o socoti capabilă de a fi desfăcută din trupul statului românesc, revenit în hotarele sale fireşti, ci la considerarea rostului Basarabiei în legătura, care trebuie să fie din ce în ce mai strânsă, fără osebire de loc şi de moment istoric, între părţile dintre Prut şi Nistru şi dintre celelalte părţi româneşti.

Dacă înţeleg bine ceea ce s-a cerut, este prin urmare o definiţie a Basarabiei: o definiţie supt mai multe raporturi şi, anume, o definiţie în ce priveşte originile sale, adecă felul de vieaţă românească cel mai vechi şi formele pe care a trebuit să le primească această bucată de vieaţă românească.

Apoi condiţiile în care s-a făcut desfacerea acestei ţări, care a devenit pentru Rusia ţarului Alexandru I, întâi o „oblastie” cu un caracter naţional şi provincial bine delimitat şi pe urmă o simplă provincie, a cării alipire la monarhia, făcută din multe petece, a Romanovilor, trebuia să ajungă cât se poate mai strânsă.

Harta Moldovei în timpul lui Ştefan cel Mare | Melidonium

Ţara Românească a Moldovei – căci acesta este numele cel mai vechi al Dom­niei care s-a chemat pe urmă mai pe scurt: Moldova – s-a alcătuit departe de malul Prutului, în colţul acela unde românimea din mai multe locuri s-a legat de la sine împreună, anume pe valea râului de unde a venit numele Moldova şi în jurul acelui vechi centru orăşenesc, venind încă din vremea tătarilor şi locuit la început de lucră­torii saşi de la minele ce nu mai există astăzi, centru care se zice astăzi Baia, din cauza acestor mine, ca şi Baia Mare, Baia de Criş, Baia de Aramă, dar care odinioară era numit în latineşte Cetatea Moldovei, iar pentru unguri Moldva-Banya, Baia Moldovei, pentru saşi: Die Stadt Mulde, Cetatea Moldovei.

Prin sărituri răpezi de ostaşi această Domnie moldovenească, strâns legată de râu, a ajuns înaintea largii ape a Şiretului şi înaintea Sucevei, care se varsă în Şiret şi, înainte de a coborî în jos către Roman, ea a ţintit drept către vadurile Nistrului, ajungând prin cel de la Cernăuţi la vadul cel mare de la Hotin şi prin vadul de la Ţuţora pe Jijia, în jos de Iaşi, la celălalt vad, de la Tighinea, sau, coborându-se mai în jos, la cetăţile cele întemeiate pe pământ românesc, dar fără stat al românilor, pe vremea aceea, la Chilia şi Cetatea Albă.

Este de uimit cu câtă putere s-a tins de la început la stăpânirea acelor mari ape, a căror nevoie a fost simţită de la început şi cărora li s-a căutat până la izvoarele lor o întregire prin ţara cea nouă, căci de aici a pornit adăugirea, în părţile de la Cernăuţi, unde a fost Ţiţina, de la Şipinţi, în legătură cu aşa-zisa Şerpeniţă din judeţul Dorohoi, şi de la Hmilov, a cărui aşezare n-o putem găsi, a Moldovei celei­lalte, pentru ca de acolo să se urmărească şi mai departe stăpânirea târgurilor celor mari din colţul ruso-polon al Pocuţiei. Era o întregire pe care am putea-o numi în parte basarabeană în această legătură dintre Domnia cea veche din părţile Băii şi dintre două prelungiri, dintre care una lovea drept la Hotin, iar cealaltă căuta, peste vadurile Prutului şi Nistrului, legătura cu izvoarele înseşi ale acestor ape.

Abia cunoaştem pe cei dintâi Domni ai Moldovei, şi nu ne putem da samă de însuşirile lor. Ele însă au trebuit să fie mari, căci nu înseamnă puţin lucru ca, de la primii paşi făcuţi de un stat întemeiat milităreşte, el să-şi vadă harta întreagă, pe un timp când ea nu era însemnată pe hârtie, şi să întemeieze o politică îndreptată pe căile acestea largi ale râului şi cuprinzând un total aşa de deplin şi de solid închegat cum era acela dintre Carpaţi şi Nistru.

Se poate întâmpla ca, în părţile acestea de la răsărit, satul românesc să fi fost mai rar, căci a fost o pădure basarabeană care s-a mâncat încetul pe încetul şi pe care ar trebui, fireşte, s-o punem la loc.

Desigur că, acolo unde se întindea stepa, adecă şesul fără copaci şi cu puţine cursuri de apă, afară de lacurile sărate care se înşirau deasupra gurilor Dunării, să se fi strecurat popoarele din răsărit, împotriva cărora Domnii Moldovei au făcut imediat un lanţ de cetăţi apărătoare: Hotinul ridicându-se încă de pe vremea înaintaşilor lui Ştefan cel Mare, până ce i s-a adaus strălucita îmbrăcăminte de piatră şi de cărămizi aparente, dăruite desigur de Petru Rareş, Soroca, întemeiată ca un punct de strajă înaintea tătarilor, bătuţi la Lipnic de Ştefan cel Mare, Orheiul şi zidurile puternice, drept pe Nistru, ziduri care durează perfect şi până acum, de la Tighinea, fără a mai pomeni întăriturile ocrotitoare peste cetăţenii, cari îşi aveau, cum s-a dovedit în urmă, monedele lor, în care numele de Cetatea Albă, în greceşte Aspro-Kastron, era unit, pe cealaltă faţă a banului, cu bourul mol­dovenesc de pe vremea lui Alexandru cel Bun şi a urmaşilor săi.

Basarabia nu este un adaos dăruit ambiţiei unui Domn târziu, ci una din pietrele de temelie în clădirea solidă a Domniei moldoveneşti din cele dintâi timpuri.

Ne-am deprins mai târziu a vedea în Prut un hotar, şi cântecul popular l-a blăstămat din cauza împiedecării legăturilor de fiecare zi între oamenii de acelaşi fel, cari erau foarte deseori tovarăşi de muncă şi membri ai aceleiaşi familii. Dar, în vieaţa cea veche a poporului nostru rural, el nu înseamnă o despărţire.

Nu este râu, sau, exceptând Tisa singură, şi anume în partea de jos, n-a fost râu care să însemne o despărţire între două grupe de români.

Priviţi la Dunăre: români sunt de o parte şi de cealaltă, având cu desăvârşire aceeaşi înfăţişare şi, chiar dacă românii se strecoară adânc în Balcani, întinzând mâna fraţilor lor, de o făptură întrucâtva deosebită, din părţile Macedoniei şi Tesaliei, nimic nu-i deosebeşte.

Tot aşa românii se întind şi astăzi de o parte şi de alta a Nistrului, şi, precum cei din Balcani s-au coborât până în fundurile acestea macedonene, tot aşa ceilalţi, de la răsărit, s-au dus până la Nistru, până la Bug, s-au coborât cu turmele în Crimeea şi au ajuns, prin colonizările silnice ale ruşilor, până la apele depărtate ale răsăritului manciurian, ale celei mai îndepărtate Asii.

Prin urmare nu se poate crede că, în cele dintâi timpuri, cum nu era o deosebire între şiretenii de o parte şi de cealaltă, să fi fost una între prutenii de pe dreapta şi prutenii de pe stânga. Ţinuturile pe care le-au întemeiat în jurul cetăţilor primii Domni moldoveni se întindeau pe amândouă malurile apei.

Ţinutul Hotinului trecea până în Bucovina de astăzi, cu pădurea lui.

Ţinutul Iaşiului era şi pe un mal şi pe celălalt al Prutului.

Ţinutul Fălciiului era strâns legat de partea cealaltă, şi între Huşi şi Lăpuşna erau legăturile cele mai fireşti. Prutul însuşi are o astfel de şerpuire, încât deseori cine călătoreşte în aceste părţi ajunge de nu-şi mai dă bine samă unde este Moldova rămasă neatârnată şi unde şi-a înfipt gheara vulturul bizantin al ţarilor.

Iar pădurea Tigheciului îşi avea o parte corespunzătoare dincolo de Prut, precum stepa din josul Basarabiei trece Prutul, cuprinde Covurluiul, o parte din Brăila şi coboară în Ialomiţa, pe care o stăpâneşte cu Bărăganul şi se opreşte numai în margenea Vlăsiei, a pădurii româneşti din Ilfov şi Vlaşca.

Neamurile boiereşti nu s-au deosebit niciodată, după cum unul era de o parte, altul de cealaltă parte.

Un amestec de sânge cu unii ruşi, pe cari de la început i-am cucerit şi confundat cu noi, se observă încă din veacul al XIV-lea, dar ei sunt mai mult în Moldova de Sus decât în părţile Basarabiei de Mijloc, între toate asemenea cu Moldova, şi părţile de jos, care au avut deseori o soartă deosebită de a regiunilor celorlalte, dar şi aici fără deosebire după cum erau la răsărit sau la apus de acelaşi Prut.

Ctitorii bisericilor din Basarabia nu sunt oameni de acolo, precum ctitori ai lăcaşurilor din Moldova au putut fi deseori cei cari înfăţişau vieaţa românească dinspre răsărit. Şi primejdiile au fost aceleaşi.

Niciodată o năvălire nu s-a oprit la şivoiul îngust al Prutului, ci totdeauna horda tătărască a pătruns până la Şiret şi chiar dincolo de această apă, când n-a trecut pe deasupra trecătorilor spre a se coborî prăpăstios în Ardeal, primejduind Maramurăşul şi părţile vecine.

Nu se poate o legătură mai strânsă între două părţi de la început nedezlipite şi fără nici un motiv de dezlipire de aceleaşi hotare.

Când a fost nevoie să se împartă Moldova în două, nimeni nu s-a gândit s-o împartă în lung, ci împărţirea s-a făcut în lat. Ţara de Jos, de la Bârlad încolo, opunându-se Ţării de Sus, care se îngrămădea, după scăderea vechii capitale a Sucevei, în jurul Iaşilor. Nimic nu poate fi mai doveditor a unităţii româneşti decât acest caracter de împărţire pe latitudine a Moldovei, pentru nevoile administrative de mai târziu.

Când se făcură ceva mai târziu planurile de împărţire a Moldovei între împăratul Sigismund, care era rege al Ungariei, şi între regele polon, care râvnea la drumul spre Marea Neagră prin părţile basarabene, înţelegerea aceasta a tăiat tot în lat Moldova, plan care, lovindu-se de dârza împotrivire a lui Alexandru cel Bun, n-a putut fi îndeplinit niciodată. Iar când între urmaşii lui Alexandru s-a făcut împărţirea, de venituri mai mult decât de ţară, Ilie, fiul lui Alexandru, a fost Domn în sus, Ştefan în jos, şi Petru Aron s-a refugiat, se pare, într-un anume moment, la Cetatea Albă. Ruşii n-au urmărit niciodată Basarabia privită ca o entitate deosebită – aceasta nu se bagă de samă; ei n-au urmărit nici măcar Moldova singură, ci stăpânirea asupra amânduror Ţărilor Româneşti până la Dunăre, ca să aibă legătura cu elementele slave din Peninsula Balcanică, în chip firesc legate de dânşii.

Dacă, la 1812, s-au oprit la Basarabia, este pentru că n-au putut câştiga mai mult.

Planurile făcute de dânşii înaintea încheierii acestei păci neaşteptate, pe care ei au primit-o numai de frica lui Napoleon, care se pregătea de năvălire, cuprindeau măcar Moldova întreagă, sau măcar Moldova până la Şiret.

Raptul Basarabiei 1940, de Ion Şişcanu | Recenzii filme și cărți

Şi după anexarea Basarabiei, ţarul Alexandru n-a crezut scopul său în adevăr atins, ci el a dorit să întrebuinţeze Basarabia ca o bază pentru luarea în stăpânire a Moldovei, sau, pe vremea lui Kiseleff, prezident al amânduror Principatelor, s-a stabilit carantină la Dunăre, care trebuia să fie hotar faţă de turci.

Dar, îndată ce putinţa aceasta de a căpăta Ţările Româneşti, care s-a ivit ultima oară, ca o fantazie bolnăvicioasă, în timpul Războiului celui Mare, când Stürmer, înţeles cu germanii, se socotea stăpân în Moldova, lăsând Muntenia în sama împăratului-rege de la Viena şi Budapesta, când această imposibilitate s-a vădit, Basarabia a rămas fără sens pentru Rusia. Şi Rusia nu putea să aibă nevoie de dânsa, nici în ce priveşte coborârea la Marea Neagră, pe care o are aşa de larg, nici în ce priveşte o înaintare asupra gurilor Dunării, spre care merge un interes european, care, oricând, a stat împotriva pretenţiilor ruseşti şi care, chiar când a trebuit să cedeze ruşilor gura Chiliei – pe când la tratatul din Paris era vorba de toate gurile Dunării în sama Turciei supt administraţia Moldovei – s-a îngrijit, prin canalul de la Sulina, să prefacă acest braţ al Chiliei într-o linie moartă pentru comerţ.

Dacă mai este nevoie, în starea actuală a legăturilor, să se aducă înainte argumente istorice şi argumente de bun simţ, ele pot fi culese şi de ai noştri, pentru a se folosi de dânsele în diplomaţie, şi pentru alţii, din această scurtă expunere.”

Din volumul N. Iorga. Sfaturi pe întuneric. Conferinţe la radio
(1931-1940), Ediţie critică, note, comentarii,
bibliografie de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu,
Societatea Română de Radiodifuziune,
Bucureşti, Editura „Casa Radio”, 2001, p. 329-332.

03/08/2021 Posted by | LECTURI NECESARE | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: