„TRAUMA TRIANON”- UN PRETEXT POLITIC VÂNTURAT DE PARTIDELE ULTRANAȚIONALISTE DIN UNGARIA ÎN SPRIJINUL POLITICII IREDENTISTE

Vechiul memorial Trianon din 1934.

Citim într-o analiză publicată de https://balkaninsight.com/2019/11/25/how-hungarys-trianon-trauma-inflames-identity-politics/, că Istoria, dar mai ales amintirea Tratatului de pace Trianon din 1920 îi bântuie neîncetat pe unguri.

Impus de aliații victorioși după primul război mondial,Tratatul de la Trianon a făcut ca Ungaria să piardă două treimi din teritoriul său și cca. jumătate din populație în marea ei majoritate nemaghiară.

100 de ani mai târziu, rănile Tratatului de la Trianon sunt încă nevindecate, mulți maghiari considerându-l până în zilele noastre nedrept, crud și o sursă de dispută cu privire la drepturile etnicilor maghiari din România și Ucraina, scriehttps://balkaninsight.com/2019/11/25/how-hungarys-trianon-trauma-inflames-identity-politics/ .

Analiștii spun însă că „sindromul Trianon” este util și pentru segmentele ultranaționaliste ale societății ungare, dornice să se descrie ca protectori ai națiunii maghiare. 

Și puțini fac asta mai bine decât partidul Fidesz la guvernare al premierului Viktor Orban.

La împlinirea centenarul Tratatului, Fidesz a pregătit o mare comemorare cu un monument nou-nouț în Piața Kossuth, în imediata apropiere a Parlamentului ungar și are o lungime de 100 de metri şi o lăţime de 4 metri.

Foto: Noul Monument al Trianonului.

Comentatorii spun că Fidesz încearcă să-i adune pe unguri peste tot în jurul unei cauze comune, chiar dacă descrie Ungaria ca o victimă neajutorată a istoriei.

Analiștii subliniază însă că Fidesz s-a dovedit a fi un maestru al valorificării memoriei colective, prezentându-se ca singura forță politică capabilă să apere interesele națiunii.

„Fidesz monopolizează complet cuvântul„ națiune ”și politica națională”, a declarat Peter Kreko, directorul grupului de reflecție Capitală politică, la o conferință despre politica identității și memoriei, co-organizată cu Fundația Germană Friedrich Ebert din Budapesta.

Observatorii democrației spun că partidele de stânga și liberale din Ungaria au neglijat multă vreme memoria istorică.

Cei din stânga au crezut că UE va rezolva toate problemele țării, rezolvând în același timp nemulțumirile istorice și calificând statul național drept învechit. Acum încearcă să găsească o formă de patriotism modern, neexclusiv.

Activiștii de la dreapta Partidul Ungar al Adevărului și Vieții organizează un miting în Piața Eroilor din Budapesta în iunie 2005, la împlinirea a 85 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon. Tratatul de pace, care a fost semnat de reprezentanții Ungariei și de câștigătorii primului război mondial la Versailles la 4 iunie 1920, a forțat Ungaria să cedeze două treimi din teritoriul său și mai mult de jumătate din populația sa vecinilor săi. Foto fișier: EPA / IMRE FOELDI

„Greșeală gravă”

Mulți văd creșterea populismului în Ungaria și în alte părți din regiune ca o dovadă că alegătorilor le pasă încă de rădăcinile lor naționale și de cultura și partidele de valoare care le conferă un sentiment de apartenență în lumea complexă de astăzi.

Între timp, partidele de stânga au văzut că prețul distanțării de concepte precum statalitatea și identitatea națională este greu.

„Am comis o greșeală gravă în 2004”, a declarat Balazs Barany, secretarul internațional al Partidului Socialist Maghiar, la conferința privind politica.

În anii 1990, reunificarea pașnică a etnicilor maghiari și protejarea drepturilor minorităților acestora se numărau printre pilonii principali ai politicii externe maghiare, împărțit pe tot spectrul politic de la stânga la dreapta, a spus el.

Adevărata schimbare a avut loc în decembrie 2004, când coaliția de stânga-liberală condusă de prim-ministrul Ferenc Gyurcsany al Partidului Socialist a cerut alegătorilor să se opună unui referendum care ar fi aprobat cetățenia maghiară celor care locuiesc în afara Ungariei.

Fidesz a militat puternic pentru „da”, descriind votul drept o oportunitate de a reuni o națiune sfâșiată de Trianon.

Datorită participării scăzute, rezultatul referendumului a fost invalid, dar partidele de stânga au suferit pierderi ireparabile. De atunci, analiștii spun că nu au reușit să scuture de imaginea – întărită în mod regulat de Fidesz – că au trădat națiunea și au dat spatele etnicilor maghiari din străinătate. 

„Referendumul din 2004 a fost începutul sfârșitului pentru partidul socialist”, a spus Barany al Partidului Socialist Maghiar.

„Consider că votul„ nu ”este o mare greșeală și liderii noștri au spus de mai multe ori că le pare rău pentru asta. Avem o poziție complet diferită acum. Am susținut dubla cetățenie și desfășurăm în mod regulat campanii în țările vecine. ”

Activiștii marchează 85 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon în 2005. Foto fișier: EPA / IMRE FOELDI

„Credem în patriotism”

De îndată ce a recâștigat puterea în 2010, Fidesz a acordat cetățenie și drepturi de vot etnicilor maghiari dincolo de granițele țării. Partidul a introdus, de asemenea, o Ziua Unității Naționale anuale pe 5 iunie pentru a „jeli” nedreptatea lui Trianon.

Fidesz a devenit campion al cauzei naționale, nu doar în cuvinte, ci și în fapte – și opoziția nu a obiectat. 

Criticii se tem că guvernul va folosi centenarul Trianon pentru a-și întări povestea că Fidesz este singurul partid care are grijă de națiune.

„Trianon este atât de traumatic pentru unguri, deoarece a pus capăt istoriei comune a bazinului carpatic, unde maghiarii erau națiunea de conducere și unde au reușit să organizeze versatila comunitate etnică și lingvistică într-un stat funcțional”, a spus Gabor Egry, directorul Institutului de istorie politică. 

În calitate de istoric, întrebarea pentru Egry este dacă abordarea centrată pe traume a amintirii lui Trianon poate fi înlocuită cu ceva mai incluziv și mai orientat spre viitor – și dacă cei din aripa stângă a politicii sunt disponibili.

„Credem în patriotism, dar respingem abordarea lui Fidesz de a exclude pe toți din națiunea cu care nu sunt de acord”, a declarat Olivio Kocsis Cake, un parlamentar al partidului liberal Parbeszed (Dialog).

„Credem într-o Ungaria Mare, care nu înseamnă Vechiul Regat Ungar înainte de 1920, ci o țară care unește în mod pașnic social-democrații, liberalii și conservatorii.”

Kocsis Cake a spus că s-a apropiat de guvern, cerând o comemorare comună a tratatului Trianon care include toate părțile. A fost repede refuzat.

Politicianul socialist Barany se teme, de asemenea, că guvernul va monopoliza aniversarea și o va folosi pentru a împărți societatea în „unguri buni” și „unguri răi”.

„Din păcate, Fidesz își amintește trecutul săpând și mai multe tranșee”, a spus el.

Publicitate

UN RĂZBOI CARE DUREAZĂ DE 1000 DE ANI

General(r) prof. dr. Mircea Chelaru

Istoria umanității nu este o înșiruire de date statistice. Istoria popoarelor nu reprezintă viața lor bucolică și nici nu consemnează bunele intenții utopice ale minților luminate. Istoria lumii este tocmai istoria faptelor care i-au schimbat fizionomia civilizației sau i-au lăsat cicatrici hidoase, ireparabile.

Se mai spune că ea, istoria, este o cocotă de lux care flirtează cu cel care o scrie și se culcă cu cel care o plătește mai bine. Nicolò Zeno afirma cu năduf că s-a săturat să constate cum istoria a fost tălmăcită prin spusele mincinoase ale grecilor, evreilor, dar mai ales ale romanilor. Nu întotdeauna cei care au făcut istorie au și scris-o!

Istoria scrisă aparține așadar celui care are puterea. Acolo adevărul este totdeauna de partea învingătorului. Sau a celui care plătește mai bine. Așa se face că istoria românilor, cu nesemnificative excepții, a fost scrisă cu ”adevăr” plămădit de cei care ne-au surclasat prin puterea numărului, armelor sau banilor. Mai nou, prin subversiune propagandistică și manipulare mediatică.

Românii au avut mereu simțul timpului istoric și l-au convertit în constante identitare păstrate în vestigii lucrate, dar mai ales în tradiția orală și rezistență spirituală. Insuficient! O eroare care astăzi se resimte în resursa noastră de argumente și alimentează patologia psihotică a inamicilor naturali.

Am scris cele de mai sus pentru a înțelege de ce este nevoie de astfel de abordare. Mereu am lăsat pe alții să o facă în numele nostru și nu de puține ori am descoperit o Românie desfigurată, stâlcită de anateme și uri personale ale vrăjmașilor mai mult sau mai puțin declarați.

Așadar, îndreptările trebuiesc a fi făcute! Consider că aici este locul să ni-l rememorăm pe supranumitul ”Apostol al Neamului”, nimeni altul decât magnificul Nicolae Iorga, cu al său profetism de credință:

”Făcând parte dintr-un popor, înfățișându-i viața, încălzindu-se astfel de toate silințele și credințele cheltuite în cursul epocilor, mișcat de nesfârșitele suferințe prin care a trebuit să treacă Neamul său pentru ca să ajungă până la timpul de față, având în sufletul său răsunetul tuturor triumfurilor și înfrângerilor câștigate și suferite în timp de secole, istoricul e un bătrân prin experiență a Nației sale.

Dacă nu-l întrebă alții, el este dator să vorbească, ținând la dispoziția contimporanilor învățături culese din vastul câmp al trecutului studiabil. Prin aceasta el nu iese din îndatoririle sale, ci le îndeplinește până la capăt.(…) …nestrămutata mea credință este că, într-o societate încă nefixată și căzută prea repede din ușorul entuziasm al începuturilor în căutarea pătimașă a mulțămirilor materiale ale vieții, istoricul e dator a fi un animator neobosit al tradiției naționale un mărturisitor al unității Neamului peste hotarele politice și de clasă, un predicator al solidarității de rasă și un descoperitor de ideale spre care cel dintâiu trebuie să meargă dând tineretului ce vine după noi exemplul” (A.R., Discursuri de recepție, București, 1911, p.3-24.)

Am încercat să reconstitui pe parcursul celor o mie de ani invocați de maghiari ca fiind ai lor, când și unde a existat concordia între părți. Și dacă aceasta a fost exclusă, unde stă ascunsă cauza cauzelor pentru a da explicații înțelepte măcar în zilele acestui început de secol inteligent. Este timpul pentru a ne exprima în temeiul unor concluzii fără abatere.

Pentru românii aflați sub stăpânirea ungurilor sau, mai apoi, a austro-ungurimii, nu numai din Ardeal, cu excepția celor care au cedat și s-au convertit la regulile asimilării, Istoria a fost ca o cămașă de forță din care doar moartea pe roată i-a făcut scăpați.

 Istoria românilor din vintrele Daciei Transalpine de sub stăpânirile trecute stă sub semnul terorii și a sălbăticiei. În loc de Libertate au avut doar împilare. În loc de drepturi omenești, numai tratamente bestiale. În loc de Civilizație, doar discriminare!

Toată memoria colectivă surprinsă de harul istoricului, cuprinsă de acuratețea lucidei decantări își recapătă amploarea și actualitatea, mai ales acum când armate întregi de delatori și propagandiști ai negaționismului se reped asupra legitimității Statului Național Român.

 SIMETRII ISTORICE CICLOIDE.

Să ne întoarcem, totuși, pentru  puțin în timp, doar pentru a constata existența aceluiași climat de uneltiri ostile împotriva românilor, imediat după Marea Unire. Să observăm că nici Ungaria, nici Uniunea Sovietică, ba chiar și alții de pe la sud, nu se consolează după Marea Unire realizată de români și continuă a lua măsuri, a crea societăți, brigăzi și organizații de tot felul, care nu exprimau altceva decât frustrarea enormă cauzată lor de Pacea de la Trianon.

În martie 1925 Biroul Politic Sovietic adoptă o rezoluție asupra activității din Basarabia, care stabilea strategia și propaganda pentru redobândirea teritoriului.

 Măsuri subversive, atacuri teroriste, acțiuni de subminare a autorității românești în Basarabia, totul concură spre acest scop. Este sugestiv că Laszlo Dobos, pe numele conspirativ Louis Gibarti, cominternist vechi, s-a implicat intens în propaganda antiromânească din Basarabia și în pregătirea revoltei de la Tatar-Bunar.

Colaborarea sovieto-maghiară a continuat să funcționeze și în absența lui Bela Kun la cârma Ungariei. Nu putem sublinia îndeajuns că scopurile revizioniste ale celor două state, rusesc/sovietic și maghiar s-au manifestat indiferent de regim politic ca fiind o coordonată esențială a politicii lor externe.

Acești vecini și-au propus obiectiv ”sine-tempora” să dezmembreze statul național unitar și suveran al României, cum probabil unii continuă să o dorească și astăzi.   Ba chiar o afirmă cu nerușinare și lipsă de teamă pentru consecințe, din chiar inima României de azi!

Astfel în 1927, guvernul de la Budapesta a înființat Liga Revizionistă Maghiară și Federația Mondială a Maghiarilor, organizații prin intermediul cărora să se stabilească diferite contacte diplomatice, culturale, academice, toate cu intenția revizuirii Trianonului. Din 1927 până în 1940 Liga a editat 228 de publicații în 9 limbi, toate axate pe aceeași obsesie.

Grăitor este faptul că Sandor Csoori, unul dintre fondatorii Forumului Democratic Maghiar în Ungaria după 1989, devine președinte al Federației Mondiale a Maghiarilor, organizație înființată în 1927 pentru a emite pretenții teritoriale împotriva României, Cehoslovaciei și fostei Iugoslavii. Federația Mondială a Maghiarilor își continuă acțiunile de propagandă și la începutul acestui mileniu, fiind subvenționată de guvernul maghiar.

În octombrie 1919 Miklos Horthy a compus un memorandum în care arăta că pentru reintegrarea maghiarilor era necesară distrugerea României. (cf. Larry Watts, ”Ferește-mă doamne de prieteni” p. 98) A pus în aplicare pe deplin crezul lui după Diktatul de la Viena în Nordul Transilvaniei, când școlile și bisericile maghiare au devenit instrumente ale acestei propagande iredentiste.

Și astăzi, în mod tendențios, în spațiul public din Ungaria are loc preamărirea lui Horthy Miklos căruia i s-au ridicat numeroase statui. Ce eroare istorică a făcut România lui Ferdinand în 1919 punându-l în locul lui Bela Kun!!!

În 1990 se striga cu trufie hunoidă „Ardealul unguresc, niciodată românesc” din balconul Primăriei din Târgu-Mureș, prefigurând declarațiile de secesiune ulterioare ale diferitelor consilii secuiești sau maghiare, arbitrar și ilegitim constituite.

Apoi s-a trecut la defăimare publică prin lobby-uri la toate cancelariile lumii, prin care românii sunt calificați ca barbari, neeuropeni, incapabili de civilizație.

Au cerut drepturi colective cu un tupeu rar întâlnit, așa cum nu a existat precedent în Europa. Au șantajat guverne românești slabe și temătoare, atente mai mult la efectele manipulării decât la gravele consecințe antinaționale. Ba unii chiar s-au întrecut „să facă frumos”, de dragul europenismului multicultural,  în fața celor de la Budapesta, în reuniuni comune ale guvernelor, în tratarea subiectelor nevinovate dar academice ale co-suveranității asupra teritoriilor preponderent etnice.

Suntem vinovați de tolerarea exceselor politice ale unei părți a maghiarimii coagulată în jurul iredentei recrudescente alimentată de Budapesta, excese care au devenit politică standard în România. Tranzacționismul politic al partidelor românești  este cauza primă a crizei în care s-a ajuns.

Să ne amintim că și la confruntarea din martie 1990 de la Tg. Mureș s-a pornit, între altele, tot de la libertinismul tolerant politic al lui Ion Iliescu, care le-a îngăduit discreționar maghiarilor din România sărbătorirea prin sfidare a funestului 15 martie.  

Același libertinism l-a manifestat și Traian Băsescu față de problema națională, care, stând la masă cu iredentiștii, în propria țară, a acceptat să i se adreseze în limba maghiară tocmai cei care contestă vehement limba oficială a statului român.

Apoi trădarea, îmbibată în capul de carton al unora crescuți ani buni pe la Viena, avea să ofere Fundația Gojdu ca peșcheș de bună garanție a modelului franco-german extins pe orbita dâmbovițeană.

 Numai că, în Transilvania s-a dat alarma. Spirite atente și conștiințe ardente au început demascarea. Purificarea etnică din HARCOV, retrocedările ”in integrum” ale imobilelor, terenurilor, apelor și pădurilor, segregarea fizică a învățământului, satisfacerea cererilor mincinoase ale optanților, și lista este lungă, s-au făcut cu mâna spurcată a politicului compromis de la București și ciocanul ucigător al unei justiții năimite, bine unse, la unele instanțe din Ardeal.

Ca să nu mai vorbim de deșănțata propagandă antiromânească din județele Covasna și Harghita și de vizitele premierului Orban – evident Victor, în aceste județe cu scopul trucat de a le întreține ura împotriva românilor.

Se cunoaște în Europa că nici o politică de deznaționalizare n-a fost atât de aprigă ca aceea susținută de secole de către Ungaria. În timp ce minoritatea maghiară a avut nu doar drepturi, ci numai privilegii de la 1918 încoace, incluzând și perioada comunistă, minoritatea românească din Ungaria a fost desființată prin asimilare forțată. Se întâmplă și astăzi sub ochii noștri…

Când oare se vor trezi guvernele din România  pentru construcția  sănătoasă a relațiilor cu românii din afara granițelor țării?

Referindu-se la demersurile de istorie alternativă, a se citi falsă, din cauza intereselor politice din spatele unei asemenea maculaturi, istoricul Ioan Aurel Pop, pe atunci rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj, astăzi Președinte al Academiei Române(!!), constată cu amărăciune și îl citez cu respect:

„Pe acest fundal trist, pregătit de unii dintre noi înșine, este foarte ușor ca anumiți factori din afară să combată unitatea românească, actul de la 1 Decembrie 1918, ideea de solidaritate a românilor ca popor și națiune” (sursa: facebook).

Și uite așa, încetul cu încetul, mai nou, pas-cu-pas, Statul român a devenit un orfelinat al românilor abandonați! Mai mereu în echilibristică politică, politichia de Dâmbovița a fost jucată în picioare, pe ritm de ceardaș, de falanga politică udemeristă. Știu că abuzul de putere se pedepsește prin Codul penal.

Dar tot atât de bine știu că trebuie pedepsit și abuzul de prostie, ca sursă activă a trădării intereselor Națiunii Române. 

Distinși compatrioți,

Ceea ce v-am prezentat nu este doar o recuperare a memoriei imediate rătăcite prin hățișurile bagabonțelilor zilnic mediatizate, ci și un rechizitoriu incriminant al antiromânismului de tip rasist, al mentalităților izolaționiste de tip medieval practicate de politrucii maghiari băștinași, prin care își conservă privilegiile câștigate în cârdășie cu cei neaoși români. Banul și puterea lui nu au culoare politică și nici diferențe etnice! Iar numărul exemplelor mai de ieri sau chiar de azi este zguduitor. Te întrebi cum de mai existăm!

Cred cu strășnicie că aceste gânduri pot fi în același timp și un îndrumar pentru micii întreprinzători de românism! Să înțeleagă de ce anume trebuie să se ferească pentru a nu mai fi cobaii de serviciu ai defectorilor de Neam. Pentru că nu putem să înțelegem prezentul continuu fără a intra afectiv în starea de jenă pentru ceea ce lăsăm să ne dezonoreze.

În mult trâmbițata conviețuire interculturală descoperim atavismele recrudescente ale vechiului popperism fardat cu principiile distrugătoare de națiuni ale neomarxismului globalizant, de astăzi.

Actualul Congres, ca de altfel toate celelalte XXII de ediții de până acum, se înscrie în marea bătălie pentru apărarea Identității Noastre. Pentru salvgardarea ultimelor resurse de ripostă fermă contra mistificărilor și sluțirilor de adevăr. Demersul nostru național nu este o provocare la conflictualitate, cum o vor eticheta unii, ci tocmai o chemare la vigilență pentru a nu mai permite însămânțarea urii între oamenii pământeni, fie ei unguri, secui sau români!

Când ți se dă foc Steagului Național, când îl arde pe rug pe Avram Iancu, când se afișează doliu „general” și protest civic de Ziua Națională a României, când nu ți se dă o cană de apă sau o bucată de pâine pe banii tăi (!) dacă nu o ceri în ungurește, te întrebi: e doar rodul propagandei sau este chiar ură!? În acest caz, lupta se mută din planul etnic în cel al subminării politice și identitare.

Negarea României ca stat național suveran și invocarea federalizării sau, mai nou, începerea demersurilor generale pentru denunțarea Tratatului de la Trianon, sunt acțiuni de neiertat contra existenței naționale a românilor. Or, cu asemenea teme nu este loc de așteptare și nici urmă de toleranță.

Români, apărați TRIANONUL!

La 1 decembrie 1918 pântecele fertil al Istoriei a născut pe Vatra Neamului, după secole de travaliu dureros, Statul Național Unitar Român. Operă a Noii Ordini Mondiale Post-Imperii, Statul Românilor a înfiat toți fii pământului său sub dreaptă și nobilă rânduială regală românească.

Și pentru că a fost o naștere în Timpul Istoric și nu în maternitatea unor cancelarii, a avut drept nași chiar pe Cei Trei Magi de la Apus: Willson, Loyd și Clemanceau care au semnat Certificatul de Naștere la 4 iunie 1920. Certificați sub semnul Victoriei! Sub acest certificat de naștere s-au regăsit și frații noștri gemeni de atunci, Cehoslovacia și Yugoslavia. Este pentru prima dată în istorie când și maghiarii au primit un stat recunoscut ”de jure” dar pe care nu îl recunosc nici astăzi.

Chiar și după Pacea din 1947, rigorile Trianonului au rămas aceleași, cu excepția unei grele nedreptăți răsăritene adusă românilor. Însă, odată cu căderea zidului Berlinului a început revanșa perdanților celor două războaie mondiale. Au fost asasinați frații noștri gemeni, Cehoslovacia și Yugoslavia. Am rămas singuri și supraviețuitori. Revanșarzii încearcă să ne desființeze Certificatul de Naștere.

Îl neagă pe toate căile și mijloacele manipulatorii ale unei lumi amnezice și superficiale. Pentru a ne desființa ca Stat Național își neagă până și propriul statut european. Se riscă totul pe cartea insolvenței istorice. Negaționismul iredentist maghiar are o țintă fixă: ROMÂNIA.

Iar stataliștii noștri se întrec în argumente filosofice și invocări de principii! În loc să apere Istoria și demnitatea noastră de impostură și ură. În loc să obligăm prezentul să respecte jertfa trecutului și să urmeze Calea Neamului Românesc.

Asaltul propagandei „transilvanismului” şi încercările de destructurare a României

 

 

 

Încercări de resuscitare a „transilvanismului” pentru destructurarea României !

La începutul anilor 20 ai sec. XX, după semnarea Tratatului de la Trianon, o parte din elita maghiară, conştientă că revenirea Transilvaniei la Ungaria, ca o simplă provincie, este extrem de dificilă, dacă nu chiar imposibilă, a inventat un nou concept de compromis: transilvanismul, un termen ideologic artificial, imaginat sub forma unei propuneri utopice de înţelegere româno-maghiară în Ardeal, fără România şi Ungaria.

De fapt se milita pentru crearea unui stat nou, Transilvania – un fel de Elveţie multiculturală în centrul Europei.

Dezbateri despre „transilvanism“ au apărut imediat după 1918, ca rezultat al dorinţei elitelor politice maghiare ardelene de a compensa într-un fel pierderea Transilvaniei. Erau propuneri ale unei elite maghiare disperate, în mai 1919, pentru proclamarea unei Transilvanii independente, cu capitala la Alba Iulia, cu păstrarea infrastructurii administrative şi legislaţia Regatului Maghiar.

Iuliu Maniu, liderul românilor ardeleni, dar şi organizaţiile germanilor  au respins această diversiune a diriguitorilor politici maghiari.

În 1921 apare un „manifest“ semnat de Karoly Kós, Arpád Paál şi István Zágoni, în care se renunţa, cel puţin pentru moment, la autonomia teritorială, în schimbul unei foarte largi autonomii instituţionale în favoarea minorităţilor naţionale, oferind, în schimb, loialitate României.

După 1921, sub egida transilvanismului se va demara un proces istoriografic de inventare a unei Transilvanii mitice, existentă ca un soi de proto-naţiune culturală încă din secolul XVII. Se afirma o Transilvanie „tolerantă“, un creuzet multicultural, dar cu conducere din partea etnicilor maghiari.

Se propunea un „model elveţian“ bazat pe existenţa unui „suflet transilvan“ (Ferenc Albrecht, 1922) ce ar lega cele trei naţiuni într-un corp naţional comun. Transilvania trebuie să devină independentă în cadrul Statelor Unite ale Europei, sau a unei (con)federaţii danubiene unde Ardealul va jucat rolul „Elveţiei estului“.

Transilvanismul politic nu a avut succes în rândurile românilor şi germanilor din Ardeal, care priveau ca şi astăzi cu suspiciune astfel de propuneri. Curentul transilvanismului a devenit unul cultural, care s-a exprimat numai în rândul etnicilor maghiari, un program estetic şi literar ce lega scriitori, poeţi, publicişti, editori în jurul publicaţiei şi a cercului de la Erdély Helikon.

Pe lângă activităţile literare, sub numele de „schimburi culturale“, cu sprijinul entuziast al oficialităţilor maghiare, transilvaniştii au început să producă, pentru un public internaţional, materiale de propagandă maghiară (vezi Piroska Balogh, 1999).

Aşadar „Transilvanismul” nu este o găselniţă nouă, este un proiect menit a sparge unitatea naţiunii române şi a destructura astfel România, care dealtfel tot se regionalizează şi apoi se globalizează.

Mai putem spune că „transilvanismul” este o amplă acţiune de persuasiune asupra românilor ardeleni, pentru a-i convinge că sunt superiori „sudiştilor” şi că trebuie să se rupă de aceştia (maghiarii sunt oricum superiori tuturor !).

În februarie 1945, se constituise  în Sala Mare a Primăriei din Cluj un guvern al Transilvaniei „autonome”, sub conducerea comuniştilor maghiari şi alţi membri F.N.D., dar introducerea administraţiei româneşti la 9 martie 1945 în Cluj, în urma instaurării guvernului pro-sovietic dr. Petru Groza, a pus capăt acestei aventuri secesioniste.

 

 

 

 

 

Stema Transilvaniei, promovată de ardeleniști, îi reprezintă pe unguri, sași și secui, dar nu și pe români !

Conceptul a revenit după decembrie 1989, de data aceasta cu încercarea de atragere a unor intelectuali români din Cluj şi Tg. Mureş.

În special în jurul publicaţiei „Provincia” s-au strâns intelectuali maghiari şi români care au revigorat ideea de transilvanism ca o expresie multiculturală şi de refuz al oricărui exclusivism naţional.

Acest curent antiromânesc face parte dintr-o vastă campanie propagandistică dirijată şi finanţată în bună parte din exterior.  Dar să vedem ce spune despre transilvanism ca ideologie, înţeleptul nostru înaintaş George Bariţiu în anul 1892…

După ce arată că poporul român din punct de vedere al limbii, al religiei şi al nenumăratelor tradiţii este relativ omogen şi compact, recunoaşte faptul că după cum se întâmplă şi la alte popoare omogene aşa şi românii „diferă între sine după provincii, după climă şi mijloace de viaţă, care au influenţă mare asupra temperamentului şi caracterului omenesc”.

Educaţia este însă factorul care uneşte sau dezbină părţi din popor transformându-le gândirea, aspiraţiile, caracterele ba chiar şi aspectul exterior. Deci, concluzionăm noi, pentru a fi un adevărat român trebuie să dai dovadă de superioritate spirituală şi să te ridici deasupra diferenţelor.

De-alungul istoriei, centrele de putere, Viena, Budapesta şi Cluj au luat nenumărate măsuri pentru a înstrăina cât mai tare pe românii ardeleni de ceilalţi români, iar după 1 Decembrie 1918 când Transilvania s-a unit cu România, Ungaria ne-asumându-şi această situaţie, a adoptat o politică revizionistă dură, care în 20 de ani a dat parţial rezultate prin arbitrajul cu caracter de dictat de la Viena din 1940.

Una dintre cele mai eficiente arme de luptă ale Budapestei a fost transilvanismul horthist de sorginte fascistă. Se spune că atunci când Dumnezeu vrea să te piardă îţi ia minţile… cu alte cuvinte, te simţi superior celorlalţi.

O anumită formă de transilvanism a existat în cercurile intelectuale maghiare şi înainte de 1989, iar după 1990, cu o promptitudine suspectă revista Europai Idő inaugurează o campanie transilvanistă publicând o serie de articole, începând cu 6 decembrie 1990 (numărul 46) până în 22 mai 1991 (nunărul 21).

Astăzi, sub ochii noştri larg deschişi şi sub ochii strâns închişi ai politicienilor se dezvoltă şi înfloreşte cel mai perfid, pervers şi deşănţat transilvanism adresat de data aceasta, în principal, românilor. De ce în principal românilor? Pentru că din partea lor se aşteaptă o implozie naţională.

În acest scop se acţionează asupra lor ştergându-li-se memoria, diabolizându-li-se naţionalismul şi patriotismul, încurajându-se nemunca şi corupţia. În ţara aceasta lipsită de empatie oare îşi dă seama cineva care de 20 şi atâţia de ani a auzit doar cât de ticăloasă a fost securitatea, s-a gândit cineva ce a simţit un „securist bun”, patriot, atunci când Cineva, a şters dintr-un condei departamentul care se ocupa de urmărirea revizioniştilor, şoviniştilor, antisemiţilor şi antiromânilor?!

Între cei care spun să se înveţe din istorie şi între cei ce spun să Nu se înveţe din istorie oare cine are dreptate? În 1940, pentru România, pericolul a venit din vest dar şi din est. De ce să acceptăm azi un ordin care ne spune că Pericolul vine numai din est?!

Dacă România este într-adevăr o ţară independentă nu-şi poate stabili ea însăşi strategia de apărare? Istoria ne-a învăţat ce vine din est şi din vest. O ştie orice român care-şi iubeşte Patria!

Persoana cu dublă cetăţenie este în fond ca o slugă la doi stăpâni. Biblia spune că nu e posibil, iată că noi am primit ordin (de unde?) să fim conduşi de slugile unei alte ţări! Se întreabă oare cineva din ţara aceasta de ce nu am procedat ca slovacii care s-au dovedit a fi mai patrioţi ca noi şi nu au acceptat să fie conduşi de cei care în istoria recentă i-au trădat?! Şi vor din nou să le sfâşie ţara?

Această apropiere de transilvanism a cuprins numeroase cercuri de intelectuali români. Un ziarist din Cluj, Sabin Gherman, a publicat în anul 1999, un manifest „M-am săturat de România”, care într-un limbaj de pamflet exagerat, propune desprinderea ardelenilor de Bucureşti şi Vechiul Regat, interpretate subiectiv  ca forme ale balcanismului, corupţiei şi subdezvoltării:

„Va trebui să ne trezim. Să recunoaştem că ceea ce se întîmplă acum e o comedie. Dar una în care copiii vă cer o ciocolată şi voi daţi din umeri. În care mereu înfriguraţi căutaţi o pilă pentru orice. În care şuşotiţi pe la colţuri despre vilele celor din poliţie sau din parlament. O lume sortită împrumutului de la un salariu la altul. Va trebui să vedem că se poate şi altfel. Că sîntem altfel. Că relele cele mari vin de la Bucureşti, de la luxoasele palate în care politicienii se bat fără nici o jenă pe ciolan. Va trebui să vedem că nu ungurii sau nemţii sau burundezii sînt inamicii noştri, ci noi inşine, trăitorii de pe azi pe mîine, obligaţi să furăm şi să înjurăm pe la colţuri. Nu mai avem ce să ne spunem; am făcut-o 75 de ani şi sîntem de 75 de ori mai săraci. In rest, zile bune – m-am săturat de România, vreau Transilvania mea!”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La presiunile opiniei publice, Sabin Gherman şi-a nuanţat opinia, devenid astăzi un regionalist moderat, uşor încadrat în legislaţia europeană în domeniu.

Istoria noastră este falsificată – s-a ajuns să se susţină (preluându-se o teorie maghiară) că revoluţia românilor de la 1848 a fost contrarevoluţie (!?) ceea ce denotă înafară de necunoaştere şi reavoinţă.

Au fost emisiuni TV care îşi intitulau programul „Din istorie nu se învaţă nimic!”.

În 6 octombrie 2013 – ora 21³⁰ pe Transilvania live, într-o emisiune intitulată „Poveştile României” personajul care s-a „săturat de România” exclama: „Dăle-n măsa de modele din istoria noastră! La 30 septembrie 2013, pe acelaşi canal TV, acelaşi personaj sinistru, care nu este decât un renegat jalnic, în emisiunea: „Ce prostii învăţăm la ora de istorie”, cu privire la marele istoric Nicolae Iorga rostea: „Mare cretin – Iorga” şi „batalioane române treceţi Carpaţii înapoi!”

Este vizibil că acest individ a fost plătit să-i otrăvească pe români, dar mă gândesc că în spatele lui se află cineva cu mulţi bani care să plătească emisiunile antiromâneşti, fiindcă acum îşi împroaşcă otrava şi pe Look TV.mEste, cred, destul de clar că din moment ce în 1989 n-a reuşit planul „A” de a provoca un război civil în România, acum s-a trecut la planul „B” – ruperea ţării prin multiple mijloace: economice, politice, morale, juridice ş.a., printre care transilvanismul constituie un „ic”excelent.

De fapt, metodele sunt aceleaşi cu cele folosite de Ungaria Horthistă înainte de 1940. Citiţi cartea lui Ion Dumitru, „Spionajul maghiar în România 1918-1940″ şi vă veţi lămuri pe deplin. Desigur, acuma spionajul se face la vedere şi o fac chiar aliaţii între ei, deci falsificarea istoriei rămâne în prim-plan. Procedeul care promovează „transilvanismul” este destul de simplu.

Se cumpără câţiva istorici talentaţi şi capabili, dar fără caracter; se plătesc bine câţiva oameni de televiziune cu aplomb, câteva ziare (e destul chiar câţiva ziarişti înfipţi) care să se priceapă la a manipula lumea.

Auziţi ce întrebări îşi permitea să pună un astfel de ziarist unei distinse şi respectate feţe bisericeşti, într-un interviu dintr-un ziar clujean :

„Mulţi ardeleni se consideră mai harnici, mai cinstiţi, mai destoinici în general decât restul românilor. Au dreptate cei ce afirmă acest lucru?” cine-şi poate permite, între ardeleni fiind, să nu fie de acord? Şi aici îmi vine în minte cum în timpul agresiunii asupra Serbiei, locuitorii provinciei sârbeşti Kosovo nu mai erau denumiţi sârbi, ci „cosovari”.

 

 

 

 

Foto: In stanga imaginii, faimosul ” ardelenist” Csibi Barna, în compania „moldoveniştilor” de la Chişinău, agitş un steag asa zis „secuiesc”

 

 

Preluând acest model, de către forţele „răului” s-ar părea că nici noi românii din Transilvania, nu mai suntem români, ci ardeleni.

Bineînţeles, falsificarea istoriei merge mână-n mână cu denigrarea şi calomnierea unor personalităţi vrednice de cinstire pentru noi. Se pare că la aceste campanii de murdărire, cu mult entuziasm şi multă violenţă, ia parte nemijlocit chiar şi presa maghiară. Din multele articole citez doar unul care mi s-a părut a fi cel mai abject:

„Reînvierea mamuţilor”, în care este atacată Revoluţia românilor din 1848, este atacat marele şi sfântul Andrei Şaguna, este atacat un istoric eminent, dr. Petre Ţurlea, este atacat un sociolog şi arhivist recunoscut, dr. Ioan Lăcătuşu. În mod cert, încrâncenatul autor Lajos Magyari s-a săturat şi el de România, motiv pentru care îl poftim la rândul nostru să plece de unde a venit.

Dar să revenim la esenţa transilvanismului văzută de cel mai mare cunoscător al sufletului şi caracterului maghiar, Înţeleptul de la Stoiana de pie memorie, Raoul Şorban.

Referindu-se la transilvanismul de dinainte de 1940, când vroia să-i prindă în mrejele lui şi pe românii ardeleni, îl cita pe istoricul László Makkai, care într-un moment de sinceritate, în Clujul ocupat la 1942, scria:

«… Transilvanismul a avut dreptate, nu atunci când ademenea românimea cu sloganuri democratice şi umaniste de circumstanţă să intre într-un ocol comun (cu ungurii n.n.), ci atunci când credea cu fermitate că geniul transilvan ca principiu organizator al convieţuirii popoarelor poate fi inspirat exclusiv de către ungurime… Prin „transilvanism” Ardealul şi-a creat propria ideologie sanştefaniană».

O formulare mai scurtă, dar penetrantă a fost caracterizarea acestuia de către senatorul Zoltán Szakáts, în 1943 în Parlamentul Ungariei:

„Spiritul transilvanist este înainte de toate spirit maghiar”. Şi înţeleptul de la Stoiana, Raoul Şorban, având în 2001 previziunea folosirii acestei ideologii, explică: „Astăzi (2001), ca şi în timpul apariţiei sale, acest termen ambiguu are din nou menirea de a deghiza programul unei intenţii politice antiromâneşti pentru a-i ascunde, sub o haină derutantă şi înşelătoare, adevărata sa semnificaţie”.

 

 

 

 

 

 

Transilvanismul aşadar, alături de şovinism şi revizionism, este o armă cu care forţele răului încearcă realizarea ficţiunii istorice milenare „Ungaria Mare” în etape.

Ştiindu-se că istoria are logica ei, „serviciile” lor au calculat că:

mai întâi trebuie realizată autonomia „ţinutului secuiesc”;

după aceea pasul 2. autonomia Transilvaniei,

apoi al 3-lea pas independenţa Transilvaniei, şi în final,

al patrulea pas, uniunea Transilvaniei la Ungaria ca în 1848.

Toată această cavalcadă, acompaniată de strigătele isterice ale „Karpatiei”, trebuie intens însoţită de perpetuarea amintirii vechilor hotare. Aceasta se face demult prin răspândirea în ţară şi în străinătate a unor hărţi ale Ungariei care are în graniţele sale şi Transilvania.

Mai nou însă, sub ochii românilor care nu-şi cunosc istoria, şi pe banii cărora se întreţin posturile de radio şi televiziune, la emisiunea în limba maghiară de pe programul 1, de luni, 19 august 2013, ne sunt oferite următoarele secvenţe: dezgroparea şi refacerea la propriu a bornelor de hotar din zona pasului Ghimeş, tot atâtea răni sângerânde în trupul ţării noastre la 1940.

Culmea, „evenimentul” a fost arătat în partea „Culturală” a emisiunii, cică despre „Taberele” societăţii ungureşti EKE, care a făcut trasee turistice pentru turiştii din Ungaria.

Un istoric ungur, îmbrăcat în uniformă de honved de la 1940 ne asigura că totuşi, „unele borne de hotar au mai rămas!”

Emisiunea mi-a atras atenţia deoarece sfârşitul acelor pietre blestemate îl ştiam direct de la generalul Ilie Ungureanu care mi l-a povestit cu ani în urmă când călătoream cu societatea „Dragoş Vodă” prin Maramureş.

Ulterior pe această temă, generalul i-a dat un interviu interesant prietenului meu Constantin Mustaţă, Dumnezeu să-l odihnească. Spunea acolo că prin 1968, la o aplicaţie militară fiind, în drum spre vârful Moldoveanu, pe creastă, i-a atras atenţia un muşuroi perfect circular.

I s-a părut suspect. Peste 600 de metri altul. Povesteşte mai departe generalul:

„- Semănau. Înapoi, spre stânga, încă unul!… Le-am cerut atunci soldaţilor să pună mâna pe cazmale şi să sape. Surpriză neaşteptată. Sub muşuroaie, erau pietre cimentate, iar la mijloc borne de frontieră, marcate…” […] „Le-am considerat urme ale tragediei neamului românesc pe care acele „borne” l-a despărţit şi i-a adus atâtea nenorociri. Am pus trotil şi le-am spulberat”.

De fapt, acele borne fuseseră pitite, ascunse sub acele muşuroaie de pământ cu gândul criminal de a fi descoperite „la nevoie” pentru a-şi relua vechea şi sinistra semnificaţie. Ceea ce încerca „maghiara de pe unu” să ne arate în 19 august a.c. face parte de fapt, dintr-o „agresiune simbolică” aşa cum este şi arborarea provocatoare a unor steaguri, dar mai ales ridicarea unor statui ale unor criminali fascişti şi ale unor spioni antiromâni cum a fost episcopul Márton Áron care a organizat o reţea de spionaj-diversiune înainte de 1937 şi căruia i s-a ridicat în inima Clujului, cu ajutorul votului unor cozi de topor, o statuie de toată frumuseţea.

Un alt mare cunoscător al gândirii şi sufletului unguresc, dl. dr. Zeno Millea, ne explică cum se încearcă să se dea Ardealului o altă identitate bazată în principal tot pe ideologia transilvanistă.

Transilvanismul şi-a cristalizat opţiunile în anul 2001, când presa română a „explodat”, odată cu publicarea celebrului memorandum contrasemnat de cunoscuţi intelectuali maghiari şi români din Ardeal.

Acesta era conceput la limita respectării legislaţiei europene în domeniu:

„Noi, semnatarii prezentului document-memorandum, propunem partidelor politice, administraţiilor locale, liderilor marcanţi de opinie şi societăţii civile, spre dezbatere publică, următoarele idei referitoare la construcţia politică şi administrativă a unei Românii a regiunilor, în consens cu dezbaterea care se desfăşoară la nivel european despre viitorul Europei unite.

1. Propunerile de faţă au în vedere dezvoltarea armonioasă a României, ţinînd cont de identitatea istorică, economică şi social- culturală a regiunilor ei. În accepţiunea noastră, proiectul construcţiei regionale a României nu are nimic în comun cu secesionismul sau cu iredentismele de orice natură. De aceea, considerăm că orice abordare în acest sens este simplistă şi urmăreşte să deturneze diversionist discuţiile publice aprofundate şi responsabile despre viitorul ţării noastre raportat la experienţele europene.

 

1. Participarea noastră în dezbaterea despre viitorul Uniunii Europene ca sistem federativ, unde regiunile constituţionale, precum Scoţia, Catalonia, Flandra, Valonia, Bavaria etc. ocupă un loc aparte, poate contribui la cunoaşterea mai precisă a acelei structuri instituţionale în care dorim să ne integrăm. Modelul regional, aşa-numitul nivel mijlociu de guvernare (meso-government), serveşte, în opinia noastră, redobîndirii identităţii noastre europene.

 

1. Considerăm drept principiu de bază al construcţiei regionale alocarea unor competenţe administrative şi politice entităţilor teritoriale şi nu comunităţilor naţionale sau etnice, acestea din urmă beneficiind, în modelul regional, de garanţii politice şi juridice pentru asigurarea intereselor lor specifice.

 

1. Sistemul administrativ ultracentralizat, preluat aproape neschimbat după 1989, favorizează corupţia şi birocraţia şi amplifică lipsurile inerente ale administraţiei bazate pe unităţi mici, numeroase şi excesiv de costisitoare. Pe de altă parte, ideea descentralizării este conţinută într-un cadru conceptual juridic enunţat atît prin angajamentele internaţionale la care România este parte, cît şi prin elemente de armonizare europeană a legislaţiei interne.

 

1. Propunem o reformă administrativă care să redefinească statutul entităţilor teritoriale existente şi să introducă noi forme administrative şi politice. Construcţia acestora poate porni de la regiunile de dezvoltare sau de la provinciile istorice…” Se propuneau „consilii regionale” şi „parlamente regionale”, conduse de „capitale regionale”. Aceste propuneri, la o analiză atentă, te duc cu gândul la propunerile sovietice din Comisia Litvinov a anului 1943, care susţineau crearea unui stat, Transilvania, autonom sau chiar independent. E ideea unei Românii federale gândite la 1919 de C. Racovski şi alţi ideologi sovietici, care prin aceasta urmăreau dezmembrarea pe bucăţi a României, ceea ce s-a întâmplat în 1940, prin ocuparea Basarabiei de către URSS.

Transilvanismul ca opoziţie la românism în Ardeal nu are nici un viitor. E un concept, care se mulează de-a lungul anilor cu schimbările politice şi de regim în Europa, pe terminologii noi, dar cu rădăcini ideologice mai vechi, ce urmăreşte reconfigurări geo-politice pe seama unităţii statului român.

Odată cu integrarea României în Uniunea Europeană, ideile transilvanismului şi-au pierdut din substanţă şi virulenţă. Transilvania, ca şi provincie istorică a României, este astăzi un spaţiu de complementaritate în Europa Unită.

Dragi români ardeleni şi neardeleni, români din toate provinciile României unitare, nu aplecaţi urechea la cântecul de sirenă al celor ce de la 1848 ne vor şterşi de pe suprafaţa pământului şi România destructurată până la ultima comună!

Nu uitaţi că românii numai atunci au fost puternici când au fost uniţi. Să nu vă impresioneze istoria falsificată răspândită de cei interesaţi, precum şi de cozile noastre de topor, pentru că numai acela îşi falsifică istoria care nu poate sau nu vrea să şi-o asume, ori acel „Nem, nem, shoha” este simbolul neasumării.

Să spulberăm îngrijorarea unuia dintre cei mai mari istorici în viaţă, academicianul Dan Berindei, ajuns zilele trecute la 90 de ani, şi care disperat de atâta lipsă de reacţie din partea oficialităţilor române, la un moment dat, a exclamat: „Nu mai avem patrioţi! Nu mai avem conştiinţă colectivă şi nici un fel de educaţie naţională. Ţara se risipeşte”.

Trebuie să trăim şi să muncim în aşa fel încât să dovedim că poporul nostru este capabil să-şi mobilizeze resursele pentru a salva România.

Să nu-l lăsăm pe Iuda care e printre noi să-şi facă de cap, să nu-l lăsăm să se bucure de haosul, mizeria morală şi materială existente deocamdată. Să-l aruncăm la lada de gunoi a istoriei. Sper cu sinceritate şi cu ardoare ca voinţa majorităţii acestui popor să-şi croiască acel destin mândru pe care-l merită, şi să învingă!

Surse:

 https://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Transilvanismul%20proiectia%20revizionista%20maghiara%20de%20Ionut%20Tene.htm;

 http://www.ziarulnatiunea.ro/2013/11/18/incercari-de-resuscitare-a-transilvanismului-pentru-destructurarea-romaniei/