Cele mai mari erori în domeniul istoriei se fac din ignoranță, dar se perpetuează, cel mai adesea, din interes. Mai demult apărea într-un ziar de mare tiraj și cu îndelungată tradiție un articol care începea cu formula „Mitul conștiinței naționale la români” și care avea un paragraf cu titlul „Românii au fost români de acum 150 de ani” [Este vorba de cotidianul “Adevărul”, iar articolul în cauză se bazează pe “teoriile” lui Lucian Boia din ”Istorie şi mit în conştiinţa românească”, broșură apărută în zece ediții-fantomă la Editura Humanitas și tradusă la comandă în câteva limbi – Vezi critica acestei cărți la Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărul și miturile (note de lectură) – PDF – Nota Redacției].
Altfel spus, locuitorii acestor spații de la Dunăre și de la Carpați ar fi devenit români pe la pe la 1850-1860. Dar oare ce erau românii înainte de a fi fost români? Sau erau români și nu știau asta? Întrebările acestea nu sunt fără sens, pentru că se poate să existe comunități de oameni pe lumea asta fără ca acestea să aibă conștiință de sine, adică fără ca acei oameni să fie convinși că formează respectiva comunitate.
Nu este acesta cazul etnicității decât în mică măsură, fiindcă popoarele, atunci când sunt deplin formate ca realități, dobândesc, prin elitele lor, și conștiința acestei existențe.
Titlurile șocante de mai sus au, însă, alt rost decât acela de lămurire a unor adevăruri din trecut. Prin formularea și poziționarea lor în pagină, ele asigură succesul de receptare.
Se întâmplă aceasta fiindcă mulți sunt curioși – din varii motive – să vadă ce se ascunde sub astfel de vorbe.
Evident că, la cei 160 de ani trecuți de la unirea celor două principate românești, ne întrebăm mulți dintre noi cum s-au petrecut lucrurile, ce sentimente aveau atunci românii, dacă ei formau sau nu o națiune, dacă țara unită s-a făcut pentru ei sau pentru alții, dacă actul l-au înfăptuit românii ori le-a fost făcut cadou de către marile puteri etc.
În chestiunea națiunii române și a conștiinței apartenenței românilor la poporul lor, lucrurile par lămurite demult, dar – după cum se vede – nu sunt.
Totuși, nu este nevoie să fii istoric de meserie ca să poți ajunge la câteva concluzii simple, fără să te lași amăgit.
Grupurile de oameni sunt deosebite unele de altele de când este lumea, iar un motiv al acestor diferențe a fost – tot din vremuri imemoriale – limba. Din clipa în care anumiți oameni și-au dat seama că vorbesc altă limbă în raport cu alți oameni și au conștientizat acest lucru, la nivelul grupului s-au pus bazele etniilor, ginților sau neamurilor, așa cum sunt ele numite și în Biblie. Românii știau că sunt români încă de la finalul etnogenezei, așa cum francezii știau că erau francezi, ungurii că erau unguri sau rușii că erau ruși.
Evident, nu toți se gândeau la acest lucru și nu toți conștientizau mărimea comunității etnice în care trăiau, nici forța sa și nici problemele sale.
Dar au existat de timpuriu – adică de la începutul mileniului al II-lea al erei creștine – membri ai elitei, români și străini deopotrivă – care știau ce înseamnă să fii român, care știau că românii sunt de obârșie de la Roma, că vorbesc o limbă asemănătoare latinei și altor limbi romanice, că sunt de credință creștină răsăriteană etc. Știința singură nu este însă suficientă pentru acțiunea desfășurată în numele unității.
Secole la rând, unitatea românilor, de care erau conștienți anumiți intelectuali și oameni politici, s-a menținut la nivel pasiv și constatativ, fără să nască atitudini practice. Românii, ca și restul omenirii, aveau atunci alte probleme și alte priorități. Totuși, în secolul al XVI-lea, sunt consemnate primele acțiuni sau posibile acțiuni politice în numele unității românești.
Astfel, la finele domniei lui Petru Rareș, o comisie austriacă de investigație consemnează posibilitatea unirii Maramureșului cu Moldova, dintr-un motiv foarte simplu: „fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului Maramureș sunt români, și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie și la obiceiuri”.
Or, toate aceste argumente fac parte din etnicitate și arată o anumită conștiință de grup, bine sedimentată în jurul anilor 1550. Nicolaus Olahus (adică Nicolae Românul) murea la 1568, în calitatea lui de arhiepiscop primat și de regent al Ungariei habsburgice, iar episcopul de Oradea, Francisc Forgach, răsufla ușurat și devenea cinic: „Arhiepiscopul de cea mai joasă speță, născut din tată român și înălțat, din ură împotriva celorlalți, la cel mai înalt rang, s-a zbătut să păstreze regența și sigiliul regesc.
Căci el deținea toate aceste demnități foarte înalte, spre grava ofensă a tuturor, deoarece ocupa în mod rușinos, dregătoriile și rangurile multora”. Pentru Forgach nu mai contau nici solidaritatea confesională, nici ierarhia, nici erudiția de amploare europeană, nici calitatea de catolic și de umanist, nici slujirea cu devotament a Ungariei de către Olahus, ci doar originile sale românești. Cu alte cuvinte, în a doua jumătate a secolului al XVI, este conștientizată etnicitatea românească de neromâni.
La fel, la intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania, în toamna anului 1599, cronicarul umanist Szamosközi István (Zamosius) pune ridicarea la luptă a românilor pe seama solidarității de tip etnic: „Într-adevăr, la vestea luptei nefericite <de la Șelimbăr, din 28 octombrie 1599>, care s-a răspândit foarte rapid în întreaga țară, națiunea românilor, care locuiește în fiecare din satele și cătunele Transilvaniei, complotând peste tot, s-a unit cu poporul venit <din Țara Românească> și, atât împreună cât și separat, au prădat în lungul și în latul țării.
Căci încurajați de încrederea că aveau un domn din neamul lor […], au ocupat drumurile și au ucis pretutindeni […]. Acum, fiind încurajată nebunia lor de principele român și sporindu-le îndrăzneala din pricina războiului […], cu atât mai multă cruzime au atacat cu acest prilej, cu cât anterior, când țara era liniștită, dovediți prin decizii judecătorești cu vreo faptă rea, erau pedepsiți cu cele mai grele pedepse.
Peste tot, spânzurătoarele, butucii, securile, cârligele, funiile și toate locurile de osândă erau pline mai mult de români”. Ce reiese din textul de mai sus? Că românii ardeleni – cei mai mulți țărani – erau nu numai convinși că sunt români, diferiți de etnia liderilor politici ai Transilvaniei, ci și că principele român era unul de-al lor, că i-ar putea înțelege și sprijini tocmai în temeiul apartenenței comune la același popor.
Opinii asemănătoare au exprimat și cronicarii Somogyi Ambrus (Ambrosius Simigianus) și Georg Krauss, cronicarul anonim de la Prejmer și alții. Somogyi subliniază că s-au răsculat românii, care-i prindeau și-i jefuiau pe unguri, iar Krauss vorbește despre „românii murdari, hoți, ucigași, răsculați în acel timp, deoarece Tiranul era de națiunea lor, adică un român”.
Mikó Ferenc spune că nobilii maghiari erau „îngroziți de stăpânirea românească” a lui Mihai Viteazul. Este adevărat că Mihai nu a unit Transilvania și Moldova ca să creeze România – era prea devreme pentru un asemenea act –, dar a trezit în epocă sentimente de solidaritate românească care nu au putut fi uitate și care l-au transformat ulterior pe învingătorul de la Șelimbăr în erou național.
Este adevărat că intelectualii români au răspândit ideile latinității, ale unității și ale solidarității în rândul poporului; este adevărat că edificiul numit România s-a construit prin efortul unor elite conștiente și responsabile, care au plănuit opera politică națională. Nu era o mare filosofie să-ți dai seama că o comunitate națională, spre a dăinui, are nevoie de un scut, de un adăpost, adică de statul național care s-o organizeze, s-o apere, s-o protejeze și s-o reprezinte în raporturile internaționale.
Națiunea română nu s-a construit din nimic, ci din secolele multe și îndelungi de lucrare a poporului român asupra lui însuși. Elitele nu pot construi din nimic o națiune, dar pot organiza o națiune. Așa cum biserica de la Densuș este făcută din materiale romane, la fel edificiul numit națiune modernă – organizat și fortificat de elitele noastre politice și intelectuale – are drept pietre de temelie și cărămizi „năzuințe, doruri, vise, ure, patime, nevoi” (Alexandru Davila), care vin toate din „datina străbună”, adică din adâncul existenței acestui popor.
Sunt specialiști care consideră națiunea o realitate genuină, născută din firescul evoluției unor comunități etnice, și alții care cred că națiunea este un construct cultural, inventat de elite. Iar dintre aceia care spun că națiunile există aievea, sunt unii care cred că națiunile sunt realități civice (că poți fi membru al unei națiuni prin simpla voință de aderare și prin obținerea de documente adecvate) și alții care cred că națiunile sunt realități organice, formate treptat, în timp, prin acumulări succesive. Nu este însă nevoie să fii istoric ca să te convingi că lucrurile nu sunt atât de tranșante cum le-ar dori anumiți teoreticieni. Națiunile se nasc și se fac în același timp.
Dacă „Părinții Patriei” americane nu ar fi avut în urmă peste două secole de acumulări în istoria coloniilor engleze nu aveau cum să construiască din nimic o „națiune” pe la 1776-1783. Experiența americană i-a făcut pe unii să creadă că națiunea se confundă cu statul, ceea ce, pentru multe popoare europene părea, în chip natural, lipsit de sens.
Noi, românii, ca și germanii, ca și italienii, ca și polonezii, ca și cehii, ca și slovacii etc., ne-am construit națiunile (adică solidaritățile moderne) fără să avem state unitare, adică fără să avem scutul politic necesar pentru aceste comunități. O națiune închegată poate trăi vremelnic în mai multe state, dar nu poate face acest lucru pentru eternitate, fiindcă părțile risipite sub aspect politic se pierd treptat, se transformă ori se topesc în sânul altor națiuni.
Unii români au înțeles acest lucru încă de la începuturile Epocii Moderne, iar majoritatea românilor a conștientizat esența unirii politice abia în secolul al XIX-lea. Atunci, pe fondul realităților existente și care însemnau unitatea de origine, de limbă, de nume, de credință, de cultură, de tradiții, intelectualii școliți în Occident, aflați la curent cu marile transformări din Europa, au susținut, au promovat, au predicat și au construit unitatea națională.
Momentul 1859 a fost posibil datorită antecedentelor sale istorice îndepărtate, dar și datorită inteligenței elitei noastre care a acționat corect în deceniul 1848-1859. Actul de la 24 ianuarie s-a realizat cu succes în urma îmbinării judicioase dintre factorul intern și cel extern, dintre interesele marilor puteri și interesele naționale românești.
Marile puteri occidentale aveau nevoie de un pion puternic care să susțină interesele lor la Dunărea de Jos, în coasta Turciei, Austriei și Rusiei, iar liderii români voiau un viitor pentru națiunea lor, iar acest viitor era de neimaginat fără sincronizarea cu Europa, fără întoarcerea la rădăcini, fără pătrunderea în șuvoiul istoriei de succes.
O națiune mică precum cea română nu avea cum să-și decidă singură destinul – pentru că risca să fie strivită –, dar nici nu a stat pasivă, la cheremul marilor puteri.
Dubla alegere a prințului Alexandru Ioan Cuza, obținerea recunoașterii dublei alegeri, unificarea instituțiilor, marile reforme ale modernizării nu au fost creații ale marilor puteri, ci întruchipări ale voinței naționale românești.
La fel, de la împiedicarea divizării țării prin aducerea principelui străin, de la adoptarea Constituției (1866), a monedei naționale (1867), de la crearea Academiei Române (1866), de la proclamarea și cucerirea independenței de stat (1877-1878), de la făurirea Băncii Naționale (1880), de la instituirea Regatului României (1881) și de la obținerea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în 1885 până la unirea provinciilor românești cu Țara la 1918, nimic nu a venit drept dar din partea mai marilor lumii. Evident, românii nu au putut acționa singuri și nici în opoziție permanentă și totală cu marile puteri, dar au existat momente decisive – precum cele evocate mai sus – când și-au luat soarta în mâini.
Cel mai bine s-a văzut acest lucru atunci când, pe calea deschisă de Congresul de Pace de la Paris (1856), adunările ad-hoc au decis unirea la 1857, unire restricționată de marile puteri prin Convenția de la Paris din 1858 și înfăptuită de români prin dubla alegere din 5 și 24 ianuarie 1859.
Poate că astăzi, când trăim vremuri grele, când ni se repetă mereu că trăim vremuri grele și când suntem sau părem mai risipiți ca niciodată, când educația nu mai este pusă la temelia succesului în viață și când elevii și studenții sunt învățați de părinți și de profesori că nu se pot instrui și realiza la casa lor, ne vine greu să credem acea concentrare de energie românească la 1859. Ne întrebăm – unii dintre noi – dacă toate au fost aievea și dacă nu cumva alții ne-au dăruit toate acele mari împliniri.
Acest sentiment de ticăloșire și de nimicnicie face parte din existența noastră tragică – cum ar spune un mare filosof –, dar nu trebuie să ne poată copleși. Ne-am purtat crucea ca popor și ca națiune prin această lume în epoci întunecate, ne-am văzut satele arse și risipite, ne-am plâns fiii și părinții sacrificați, ne-am trezit cu limba înstrăinată și cu istoria hulită, dar nu ne-am plecat niciodată definitiv.
Istoria unirii noastre este istoria viețuirii noastre, iar unirea politică de la 1859 a fost mărturia puterii unei națiuni renăscute. De la 1859, provinciile înstrăinate aveau o țară unită spre care să privească, iar de la 1877-1878 aveau o Românie independentă ajunsă în curând regat, o Românie nu doar spre care să privească, ci căreia să i se alăture în actul Marii Uniri. Dacă România Întregită este edificiul nostru național, atunci unirea de la 1859 este temelia acestui edificiu, încununat la 1918.
Discurs rostit în ziua de 24 ianuarie 2019, la Palatul Patriarhiei, cu ocazia a 160 de ani de la Unirea Principatelor Române
ADDENDA:
Lucian Boia (foto), prizatul autor de romane de ficțiune al editurilor Humanitas și UM 0225 a CIE, fosta DIE, afirmă adeseori, auto-plagiindu-se în șablon, la Hotnews sau UM Digi TV, că Stefan cel Mare și Sfânt habar n-avea că e român ci moldovean și că, evident, vorbea “moldovenește” și nu limba română.
Elucubrația a devenit deliciul presei “moldoveniste” de la Chișinău stipendiate de Moscova, recte a propagandei serviciilor speciale rusești.
Dacă n-ați știut, vedeți mai jos o reproducere de la postul unguresc Digi TV, preluată de pe pagina FB “Limba moldovenească” și alta de la un organ rusesc dinBasarabia.
ReputatuliIstori Ioan Aurel Pop a explicat și la Iași, la aniversarea Centenarului Unirii Basarabiei cu Țara că distincția dintre moldoveni și români, cultivată în special de propaganda rusească, reprezintă o „dihotomie primejdioasă, pentru că sapă încet și sigur la rădăcinile națiunii noastre”.
Altă „aberație” prezentată de academicianul Pop a fost sărbătorirea peste Prut, a lui Ștefan cel Mare, ca simbol al moldovenismului, menit să contracareze unitatea românească, sărbătorită în România, la Centenar.
„Ștefan cel Mare și-a numit țara sa, căreia noi îi zicem Moldova, «Țara Românească»” (…) Ștefan, care a fost un unificator al românilor ante litteram. Recent, un cercetător din Cluj a descoperit în Arhivele de Stat din Milano un document tulburător, din 1489, prin care domnul Moldovei Ștefan cel Mare este numit «regele Daciei». Dacia figurează în mărturii venețiene la finele sec. al XV-lea și la începutul sec. al XVI-lea ca principal aliat al Occidentului în cruciada antiotomană. Prin urmare, Ștefan cel Mare este restitutor Daciae cu un secol înainte de Mihai Viteazul. Ștefan cel Mare nu este un simbol al moldovenismului, ci al daco-românismului, așa cum s-a manifestat acesta în sec. al XIX-lea drept precursor al României unitare moderne”.
URSS a combatut propagandistic Romania Mare emitand teze despre caracterul artificial, imperialist si colonizator al statului roman. De asemenea, a inventat existenta unui “popor moldovean” si a unei “limbi moldovenesti”, pentru a crea, din topor, o naratiune legitimanta a ocuparii Basarabiei.Aceste teze sunt reșapate, astăzi, de grupările “moldoveniste” din Basarabia, pregătite de Rusia pentru contracararea apropierii de Romania, care cer crearea unei Moldovei Mari.
Printre materialele cu care se face propaganda antiromaneasca se afla, la mare cinste, evidentiat chiar in mod special in partea de jos a siteului, extrase din cartea istoricului Lucian Boia, De ce este Romania altfel:
Boia este istoricul producator pe banda rulanta de best-seller-uri istorice bine marketate, care sunt foarte pe placul si folosul “agendei subversive” rusești de la Chisinau.
”România, unul dintre cele mai tinere state ale Europei actuale, născut din Unirea de la 1859 (a Moldovei şi Tării Româneşti) şi din Marea Unire de la 1918 (realizată prin aderarea Transilvaniei), nu fusese niciodată până atunci o Naţiune, ci mai degrabă un mozaic de civilizaţii, de populaţii, de culturi şi de etnii”.
De curând, ca sa revenim la Boia, acesta a perseverat și pe tema Transilvaniei, aratand ca romanii nu aveau “niciun drept istoric” asupra provinciei.Ocazie pentru un alt mare om de “dreapta”, Aligica, sa scoata un text de arhiva oportun despre cât de nociva ar fi fost pentru Ardealul “occidental” unirea cu Romania sudista “fanariota”.
A da de pământ cu miturile nationale, a face zob legitimitatea unirii provinciilor istorice romanesti, a nega orice fel de fundament substantial al natiunii romane – asta da program de elita culturala “de dreapta”...
Culmea e ca unii din acestia impartasesc ideea neoliberala a necesitatii existentei miturilor ca mijloc de pastrare a coeziunii sociale si nationale si a necesitatii abordarii temelor nationale.
Cum vor sa faca acest lucru aruncand si copilul odata cu apa din copaie nu e limpede.
Nici stanga nu a stat degeaba. Vasile Ernu explica de zor ca “România şi Republica Moldova sunt state artificiale”. Ca om de stanga, e cam bizara critica sa indreptata prioritar asupra statului. Artificial sau nu, statul romanesc exista acum si desfiintarea sa ar fi si o tragedie sociala.
Cam multe voci care spun acelasi lucru si care se suprapun la perfecție cu propaganda moscovită.
De la stânga la dreapta, de la Occident la Răsărit, statul si națiunea română sunt ca sarea – dar nu în bucate, ci in ochii unora si altora.
Oricine încearcă astăzi să repună, public, în discuţie anumite evenimente istorice, dintr-o perspectivă care să nu jignească anumite sensibilităţi naţionale, este numai bun de pus la stâlpul infamiei, constată George Radulescu: Dubioşii
Însă cu cât arunci mai dihai cu lături în istoria ţării tale, cu atât „te califici” să fii băgat în seamă, să ţi se ceară părerea. Cu alte cuvinte, devii „conform”, agreat, încadrabil. Desigur, pe un anumit palier. Pentru a urca în „organigramă” trebuie să prestezi cu zel, să mânjeşti cât mai multe clanţe, astfel încât imberbii care cutează să le apese nu numai să-şi năclăiască mâinile, dar să mai şi duhnească.
Agresivitatea celor care abordează, unilateral, teme istorice seamănă cu ceea ce se întâmpla în România anilor ’50, atunci când se striga cu înflăcărare: „Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus!” Ironia sorţii este că acea specie kominternistă din urmă cu 60 de ani s-a perpetuat biologic până în zilele noastre. Tot ea dă „certificate”, „validează” teorii şi perspective asupra istoriei recente. Istorie pe care înaintaşii ei în linie directă au scris-o într-un fel detestat acum de propriile progenituri. Mai grav, specia în cauză face prozeliţi de ocazie, „specialişti” dornici să se legitimeze cumva oploşindu-se în proximitatea voinicilor clipei. Ei, laolaltă, împart „indulgenţe” politico-istorice şi tot ei le retrag.
„Primul pas spre lichidarea unui popor, spunea istoricul ceh Milan Hubl, este să-i ştergi memoria. Îi distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva îi scrie alte cărţi, îi dă o altă cultură, îi inventează o nouă istorie. Între timp poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede”.
Sigur, în vremurile pe care le trăim nimeni nu-ţi mai înfige mâna în beregată, nu te mai scoate din casă în viul nopţii şi nici nu te mai duce în beciurile vreunei clădiri cenuşii cu gratii la geamuri. Astăzi, metodele de a le închide gura „neconformilor” sunt mult mai subtile decât în anii ’50. De pildă, nu le dai spaţiu de exprimare, le tai din resurse, le pui în cârcă apartenenţe dubioase şi cochetării condamnabile. Pe scurt, îi prăfuieşti bine!
Aşa le arăţi şi ălora, mai fragezi, pe care i-ar putea duce mintea la te-miri-ce, că „gura bate fundul”, că mătrăşirea din „lumea bună” are consecinţe directe asupra „standingului”, asupra stării materiale. Adică, nu poţi să prosperi, mon cher, împiedicându-te de „prinţipuri”, întrebându-te cât de corect este „political correctness”-ul altora. Îţi asumi şi gata! Repede, cu mâna la ochi şi cu pantalonii în vine. Un hap ş-poi… numai desfătări!
Omul cu ritm liturgic al lui Mircea Vulcănescu şi al generaţiei sale a devenit subversiv, de nedorit în preajmă, pentru că are „prostul obicei” de a rosti adevăruri.
Şi mai are un cusur: e greu de privit în ochi.
“Primul pas spre lichidarea unui popor este sa-i stergi memoria”
Oricine încearcă astăzi să repună public în discuţie anumite evenimente istorice, dintr-o perspectivă care să nu jignească anumite sensibilităţi naţionale, este numai bun de pus la stâlpul infamiei, constată articolul Dubioşii semnat de George Radulescu.
Însă cu cât arunci mai dihai cu lături în istoria ţării tale, cu atât „te califici” să fii băgat în seamă, să ţi se ceară părerea.Cu alte cuvinte, devii „conform”, agreat, încadrabil. Desigur, pe un anumit palier.
Pentru a urca în „organigramă” trebuie să prestezi cu zel, să mânjeşti cât mai multe clanţe, astfel încât imberbii care cutează să le apese nu numai să-şi năclăiască mâinile, dar să mai şi duhnească.
Agresivitatea celor care abordează, unilateral, teme istorice seamănă cu ceea ce se întâmpla în România anilor ’50, atunci când se striga cu înflăcărare: „Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus!”
Ironia sorţii este că acea specie kominternistă din urmă cu 60 de ani s-a perpetuat biologic până în zilele noastre. Tot ea dă „certificate”, „validează” teorii şi perspective asupra istoriei recente. Istorie pe care înaintaşii ei în linie directă au scris-o într-un fel detestat acum de propriile progenituri.
Mai grav, specia în cauză face prozeliţi de ocazie, „specialişti” dornici să se legitimeze cumva oploşindu-se în proximitatea voinicilor clipei. Ei, laolaltă, împart „indulgenţe” politico-istorice şi tot ei le retrag.
„Primul pas spre lichidarea unui popor, spunea istoricul ceh Milan Hubl, este să-i ştergi memoria. Îi distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva îi scrie alte cărţi, îi dă o altă cultură, îi inventează o nouă istorie. Între timp poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede”.
Sigur, în vremurile pe care le trăim nimeni nu-ţi mai înfige mâna în beregată, nu te mai scoate din casă în viul nopţii şi nici nu te mai duce în beciurile vreunei clădiri cenuşii cu gratii la geamuri. Astăzi, metodele de a le închide gura „neconformilor” sunt mult mai subtile decât în anii ’50. De pildă, nu le dai spaţiu de exprimare, le tai din resurse, le pui în cârcă apartenenţe dubioase şi cochetării condamnabile. Pe scurt, îi prăfuieşti bine!
Aşa le arăţi şi ălora, mai fragezi, pe care i-ar putea duce mintea la te-miri-ce, că „gura bate fundul”, că mătrăşirea din „lumea bună” are consecinţe directe asupra „standingului”, asupra stării materiale.
Adică, nu poţi să prosperi, mon cher, împiedicându-te de „prinţipuri”, întrebându-te cât de corect este „political correctness”-ul altora. Îţi asumi şi gata! Repede, cu mâna la ochi şi cu pantalonii în vine. Un hap ş-poi… numai desfătări!
Omul cu ritm liturgic al lui Mircea Vulcănescu şi al generaţiei sale a devenit subversiv, de nedorit în preajmă, pentru că are „prostul obicei” de a rosti adevăruri.
Turnătorul DIE Lucian Boia insultă din nou poporul român: “românii sunt slavi, nu latini”.
Coșul de gunoi al lui Lucian Boia
În plină pandemie , dar și în anul „doliului” Trianon”-ului, „enciclopedistul” Lucian Boia, dascăl la Facultatea de istorie a Univ. București, ne-a pricopsit cu o nouă „operă” – rezultat al gândirii sale imaginative – operă promovată cu sârg de amicul Liiceanu de la Humanitas. Se cheamă opera aceasta ”Românii și Europa. O istorie surprinzătoare” . Și pentru că, „surprinzător”, anul 1940 a adus, chiar la vremea aceasta, rapturile teritoriale cunoscute (Basarabia cu nordul Bucovinei, sudul Dobrogei și nord-vestul Ardealului), vă voi relata câte ceva din gândirea boistă cu privire la neamul acesta al nostru, despre care aflăm de la autorul în cauză că “românii sunt latini pentru că vorbesc o limbă latină, nu fiindcă ar avea sânge roman (în fapt , poate n-au deloc, sau aproape deloc ). S-ar putea să aibă mai mult sânge slav ”.
“Limba română – constată enciclopedistul amintit, – este cea mai puțin latină dintre toate limbile romanice” ( p. 9- 11). Asta ca să nu ne mai facem iluzii deșarte.
În fond, nu e nimic nou: în anii 50 , prof. Gheorghe Ștefan ne spunea la cursul de Istorie veche a României că limba română e de origine slavă!
Și că tot veni vorba de sânge slav, ne spune Lucian Boia: ( p. 22).
Acum pun și eu o întrebare ca un simplu istoric ce mă aflu: Are sau n-are vreo legătură, chiar și aluzivă, surprinzătoarea afirmație a lui L.B. cu ceea ce s-a întâmplat la Craiova în ziua asta de iulie 1940 când sudul Dobrogei a fost anexat de Bulgaria? Sau cu teza unor istorici bulgari precum că Muntenia (inclusiv Dobrogea) a fost „leagănul” poporului bulgar?
Din cercetările de ultimă oră ale dlui Boia, reiese că „primul contact mai substanțial cu un element de civilizație occidentală l-au avut românii grație ocupației rusești, în contextul războaielor ruso-turce, mai întâi între 1806 și 1812, apoi între 1829 și 1834 …..fenomenul francez în societatea românească a luat cu adevărat amploare grație ocupanților ruși” (p. 26).
Mă gândeam că lui L.B. i-au „scăpat”scrierile lui M. Kogălniceanu și M. Eminescu chiar despre problemele astea, dar am impresia că, în stadiul de ignoranță în care se complace personajul, pentru el acești înaintași ai noștri nu fac nici cât o ceapă degerată: chiar la începutul scrierii sale, dumnealui îi pune la lada de gunoi pe Petru Maior, pe Vasile Pârvan, pe C.C. Giurescu!
„Istoria începe cu Noi” – era sloganul slobozit de Dudu Ionescu, liderul unui fost mare partid zis „istoric” când era vorba de o dezbatere științifică despre anul 1918!
Așa și dl. Boia: să luăm aminte la învățăturile sale. Restul – la coșul de gunoi!
Dar punctul „forte” al operei boiste, sau „cheia de boltă” a eseului imaginar recent publicat este federalizarea României!
Ideea este pregătită „pas cu pas”: Moldova și Țara Românească sunt „două țări distincte, fiecare cu istoria și identitatea sa” „Transilvania este (și mai ales a fost) încă mai diferită …
În ansamblu, românii transilvăneni erau și rămân marcați de spiritul Europei Centrale, ceea ce îi face să nu se simtă chiar în largul lor în atmosfera bizantină a lumii bucureștene”.
Vine și „judecata de valoare” : „Mulțimea deosebirilor și a contrastelor ar fi recomandat, în procesul de constituire a României Mari, dacă nu o soluție federală, cel puțin un grad semnificativ de descentralizare. S-a judecat însă invers.
Tocmai pentru a lega cât mai strâns teritorii atât de diferite, centralizarea a părut a fi o soluție mai adecvată decât descentralizarea” (p. 60-63).
Să nu uităm , în acest context, o altă „operă” imaginară a lui L.B. : „Românizarea României” – acolo îl face praf pe Spiru Haret cu politica lui școlară cu tot !
Dar să nu omitem concluzia concluziilor:
„ Rămâne de văzut dacă nu vor pleca românii ardeleni cu Ardeal cu tot!”(p. 64)
Sigur, nu știm unde, dar nu contează, va fi sărbătoare pe ulița lui Lucian Boia!
Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi pănă la această vârstă, acum şi slăbită. De acéste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda, dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, câte scriu. Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiescŭ şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în véci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mână şi din streini, carii de-amăruntul cearcă zmintélile istoricilor. Pre dânşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei suntŭ povaţa mea, ei răspundŭ şi pizmaşilor neamului acestor ţări şi zavistnicilor. Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sângur Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: Čńďèňŕèňĺ ďèńŕíiŕ, adecă: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.
De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriŭ
Miron Costin, care am fost logofăt mare în Moldova
CER SI PAMANT ROMANESC 
