CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Poetul Radu Cârneci ne-a părăsit la vârsta de 89 de ani

 

 

 

 

 

 

 

 

A murit scriitorul Radu Cârneci 16

 

 

 

 

Poetul şi traducătorul Radu Cârneci a fost găsit mort, în ziua de 8 decembrie 2017 în locuinţa lui din Bucureşti. Avea 89 de ani şi era considerat unul dintre cei mai mari scriitori contemporani. Moartea poetului a fost anunţată pe Facebook fiica sa, poeta Magda Cârneci

Poetul şi traducatorul Radu Cârneci s-a născut la 14 februarie 1928 în satul Valea lui Lal, comuna Pardoşi, jud Buzău.

A absolvit liceul „Regele Ferdinand” din Ramnicu Sarat, după care  face studii superioare la Facultatea de Silvicultura din Brasov (1954) şi la Academia de Studii Psihologice şi Sociale din Bucureşti. 

A lucrat un timp ca inginer silvic, fiind apoi, rând pe rând, director al Centrului de creaţie folclorică, preşedinte al Comitetului regional Bacău de cultură şi artă.

În 1964 fondează în urbea moldavă revista de cultura „Ateneu”, pe care o conduce, ca redactor-şef până în 1972, dată în care devine secretar al Uniunii Scriitorilor din România.

Din 1978 până in 1990 a condus secţia de literatura şi artă a săptămânalului „Contemporanul”.

A debutat cu poezie in 1950 in revista „Tânărul scriitor”, publicând in revistele vremii poeme, traduceri, cronici literare si artistice, note de călătorie.

A avut o activitate de peste 60 de ani fiind unul dintre cei mai profunzi creatori de poezie de dragoste din literatura română.

 

 Critica literară a identificat indeobşte trei etape ale devenirii lirice în creatia lui Radu Carneci. O primă etapă, cuprinzând mai ales poezia de inceputuri, se caracterizeaza printr-o luminoasa vitalitate de un puternic naturism.

O a doua etapa preia temele de dragoste si ale miturilor mediteraneene si orientale. intr-o a treia etapa, de deplina exprimare lirica, poetul adanceste marile teme ale iubirii, existentei si mortii, imbracate de obicei in hlamida regala a sonetului sau rondo-sonetului (inventie formala ce-i apartine), tinzand spre perfectiunea expresiei.

A fost un exceptional rapsod al iubirii, realizând o adevarata monografie a sentimentului, dezvăluindu-se „senzual si ceremonios, discursiv si melodramatic, spontan si necenzurat”, un „pasional involburat şi un senzorial deghizat in pretiozităţi” (Petru Poanta).

A debutat ca poet în ziarul sucevean „Zori noi” (1950), iar editorial, cu placheta Noi şi soarele (1963, cu o prezentare de Marcel Breslaşu).

  A tradus din Leopold Sedar Senghor, Strecko Kosovel, Kahlil Gibran, Charles Baudelaire (prima ediţie integrală a Florilor Răului în limba română), Jean Joubert, Jacques Cheessex, Mousse Boulanger. Premiat de Academia Română, Uniunea Scriitorilor din România, Medaliat la aniversarea ”Jerusalim 3000” (Israel).

Din 1958 până în 1964 lucrează la Bacău ca director al Casei Regionale a Creaţiei Populare şi preşedinte al Comitetului Regional de Cultură şi Artă. Între 1964 şi 1972 este redactor-şef al revistei „Ateneu” (serie nouă), iar între 1972 şi 1976, secretar al Uniunii Scriitorilor, după care devine şef al secţiei culturale a revistei „Contemporanul” (până în 1990).

În 1990 înfiinţează la Bucureşti Editura Orion. 

În 1990, Radu Cârneci a reînfiinţat, la Bucureşti, revista „Neamul Românesc“, publicaţie a Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de pretutindeni. A înfiinţat şi a condus editura Orion (1991-2008), de asemenea, a fost şi director executiv al Fundaţiei Naţionale „Izvoare” pentru protecţia Naturii şi Artelor în România.

Radu Cârneci este şi autorul unor importante antologii literare, cu teme abordate pentru întâia dată în cultura naţională, astfel: „Sonete – Shakespeare – Voiculescu” – 1996; „Arborele neuitării” (cuprinzând poeţi de limbă rămână din Israel) – 1997; „Mioriţa” – în şapte limbi (română, franceză, spaniolă, italiană, engleză, germană, rusă), ediţie ilustrată de Dragoş Morărescu – 1997; „Poezia Pădurii române” (patru volume: I. poezia populară de inspiraţie silvestră; II. clasicii; III. modernii; IV. contemporanii) – 2001; „Cinegetica” (trei volume, texte din literatura universală şi română) – 2003; „Cântarea Cântărilor” – antologie (cuprinzând 16 variante în limba română, de la cea cuprinsă în Biblia lui Şerban – 1688 şi până în prezent) – 2009; „Antologia Sonetului Românesc” (trei volume) – 2009; „Amintiri din Paradis” (interviuri) – 2015. 

 

A colaborat cu versuri, articole, cronici şi eseuri la „Ateneu”, „România literară”, „Luceafărul”, „Contemporanul”, „Argeş”, „Steaua”, „Tribuna”, „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Familia”, „România literară” etc.

 

”…o știință a versului demnă de invidiat, perfecțiune care nu e a veacului nostru agitat, ars pe dinăuntru, posedat de mișcarea qui deplace les lignes și, mai ales, o sensibilitate în autenticitatea căreia aproape nu ne vine să credem, în care ne regăsim, în cazul cel mai fericit, cu intermitențe…”

(Dumitru Micu)

”…Poezia lui Radu Cârneci tinde să exprime o dimensiune interioară dintre cele mai importante ale omului: IUBIREA. De aici ipostazierea în elevație şi sublimitate a protagoniştilor, cuplu de îndrăgostiţi fiind înnobilat de actul artistic care îi detașează şi-i înalţă ca pe niște purtători de gând şi simţire al întregii umanităţi…”  (Mircea Tomuș)

”…În parafaza la Cântarea Cântărilor, Radu Cârneci a dovedit că un traducător este, în simbioză, și un om de știință artist, fiind şi analist şi sintetizator/-/. Radu Cârneci reprezintă cu strălucire activitatea traducătorului creator de artă. Să nu uităm temerara, merituoasa lui realizare de traducere integrală a creației poetice a lui Baudelaire. Să nu uităm că și poezia lui originală este un imn dedicat tot iubirii, ca acest poem nemuritor al Cântării Cântărilor. (Alexadru Balaci)

”Radu Cârneci rămâne  unul dintre cei mai reprezentativi poeți români, care, dincolo de unele accidentale note idilice cerute de timp, impune o viziune adâncă asupra existenței.( Mihai Cimpoi)

  „Poezia lui Radu Cârneci a restaurat dragostea la rangul de superioară instanţă şi de principiu cosmic. Amestec rafinat de sensibilitate şi inteligenţă artistică, de virtuozitate de orfevru şi de inspiraţie tumultuoasă, precum şi de încredere ilimitata în puterea Cuvântului, aceasta opera va dăinui”.

(Criticul literar Radu Enescu)

 

 

 

Radu Cârneci – A şti 

 

 

…desfrâu total: a sti ce nu se ştie,
a creşte-n aşteptata-ntelepţie
a semnelor sosind în timp ca focul
mistuitor ne-mistuindu-şi focul
făcându-se cenuşa pe trezie:
desfrâu total: a şti ce nu se ştie…

(…eu, în iubire am aflat puterea,
averii sale i-am sporit averea,
mi-am smuls din carne cu adânc suspinul
şi-n golu-acela am plantat deplinul
minunii tale supunându-mi vrerea
eu, în iubire am aflat puterea…)

… la clipele cu semn de întrebare
îngenunchind-tăcere în mişcare-
în miezul tainei bănuind ascunsul
cum lacrima uscată-ascunde plânsul,
de neînvins, aşa te du-n schimbare
la clipele cu semn de întrebare… 

 

 

 

 

 

  

10/12/2017 Posted by | LITERATURA | , , , , , , | 3 comentarii

NICHITA STANESCU: ”PATRIA MEA ESTE LIMBA ROMANA”. VIDEO.

Nichita STANESCU - poza (imagine) portret

“Poetul nu are biografie: biografia lui este de fapt propria lui opera, mai buna sau mai rea, mai mareata sau mai putin mareata.”

Nichita Stănescu, numele la naştere Nichita Hristea Stănescu, s-a nascut  pe  31 martie 1933 in  Ploieşti, judeţul Prahova.

Este fiul lui Nicolae Stanescu, comerciant, si al Tatianei (n. Cereaciuchin),  provenind dintr-o familie nobila ruseasca, refugiata in Romania in 1917.

 

Urmeaza scoala primara, intre anii 1940 si 1944, la Ploiesti (primele doua clase) si, dupa evacuarea orasului din cauza razboiului, la Busteni  si  in refugiu, la Valenii de Munte.Studii continuate la Liceul „Sf. Petru si Pavel” din Ploiesti (clasele gimnaziale, 1944-1948, iar cele superioare intre anii 1948 si 1952, cand liceul isi schimba numele in „I. L. Caragiale”).

Urmeaza Facultatea de Filologie la Universitatea din Bucuresti (1952-1957).Corector, intre 1957 si 1960, apoi redactor, pana in 1968, la revista Gazeta literara.

Debuteaza  cu trei poezii aproape simultan in revistele  Tribuna si Gazeta literara (martie 1957). Debut editorial cu volumul  Sensul iubirii (1960), caruia ii urmeaza: O viziune a sentimentelor (1964, distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor), Dreptul la timp (1965), 11 elegii (1966), Rosu vertical (1967); in acest an i se mai tiparesc Alfa si Oul si sfera.

In 1968, ii apare volumul  Laus Ptolemaei, iar in 1969 alte doua carti, Necuvintele (premiata de Uniunea Scriitorilor) si Un pamant numit Romania. Cu volunul de eseuri Cartea de recitire (1972), obtine a treia oara Premiul Uniunii Scriitorilor; tot atunci ii ies de sub tipar volumul  de versuri  Belgradul in cinci prieteni (aparut mai intai la Belgrad, in 1971) si Maretia frigului.

In 1969 este numit redactor-sef adjunct la revista  Luceafarul, iar intre 1970 si 1973, indeplineste aceeasi functie la revista Romania literara.

Distins cu Premiul International „Gottfried von Herder” in 1975 (cand publica si o importanta antologie, Starea poeziei.Ultima sa perioada de creatie este ilustrata de voiumul  ”Epica Magna” (1978, distins cu Premiul „Mihai Eminescu” al Acad. Romane), “Operete imperfecte” (1979) si “Noduri si semne” (1982); in 1982 a publicat si culegerea de eseuri si proze poetice “Respirari” precum si “Antimetafizica”, – evocari, reflectii, poeme, dictate lui Aurelian Titu Dumitrescu.

 In anul 1980, a candidat, la propunerea Academiei Suedeze, la Premiul Nobel pentru literatura, alaturi de Odisseas Elytis, Leopold Sedar  Senghor, J L. Borges si G. Seferis (premiul a fost acordat acestuia din urma), iar in 1982 a fost distins cu premiul „Cununa de aur” la Festivalul de poezie de la Struga (Macedonia); in acelasi an i s-a editat la Pancevo, in Iugoslavia, ciclul de poeme Oase plangand, dictat prietenilor cu ocazia participarii la Festivalul de poezie de la Belgrad.

Poezia sa a fost tradusa in numeroase limbi (sarbocroata, engleza, franceza, germana, spaniola, maghiara, polona, bulgara, suedeza, rusa, ebraica, letona).

Apreciat, inca de la debut, drept poetul cel mai reprezentantiv pentru ceea ce urma sa se numeasca „generatia 60″. STANESCU este situat printre numele mari ale liricii romanesti din secolul XX.

1983 – Ascunde fata de toti semnele maladiei de care suferea  si afiseaza un optimism si o vitalitate cu care  isi uimeste chiar si medicii.

La 31 martie, împlinirea a 50 de ani a poetului este aproape o sarbatoare nationala în lumea artei si literaturii.

Continua sa apara traduceri a poeziilor sale peste hotare, în mod special în Iugoslavia unde va avea o criza foarte grava, necesitând interventia medicilor.  Se întoarce cu trenul, cu greu, la Bucuresti .

 In ziua de 13 decembrie 1983, pe la miezul noptii, are dureri ingrozitoare in zona ficatului  si este adus cu salvarea la spitalul de Urgenta unde crizele devin extrem de violente si poetul se stinge din viata la orele doua si zece minute.

Considerat atât de critica literară cât şi de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuşi o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparţine temporal, structural şi formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970.

Ca orice mare scriitor, însă, Nichita Stănescu nu se aseamănă decât cu el însuşi, fiind considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu şi Eugen Simion , un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici.(Basarabia literara)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

POEZIA

 

 

Poezia este ochiul care plânge.
Ea este umărul care plânge,
ochiul umărului care plânge.
Ea este mâna care plânge,
ochiul mâinii care plânge.
Ea este talpa care plânge,
ochiul călcâiului care plânge.
O voi, prieteni,
poezia nu este lacrima
ea este însusi plânsul,
plânsul unui ochi neinventat,
lacrima ochiului
celui care trebuie să fie frumos,
lacrima celui care trebuie să fie fericit

 

 

 

NECUVINTELE

 

 

El a întins spre mine o frunză ca o mâna cu degete.
Eu am întins spre el o mâna ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am înclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nteţeşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El un om singur.

 

 

 

 

Interviuri cu poetul : CLICK PE LINKURILE DE JOS:

 

 

  http://www.youtube.com/watch?v=yrDuG708umQ&feature=player_embedded

  http://www.youtube.com/watch?v=mihNrkE9fN4&feature=player_embedded

http://www.youtube.com/watch?v=_xLjFp3vcuY&feature=player_embedded

http://www.youtube.com/watch?v=vDlmxVfq4WM&feature=player_embedded

 

 

19/04/2013 Posted by | LECTURI NECESARE | , , , , , , , , , , | Un comentariu

RUGĂ, POEZIE ŞI COLIND LA NAŞTEREA DOMNULUI ÎN TEMNIŢELE ATEO-COMUNISTE

RUGĂ, POEZIE ŞI COLIND LA NAŞTEREA DOMNULUI ÎN TEMNIŢELE ATEO-COMUNISTE

Decembrie 23, 2010

Ruga

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

“Glasuri cereşti Te-au vestit pământenilor. Urechi ământeşti Te-au băut în cuvintele vestirii celei bune, Noule Izvor, pe care cei cereşti l-au dschis pentru cei pământeşti care însetau după vaţă şi n-o puteau gusta”. (Sfântul Efrem Sirul)

„ Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştiinţei. Ca întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoasca pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie.”
( Troparul Crăciunului)

CRĂCIUNUL sau NAŞTEREA DOMNULUI este o împreună bucurie spirituală şi materială, a Cerului cu lumea sa divină şi a Pământului cu omenia sa.
Întruparea CUVÂNTULUI este cel mai important eveniment cosmic, după Creaţie, de care depinde în mod absolut învierea şi mântuirea celor ce s-au pregătit în acest sens.
Naşterea Domnului este momentul suprem de veselie: “Veseliţi-vă în Domnul…toţi cei drepţi la inimă”. (Psalmul 31, 12), şi de bucurie: “Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate”. ( I Tes. 5, 16-18). Veselia şi bucuria îşi au izvorul în rugăciune şi în mulţumirea pentru toate cele dăruite de Dumnezeu. Pentru a simţi cu adevărat lumina şi căldura veseliei şi bucuriei, Domnul a îngăduit o perioadă de pregătire, de curăţie, de primenire, de gătire, de o oarecare strâmtorare, prin post şi rugăciune, prin cântare, care potolesc trupul şi înalţă duhul.
Tradiţia Naţiunii noastre sfinte, ne aduce întotdeauna acasă în sânul sărbătorilor,iar cei plecaţi departe chiar şi numai cu sufletul veşnic românesc, bucurându-ne şi veselindu-ne alături de părinţi, de prieteni şi de cei dragi. Fiecare Sărbătoare creştină implică participarea întregului Cosmos la acea pregătire divină. La Naşterea Domnului, Îngerii, ţes din slava lor scutecele Sfântului Prunc, în timp ce Arhanghelii Îi brodează din cununa brazilor, brâul verde al măreţiei şi biruinţei. Soarele, pune din borangicul său, surâs colindătorilor, în vreme ce Pământul Îi face în inima sa, sălaş Domnului. Apele fredonează urăturile pentru bunii creştini, iar Mamele împletesc din şoaptele de dor, răsfirate în buclele de Cotnar ale pruncilor, cântecele de leagăn. Serafimii, pregătesc imnele de foc ale colindelor, alături de Heruvimii care croiesc veşmintele albe de nuntă, Martirilor. Luna, adună steluţele, lacrimilor de bucurie ale Măicuţei-Fecioare, şi le aprinde în candelabrele Brazilor legendari. Sfinţii fiecărei Seminţii îşi împodobesc Naţia ca pe o frumoasă Mireasă, deodată cu Eroii, care psalmodiază Cântarea Cântărilor, Neamului preaales.
Bunul Dumnezeu ne-a dăruit Chipul Său, cu posibilitatea asemănării, şi fiecărei Seminţii o Patrie proprie, în funcţie de virtuţiile şi puterea Naţiei respective, nedeosebindu-se mult ca întindere, ca spaţiu, ci în timp, ca împlinire a religiozităţii sale.
De-a lungul istoriei, Naţiunile, în mare parte s-au abătut de la măsura dată de Atotcreatorul, uzurpând astfel misiunea şi vocaţia divină pe care trebuia să şi le asume, să şi le îndeplinească, conducând astfel la apariţia politeismului cu ramificaţiile sale înainte de Hristos şi a diferitelor sisteme şi ideologii psiho-sociale şi doctrine politico-religioase după Hristos, precum: catolicismul, cruciadele, protestantismul, inchiziţia, ateismul cu derivatele sale, neoprotestantismul, satanismul, liber cugetătorii, ecumenismul, mondialismul şi desigur antihrismul. În atare conjunctură, în mod categoric au suferit tradiţiile, datinile şi obiceiurile, substituind după caz, bucuria spirituală cu îndestularea, cu îmbuibarea şi toate căderile lor.
Ruga, poezia, colindul, în general creaţia creştin-ortodoxă se asumă concretizării Revelaţiei, a permanentei prezenţe a lui Iisus Hristos, în istoria lumii. Cele trei forme ale spiritului creativ: rugăciunea, poezia şi colindul, ţâşnesc din flacăra sufletului ca o experienţă sensibilă a tainei suferinţei.
În miezul Suferinţei, harul lui Dumnezeu consubstanţializează credinţa şi iubirea: pogoară cerul pe pământ şi înalţă pământul şi omul transfigurat la cer.
Suferinţa spirituală în închisori, manifestată prin creaţie şi mărturisire, înfiază omul unei trăirii liturgice, într-o comuniune a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat. Astfel geniul creativ, cât şi auditoriul său se înrădăcinează într-o experienţă dogmatică şi teologică a Cuvântului, a Cultului, într-o spiritualitate autentică, mistică.
“Rugăciunea (spunea Sf. Grigorie Sinaitul +1346) este Dumnezeu, care le lucrează pe toate în toţi”. (Capete,113, P.G. 150, 1289 A).
Aşadar, Rugăciunea este lucrarea harului lui Dumnezeu, în noi, nu ceea ce facem noi, ci ceea ce face Dumnezeu în noi, după cum spunea şi Sfântul Apostol Pavel: “Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine”. (Galateni 2, 20).
Rugăciunea este o cerere solemnă adresată lui Dumnezeu, cu care sufletul se înfăţişează în faţa lui Dumnezeu, într-o relaţie personală şi apropiată. Trebuie să ne cunoaştem fiecare nivel al fiinţei noastre, instinctual, intelectual şi spiritual, de la sub- la supraconştient, apropiindu-ne de starea mistică,în care se ascultă în tăcere glasul Rugăciunii, glasul lui Dumnezeu în proprei inimă, înţelegându-l. Condiţia înţelegerii este strâns legată de tăcere.
“Când te rogi (spunea un scriitor ortodox finlandez) taci tu şi lasă rugăciunea să vorbească”. (Tito Colliander,The Way of the Ascetics, London, 1960, p.79).
Calea Rugăciunii interioare ne este dezvăluită foarte clar şi de Sfântul Ioan Botezătorul, cu privire la Iisus: “El trebuie să crească, iar eu trebuie să mă micşorez”. (Ioan 3, 30). În acest înţeles, a te ruga înseamnă a tăcea.
Date fiind condiţiile extrem de severe în infernul concentraţionist, Deţinuţii politici creştini au beneficiat din plin de rugăciunea interioară, de această binecuvântată tăcere a rugăciunii. Bucuria lumii este amestecată cu întristarea, veselia cu mâhnirea, slava este schimbătoare, bogăţia dispare şi ea şi dacă n-ai rugăciunea, rămâne doar plânsul şi tânguirea, deznădejdea, disperarea, averea grijilor. “Grija grijilor (spunea Mitropolitul Dimitrie al Rostovului) este toată vârsta vieţii omeneşti”.
Limpezimea şi creşterea sufletească a Elitei creştine călăuzitoare, întemniţată, a transformat gerul şi ura, injuriile şi biciul, lovirile şi carcera, bolile şi defăimările, tortura şi foamea, răbdarea şi durerea, într-o trăire filocalică totodată, cunoscând mai presus de orice cunoaştere, iubirea treimică a lui Dumnezeu, ce i-a ridicat deasupra oricărei suferinţe.
Înzestraţi cu temeinice cunoştinţe teologice într-o admirabilă aşezare sufletească, precum o cetate dacică imposibil de cucerit, cunoscători profunzi ai realităţii, înarmaţi cu capacităţi deosebite de a releva înţelesul duhovnicesc al întâmplărilor pe care le-au trăit zilnic, Îndrumătorii spirituali ai Neamului au afişat permanent o mare intransigenţă cu ei înşişi şi o înaltă demnitate pentru crezul şi jertfa lor.
Ei, în Numele lui Hristos s-au născut, au crescut, au pătimit, au trăit, au suferit, s-au împlinit, s-au jertfit şi s-au dăruit, Celui ce le-a dat nume mai presus de nume. “Şi orice faceţi cu gândul, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să fie întru numele Domnului Iisus”. (Coloseni, 3, 17).
În fiecare dintre aceşti gânditori şi truditori pe Moşia Cuvântului, s-au înrădăcinat trei simţăminte adânci: întâiul simţământ fiind dragostea pentru Dumnezeu, al doilea simţământ fiind iubirea de Naţie, iar al treilea dreptatea pentru comunitatea prezentă (poporul acesta obidit şi jecmănit de toţi răufăcătorii cămătari, de-a lungul veacurilor).
Deţinuţii politici creştini au înţeles mistic bucuria şi veselia întru Naşterea Domnului, considerând întocmai cu marii duhovnici şi asceţi, că pentru ei a suferit mai întâi ca Prunc Sfânt: neprimirea de către nimeni a Maicii Sale Maria ca să nască, Peştera, ieslea, prigoana, fuga-n Egipt, apoi ca Mântuitor: vânzarea pe 30 de arginţi, lepădarea Ucenicilor, arestarea, simulacrul de proces, întemniţarea, bătăi, batjocoriri, scuipări, cununa de spini, răstignirea şi Jertfa supremă. De aceea ei au mulţumit permanent pentru cele suferite şi indurate.
Vrednici de toată preţuirea şi binecuvântarea cerească, aceşti Ucenici creştini prin care Duhul Sfânt strălucea cu putere, dorind arzător după Dumnezeu, s-au împletit cu năzuinţa ideală a Ortodoxiei.
Cu inimile lor curate deţinuţii politici creştini au lăudat şi cu lacrimi sfinte au cântat şi au brodat în slavă Naşterea Pruncului Sfânt. În flacăra spiritului lor, ruga s-a transformat în poezie, iar poezia a devenit la rându-i rugăciune. Marii creatori, pedagogi creştini ai Neamului nostru daco-român au vindecat libertatea ucisă de regimul ateu, mai ales prin ruga-poezie, purificând-o prin Rugul aprins al Rezistenţei creştine.
Psalmul biblic a fost Prescurea lirică întemniţată, prin care s-au cuminecat poeţii creştini întemniţaţi. Colindele de Crăciun, scrise cu sânge, în orizontul concentraţionist, nu mai sunt rugăciuni, ci imne de foc ale bucuriei pentru Naşterea Mântuitorului şi flăcări de nădejde în care arde dorul de acasă.
Una din Tradiţii, consemnează faptul că bucovinenii cred că, mai înainte vreme, foarte multe răutăţi făceau oamenii, din pricină că îşi uitaseră de Bunul Dumnezeu. Pentru a-i scăpa de păcate, Creatorul a lăsat Colindele, ca în fiecare an la Crăciun, Numele cel Sfânt al Domnului să vină neapărat la urechile oamenilor şi astfel să se abată de la calea răutăţilor.
Rugăciunile, Poeziile şi Colindele lor, ne oferă, printr-o sublimă orchestrare a imaginilor şi tipologiilor incarcerate, o magnifică celebrare a tainei hristice a suferinţei, înscrisă într-o amplă meditaţie asupra Întrupării Logosului lui Dumnezeu.
Imnele lor martirice sunt un comentariu creştin extraordinar, plin de virtuozitate teologică, de o mărturie unică a unor realităţi atât de dramatice, trăite într-un plan spiritual inegalabil, care-i revelează drept cei mai mari poeţi mistici din toate timpurile şi cei mai profunzi teologi ai suferinţei.
Ei au intuit actul fundamental al creaţiei mistice, scriind cu fulgere de lumină trăirea, revelaţia şi dragostea lor întru Domnul. Creştinismul lor ortodox a atins un stil de viaţă divin. Recunoaşterea puterii spiritului lor, constă într-un act sublim de venerare, care ne transfigurează pe noi descendenţii lor în lumină.
Imnele lor au izvorât din propria viaţă de creaţie, din eroismul spiritual şi din jertfa mistică, a cărei ardere-de-tot a dat cea mai întregită Icoană a biruinţei creştine.

VIRGIL MAXIM, POET MISTIC

Virgil Maxim s-a născut la 4 Decembrie 1922, în comuna Ciorani, judeţul Prahova. După şcoala generală, urmează cursurile Şcolii Normale la Ploieşti şi Buzău. Se remarcă îndeosebi pe latura artistică şi religioasă, fapt care-l conduce la aderarea în rândul Frăţiilor de Cruce, în care arde harul pentru dragostea lui Hristos şi iubirea de Neam.
Virgil Maxim a fost arestat la 1 Noiembrie 1942, la 19 ani, pe când era elev în ultimul an la liceul din Buzău, primind 25 de ani pentru apartenenţa la Frăţiile de Cruce. Se va elibera după 22 de ani, în 1964, după ce a suit urcuşul duhovnicesc prin suferinţă şi rugă, în Aiud, Alba Iulia, Aiud, Târgşor, Jilava, Gherla, Văcăreşti, Aiud, Galda, Gherla şi iarăşi Aiud. Cele văzute şi trăite în închisori le-a mărturisit în cartea sa “Imn pentru crucea purtată”. Un alt Matusalem al închisorilor şi al duhovniciei Părintele Arsenie Papacioc afirma despre el: “Virgil Maxim intuia perfect starea de lucru. De fapt, mulţi o intuiau, dar el o şi prezenta cu toate virgulele, cu tot înţelesul ei. Despre el a spus cineva de mare competenţă că e singurul care ar putea fi patriarhul ţării. Eu, care l-am cunoscut de tânăr, am încuviinţat”. (Monahul Moise, Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu. Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p. 48).
Poezia lui a fost o permanentă rugăciune. În “Cuvânt înainte” la poemul “Nuntaşul cerului”, părintele Liviu Brânzaş, care l-a cunoscut în închisoarea Gherla, consemnează:
“Toată tinereţea lui a fost o purtare a crucii pe o Golgotă ce părea fără sfârşit. Celula închisorii a fost pentru el o veritabilă chilie de mânăstire, în care sufletul său, aspirând spre culmi, s-a transfigurat în duhul lui Hristos. Datorită condiţiilor istorice, acest om cu o puternică vocaţie mistică şi teologică a rămas un laic. În alte circumstanţe ar fi devenit cu siguranţă- un mare sacerdot.
Cititorule, când te vei împărtăşi din potirul mistic al acestor poeme ale credinţei, poate vei simţi în adâncul sufletului un impuls tainic de a îngenunchia. Nu te sfii s-o faci, căci poezia lui Virgil Maxim este o rugăciune profundă rostită pe Golgota unei tinereţi martirizate!”

„ …Aici răsare-n mine o chilie/ în care s-a sfinţit un pustnic blând…/ Zidea virtuţi cereşti în trup plăpând/ şi-n ochi purta smerită bucurie…/ De priveghere lungă,- albă floare-/ se rezema cu fruntea de pervaz/ şi luna-i săruta sfinţit obraz/ când i-asculta cuvântul, ca o boare:/ “O, vino, rob rău, somnule, şi-mi poartă/ cu tine visul, peste unda moartă…,/ un ceas de vreme urcă-mă şuviţă/ în Crama-Împărătească, rod-de-viţă!…”/ De funia nădejdii viu s-agaţă/ şi-n rugăciune treaptă-naltă suie…,/ amiezile simţirilor descuie/ şi îngerilor iată-l…faţă-n faţă!…/ L-au îmbrăcat cu-a cerului armură…/ cu neaua-Înţelepciunii- apoi l-au nins,/ purificându-i duhul, înadins/ să fie-asemeni lor, chip şi măsură!…/ Un înger…a făcut un semn în cer!…/ El vede Faţa-lumii Nevăzute…/ cuvintele aude…nenăscute/ cu inima topeşte vămi de ger!…/ De câte ori pământul, fără splină,/ se duce, taur negru, rostogol,/ de câte ori îl segetează-n gol/ harapi cornuţi, mereu în nehodină?!…/ Un sul de carte-i cerul strâns cu nod/ şi ultim semn pământu-n alfabet…/ Altarul-Viu al Marelui Profet/ primeşte jertfa, Ardere-de-tot!…/ În Rugăciunea-focului, adoarme…/ Târziu lumina candelii se stinge…/ un înger furişându-se-n chilie/ de-asupra frunţii, nimb subţire-i ninge!…/ Vrăjmaşii gem la pragul lui, pe coarne!…/ Movilă-i stă nisipul lângă uşă…/ A tot crescut rugina pe zăvor/ uleiul a-nflorit într-un ulcior/ dar trupu-i stă-n genunchi, deşi-i cenuşă…/ Pe-o laviţă, alături, rânduite/ mai multe cărţi. Pe-o foaie în Ceaslov/ scrisese el sfinţitul lui hrisov/ în patru rânduri, vorbe aurite: / “Să mă iertaţi, părinţilor, vă rog/ C-având puţină treabă, azi cu Domnul/ m-a biruit în rugăciune, somnul/ şi v-am lăsat, cenuşa mea, zălog…”/ Dar necrezând că-i mort cu-adevărat/ cu mâna l-am atins peste veşminte…/ Se risipi cenuşa lui fierbinte/ şi sărutând-o…am plans îngândurat?… (Ardere-de-tot).
Poetul isihast Virgil Maxim şi-a purtat în suflet comunitatea hristică, într-o comuniune de laudă, de preamărire şi de mulţumire.

MAICA TEODOSIA ( ZORICA LAŢCU), POETĂ MISTICĂ.

Zorica Laţcu s-a născut la 17 Martie 1917, la Mezotur în Ungaria. Copilăria şi adolescenţa le-a petrecut în Braşov, unde absolvă şcoala primară şi liceul. În 1936 obţine diploma de bacalaureat cu rezultate deosebite. Publică primele poezii în perioada adolescenţei, fiind premiată pentru poeziile închinate mamei. Urmează Facultatea de Filologie din Cluj, secţia filologie clasică şi modernă, între 1936-1940. În anul 1941 este numită preparator universitar la Institul Român de Lingvistică. Colaborează la realizarea Dicţionarului limbii române al Academiei române şi revista “Daco-română”. Tot în acest an debutează în prodigioasa revistă “Gândirea, iar între 1944-1949, publică 3 volume de poezii. Se ataşează spiritual de Mănăstirea Brâncoveanu-Sâmbăta de Sus, avându-l ca îndrumător pe marele duhovnic Arsenie Boca, căruia îi dedică volumul de poezii Poemele iubirii. În 1948, Zorica intră în viaţa monahală sub numele de Teodosia la mănăstirea Vladimireşti, judeţul Tecuci, până în 1955, cănd este arestată conducerea şi mănăstirea desfinţă. Maica Teodosia este şi ea arestată în 1956 şi condamnată la 3 ani de închisoare. Între 1949-1970, va mai compune 4 volume de poezii, păstrate în manuscris. Colaborează cu părintele profesor Teodor Bodogae între 1970-1990, la traduceri din Sfinţii Părinţi, respectiv: Origen, Grigorie de Nyssa, Simion Noul Teolog, ş.a.
În 1990, se reîntoarce la Mănăstirea Vladimireşti, doar până în 8 August, când suie la Domnul.
Volumul de poezii “Poemele iubirii”, întregeşte primul poem mistic românesc, a cărui temă centrală este iubirea omului pentru Dumnezeu. I-au rămas 3 manuscrise: 1. Imnele iubirii divine ale Sf. Simeon Noul Teolog şi volumul de versuri Din pribegie, 2. Poemul “Grădina Doamnei”, închinat României creştine şi 113 poezii închinate vieţii mănăstireşti şi poporului daco-român şi 3. un nr. de 87 de poezii, închinate frumuseţii cosmosului, istoriei poporului român şi poeme teologice. În întreaga ei operă lirică, pulsează seva teologică şi mistică despre lume şi viaţă. Ilustrul şi exigentul profesor Dimitrie Popovici, a afirmat cu toată greutatea competenţei sale că “poezia domnişoarei Zorica Laţcu a atins cerul poeziei pure”. Distinsa scriitoare şi mărturisitoare basarabeancă(o Eroină a închisorilor ateo-comuniste) Aspazia Oţel Petrescu, marea prietenă a Poetei, ne conturează chipul ei în foiţă de aur: “Zorica era dăruită cu harul de a aduce prin arta sa pe alţii la întâlnirea cu Dumnezeu. Ea întindea cărări de simpatie de la o inimă la alta cu o prietenie care mărturisea că cine iubeşte poate totul. Cuvântul ei era un cuvânt de iubire izvorât din dumnezeire. Exemplul ei de viaţă ne arată că suferinţa acceptată, înţeleasă şi purtată cu iubire în numele lui Iisus Hristos, era, de fapt, cel mai frumos act de iubire şi singurul capabil să transceadă încercarea crudă, să înlăture tentaţia şi să poarte spre liman de lumină sufletul îndurerat.
Poezia Zoricăi Laţcu ne aşează în misterul iubirii iar harul ei versificator este el însuşi un miracol. Stilul ei inconfundabil este de o frumuseţe clasică, desăvârşită. Tot ce ne spune este clar, limpede, simplu, pe înţelesul tuturor şi în acelaş timp, încadrat în frumuseţe; în fiecare metaforă, câtă profunzime, cât mister care cucereşte şi înalţă! Totul este scânteietor, îmbrăcat în strălucire, în armonie celestă. Totul e frumuseţe şi cântec în poezia sa.
Mărturisesc că nu am cunoscut suflet mai clocotitor ca al Zoricăi. Era un rug aprins, un rug de iubire ce se mistuia, dar prin harul poetic, focul acesta interior se calma în versul ei atît de perfect, Forţa ei de a iubi se potolea într-un efluviu liniştit şi calm asemeni fluviului de iubire divină ce curge fără întrerupere printre locuri şi printre oameni.
Poezia Maicii Teodosia ne duce pe căi de frumuseţe la întâlnirea cu Dumnezeu. Ne arată cât de sublime este să trăieşti din iubire, pentru iubire. Ne arată ce înseamnă să poţi iubi cu inima lui Iisus, să iubeşti cum iubeşte Iisus”. (Aspazia Oţel Petrescu, In Memoriam Spice. Ed. Elisavaros, Bucureşti, 2008, p.128).
Inima şi sufletul acestei mari Preotese a poeziei mistice, fascinează mintea şi extaziază inima, cu fiecare vers care este divin. “Fiecare din poeziile scrise de Zorica Laţcu Teodosia fiind “o minune” prin ea însăşi… Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru aceste creaţii literare, prin care vine la noi Dumnezeu şi cosmosul transfigurat. Să dăm slavă lui Dumnezeu, că au ajuns la noi darurile lui Dumnezeu, revărsate peste lume, prin Maica Teodosia Laţcu, pe care a ales-o cerul să bucure pământul. Vom avea tot mai multă bucurie şi tot mai multă lumină, din bucuria lui Hristos şi din bucuria celei ce este “Maica bucuriei”, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria, atât de dragă celei care ne veseleşte pe noi, prin luminile de gând pe care le-a primit de sus şi prin care Maica Teodosia înmulţeşte binele şi bucuria”. (Arhim. Teofil Părăianu, Mănăstirea Brâncoveni-Sâmbăta de Sus.).
“ Doamne, pentru toată sărăcia sfântă,/ Pentru calea albă în singurătate,/ Pentru istovirea cărnii sfâşiate,/ Pentru cuiul care-n palme mi se-mplântă./ Pentru strălucirea lacrimii curate,/ Pentru dorul tainic, care-n suflet cântă,/ Oasele sărmane bine Te cuvântă,/ Pentru toate aceste, Doamne, pentru toate. Pentru că Tu, Doamne, eşti nespus de mare,/ Pentru că Eşti Unul în desăvârşire/ Pentru că Eşti Însuţi vatră de iubire. / Soare de dreptate, blândă desfătare,/ Pentru că Eşti Slavă, Milă şi-ndurare,/ Pentru toate acestea, Îţi aduc mărire. (Ruga mea).

IOAN ALEXANDRU, POET MISTIC

Ioan Alexandru s-a născut în Noaptea de Crăciun a anului 1941, în satul Topa Mică, din Munţii Apuseni, judeţul Cluj. După şcoala primară şi gimnaziu, a urmat liceul Bariţiu din Cluj şi Facultatea de Filologie, devenind în 1964 asistent. La recomandarea filosofului Martin Heidegger, a obţinut bursa Alexander von Humboldt, aprofundându-şi studiile postuniversitare la Freiburg, Basel, Aachen, Munchen, Roma, Constantinopol şi Ierusalim. A studiat Filosofia, Teologia, Filologia, Istoria Artei, Limbile clasice greaca şi hebraica. Şi-a dat Doctoratul în Filologie cu Teza:“Patria la Pindar şi Eminescu”
A debutat în 1964, cu vol. “Cum să vă spun, la Ed. Eminescu. În inima tânărului poet ardea încă de pe atunci, flacăra de lumină a geniului creştin. În poemele sale se celebrează Logosul întrupat în istorie, în spiritualitatea daco-română, precum şi Imnele Naţiunii noastre voievodale. Ioan Alexandru are sentimentul celui ales. Nu întâmplător naşterea sa, s-a întrupat în Naşterea Sfântului Prunc: “Iubită mamă, naşterea ta/ că s-a întâmplat, eu fiul sunt de vină. / Din Dumnezeu ţi-am făcut semn/ c-o rază preacurată de lumină”.
El rămâne unul din marii co-slujitori imnici ai Liturghiei ortodoxe universale.
“Ioan Alexandru este poate cel mai mare poet imnic din întreaga istorie a literaturii noastre- orice vers al volumelor sale-cuprinde o semnificaţie în formă parabolică, mereu dirijată ascendent, până la suprema asumare a Logosului”. (Edgar Papu).
Rodnicia bradului nu-i la pământ./ Crengile din vârf sunt încărcate/ Să auzi când şuieră în vânt/ Câte vămi în urmă-au fost lăsate. Nu în pulbere eşti mai bogat/ Rodnicia-ncepe între stele./ Pe pământ în taină s-a-ntrupat/ Slava strecurată printre ele. Pe cât creşti şi-ntruna te frămânţi/ Pe atât mai limpede transpare/ Că de mirul picurat pe frunţi/ S-a trezit pustia-n sărbătoare. ( Bradul meu).

IONEL ZEANĂ, POET CREŞTIN, ARMÂN.

Ionel Zeană s-a născut la 19 Iulie 1912 în comuna armână Doleani, judeţul Salonic, Macedonia. După terminarea gimnaziului român de la Salonic, a venit în ţară în 1928 şi a absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti. Din 1934, devine membru activ în Mişcarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Este arestat prima dată în 1936, la 6 luni închisoare la Cluj, graţie Congresului studenţesc de la Tg-Mureş. La 1 Decembrie 1938 este arestat din nou şi internat în lagărul de la Miercurea-Ciuc, până-n Aprilie 1940, fiind unul din supravieţuitorii masacrului, “Nopţii Sfântului Bartolomeu” din 22 Septembrie 1939. În noaptea de 14/15 Mai 1948 este arestat de comunişti, la Constanţa şi condamnat la 18 ani muncă silnică. Execută 15 ani. A fost închis la Cluj, Miercurea-Ciuc, Constanţa, Aiud (9 ani), Văcăreşti, Jilava, Noua Culme, Periprava. A fost eliberat la 12 Mai 1963.
Pe cămaşa de nuntă a sufletului său şi-a brodat cu foc confesiunea lirică, într-un jurnal de luptă şi suferinţă, pe răbojul durerii, ca un simbol al credinţei şi nădejdii, ca o Jertfă pentru Hristos, dar şi o mărturie a dragostei de Patrie. Poemul “Golgota românească”, ne oferă un tulburător mesaj creştin, născut din rafinamentul şi sensibilitatea unui artizan al artei cuvântului, dublat şi de dîrzenia unui mare Erou naţionalist.
“ Ieşim ca nişte cârtiţe din hruba/ în care picuri grei de apă cad./ În faţa porţii ne aşteaptă duba/ să ne transporte undeva-n alt iad./ Îngrămădiţi pe coridor de-a valma,/ păşim în gând cu semnul sfintei cruci./ Ne-mproşcă cu ocara şi sudalma,/ Cordoanele de cerberi politruci./ Şi, înşfăcându-ne cu lăcomie,/ ne-nghite duba ca un căpcăun./ În tot oraşu-i linişte pustie,/ în noaptea asta sfântă de Crăciun./ Sub streaşina cu ţurţuri şi cu vată,/ nu mai vibrează glasuri argintii / dintr-o copilărie-ndepărtată,/ răsună-n noi colindele târzii./ Nu-şi mai vesteşte nimeni bucuria/ că s-a născut în noaptea asta Christ./ Doar îngerii îi cântă-n cer solia-/ Crăciun amar, însângerat şi trist./ Copii azi se roagă sub icoane,/ să le aducă Moş Crăciun în zori,/ Mălai în locul pungii cu bomboane/ şi taţii îngropaţi în închisori./ Strivim tăcuţi o lacrimă pe gene,/ ni-i sufletul pustiu şi răvăşit/ asemeni unui cuib cu fulgi şi pene,/ din care rândunelele-au fugit./ În ţară azi dezmăţul şi urgia/ domnesc în numele lui anti-christ./ nu se dezghioacă-n nimeni bucuria/ şi neamul tot e-nsângerat şi trist! (Noapte de Crăciun).

PANTELIMON M. VIZIRESCU, POET MISTIC OLTEAN

Pantelimon Vizirescu s-a născut la 16 August 1903, în satul Brăneţ, judeţul Olt, din evlavioşii părinţi Marin şi Maria. A urmat şcolile în satul natal, în Slatina, Colegiul Naţional din Craiova, Facultatea de Litere în cadrul Universităţii Bucureşti, obţinând licenţa în anul 1929, iar 9 ani mai târziu, în 1938, a obţinut titlul de Doctor în Litere şi Filosofie, cu menţiunea “magna cum laudae”, la aceeaşi Universitate. A debutat în literatură în 1922, la “Universul literar”, condus de Iorga, a colaborat cu Arghezi, iar din 1931, timp de 15 ani a publicat poezie, proză, studii critice şi eseuri în cea mai pestigioasă revistă “Gândirea” condusă de Nichifor Crainic. În 1943, Pan M. Vizirescu a publicat antologia Poezia noastră religioasă. În anul 1945, sub regimul lui Groza, organizaţia de represiune- de inspiraţie bolşevică, împieliţatul “Tribunal al Poporului”, l-a condamnat la muncă silnică pe viaţă. A reuşit să fugă la timp. După peregrinările prin diferite sate, ascunzându-se pe la prieteni şi rude, deodată în ajunul Sfintei Marii, a fost nevoit să părăsească ascunzătoarea din cauza apariţiei unui politruc. Drumurile îi erau închise. Laţul se strângea tot mai tare. Într-o inspiraţie, Maica Domnului îi porunceşte să meargă acasă la el, că Ea îl va ocroti. Şi l-a ocrotit 22 de ani. Drept recunoştinţă poetul i-a închinat Maicii Milosârde, 22 de poeme. La recomandarea lui Zaharia Stancu, a fost primit în 1940, în Uniunea Scriitorilor. Denunţat de un vecin zelos este arestat de securitate în 1967, pentru puţin timp. Sprijinit de Cella Delavrancea şi Şerban Cioculescu publică 3 volume: Poeme (1982); Sunet peste culmi (1985) şi Călătorie de taină (1988). După 1990, a publicat Prinos de lumină şi har, ş. a.
Toată viaţa, harul şi creaţia sa au fost puse în slujba lui Dumnezeu, a Neamului, şi a poeziei de care era permanent bucuros şi mândru; “Experienţa detenţiei şi a prigoanei mi-a revelat această taină a mântuirii prin poezie, a mântuirii prin cuvânt, prin cuvântul rostit…Socotesc o binecuvântare că am venit pe lume în acest Neam, că n-am fost deviat în altă parte. Apartenenţa mea la Neamul daco-român este într-adevăr, o bucurie şi un dar ceresc”.
A urcat la Domnul în anul 2000, la 27 Ianuarie, pe deplin împăcat cu Hristos, cu semenii şi cu sine. Pantelimon Vizirescu a fost un Everest al vieţii, al Gândirii şi Marele Vizir al Poeziei religioase.
“ Adie-n preajmă busuioc şi smirnă/ din împlinirea cerului vestire,/ căzută-n glod, pierduta omenire/ nu Ţi-a primit buchetul de lumină. /Era un staul încălzit de vite/ cuminţi şi bune, cu priviri de nalbă,/ când, din vecie, Noaptea cea mai albă/ s-a revărsat spre frunţile smerite./ Arhanghelii îşi auriră spada/ în blânda stea ce lumina pământul/ şi se-ntrupa din gângureli Cuvântul/ în scutecele Tale ca zăpada. / Pe-un snop de raze-n ieslea cu plăvanii,/ cum n-a fost prunc şi pururi n-o să fie,/ Fecioară Maică, Te-au slăvit, Marie,/ cum Te slăvesc în casa lor ţăranii. “ (Preamărita Marie).

VIRGIL MATEIAŞ, POET CREŞTIN

Virgil Mateiaş s-a născut în 1909, în Făgăraş. Ajunge un reputat avocat cu o solidă temelie moral-creştină. Este un observator nemijlocit şi un făurar de poezie sensibilă. “ Însemnam pe prispa minţii, în fiecare zi, gândul ce mă căuta, apoi, spre a nu fi descoperiţi la percheziţie, îl ascundeam în vers, apoi versul devenea rugăciune”, mărturiseşte poetul.Pentru el poeziile constituie
“o istorie în versuri mai uşor de ascuns de vigilenţa paznicilor, de barbaria perchiziţiilor, de suspiciunea anchetatorilor, şi deci mai lesne de adus acasă. Nu e mai sublimă încântare când omul umilit, singur, înfometat, bătut, împresurat de duhurile răului ce-i stârnesc disperarea, agonia, neantul, sinuciderea, când omul acesta răvăşit îşi mai poate ridica ochii spre cer şi-L strigă pe Dumnezeu. Dintr-o asemenea stare s-au născut aceste versuri. Toate acestea sunt gândurile mele. De ce am făcut versuri? Nici eu nu ştiu.
Vă găsiţi în faţa spovedaniei unui om oarecare, spovedanie făcută în versuri simple, ce m-au ajutat să-mi păstrez echilibrul sufletului şi limpezimea minţii, în timpul umilinţelor din singurătatea lungă şi grea a izolărilor.
Am căutat să mă întâlnesc cu năzuinţele Neamului meu, din a cărui comunitate spirituală nu am ieşit, şi pe care nu am încetat a-l iubi”, se mărturiseşte marele poet făgărăşean.
Ne-am ridicat să punem rânduială/ în ţară, în gândire şi-n cuvânt./ Cum n-am avut hârtie şi cerneală,/ am scris cu sânge-n Cer şi pe pământ. La căpătâiul veacului ce moare,/ ne scuturăm de temniţi şi noroi,/ Cu lanţuri la mâini şi la picioare,/ purtăm şi azi istoria după noi. / E tot mai rău şi-i pretutindeni sânge,/ trădările ne muşcă şi ne frâng./ Când cumpăna durerilor s-o frânge,/ în semn de rugăciune mi le strâng. / Aceste mâni de oase şi ţărână,/ nu-s înger, Doamne, ci om şi cu nevoi./ Coboară-n ţara mea o săptămână, şi-ai să ne laşi să mai grăim şi noi. (Ne-am ridicat, Aprilie 1951, Ocnele Mari, celula 12, izolare).

ANDREI CIURUNGA, VOIEVODUL BASARABEAN AL POEZIEI RELIGIOASE

Andrei Ciurunga şi-a croit albia poeziei, a crezului său naţionalist, printre stâncile de granit ale funebrelor temniţe, cu zâmbetele lor ţuguiate în ţurţurii cu surâs de gheaţă atee. În menirea chemării sale sfinte, a fost ales să curgă lin, cristalin şi continuu ca Nistrul nostru, încărcat de buciumul Doinelor şi focul Baladelor, rânduite ca o cuminecare a biruinţei întru veşnicie.
“ Cuvine-se-n genunchi a ne supune/ acestei Nopţi de-ntoarcere la noi,/ când mâinile-nfloresc în rugăciune/ şi curge-n matcă timpul înapoi. / Visăm podoabe-n pomii ce ne-mbie,/ întindem, goale degetele-n zbor,/ dar brazii noştri s-au făcut sicrie,/ uitarea ninge-n cetinile lor. / Purtăm pe buze spuza ce mai arde/ a unui încă neucis mister,/ învinşii cantă-n lanţuri pe brancarde, învingătorii fumegă spre cer…”

RADU DEMETRESCU GYR, PSALMISTUL DAC , al POEZIEI MARTIRICE

Radu Gyr este chintesenţa Poeziei creştine martirice, a Neamului, încărcat cu o multitudine de simboluri, cu o broderie metafizică a cărei urzeală confirmă rolul credinţei şi al poeziei în drumul lor spre mântuire.
Maniera boierească, morala eroismului, şi a demnităţii, tulburătoarea dimensiune orfeică, exigenţele spirituale ascetice, îi conferă o aură de Sfinx Carpatin, de neegalat.
“ Să mulţumim acestor zile/ şi-acestor nopţi ce ne pătrund/ cu chinul darului fecund/ şi-al răstignirilor fertile. / Să mulţumim acestor ceasuri/ pentru că ard, pentru că dor/ şi că ne cresc pe fierea lor/ cu plâns în ochi, cu vers în glasuri./ Urcă-te, trupule, şi spune/ mai trist, mai `nalt că te ridici/ şi că vrei spin şi vers şi bici,/ decât să pieri în uscăciune./ Urcă-te, suflete, şi cântă/ mai trist, dar mai înalt din glod/ şi spune lumii c-ai dat rod/ din pământeana rană sfântă. (Să mulţumin acestor zile).”

TRAIAN DORZ, POET ISIHAST

Traian Dorz a venit pe lume odată cu Zorii Naşterii Domnului, în agoniseala bunilor gospodari Constantin şi Maria, în zarva şi voioşia colindătorilor, la 25 Decembrie 1914, în cătunul Râturi, comuna Mizieş, judeţul Bihor. Copil sprinten, săritor la nevoie şi ager la minte. Iubea cu pasiune cartea. A epuizat micuţa bibliotecă a şcolii primare, deopotrivă cu cea a învăţătorului său Savu Halbac. A încheiat cele şapte clase primare ca model de elev creştin. A fost premiat de preotul-profesor de Religie cu cartea “Corabia lui Noe”, a părintelui Iosif Trifa, întemeietorul şi conducătorul pământesc al Mişcării spirituale “Oastea Domnului”, mişcare de regenerare moral-religioasă a poporului român în graniţele ortodoxiei străbune.
Darul primit a devenit o carte de căpătâi, o epifanie călăuzitoare pentru toată viaţa, care s-a ridicat înfloritor în Grădina Maicii Domnului.
S-a înscris imediat în “Oastea Domnului”, slujind-o cu tot zelul său de creştin înfocat. Lumina Domnului reflectată din scrierile cărţilor Oastei Domnului care purtau îndeosebi pecetea dragostei părintelui Iosif Trifa, l-a binecuvântat cu harul poeziei. Primile încercări adolescentine destul de reuşite i-au fost publicate în “Lumina Satelor”. În 1934, răspunde chemării părintelui Trifa şi se alătură colaborării într-o vie activitate publicistică şi la redactarea periodicelor: Oastea Domnului, Iisus Biruitorul, Ecoul, Glasul Dreptăţii, Ostaşul Domnului, etc. Tot în această perioadă îi apare şi primul volum de versuri, La Golgota.
După instaurarea regimului comunist, “Oastea Domnului” a fost scoasă în afara legii. În 1959, poetul şi publicistul creştin Traian Dorz a fost arestat şi condamnat 17 ani de muncă silnică pentru lupta sa spirituală. A scris în închisoare, memorizând şi analizînd cele peste 200 de poezii şi aproximativ 100 de titluri de lucrări ce cuprind eseistică religioasă, meditaţii creştine, pledoarii pentru păstrarea credinţei şi multe povestiri pentru copiii de toate vârstele. După relativa libertate, a fost menţinut cu domiciliu forţat şi permanent supravegheat de securitate, interzicându-i-se să scrie. A fost permanent hărţuit, dar niciodată oprit. Opera sa poetică însumează 5 000 de titluri, intensificate şi completate cu alte 7 000 de proverbe versificate, inspirate din înţelepciunea thraco-daco-română. Însăşi numele său Dorz poartă pecetea şi semantica pură a cuvântului dac. Dorz înseamnă=dorinţă trează (permanent trează). El a fost unul dintre cei mai buni şi mai neobosiţi propăvăduitori al frumosului Marianic, al binelui Hristic, al slavei Duhului, al Adevărului Ceresc şi al trezviei Neamului nostru hărăzit cu înţelepciune.
Multe din poeziile sale sunt astăzi colinde cântate de credincioşi intrând definitiv în conştiinţa Neamului său pe care l-a iubit nemăsurat.
Traian Dorz rămâne pentru noi Comoara dacică a Poeziei creştine.

‘’Aici vom rămânea mereu /oricât de-nţelenită-i glia;/ cu-atât cu cât arăm mai greu /va fi mai sfântă bucuria.// Aici vom rămânea crezând /în biruinţa pentru care /ne-au ars strămoşii rând pe rând /s-o ’nalţe mai strălucitoare.//

Aici vom suferi mereu /în locul unde-avem poruncă /să-I dăruim lui Dumnezeu /slujirea-n cea mai aspră muncă. //Şi-aicea vom muri-apărând /un Adevăr şi-o moştenire/ încununate în curând /de-o nesfârşită strălucire.//

Aici, căci chiar pe-acest pământ /dorim să se mai-nalţe-o dată/ pentru Cristos un crezământ /şi-o dragoste adevărată. //Ca să-nviem de-aici mereu /prin noi şi noi urmaşi într-una /arzând în veci lui Dumnezeu /în miile de jertfe — una. // ( Traian Dorz-’Aici vom rămânea mereu )

Slava şi cinstirea lor să ningă peste sufletele noastre harul mulţumirii şi al iubirii!

( Brusturi-Neamţ, decembrie 2010)

Sursa: Basarabia literara

23/12/2010 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: