CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Minciuna existenţei unei naţiuni distincte, constituite în Transnistria. VIDEO

 

 

Imagini pentru transnistria map

 

 

 

Mitul existenţei unei naţiuni distincte, constituite în Transnistria

Iniţiatorii dezmembrării teritoriale a RSS Moldova în 1989, fiind la curent cu realizarea dreptului la autodeterminare al popoarelor subjugate, atât în teritoriile fostului Imperiu Rus, prin constituirea unor formaţiuni politico-statale sovietice (republici autonome şi republici unionale), cât şi pe arena internaţională – drept confirmat de către ONU după cel de-Al Doilea Război Mondial prin recunoaşterea în calitate de state suverane şi independente a fostelor colonii ale Franţei, Marii Britanii, Portugaliei, Spaniei, declarau că şi în Transnistria ar fi existat o naţiune aparte.

De exemplu, în materialul în care se argumenta necesitatea politică a creării RASS Pridnestrovie se afirma că, în 1989, pe teritoriul fostei RASS Moldoveneşti, ar fi locuit o comunitate internaţională de persoane, care, indiscutabil, reprezenta o naţiune formată dintr-o mulţime de comunităţi naţionale (iz mnogocislennâh obşcin razlicinâh naţionalinostei), în care delimitarea după criteriul apartenenţei naţionale era doar circumstanţă.

În document, nu se specifica însă numele respectivului popor, nici denumirea limbii materne a membrilor „naţiunii nou-formate”.

Or, la o analiză atentă, în textul materialului menţionat, se pot constata afirmaţii contradictorii.

Pe de o parte, se vehiculează existenţa, în 1989, a unei noi naţiuni distincte în Transnistria, iar pe de altă parte, se constată existenţa în zonă a mai multor comunităţi naţionale, adică existenţa unor grupuri naţionale (etnice) distincte.

Dacă în realitate, în Transnistria ar fi existat o naţiune nouă distinctă, atunci, fără doar şi poate, liderii separatişti ar fi stăruit ca formaţiunea politico-statală autonomă preconizată să aibă aceeaşi denumire ca şi etnonimul ei.

Se ştie că în URSS, denumirea republicilor unionale şi celor autonome era stabilită în conformitate cu etnonimul naţiunilor constituite istoriceşte în teritoriile respective.

Însă, lipsa unei naţiuni distincte unice la est de Nistru i-a pus pe separatişti în situaţia de a numi proiectata republică – Pridnestrovskaia ASSR – nu în baza criteriului etnic, dar a celui geografic.

Nici rezultatele recensămintelor, efectuate de instituţiile de stat abilitate ale URSS în 1939, 1959, 1970, 1979, 1989 nu au constatat în raioanele din stânga Nistrului existenţa unei naţiuni distincte, ci doar a membrilor grupurilor naţionale (etnice) ale moldovenilor (românilor moldoveni), ucrainenilor, ruşilor, evreilor, bulgarilor, germanilor, polonezilor, găgăuzilor, bieloruşilor, ţiganilor.

Afirmaţia aberantă a separatiştilor era în concordanţă cu „inovaţia” istoricilor, etnologilor, politologilor şi filosofilor sovietici privind constituirea în URSS a unei noi comunităţi sociale şi internaţionale – poporul sovietic, expusă în redacţia nouă a programului PCUS, adoptat la congresul al XXVII-lea al partidului (în 1986).

Rezoluţia „Cu privire la relaţiile dintre naţiuni”, adoptată de conferinţa a XIX-a unională a PCUS, la 1 iulie 1988, a reprodus afirmaţia menţionată, iar Constituţia URSS din 1977, modificată şi completată prin legea URSS din 1 decembrie 1988, a reprodus în preambul „inovaţia” privind crearea unei comunităţi noi istorice – poporul sovietic.

 

 

Planeta_Putin_3

 

Au trecut doar 24 de ani de la căderea URSS. În spaţiul fostei Uniuni Sovietice continuă să se dezvolte naţiunile (etniile) ruşilor, ucrainenilor, uzbecilor, azerilor, lituanienilor, kazahilor etc., dar nimeni nu mai scrie şi nici nu vorbeşte despre constituirea aşa-numitului popor sovietic.

În stânga Nistrului, în cadrul recensămintelor, sunt atestaţi, ca şi în trecut, moldovenii (corect – românii moldoveni), ruşii, ucrainenii, bulgarii, polonezii, evreii, germanii, găgăuzii, ţiganii etc.

Nu se aude nimic despre aşa-numita naţiune distinctă, care deja exista, chipurile, în anul 1989, în Transnistria, căreia nici nu i se inventase un etnonim şi un glotonim.

 

Moldovenisme_15.11.27

 

 

 Mitul aşa-numitei românizări a moldovenilor şi al discriminării politico-juridice a alolingvilor în RSS Moldova.

 

Nici ţarismul rus, nici regimul totalitar sovietic nu aveau interesul să dezvolte relaţii social-economice, politico-juridice şi naţional-culturale armonioase între românii moldoveni din stânga Nistrului şi cei din dreapta acestui fluviu, mai ales cu cei de la vest de Prut.

Ghidându-se de dictonul Divide et impera, promotorii politicii imperiale expansioniste au elaborat şi au susţinut cu tenacitate şi în permanenţă teoria privind existenţa a două popoare est-romanice distincte – român şi moldovean, membrii cărora ar fi vorbit două limbi diferite – română şi moldovenească.

În anii 1924-1940, aceste idei aberante au fost inoculate populaţiei RASSM prin intermediul şcolilor, presei, radioului, structurilor partidului comunist, organizaţiilor comsomoliste, sindicatelor etc.

Etnicii români şi limba română erau prezentaţi populaţiei din stânga Nistrului nu numai ca ceva străin, ci şi ca inamici, duşmani ai limbii şi culturii moldovenilor.

Tentativele pedagogilor, scriitorilor şi savanţilor din RASSM de a dezvolta limba, literatura şi cultura populaţiei autohtone prin folosirea succeselor obţinute în domeniile respective de către conaţionalii lor din România erau întâmpinate cu ură şi duşmănie de către autorităţi, îndeosebi de către instituţiile represive sovietice.

Astfel, pentru contribuţia activă la traducerea în viaţă a rezoluţiei biroului comitetului regional de partid din Moldova al PC (b) din Ucraina referitor la trecerea limbii moldoveneşti (în realitate a graiului moldovenesc) la grafia latină, adoptată la 2 februarie 1932 la ordinul conducerii CC al PC (b) al URSS, au avut de suferit sute de intelectuali din raioanele din stânga Nistrului.

Majoritatea adepţilor şi promotorilor alfabetului latin în RASSM, care doreau sincer prosperarea graiului matern, au fost etichetaţi drept „naţionalişti moldoveni”, arestaţi şi condamnaţi în anii 1936-1939 la diverse pedepse pentru comiterea aşa-numitei crime de „românizare a linghii moldoveneşti” prin introducerea cuvintelor „româneşti franţuzite, neînţelese pentru truditorii moldoveni”.

Membrii colectivelor, din care făceau parte persoane represate, au fost impuse, în cadrul unor adunări şi mitinguri, să condamne vehement activitatea lor, stigmatizându-le, după cum li se cerea, cu cele mai periculoase etichetări din punct de vedere al climatului politico-juridic din URSS: „naţionalişti burghezi”, „duşmani ai norodului”, „naţionalişti moldoveni”, „agenţi ai boierilor români”, „românizatori ai linghii moldoveneşti”, „duşmani ai puterii sovietice” etc.

Participanţii la aceste întruniri au fost nevoiţi să încuviinţeze şi să aplaude condamnările abuzive, adoptate atât de instanţele judecătoreşti legitime, cât şi de cele ale organelor anticonstituţionale extrajudiciare, adică de către osoboe soveşcianie, dvoiki, troiki.

Prin deciziile adoptate de adunările respectivelor colective se cerea ca şi pe viitor să fie pedepsiţi cât mai dur toţi duşmanii poporului sovietic pentru a „curăţa” URSS de elementele care, în opinia lor, frânau edificarea socialismului.

La fel ca şi în alte republici sovietice, ziarele, revistele şi emisiunile radiofonice din RASS Moldovenească publicau şi difuzau cu regularitate materiale cu privire la condamnarea oamenilor.

Astfel, locuitorilor din Transnistria li se inoculau, treptat, timiditatea şi frica. Populaţia autohtonă din raioanele din stânga Nistrului era timorată, orişice pledoarie în apărarea limbii materne şi a culturii naţionale erau, de regulă, calificate drept activităţi naţionaliste şi antisovietice.

Mai mult ca atât, regimul totalitar sovietic, prin intermediul sistemului de instruire în şcoli şi a celui de agitaţie şi propagandă, a reuşit să educe, inclusiv în rândurile etniei autohtone, ura faţă de graiul moldovenesc cu grafie latină şi, îndeosebi, faţă de glotonimul „limba română”, etnonimul „român”, faţă de România şi chiar faţă de locuitorii Basarabiei.

Se cunoaşte modul de terorizare a populaţiei din RASS Moldovenească de către regimul totalitar sovietic în anii 30 ai secolului al XX-lea, aplicat cu perseverenţă atât după 1940, cât şi după 1988, pe întreg teritoriul RSSM, îndeosebi în raioanele din stânga Nistrului, împotriva oamenilor oneşti, care militau pentru dezvoltarea firească a limbii materne, pentru revenirea ei la grafia latină, pentru recunoaşterea identităţii ei cu limba română.

Deseori au fost terorizaţi şi reprimaţi cei care pledau pentru egalitatea reală a limbilor, pentru ca activitatea organelor de stat, administrative, judecătoreşti şi a altor instituţii din RSSM să fie exercitată nu numai în limba rusă, dar, obligatoriu, şi în limba română, numită atunci oficial „limba moldovenească”.

Frica şi ura faţă de glotonimul „limba română” şi de etnonimul „român”, inoculate locuitorilor Transnistriei, chiar şi membrilor etniei autohtone, în perioada de teroare din anii 30 ai secolului XX le-a permis adepţilor forţelor politice de orientare imperial-şovină să prezinte, începând cu anul 1988, trecerea graiului moldovenesc la grafia latină drept modalitate de românizare a „limbii moldoveneşti” şi a „norodului moldovenesc”, atrăgându-i, astfel, pe o parte din locuitorii zonei de est a RSSM la luptă împotriva decretării limbii moldoveneşti drept limbă de stat şi revenirii ei la grafia latină.

Ura faţă de etnia majoritară s-a manifestat cu o deosebită putere în rândurile vorbitorilor de limbă rusă şi, îndeosebi, a migranţilor alolingvi, concentraţi în întreprinderile industriale subordonate ministerelor unionale, în timpul examinării Scrisorii deschise a celor 66 de intelectuali, publicată la 17 septembrie 1988 în ziarul „Învăţământul public”, scrisoare în care se pleda pentru conferirea statutului de limbă de stat limbii moldoveneşti, recunoaşterea identităţii ei cu limba română şi revenirea limbii moldoveneşti la grafia latină.

Conflictul transnistrean s-a pliat perfect pe specificul istoric al acestei regiuni, cel al unei prezenţe aproape neîntrerupte a teritoriului din stânga Nistrului în componenţa Imperiului Rus şi a celui sovietic, ca urmare a anexării lui la Rusia, după războiul ruso-turc din anii 1787-1791 şi semnarea Tratatului de pace de la Iaşi de la 29 decembrie 1791/9 ianuarie 1792.

Procesele de deznaţionalizare şi asimilare a populaţiei din această regiune au înregistrat cote mai mari decât în Basarabia.Propaganda proimperială şi prosovietică s-a desfăşurat mai mult timp decât în dreapta Nistrului.

În acest spaţiu, procesele demografice, ca urmare a unei politici de colonizare cu populaţie slavă – rusă şi ucraineană, mult mai ample şi de o durată mai mare, au condus la transformarea populaţiei româneşti din această regiune din una majoritară în una minoritară.  

 Cu toate acestea, românii moldoveni rămân în stânga Nistrului mai numeroşi decât oricare altă naţionalitate trăitoare pe acest teritoriu.

Conflictul dintre românii moldoveni şi celelalte naţionalităţi,  alimentat în mod artificial de către forţele proimperiale de la centru, care avea la bază o serie de diferenţe culturale, s-a transformat dintr-un conflict intercultural, într-un conflict politic.

Legislaţia cu privire la funcţionarea limbii de stat şi a limbilor grupurilor etnice din Republica Moldova este cea mai tolerantă în comparaţie cu alte republici ex-sovietice, mai ales, cu Ţările Baltice.

Cu toate acestea, în Republica Moldova conflictul intercultural a înregistrat o escaladare, alimentată de forţele post imperiale şi coloniale ruse,care a condus la transformarea acestuia într-un conflict politic, teritorial, ajungându-se chiar la un război moldo-rus, în urma căruia a apărut aşa zisul stat „Pridnestrovie” sau Transnistria, a cărui menire este să ţină forţat poporul român moldovean din fosta Basarabie departe de restul românilor şi de Europa democratică.

 

 

http://istoriamilitara.org/stiinta/istorie-per-zi/800-nelegitimitatea-crearii-asa-numitei-republici-moldovenesti-nistrene-partea-4.html – autor Dumitru Grama

http://istoriamilitara.org/stiinta/istorie-per-zi/794-geneza-conflictului-transnistrean-partea-1.html

 

 

Publicitate

17/08/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Geneza, evoluţia şi perspectivele conflictului declanşat de Rusia în Transnistria. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 Aspecte generale

 

 

 

Operaţiunea de menţinere a păcii în Republica Moldova este reglementată de prevederile Acordului cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat în regiunea transnistreană a Republicii Moldova, semnat la 21 iulie 1992 de către preşedinţii Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse.

Dirijarea aceastei operaţiuni este efectuată de către Comisia Unificată de Control (CUC), compusă din delegaţii din partea R Moldova, regiunii transnistrene şi ai Federaţiei Ruse.

Ucraina şi Misiunea OSCE în Moldova participă la lucrările CUC în calitate de observatori.

Pentru implementarea practică a misiunii, Comisiei i-au fost atribuite Forţele de menţinere a păcii (FMP) compuse din contingentele militare ale pacificatorilor din partea RM, regiunii transnistrene şi ai Federaţiei Ruse, iar începând cu anul 1998 – şi un grup de observatori militari ucraineni (10 ofiţeri). Pacificatorii se subordonează Comandamentului Militar Unit (CMU).

Toate deciziile şi hotărîrile în cadrul CUC şi CMU sunt adoptate în bază de consens, fapt care a predeterminat ineficienţa activităţii acestor structuri.

 

 

 

Image result for transnistria map

 

Regiunea Transnistreana

 

În scopul delimitării părţilor aflate în conflict, în baza Acordului din 1992, ca urmare a tratativelor pentru stingerea conflictului armat din Transnistria,  a fost creată o  Zona de Securitate (ZS) – un teritoriu demilitarizat care se întinde pe ambele maluri ale Nistrului, având aproximativ 225 km lungime şi 12-20 km lăţime, care este divizat în trei sectoare – Nord, Centru şi Sud.

***

Iniţial, Forţele de menţinere a păcii erau formate din 6 200 de militari (6 batalioane ruse şi cîte 3 din partea R.Moldova şi a regiunii transnistrene, dotate cu tehnică blindată şi o escadrilă de elicoptere).

 

Potrivit rapoartelor CMU, în Zona de Securitate sunt dislocate următoarele unităţi ale structurilor de forţă transnistrene:

  • 3 din patru brigăzi motorizate de infanterie;

  • 3 comenduiri militare;

  • 1 regiment de geniu;

  • subdiviziuni ale structurilor de forţă cu destinaţie specială („Dnestr”, „Delta”, „Scorpion”, „Cobra”);

  • 6 districte ale „oastei căzăceşti de la Marea Neagră” (care conform legislaţiei transnistrene face parte din structurile de forţă);

  • 6 state majore ale „miliţiei populare”, structură militarizată;

  • 6 comenduiri ale forţelor de „grăniceri” înarmate cu arme automate;

  • 13 pichete de „grăniceri” (dintre care 5 căzăceşti) şi 15 posturi fixe ale acestor trupe;

  • 24 posturi mixte ale structurilor de miliţie şi vamă.

 

Formaţiunile nominalizate încalcă sistematic statutul ZS: înrolează recruţi şi angajaţi, efectuează instruirea acestora, efectuează trageri din diferite tipuri de armament.                               

 De-a lungul timpului s-a constatat o creştere continuă a numărului de posturi ale structurilor de forţă transnistrene, mărirea efectivelor lor şi lărgirea spectrului de misiuni ale acestora în zona de responsabilitate a forţelor pacificatoare ceea ce creează condiţii de destabilizare a situaţiei în regiune.

Partea transnistreană pretinde că  aceste posturi  marchează „frontiera de stat” a acestei entităţi statale ilegale cu R Moldova, însă existenţa lor  contravine direct prevederilor Acordului din anul 1992 privind demilitarizarea, menţinerea păcii şi stabilităţii în Zona de Securitate.

 În acest context, în pofida documentelor semnate, pe tot parcursul perioadei de după 1992, administraţia separatistă de la Tiraspol a militarizat intens Zona de Securitate.

Prezența trupelor ruse în Transnistria, a fost  declarată recent neconstituțională de Curtea Constituţională de la Chişinău, care  a răspuns astfel  unei sesizări făcute în urmă cu aproape trei ani de deputaţii Partidului Liberal.
Se pare că Kievul şi Chişinăul au hotărât să revizuiască status quo-ul situaţiei din Transnistria, stabilit în 1992. 

Pe această linie, în ultima vreme Ucraina şi Moldova întreprind, de comun acord, eforturi pentru a elimina de pe teritoriul Transnistriei pacificatorii ruşi şi militarii GOTR (Grupului Operativ al Trupelor Ruse), care au în grijă paza depozitelor enorme de armament (fiind un patrimoniu al fostei Armate a 14-a de gardă sovietice, armamentul este concentrat, în special, în depozitul din Cobasna. Acolo se află circa 19-21,5 mii de tone de muniţii, aproximativ 57 la sută fiind cu termenul expirat încă de acum 11 ani).

 La 21 mai, rada Supremă a Ucrainei a denunţat (împreună cu alte patru documente din sfera militară) acordul privind tranzitul trupelor ruse spre Transnistria. Până la această dată Kievul a intensificat constant blocada economică a Transnistriei, limitând operaţiunile de export din această republică la frontiera transnistreano-ucraineană.

Acum, Ucraina îşi consolidează activ trupele la frontiera transnistreană, afirmând că încearcă astfel să anihileze  ameninţarea unei „lovituri ruseşti dinspre Transnistria”.

Potrivit declaraţiilor oficiale, în zonă este planificată dislocarea unei grupări de şase mii de militari şi este clar că, presiunea asupra Transnistriei va spori  brusc, odată cu numirea lui Mihail Saakaşvili, fostul preşedinte al Georgiei şi un adversar ireconciliabil al imperialismului rus, în calitate de şef al Administraţiei Regionale de Stat Odessa. 

Recent, Ucraina a anulat şi tratatul cu Rusia privind tranzitarea militarilor în Moldova, astfel că în viitorul apropiat nu va exista nici o posibilitate de a aproviziona militarii ruşi prin Ucraina, chiar dacă unii experţi ruşi afirmă că efectivul trupelor ruse dislocate în regiunea transnistreană  poate fi aprovizionat pe calea aerului.

Este adevărat că lângă Tiraspol există un aerodrom, cu o pistă de decolare-aterizare reconstruită recent, cu lungimea de 2500 m (adică, aerodromul poate servi drept pistă de aterizare pentru aproape toate tipurile de nave aeriene), însă zborurile avioanelor aparţinând aviaţiei militare de transport din Rusia vor trebui, de asemenea, să fie coordonate cu autorităţile Ucrainei şi Moldovei, ceea ce presupune evident, acordul autorităţilor din aceste ţări.

Comandamentul militar ucrainean a amplasat deja, demonstrativ, un SAR C-300 (Sistem de rachete anti-aeriene), blocând astfel posibilitatea aprovizionării Transnistriei pe calea aerului.

Autorităţile Republicii Moldova au declarat, de asemenea, că nu vor permite aviaţiei ruse utilizarea spaţiului său aerian pentru aprovizionarea militarilor ruşi pe calea aerului, iar Chişinăul a anunţat deja că va începe  consolidarea forţelor sale de apărare anti-aeriană. Reluarea aprovizionării pacificatorilor ruşi prin tranzitarea teritoriului Ucrainei va fi posibilă doar după îmbunătăţirea relaţiilor dintre Moscova şi Kiev.

„Acţiunile Chişinăului în raport cu Tiraspolul, în contextul situaţiei din Ucraina, au îngreunat aprovizionarea  trupelor ruse dislocate în Transnistria”, — a declarat comandantul trupelor Regiunii Militare de Vest a Federaţiei Ruse, general-colonelul Anatolie Sidorov.

Din octombrie 2014 şi până în prezent, autorităţile moldoveneşti nu au permis accesul în regiunea transnistreană pentru aproximativ 100 de militari ruşi.

Scopul Chişinăului este unul vechi şi evident – înlocuirea pacificatorilor ruşi din Transnistria cu contingente militare din UE.

La 23 mai, în cadrul unei conferinţe de presă de la Chişinău, ministrul apărării al R Moldova, Viorel Cibotaru, anunţa că Chişinăul şi Bucureştiul au convenit deja în privinţa crearea unui batalion comun de pacificatori. Din el ar mai face parte militari din Polonia şi Ucraina. „Moldova vede Bucureştiul în calitate de partener strategic”, — a subliniat ministrul moldovean.

Însă nu este clar cum va putea un asemenea batalion să asigure pacea în regiune. Transnistria va fi categoric împotriva dislocării lui în zona conflictului.

 Ce ar putea întreprinde acum Rusia pentru susţinerea contingentului său militar din Transnistria? Situaţia este, într-adevăr, dificilă. Unii experţi transnistreni propun tot mai insistent să fie completat Grupul Operativ al Trupelor Ruse, pe principii de permanenţă, cu cetăţeni ai acestei republici separatiste, în primul rând dintre cei care deţin cetăţenia rusă.

În acest caz, va fi diminuată esenţial posibilitatea Chişinăului de a influenţa asupra rotaţiei militarilor ruşi în zona conflictului. Consolidarea trupelor militare ruse din Transnistria prin intermediul acestor măsuri, va spori considerabil şansele Federaţiei Ruse în cadrul discuţiilor privind viitorul GOTR şi al pacificatorilor ruşi în regiune.

De asemenea, acesta va fi un semnal clar pentru Kiev şi Chişinău că Rusia nu pleacă din regiune.

În general, problema blocării de facto a militarilor ruşi a avansat o  întrebare mult mai importantă– cum vede Rusia viitorul Transnistriei?

Este clar că în contextul politicii externe ruse, problema Crimeii şi a războiului din Donbass, au trecut pentru un anumit timp pe planul doi, chestiunea Transnistriei .

Situaţia a devenit evident critică, şi Moscova va trebui să întreprindă paşi (în primul rând economici dar şi în plan politic) pentru a preveni o catastrofă în regiune.

Plecărea forţată a Rusiei din Transnistria, ar avea cele mai imprevizibile consecinţe – atât pentru Tiraspol, Chişinău şi Kiev, cât şi pentru ţările din vecinătatea imediată.

 

 

 

 

 

Surse: https://sputnik.md/analytics; http://www.digi24.ro;

25/05/2017 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: