CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

PRIMUL Recensământ General al populaţiei,după grelele pierderi teritoriale suferite de ROMÂNIA în 1940

Sabin Manuilă, Realitatea Ilustrată, 8 iul 1934.jpg

Foto: Dr. Sabin Manuilă (n.19 februarie 1894, Sâmbăteni, Arad  – d. 20 noiembrie 1964, New York, SUA, savant român, fost Director General al Institutului Central de Statistică din  Bucureşti şi apoi consilier special al Biroului de Recensământ al Statelor Unite.

6 aprilie 1941: În România s-a desfăşurat primul Recensământ General al populaţiei,după grelele pierderi teritoriale suferite în 1940.

Potrivit recensământului, populaţia ţării era de 13 537 757 persoane, fapt explicabil prin pierderile teritoriale din 1940, când în mai puţin de trei luni numărul locuitorilor României  s-a diminuat cu 6 829 238 persoane, ceea ce reprezenta 34% din totalul populaţiei, iar teritoriul cu 99 928 km2, adică 33,7% din suprafaţa ţării.

Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa fuseseră anexate de Uniunea Sovietică, Ardealul de Nord a fost alipit de Ungaria, iar Cadrilaterul (sudul Dobrogei), a fost cedat Bulgariei.

În urma acestui recensământ, a rezultat că structura etnică a populaţiei a fost repartizată după cum urmeză: români: 11 827 110 (87,4%), germani: 542 326 (4%), unguri: 407 188 (3%), alţii şi nedeclaraţi: 759 184 (5,6%).

Populaţia masculină a ţării reprezenta 49, 3%, respectiv 6.674.757 de persoane. Potrivit calculelor specialiştilor, potenţialul mobilizabil se cifra la circa 2.200.000 persoane, ceea ce reprezenta  32, 9% din populaţie şi 16, 2% din totalul acesteia.

În planul de mobilizare pe anul 1941, în vigoare la 22 iunie, efectivul total de militari se ridica la 1.139.604 militari, din care 39.476 ofiţeri, 57.003 subofiţeri şi 1.043.126 trupă.

Planul de mobilizare cuprindea Marele Cartier General, trei comandamente de armată, 11 de corp de armată, 214 formaţiuni operative, 24 formaţiuni de servicii operative, 41 de comandamente, unităţi şi formaţiuni de zonă interioară.

Modificările teritoriale au produs, bineînţeles, şi schimbări în structura confesională a populaţiei, schimbări ce nu au fost surprinse statistic, decât într-o anumită măsură prin Recesământul din 6 aprilie 1941, ale cărui informaţii, din cauza tulburărilor politice majore, nu au putut fi prelucrate şi valorificate în totalitate.

În cadrul recensământului general al României, s-a făcut şi un „recensământ special al populaţiei de origine etnică evreiască”, rezultând  că numărul total al evreilor care trăiau în România la 6 aprilie 1941 era de 315.003, care reprezentau 2,32% din populaţia totală a ţării.

Pentru a putea urmari evolutia numerica a evreilor din Romania este necesar sa retinem schimbarile produse prin cedarile de teritorii din preajma celui de-al doilea razboi mondial:
În rezumat, majoritatea, adica 57,1% a evreilor din Romania (calcul facut după naționalitate etnica la recensamantul din 1930) au fost detașati de România în urma evenimentelor din preajma celui de-al doilea razboi mondial.


Oscilatiile de la un recensamant la altul sunt semnificative. Iata cifrele celor de limba materna idis in cele doua provincii principale, Muntenia si Moldova, la cele trei recensaminte:

In interpretarea cifrelor intră numerosi factori ca: dislocari de populatie, emigrație, influente psihologice (atmosfera politică), evoluția demografică naturală și chiar factorul legat de tehnică statistică. Modificarile in cifre sunt esentiale.

Basarabia si Bucovina

Dr. Wilhelm Filderman (n. 14/25 septembrie 1882, București – d. 22 aprilie 1963, Paris) a fost un jurist și om politic român de etnie evreiască, președinte al Uniunii Evreilor Români (1923-1948), președinte al Uniunii Comunităților Evreiești din România (1929-1941; 1944-24 octombrie 1945) și președinte al Consiliului Central al Evreilor din România (1936-1941; 1945).

Cifra evreilor in Basarabia, Bucovina de Nord si tinutul Herței calculata pentru anul 1930 a fost de 275.419.

Din totalul acestei populatii, 100.000 de evrei s-au retras din fața armatelor germano-române in interiorul Rusiei Sovietice in 1941. (In raportul prin care Dr W. Filderman cere ajutor la Joint Committee pentru evreii romani din Rusia, cifra lor este data de asemenea de 100.000 de persoane).
La recensamântul din 1941, facut după reocuparea acestor regiuni, s-au recenzat 126.000 evrei.

Regimul lui Antonescu  a avut ideea de a invita observatori străini „imparţiali şi de renume mondial”, care să însoţească ac­ţiu­nile recensământului şi prelucrarea datelor.

Acesti observatori specialişti au fost, presedintele Oficiului Statistic din Bavaria, prof. Franz Burgdörfer, şi dr. Molinari, directorul general al Institutului Central de Statistica din Italia.

Savantul român Sabin Manuilă, membru corespondent al Academiei Române, a fost întemeietorul Institutului Central de Statistică, director al Institutului de Demografie și Recensământ și conducător al Secției de Statistică din cadrul Institutului Social Român.

Personalitate științifică de talie mondială, a fost membru al Institutului Internațional de Sociologie, al Institutului Internațional de Statistică, membru în diferite comitete ale Ligii Națiunilor și vicepreședinte al Societății Regale a Eredității.

In dis­cu­ţiile purtate de Burgdörfer cu Sabin Manuilă a atins subiecte „dincolo de marginile strict statistice”, specialiştii străini auzind de la acesta că asa-numita „chestiu­ne evreiasca in Romania este de o du­reroasă importanţă” şi că „guvernarea se straduieşte să soluţioneze grab­nic aceasta problemă”. (prof. dr. F. Burgdörfer, Dare de seama. Recen­sa­mân­tul General al Romaniei, 1941, Analele Institutului Statistic al Ro­ma­niei, director dr. S. Manuila, vol. I, Bu­cu­resti, 1942, pp. 323-333).

Sabin Manuilă este considerat organizatorul statisticii științifice în România.

A fost coordonator al recensământului din 1941 și colaborator al lui Dimitrie Gusti în re­dactarea lucrării de mare anvergură Recensământul populației României (1930, în 9 volume).

Studiile sale privind compoziția etnică a Transilvaniei și perspectiva raporturilor cu populația maghiară sunt un model de cercetare științifică statistică. 

Între anii 1940 – 41, Sabin Manuilă a elaborat mai multe studii având drept obiect politica demografică.

Aceste studii, care poartă denumirea generică de Politica de populație, au fost elaborate la cererea guvernului antonescian, în scopul de a stabili liniile directoare ale politicii demografice a statului român.

Într-unul din aceste studii, datând din 19 decembrie 1940, Sabin Manuilă atrage atenția asupra celor 5 milioane de români care trăiesc în afara țării, inclusiv cei din regiuni care nu pot fi revendicate niciodată de România.

În viziunea autorului, cadrul general al schimbului de populație ar trebui să fie teritoriul României, cel cu granițele de dinainte de amputările teritoriale din 1940. 

Cu foarte mici excepții, studiile demografice ale lui Sabin Manuilă se circumscriu spațiului românesc.

Autorul nu preconiza alipirea de noi teritorii la teritoriul național, ci doar recuperarea teritoriilor și populației românești răpite prin ultimatumurile sovietice și prin arbitrajul de la Viena.

De asemenea, nu a avut  în vedere nici anexarea Transnistriei, unde exista de asemenea o populație românească, nici a Banatului sârbesc, așa cum afost  propuneri  în epocă.

Proiectul lui Sabin Manuilă nu este “rasist”, iar în formularea lui nu există nici un element genocidal, el neurmărind altceva decât de a asigura românilor o legitimitate 100% pentru granițele țării.

Studiile lui Manuilă aveau menirea de a pune în gardă guvernul României asupra încercărilor Ungariei de a prezenta recuperarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, drept o extindere a teritoriului, un fel de “compensație” pentru pierderea Transilvaniei de Nord, fără a mai vorbi despre propunerile maghiare ca România să se extindă spre est până la Bug, în schimbul întregii Transilvanii.

Ulterior, după eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord și ținutului Herța de sub ocupaţia URSS, a fost realizat în toamna anului 1941 un recensământ pentru aceste regiuni, dar și pentru Transnistria (decembrie 1941).

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/10/20/82639/

SURSE:

http://www.istoria.md/articol/780/6_aprilie,_istoricul_zilei#1572

https://ro.wikipedia.org/wiki/Recens%C4%83m%C3%A2ntul_popula%C8%9Biei_din_1941_(Rom%C3%A2nia)

10/04/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

INVAZIA Rusiei în Ucraina și reîncarnarea UNIUNII SOVIETICE

Avatarurile Uniunii Sovietice. O poziție față de invazia Rusiei în Ucraina.

Invadarea Ucrainei este un fapt împlinit. Rusia a declanșat cea mai amplă operațiune militară de pe continentul european din 1945 încoace.

În răspărul tuturor principiilor dreptului internațional, pentru a nu știu câta oară în istorie, Rusia nu-și dezminte apucăturile și își arată încă o dată incompatibilitatea cu tot ceea ce se cheamă civilizație, umanitate, evoluție, scrie  Florin Dobrescu, într-un editorial publicat de https://www.buciumul.ro.

O reminiscență a spiritului barbar în plin secol XXI.

Omenirea întreagă asistă neputincioasă cum un dictator declanșează o ofensivă generală, cu nimic diferită ca forță de distrugere cu aceea utilizată împotriva structurilor teroriste din Siria, dar de astă dată împotriva unui stat care nu a schițat nici o agresiune împotriva Rusiei. Anterior declanșării ostilităților propriu-zise, am asistat la punerea în scenă a întregulului arsenal al tehnicilor de diversiune și dezinformare prin care NKVD/ KGB a dus vechea Mașkirovkă rusească pe culmile unei diabolice perfecționări.

Am revăzut, la scara termporară a câtorva zile, toată capacitatea de înșelătorie și minciună utilizată de defuncta URSS de la nașterea ei și până la decesul din 1991.

Ca într-o absurdă distopie cinematogafică, pe parcursul zilei de ieri, în timp ce orașele ucrainene erau bombardate cu rachete, aviație și artilerie grea, imaginile cu blocuri distruse și oameni sfârtecați nemaicontentind să umple de oroare agențiile media, la televiziunea rusă, ministrul rus al apărării și șeful Dumei de Stat anunțau, senini, că nici un civil nu are de suferit de pe urma intervenției.

Iar seara, cetățenii ruși care manifestau pașnic la Moscova și Sankt Petersburg, împotriva agresiunii, erau zdrobiți de trupe speciale, arestați și încărcați în dubele regimului de la Kremlin. Un comunicat al guvernului rus avea să anunțe că protestatarii au fost arestați deoarece… nu respectaseră regulile de combatere a pandemiei Covid… Și pentru că, desigur, manifestația nu fusese autorizată (pentru necunoscători, în Rusia sunt autorizate doar manifestațiile favorabile dictatorului).

Demențiala ofensivă nu s-a limitat la enclavele Lugansk și Donețk. Astă noapte, ucrainenii apărau cu greu Kievul și Harkovul, Odessa era bombardată, iar Cernobîlul fusese ocupat. Grănicerii din mica garnizoană aflată pe Insula Șerpilor, după ce au respins un prim desant al trupelor ruse, au fost măcelăriți până la unul în bombardamentul care a rășluit mica stâncă aflată la doar 45 de km de frontiera României, și care acum e ocupată de trupe rusești.

Informații din surse sigure ne comunicau că în localitățile ocupate deja, rușii efectuau ample operațiuni de identificare și arestare a studenților naționaliști, invocând intens termenul “denazificare”.

Vă sună cunoscut? Nouă, celor care am avut bunici sau părinți anticomuniști, da, căci ne aduce aminte de siniștri ani de după 1945…

Este util de știut acest aspect, în condițiile în care, cu tristețe am observat că există, în aria naționalistă din România, numeroase opinii favorabile regimului lui Vladimir Putin și chiar condamnabilei agresiuni din ultimele două zile.

Greșelile ucrainenilor

Din capul locului vreau să răspund cu anticipație celor care mă vor acuza că susțin Ucraina, stat în care etnicii români din nordul Bucovinei și Bugeac sunt oprimați.

Nu este așa, nu susțin Ucraina și nu am pentru ucraineni mai puțină antipatie decât am pentru ruși. Din punctul meu de vedere, pentru România, Ucraina e doar o Rusie mai mică.

Vreau să fac public, pentru prima oară, un episod pe care îl consider revelator. Cu ani în urmă, când deja frații români din Bucovina de nord erau terorizați de bandele naționaliștilor ucraineni, am cerut camaradului francez Yvan Bennedetti, după părerea mea cel mai reprezentativ și brav naționalist din Europa, ca uzând de autoritatea sa morală să-mi intermedieze un contact cu liderul radicalilor din Ucraina.

În numele unor idealuri comune naționaliștilor din toată Europa, speram că voi putea purta niște discuții de pe urma cărora să obținem o schimbare de atitudine față de români.

În viața mea nu am putut întâlni o probă de primitivism și lipsă de civilizație precum cea de care a dat dovadă liderul ucrainean, care a respins orice discuție cu românii.

Am realizat încă o dată că nu este nici o diferență între ei și ruși. Și m-am gândit atunci că poate își merită soarta care se întrevedea.

Din păcate însă, mii de oameni nevinovați suferă din greu, plătind încăpățânarea și rigiditatea de care și establishmentul ucrainean a dat dovadă în ultimii ani, refuzând la modul absolut baza de plecare oferită de unele negocieri favorabile supervizate de puterile occidentale, după 2014.

Care-i fața rusului?

Și el anti-rus (nu doar antisovietic) prin vocație, Păstorel Teodoreanu îi dedica oportunistului Mihail Sadoveanu, după 1945, o epigramă în stilul său consacrat: “Sadoveanu filo-rus / Stă cu curul spre Apus, / Să arate-Apusului / Care-i fața rusului…”

Nimic nu s-a schimbat în mentalitatea și temperamentul acestui stat imperialist de sute de ani încoace. Indiferent că a fost țarist, sovietic sau că acum se revendică de la un amalgam grotesc între cele două sisteme, Imperiul Rus și-a arătat în istorie aceeași și aceeași față. Blestemul Rusiei își are originile în Testamentul lui Petru cel Mare. Acolo este cancerul care își aruncă metastazele la sute de ani distanță, până în zilele noastre, făcându-ne să trăim, periodic, spaime de genul celor din 1968, 1992 sau din ultimele 48 de ore.

Panslavismul și idealul găunos al Celei de-a Treia Rome, obsesia a unui mesianism rusesc, himera destinului unui popor menit să creștineze o Europă care era deja creștină de aproape o mie de ani, iată mobilurile neliniștii care parazitează sufletul rus de sute de ani, îmboldindu-l la răstimpuri să iasă din stepele sale și să se reverse, acaparând teritorii ce nu-i aparțin și trecând prin foc și sabie popoare cărora le otrăvesc apoi sufletul și simțirile.

Mișcarea de expansiune rusească, de doi pași înainte și unul înapoi, visează atingerea strâmtorilor Mării Negre. Și, invariabil, drumul lor către Constantinopol trece pe la noi.

De aici obsesia de a ne fura teritorii precum Basarabia, de a zădărnici existența între Carpați, gurile Dunării și Pont, a unui stat românesc mare, puternic și dezvoltat.  

Incapabili vreodată să administreze eficient imensul teritoriu întins pe două continente și resursele naturale colosale, încă de la țari, și până astăzi, conducerea imperiului nu a putut oferi altceva poporului rus decât subdezvoltare, mizerie și umilință. La un loc cu o eternă tiranie.

În compensație, rușilor li se oferă drogul naționalismului și exaltării misiunii planetare a Maicii Rusia. Și asta este destul pentru un popor care a fost dresat să își idolatrizeze tiranii. Să deții cea mai mare și mai bogată țară de pe glob, iar poporul tău să trăiască într-o mizerie de ev mediu, dar să aloci resurse exorbitante invadării unui stat vecin, mi se pare ceva de neconceput.

În fine, în raționamentul invocat de Putin pentru invazie s-a făcut recurs la argumente istorice. Strict istoric vorbind, Putin are dreptate: acele regiuni au aparținut, cândva Rusiei. Ceea ce nu înțelege el este faptul că trăim în secolul XXI și că există tratate internaționale, un întreg sistem al dreptului internațional, iar frontierele nu se mută prin metode desprinse din alte epoci ale Istoriei.

Și noi, românii, avem de revendicat teritorii ce ne-au aparținut, și alte state de asemenea. Dar dacă fiecare țară ar utiliza forța armată pentru a-și alipi provincii care cândva i-au aparținut, pământul ar deveni teatrul unui răboi global.

Creație a școlii KGB-iste de diversiune a lui Andropov, Putin, asemenea celorlalți roboței care alcătuiesc conducerea de la Kremlin, s-a priceput de minune a specula găunoșenia unui Occident vulnerabilizat de propriile sale păcate.

Inteligența lui de nevăstuică a înțeles repede că națiunile europene nu digeră ideologia neomarxistă și terorismul intelectual promovat de elitele degenerate de la Bruxelles și Washington. Și astfel, Putin a pus în scenă cel mai mare spectacol de balet diversionist al KGB-ului din ultimele decenii: acela al unei Rusii pravoslavinice, salvatoare a identității creștine a Europei aflate, altminteri, într-un real pericol.

Evident că totul nu este decât circ, dar este incredibil cum a reușit să seducă mișcările naționaliste europene și pe mulți conservatori creștini, mai ales pe cei din țările dominant ortodoxe.

De altfel, reactivarea Bisericii Ortodoxe Ruse sub control NKVD și folosirea ei ca vector de expansiune a intereselor rusești nu este o idea nouă. Ea a fost pusă în aplicare de Stalin în anii războiului, fiind cu succes utilizată astăzi de de țarul criptosovietic de la Kremlin. Motiv consistent de a privi cu maximă rezervă orice demers al Ortodoxiei ruse în aceste vremuri ale diversiunii generale.

În ultimele sale intervenții publice, Putin a arătat că este deranjat de prezența României și Bulgariei în NATO. Aceste țări au intrat în alianța nord-atlantică urmare a dorinței popoarelor lor. Este de neînțeles cum acest om își permite să facă imixtiuni în deciziile interne ale unor state independente, doar pentru că până acum 33 de ani, ele se aflau în sfera sa de influență.

Da, suntem în NATO și trebuie clarificat că pentru noi nu exista altă soluție la acea vreme. După sufocanta îmbrățișare de 45 de ani a Rusiei, încheiată sângeros cu vizita a 30.000 de turiști în Decembrie 1989, precum și cu un război devastator pe malul Nistrului, în 1992, pentru o țară ca România, ca și pentru Polonia sau Țările Baltice, nu exista în anii de după 1990, după cum nu există nici acum, o alternativă geostrategică la NATO.

Iar ceea s-a întâmplat în 2008 în Georgia, în 2014 în Crimeea, iar acum în restul Ucrainei, arată cde ce era necesară intrarea noastră în NATO și într-un pateneriat strategic pe termen lung cu americanii.

Altfel, România era astăzi și ea o găură neagră, spațiu al terorismului, traficului de arme și carne vie, așa cum sunt Republica Nistreană, Abhazia și celelalte enclave rusești de pe teritoriul fostei URSS.

Putin și avatarurile URSS. Mă tem de ruși și când îmi fac daruri…

Imediat după declarația live de recunoaștere a republicilor Lugansk și Donețk, am primit de la cunoscuți mesaje în care mi se sublinia cu entuziasm afirmația lui Putin precum că Stalin a atribuit Ucrainei teritorii care aparțineau României.

Unii au exclamat chiar că este o declarație istorică de recunoaștere a dreptății noastre în nordul Bucovinei și în Bugeac. Și nu puțini sunt cei care cred în fumigenele lui Dughin, prin care lăsa să se înțeleagă că o schimbare de ax geopolitic din partea României i-ar putea aduce acesteia Basarabia, ca un favor din partea Rusiei.

Să te mai încrezi în cuvântul rușilor, după experiențele avute în ultimele două veacuri și jumătate, indiferent că Impreiul Rus a fost țarist sau sovietic, denotă o acută carență în ceea ce privește facultatea Memoriei.

Dacă cineva te-a înșelat o dată, este de condamnat. Dar când după atâtea experiențe continuă să te înșele, de condamnat ești doar tu. Nici un tratat sau alianță avute cu rușii nu au fost vreodată respectate, nici o promisiune făcută nu a fost onorată, teritoriul românesc a fost, pe rând, teatru de război, zonă de ocupație, gubernie anexată, spațiu de experiențe demografice de depopulare sau înlocuire cu alte grupuri etnice, spațiu de rusificare agresivă a elementului românesc și de jaf sistematic.

Dar ce relevanță ar putea avea cuvintele aruncate de un Putin cu privire sticloasă, la miez de noapte, într-un delirant discurs, când nu mai devreme de vara trecută, același Putin susținea fără rușine că, în iunie 1941, România și Germania au atacat fără motiv URSS, nepomenind nimic de raptul rusesc al Basarabiei din anul anterior.

Când, în repetate rânduri, același Putin a declarat că destrămarea URSS a constituit „cel mai mare dezastru geopolitic al secolului al XX-lea”, ba mai mult, „a fost dezintegrarea Rusiei istorice sub numele de Uniunea Sovietică” (recunoscând deci identitatea dintre cele două concepte statale).

Nu mai vorbesc că an de an, Ambasada Rusiei la București declară că Armata Roșie ne-ar fi eliberat de naziști, motiv pentru care ar trebui să le fim și azi recunoscători. Să fii naționalist, să ai în urma ta martiri ai Rezistenței împotriva comunismului sovietic și să accepți aceste ofense, înseamnă să ai mari probleme de discernământ.

Dar ce să facem cu miile de basarabeni morți, răniți sau dezrădăcinați în 1992, când pentru a preveni o unire a Basarabiei cu Țara Mamă, Armata a 14-a Rusă de ocupație de pe Nistru, care și astăzi e se află acolo, a făcut în Moldova exact ceea ce face Putin astăzi în Ucraina? Ce să zicem despre instabilitatea pe care serviciile secrete ruse au întreținut-o în ultimele trei decenii în Republica Moldova, tocmai pentru a împiedica orice apropiere decisivă a ei de România?

Putem uita toate acestea? Evident că nu. Și de aceea, orice vorbă a lui Putin ori a ciracilor săi, precum penibilul Dughin, sunt vorbe în vânt.

În ultimă instanță, politica lui Putin de a reabilitare a tuturor simbolurilor fostei Uniuni Sovietice, inclusiv reactivarea cultului lui Stalin, de reabilitare URSS, care ne-a ocupat, ne-a exterminat elitele, ne-a violat femeile și ne-a jefuit resursele, furând de la păduri, grâne, uraniu și până la ceasul de la mâna omului de pe stradă, constituie o declarație de război la adresa Memoriei poporului român și, implicit, a Identității acestuia.

Ca să nu mai vorbesc de o jignire a memoriei celor ce au luptat în Rezistență împotriva tocmai a ciracilor manevrați din spate de Uniunea Sovietică.

Fie ca Dumnezeu să oprească nebunia acestui război absurd, a cărei rațiune este doar nebuia unui sistem dictatorial și obsesia de a-și prezerva o supremație pământească efemeră.

Să ne rugăm pentru acei ce suferă și mor în aceste momente. Să ne rugăm pentru pace!

19/03/2022 Posted by | analize | , , , , , , , | 4 comentarii

O INCURSIUNE ÎN ISTORIE: Un fragment din cartea ”Plutăritul pe Bistriţa”. DESPRE FAIMA LEMNULUI DIN CARPAŢI ŞI LUTIERII DIN CREMONA

Cultural local: Plutaritul pe Bistrita Incursiuni in istorie o lucrare  unica scrisa de un fost plutas » Monitorul de Suceava - Sâmbătă, 25 Martie  2017

CATARGELE DIN CARPAŢI ŞI LUTIERII DIN CREMONA, fragment din cartea Plutăritul pe Bistriţa, incursiune în istorie, scrisă de Constantin Cojocaru – Ţuiac

Într-una din convorbirile cu istoricul târgumureşan Ion Ranca,acesta mi-a relatat că a reţinut dintr-o carte citită, că în secolele XVII – XVIII, catargele navelor militare turceşti, capturate în timpul luptelor navale din Mediterană, erau foarte căutate de către lutierii italieni, pentru calitatea excepţională a lemnului de rezonanaţa, pe care acestea îl aveau, sugerându-mi să aprofundez acest subiect.

Documentându-mă am constatat că informaţia s-a dovedit a fi o adevarată mină de aur. În numeroase studii sau cărţi se fac referiri la calităţile deosebite ale lemnului de rezonanţă din Carpaţi, calitate recunoscută şi apreciată de multe secole de către lutierii din Italia. Să vedem ce spun specialiştii români în lemnul de rezonanţă, adică silvicultorii.

Intr-un studiu publicat în anul 1965, inginerul M. Badea afirmă în deplină cunoştinţă de cauză că ‘’cel mai bun lemn de rezonanţă a fost identificat şi obţinut în Carpaţii Orientali, iar în Carpaţii Meridionali şi cei Occidentali se găseşte în cantităţi foarte mici şi de o calitate inferioară…….. În prezent lemnul de rezonanţă se mai află în jumătatea nordică a Carpaţilor orientali, atât în Mooldova şi Bucovina, cât şi în Transilvania.

In ultima vreme în Europa lemnul de rezonanaţă a scazut cantitativ foarte mult şi, în afară de ţara noastră care a ramas principalul producător, se mai găşeste în cantităţi mici în R.F.G., URSS, în Carpaţii nordici din Cehoslovacia’’.

(1). Doi ani mai târziu, în 1967, un alt silvicultor, inginerul V. Grapini, întăreşte afirmaţiile lui M. Badea atunci când scrie : Centrele cele mai importante cunoscute pentru molidul de rezonanaţa sunt pădurile din Boemia, Bavaria şi Carpaţi. Dintre acestea cel mai important este cel din Carpaţi

(2). Autorul enumeră un număr de 30 de ocoale silvice din pădurile cărora se extragea atunci lemn de rezonanţă. Toate se află în jumătatea nordică a Carpaţilor orientali, de o parte şi de alta a acestora, începând cu Vişeu, Ilva, Cârlibaba, Iacobeni şi Falcău şi terminând cu Topliţa, Gurghiu, Sovata, Agăş, Mănăstirea Caşin, Dărmăneşti, Tulnici şi Năruja.

Un mare număr dintre aceste ocoale silvice se află în bazinul Bistriţei, de unde lemnul de rezonanţă, legat in plute, ajungea la Galaţi, iar de aici pe diferite căi, până în Italia.

Se inţelege că, la începuturi, maeştrii lutieri italieni găseau lemn de rezonanţă în apropiere, în muntii Alpi, dar pe măsură ce resursele au scăzut, ei s-au văzut obligaţi să-l caute în alte părţi, ajungând, în final până în ţinuturile noastre româneşti.

Ei au descoperit calităţile lemnului de rezonanţa provenit din Carpaţi, cumparându-l de la negustorii turci.

Este interesantă în acest sens informaţia anecdotica într-un anumit sens, furnizată de către Zoltan Negyesi :

‘’În vremea aceea Veneţia întrebuinţa mari cantităţi de lemn pentru vasele

corăbiilor. Turcii cu care dealtfel duceau dese războaie, livrau Veneţiei tot felul de articole de lemn gata confecţionate, printre care şi vâsle gata făcute dintr-un arţar splendid, dar care se frângeau uşor şi prin aceasta concurau la imobilizarea corăbiilor veneţiene în timpul ciocnirilor armate.

Andre Amati, preocupat de calitatea viorilor sale,a cumpărat o mare cantitate din aceste vâsle.

(3). De sigur turcii nu comercializau numai produse din lemn gata făcute, de genul vâslelor amintite, ci vindeau şi mult lemn brut, printre care şi catarge, provenite din Carpaţi.

Este suficient, cred eu, să amintesc că ‘’în 1823 au sosit în portul Galaţi 3615 catarge, formând 595 plute’’

(4). Dintre acestea o parte erau folosite de către turci în şantierele lor navale, majoritatea fiind însă exportate în toate ţările riverane Mării Mediterane, inclusiv în Italia.

Meşterii lutieri italieni au mai descoperit ceva în plus şi anume cum catargele provenite de la corăbiile turceşti capturate, constituiau un excellent lemn de rezonanţă. ‘’Lemnul de rezonantă folosit la construirea instrumentelor muzicale cu coarde, este în special din molid, datorită raportului favorabil dintre elasticitate şi densitatea acestui materal.

Pentru a putea fi folosit la construcţia instrumentelor muzicale, specialiştii au stabilit că lemnul de rezonanţă trebuie să îndeplinească un număr mare de condiţii (13 la numar), printre care principale erau : să provina dintr-o regiune a cărei altitudine să fie cuprinsă între 800 şi 1500 de m, să aibă un sol umed dar mai sărac decât cel obişnuit acestei categorii de specii, perioada vegetativă scurtă, vârsta cuprinsă între 200 si 300 de ani, greutate specifică mică (între 0,40 si 0, 45 gr/cm), să fie lipsit de noduri, iar inelele anuale cât mai înguste, între 1-2 mm pentru vioară şi 2-3 mm pentru violoncel’’ .

(5).Aceste condiţii au fost descoperite şi stabilite de către maeştrii italieni, care le-au şi codificat, în urma unor cercetări şi experimentări îndelungate.

Legat de aceasta, îmi aduc aminte de întamplarea urmatoare : În studenţie mergeam frecvent la concertele lecţie organizate duminic de către filarmonica ieşeană, îin sala de concerte ai cărei pereţi erau, practic lipiţi de cei ai căminului în care locuiam.

În afară de audirea unor partituri muzicale, un profesor comentator, de obicei un muzician local, dădea auditoriului o sumedenie de explicatii si informatii interesante despre continutul operei muzicale interpretate, despre rolul fiecărui instrument din orchestră, eventual apariţia şi evoluţia acestuia, despre autor etc.

Pentru mine tânăr, coborât din creirii munţilor, care până atunci nu mai văzusem de aproape nici un instrument muzical, în afară de fluer şi scripca şi cobza cuplului Vasile şi Genoveva Zupavel, ţiganii de pe Jgheabul Bătrân, asemenea concerte lecţie mi se păreau extrem de interesante şi instructive.
Odată un participant la concert l-a întrebat pe profesorul care ne dădea explicaţii, de ce în perioada contemporană nu se mai construiesc viori de calitatea celor făcute la sfarşitul sec. al XVIII-lea de către lutierii din Cremona ?

Profesorul, după câte îmi amintesc muzicianul ieşean Achim Stoia, a enumerat mai multe motive, printre care a ţinut să sublinieze că atunci se folosea un lemn bine uscat natural. Oare ce lemn de rezonanţă mai bine uscat natural exista atunci decât catargul unei corabii , provenit din Carpaţii răsăriteni, care zeci şi zeci de ani a stat în bătaia vânturilor şi a soarelui mediteranian ?

Mai mult, în legătură cu lemnul de rezonanţă folosit din Carpaţi pe aceasta cale, sau fie şi numai transportat pe mare, unii autori şi-au exprimat părerea că în timpul transportului se producea un proces de dezalcanizare a lemnului, precum şi o absorţie de săruri de calciu, care ar fi îmbunătăţit considerabil calitatea materialului.

Toate acestea întăresc şi mai mult părerea că viorile cremoneze proveneau adesea din molidul de rezonanţa de pe pământurile patriei noastre’’.

(6). Valoarea lemnului de rezonanţă din Carpaţi şi modul cum acesta a ajuns în mâinele lutierilor italieni, au fost recunoscute şi pe plan european.

Specialistul austriac F.S. Exner scria într-o lucrare apărută în 1876 că ‘’pădurile Bucovinei produc lemnele cele mai preţioase, lemn de rezonanţă excelent şi lemn de catarge pentru corăbii, a căror calitate nu poate fi întrecută pe piaţa mondială de nici un alt lemn’’

(7).După I. Fetis, mare istoric francez, italienii au importat mult lemn de rezonanţa din Balcani şi din Principatele Române, afirmaţie care a fost dovedită pe baza de documente. Aici este cazul să menţionăm valoarea mondiala a lemnului românesc.

Se ştie că Principatele Române subjugate Imperiului Otoman, erau obligate să plătească tributul anual, din care natural nu lipsea molidul de rezonantă, care era adus cu plutele pe Siret la Dunăre, de unde era transportat la Constantinopole şi apoi o parte lua drumul Italiei. Italienii construiau instrumente muzicale şi din catargele (din molid de rezonanţă), de la navele de război capturate’’. (

(8). Iată citatul pe care istoricul Ion Ranca îl reţinuse, dar nu mai ştia din ce carte.

Atunci când cantitatea de lemn de rezonanţă de care aveau nevoie era insuficienta, italienii nu s-au sfiit să vină să-l caute şi sa-l ia direct de la sursă, adică din Carpaţii româneşti.

Dovada acestei afirmatii o constituie şi faptul ca ‘’o parte din din masivul Gurghiu se numeşte şi astăzi Valea Italienească’’.

(9). Afirmaţia este întărita, de asemenea, şi de denumirile italiene rămase la uneltele şi comenzile de lucru folosite astăzi de către ţapinarii noştrii, precum ţapina, marină, volta, varda etc.

Eu cred că opiniile atâtor specialişti pe care i-am enumerat mai înainte privind calitatea lemnului de rezonanţă din Carpaţii constituie o probă suficienta pentru a dovedi aprecierea de care acesta se bucură de multă vreme din partea beneficiarilor europeni.

Catargele şi lemnul de rezonanţă din munţii Rodnei şi ai Bistriţei au coborât pe Bistriţa şi Siret până la Galaţi, de unde exportate de catre turci au ajuns în multe ţări mediteraniene, inclusiv în mâinele lutierilor din Cremona.

Parafrazându-l pe regretatul profesor George Pruteanu cu a sa celebră emisiune de la televiziune ‘’Doar o vorbă să-ţi mai spun’’, înainte de a încheia acest capitol, aş mai avea de adăugat la cele spuse de muzicianul Achim Stoia, de la Filarmonica din Iaşi, următoarele : Viori de calitatea celor făcute de către lutierii italieni în sec. XVII – XVIII se fac şi în prezent, dar lucrul cel mai important este că ele sunt realizate chiar în Romania, la Reghin.

Este şi normal să fie aşa, localitatea aflându-se în imediata apropiere a unui bazin cu păduri de molid şi de brad al caror lemn de rezonanţă, am văzut, a fost cunoscut şi apreciat de multă vreme de către lutierii din Italia.

‘’În ce priveşte România construcţia de viori a apărut mai târziu. Ea a apărut mai întâi in Transilvania, datorită unor lutieri germani şi maghiari…… In Transilvania a luat fiinţă o fabrica de instrumente muzicale din Reghin, cunoscută prin calitatea instrumentelor ei exportate azi în Anglia şi în alte ţări. Aici a lucrat cunoscutul lutier Roman Boiangiuc, astăzi pensionar, care a creat acolo o şcoala de luterie românească între a cărei reprezentanţi am cunoscut pe Ion Luca şi colectivul său de lutieri, experţi, care construiesc faimoasele lor viori de tip Stradivarius’’. 10).

Afirmaţiile de mai sus nu sunt vorbe aruncate în vânt de către mine, profan, care şi-a format pospaiul de cultură muzicală audiinnd concertele lecţie organizate de către Filarmonica din Iaşi, ci le-a făcut un expert în materie, profesorul doctor Ion Sârbu, un erudit cunoscător al fenomenului muzical, autorul monumentalei lucrări Vioara şi Maeştrii săi, de la origini până azi.

Calitatea lemnului românesc şi arta meşterilor din Carpaţi sunt apreciate în lumea cea mai fină a lutierilor din Cremona, în Italia, oraşul lui Stradivarius, acolo unde într-un catalog al producatorilor de viori este înscrisă, la poziţia a 11-a, marca Gliga’’.

(11).Vasile Gliga este creatorul, în timp, a celei de a doua fabrici de instrumente muzicale cu coarde din Reghin, dar este cea mai mare din punct de vedere al producţiei.

Cei 300 de muncitori – artiști ai acestei fabrici produc anual 40.000 de instrumente cu coardă şi arcuş, din care mai mult de jumatate sunt vândute în Statele Unite ale Americii, restul ajungând în Germania, Japonia, Australia şi în alte ţări de pe cele cinci continente, inclusiv în România scrie  www.zi-de-zi.ro/orasul-nascut-dintr-o-vioara-si-exporturile-ue-in-lume.

Extrem de important: 8859 de viori din cele 14.000 exportate de România în lume în statele din afara UE în 2018 sunt marca Gliga Companies.

Un oraș născut dintr-o vioară. Reghinul și lumea lutierilor.

Statele membre ale Uniunii Europene au exportat în 2018 un număr de 105.000 viori, în valoare de 23,3 milioane de euro, iar România este cel mai mare exportator de viori al UE în restul lumii, arată datele publicate de Oficiul European de Statistică.

Peste jumătate din acestea (52%, respectiv 55.100 viori) au mers către alte state membre ale UE. Cei mai mari exportatori de viori din UE către restul lumii sunt România (14.000 viori exportate în statele din afara UE, sau 28% din exporturile extracomunitare de viori în 2018), Danemarca (12.200, 24%), Germania (6.400, 13%), Marea Britanie (5.000, 10%), Cehia (2.900, 6%), Franţa (2.700, peste 5%), Italia (2.500, 5%) şi Belgia (1.800, 4%).

Aproape jumătate dintre viorile exportate de UE au mers către două ţări: SUA şi Coreea de Sud (11.900 viori fiecare, sau 24% din exporturile extracomunitare de viori).

Acestea au fost urmate de Japonia (6.700, 14%), Canada (2.900, 6%), Australia (2.300, 5%), Elveţia (2.100, 4%), Hong Kong (1.800, sub 4%), China (1.700, 3%), Rusia (1.600, 3%), Norvegia (1.200, 2%) şi Serbia (870, sub 2%).

Ca un corolar, 14.000 de viori au fost exportate de România în afara UE.

Și cum la Reghin avem un oraș care s-a născut dintr-o vioară, cum frumos scria revista Sinteza în 2016, am aflat cum a reușit România să fie lider în exportul extracomunitar de viori și Reghinul, evident lider național, iar Grupul de firme Gliga liderul lutierilor români.

Toate cele relatate mai înainte confirmă încă odata, dacă mai era necesar, justeţea zicalei ‘’Omul sfinţeşte locul’’ că prin munca, pricepere, pasiune şi voinţă se pot depăşi obstacole şi obţine rezultate care înainte erau de neimaginat.

Bibliografie :

1.  M. Badea, Problema gospodăriri pădurilor cu lemn de rezonanţa, Revista Padurilor, nr.7/1965 V. Grapini, Molidul de rezonanţă, Revista Pădurilor nr. 7/1967, 3) Zolan Megyesi, Vioara şi constructorii ei, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1962, pag. 37. 4) Sergiu Columbeanu, Aspecte ale istoriei navigaţiei române, în Studii nr.  25, pag. 735. 5) Valeriu P Vaida, Instrumente muzicale cu coarde şi arcuş, Ed. Muzicală, Bucureşti 1958, pag. 30 şi 31. 6) Mihai Iacobescu, Din istoria Bucovinei, Bucuresti, 1993, pag. 227. 7) Dr. Ion Sârbu, Vioara şi maeştrii ei, de la origini până azi, Ed. Info-Team, Bucureşti, 1998, pag. 37. 8) Dan Gheorghe, Urmaşul lui Stradivarius de la Reghin, în România Liberă, 17 ianuarie , 2009. 9)https://www.zi-de-zi.ro/2019/12/17/orasul-nascut-dintr-o-vioara-si-exporturile-ue-in-lume/

Notă biografică

Constantin Cojocaru-Țuiac, Author at limbaromână.org

Autorul acestui text, Constantin Cojocaru Tuiac (foto), s-a născut în anul 1936, în comuna Borca, din judeţul Neamţ pe malurile Bistriţei. Şcoala primară şi gimnaziul le-a urmat în comuna natală.

Obligat de soartă (a rămas orfan de tată la vârsta de 4 ani), din copilărie a muncit la pădure, apoi ca plutaş pe Bistriţa. Înfiinţarea unui liceu în comuna Borca i-a creat condiţii nesperate de a-şi continua studiile.

La 18 ani, cu dispensă de vârstă, s-a înscris şi a absolvit liceul, apoi Facultatea de Istorie-Filozofie la Universitatea Al.I. Cuza din Iaşi. Repartizat ca asistent la catedra de ştiinţe sociale a UMF Tg. Mureş, nu i-a plăcut disciplina pe care o profesa – socialism ştiintific – şi, după scurt timp, a părăsit-o.

După un concurs, a urmat un curs postuniversitar de relaţii internaţionale de 2 ani, în cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti. La absolvire a fost angajat ca funcţionar superior în Ministerul Afacerilor Externe, iar în perioada 1971-1978 a activat ca diplomat la Ambasada României din Paris.

În ultimii 20 de ani de activitate a lucrat în domeniul turismului internaţional, la ONT Carpaţi Bucureşti. După pensionare a elaborat lucrarea Plutăritul pe Bistriţa. Incursiune în Istorie, prima şi singura carte consacrată acestei îndeletniciri, scrisă de un fost plutaş, apărută la Iaşi în anul 2010.

În vara lui 2011 a făcut o plută autentică, aşa cum se făceau la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu care a coborât circa 40 de km pe Bistriţa, pe sectorul încă neamenajat, cuprins între Barnar şi Poiana Teiului.

Deplasarea plutei pe Bistriţa, la aproape 50 de ani de la dispariţia plutăritului pe acest râu, a constituit un adevărat aveniment, o mare sărbătoare pentru locuitorii din zonă. Sursa: https://www.historia.ro//plutaritul-in-istoria-romaniei-de-la-otomani-la-sovromlemn

08/02/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: