CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Prof. Ion Coja: Câteva considerente privitoare la problema romanizării Daciei (II)

 

Romanitate etnică şi romanitate lingvistică

Limba latină ca limbă maternă a coloniștilor aduși în Dacia.

 

(Continuarea părţii a I-a a articolului  

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2019/07/25/cateva-considerente-noi-in-problema-romanizarii-daciei-cat-sunt-romanii-de-romani-de-latini-i/)

Mulţi lingvişti, pornind de la celebrul Eutropius, imaginează un scenariu al romanizării Daciei în cadrul căruia rolul şi numărul latinofonilor autentici ar fi fost foarte mic, neînsemnat.

Prin latinofoni autentici s-ar înţelege vorbitorii nativi ai latinei, persoane pentru care limba latină era limbă maternă. Eventual singura limbă pe care o cunoşteau.

Însuşi Iorgu Iordan a lansat comparaţia latinei din Dacia cu engleza din coloniile africane.

Administraţia britanică a dispărut de mult, cu englezi cu tot, dar a rămas limba engleză ca limbă oficială a Nigeriei, de pildă, ţară în care se vorbesc câteva zeci de limbi băştinaşe, dintre care nici una nu reuşeşte să se impună în faţa celorlalte.

Drept care singura şansă pentru nigerieni de a vorbi toţi aceeaşi limbă este să se perpetueze limba foştilor stăpâni.

Aşa au păţit, zicea Iorgu Iordan, şi acele magnas copias decives romani adunaţi ex toto orbe romano: singura lor posibilitate de a se înţelege între ei era să vorbească în latineşte, chiar dacă sau tocmai pentru că fiecare vorbea acasă, în familie, altă limbă decât ceilalţi concitadini.

Cu alte cuvinte, la români, între glotogeneză şi etnogeneză există o mare discordanţă. Da, limba română continuă limba latină, dar la nivelul fiinţei umane românii nu sunt nici pe departe urmaşii romanilor!

Limba latină s-a impus în Dacia fără nici un suport uman, biologic, din partea romanilor, laţiali sau măcar italici…

Această teză, deprimantă pentru cei mai mulţi români, circulă mai puţin în formă scrisă, circulă oral şi face parte din ceea ce s-ar putea numi folclorul academic.

Încercând să apelăm la scris, adică la rigoare, ne trezim în faţa întrebării cum ar fi arătat limba latină din Dacia dacă ea ar fi devenit limba română prin vorbitori alogeni, alogloţi, după o perioadă de câteva generaţii în care latina ar fi fost vorbită numai ca limbă a conversaţiei din afara familiei?

Încercând a răspunde la această întrebare constatăm că ne lipseşte o bună teoretizare a celor două scenarii după care se poate păstra o limbă:

(1)prin vorbitori autentici, a căror limbă maternă este limba respectivă sau

(2)prin vorbitori a căror limbă maternă era alta, limba respectivă, care s-a păstrat, fiind pentru ei abia a doua limbă, deprinsă în afara familiei.

Putem da şi un nume celor două modele, modelul IORDAN şi modelul MAIOR, cu gândul la Petru Maior şi generaţia sa.

Evident, latina imaginată de modelul IORDAN, ca şi engleza din Nigeria sau franceza din Gabon, va fi fost o limbă mult simplificată, redusă la cuvintele şi structurile cele mai curente, mai comune, mai frecvente.

O limbă în care paradigmele se regularizează, dispar excepţiile şi, în general, sunt abandonate (sau uitate ori niciodată cunoscute sau preluate) aşa numitele idiotisme.

E sigur că mulţi, poate chiar cei mai mulţi cives romani au vorbit latina aceasta, precară, bună să te descurci cu ea la cumpărături şi în relaţia cu autorităţile.

La fel cum azi foarte mulţi, poate cei mai mulţi dintre cei ce vorbesc engleza vorbesc o engleză redusă la …«esenţial». Este cu putinţă ca această latină esenţială, cum ar numi-o unii, să fi devenit în timp o limbă romanică?

Şi cum ar arăta o asemenea limbă romanică? Se află cumva această latină la originea limbii noastre? Fireşte, această întrebare este valabilă şi pentru celelalte limbi romanice…

Propunem aşadar să reexaminăm fondul latin cuvînt cu cuvînt, morfem cu morfem, structură cu structură, având mereu în minte, pentru fiecare element latinesc moştenit, grija să decidem, să apreciem – cât de cât obiectiv, dacă acel element e de crezut că ar fi ajuns sau nu la cunoştinţa şi în folosinţa unor alogeni, vorbitori fatalmente precari şi aproximativi al latinei.

Fireşte, hic et nunc, ne vom mărgini la câteva exemple ilustrative pentru exerciţiul propus. De la bun început, facem constatarea, cu valoare de paradox, că vestitele elemente din fondul principal, lexical sau morfologic, nu ne sunt de nici un folos.

Toată lumea, când începe să înveţe o limbă străină, se străduie să deprindă mai întâi cuvintele şi structurile gramaticale cele mai folosite.

Valoare probatorie pentru problema pusă au numai cuvintele rare, periferice, şi structurile gramaticale mai bizare, care ies din regularitatea practicată de orice limbă.

Şi asta pentru că orice nou venit în spaţiul unei limbi ajunge foarte târziu şi, practic, cei mai mulţi niciodată nu ajung să cunoască subtilităţile limbii de adopţiune.

 

 

Imagini pentru colonizarea romană în dacia photos

 

Foto: Daci înfăţişaţi pe Columna lui Traian de la Roma

Avem păstrate din latină în română asemenea «ciudăţenii» ale limbii latine, la a căror cunoaştere e greu de înţeles cum au putut să ajungă nişte vorbitori secundari?

Dacă răspunsul nostru este pozitiv, păstrarea unor veritabile relicve lingvistice nu poate fi explicată decât prin vorbitori primari, vorbitori autentici ai latinei, prin indivizi care s-au născut şi au crescut «întru limba latinească», cum ar fi zis Înalt Prea Sfinţitul Varlaam.

Iată, într-un sumar inventar exemplificator, ilustrativ, cum ar arăta elementele moştenite din latină în română a căror prezenţă în latina vorbită de acei cives romani imaginaţi de Iorgu Iordan pare improbabilă, chiar imposibilă, discreditând astfel modelul IORDAN şi acreditându-l pe celălalt, modelul MAIOR.

Mai întâi, cum spuneam, cuvintele periferice, care au fost periferice în latină şi aşa au rămas şi în română, contrazic modelul IORDAN. Puţini români cunosc, de exemplu, cuvîntul coacin(„cu pete roşietice”) sau cerenţel(nume de plantă) ori chealfăd(„palid, galben”).

La fel, puţini latinofoni chiar dintre cei „mai” nativi vor fi cunoscut cuvintele corespunzătoare coccinus, cerinthe, galbus.

E greu de imaginat cum ar fi ajuns aceste cuvinte să fie cunoscute la nivelul latinei pe care cum s-o numim altfel decât „latina lui Iordan”!… În plus, cuvîntul chealfăd, după Puşcariu, poartă urmele unei pronunţii dialectale osce sau umbrice, graiuri vorbite în vecinătatea originarului Latium.

Asemenea detaliu face şi mai dificil de explicat prezenţa lui galbus în vocabularul unor latinofoni sumari, veniţi în Dacia ex toto orbe romano. Câte mai sunt în română asemenea cuvinte? După unii romanişti, ca Mohl şi Gamilscheg, importante legi fonetice din română au originea în dialecte italice ale latinei, cum ar fi trecerea lui ct, cs la pt, ps.

Ar intra aici şi cuvintele periferice din latină care, târziu, în limba română, ajung să fie mult mai des folosite: cum ar fi a merge, care a ştiut să profite de declinul lui eo, ire.

Fenomenul are loc la câteva secole după ce latina este adoptată de locuitorii Daciei, astfel că devine semnificativ pentru calitatea acestei latine. Probabil că există cercetări privind frecvenţa cuvintelor latineşti, ele ne vor fi de mare folos pentru ieşirea din „impasul iordanian”.

Cuvintele şi formele latineşti neatestate intră toate în această categorie, de componente ale latinei vorbită ca limbă maternă.

Dintre acestea, o menţiune pentru cuvintele de tipul amândoi, pe care Puşcariu îl explica printr-un cuvînt neatestat, dar şi preroman: amendui. Aşadar, un arhaism în latină, rar folosit…

Cuvîntul a adăsta, rar şi periferic în română, este atestat în latină, dar abia într-un text din sec. al VI-lea. Dicţionarul lui G.Guţu nu înregistrează nici un adastare.

Prezenţa sa în limba română dovedeşte că a existat în latina danubiană din sec.III, având mereu acelaşi statut, de cuvînt rar folosit, necunoscut multora dintre latinofoni. Să amintesc şi cuvîntul levir, „cumnat, frate al soţului”, care a dispărut din toate limbile romanice.

A fost folosit de români o vreme, apoi abandonat. De pe urma lui avem toponimul Lereşti şi numele Lerescu. A fost identificat însă în graiul românesc vorbit şi azi de catolicii din Moldova, acei impropriu numiţi ceangăi, care şi azi zic ler cumnatului din partea unei surori mai mari: ler-meu, ler-tu, ler-su. Acest ler-tu ne aduce aminte de substantivele care numesc grade de rudenie, reunite în seria cunoscută frate-tu, mamă-ta, tată-tu, soru-ta, noru-ta, fie-ta etc.

Remacabile în mod deosebit sunt soru- şi noru-, forme care conservă în mod excepţional formele aberante nurus şi soror, substantive atât de …feminine şi totuşi cu aspect atât de masculin.

Toate limbile romanice au corectat această aberaţie, româna a reuşit să o conserve, inclusiv pluralul surori. Tot în acest grup de cuvinte extrem de distinct sunt păstrate formele adjectivale tu şi su, descendente direct din tuus şi suus: frate-tu, taică-su. La fel tătâne, viu numai în româna familiară, aşa cum era şi latinescul tata, tatanis.

Dar cel mai semnificativ este că s-au păstrat ambele forme, şi tata, şi tatanis, neatinse de simpficatoarea reducere a declinării imparisilabice.

Semn în plus că, la acest nivel, al vieţii de familie, româna continuă fără nici un hiatus latina, ca limbă maternă. Cu aceeaşi valoare sunt toate cuvintele din limbajul infantil moştenite din latină, de tipul coca, cocuţă, cocon, papă etc.

Mai mult, aceste vocabule infantile sunt atât de puternice în mentalul latinofonilor danubieni, încât ele se impun în faţa cuvintelor neutre precum pater sau mater, care dispar în favoarea colocvialelor tata şi mama, adică dispar în favoarea cuvintelor deprinse la cea mai fragedă vârstă.

Formele tată şi tătâne se adaugă altora similare: lumen,luminis din care avem lume şi lumină, hospes, hospitis, respectiv oaspe şi oaspete, sau judex, judicis – jude, judeci, judeţ.

Ai impresia că, dinaintea tendinţei de nivelare a flexiunii, prin renunţarea la declinarea imparisilabică, vorbitorii latinei danubiene nu se îndurau să renunţe la una dintre forme şi atunci, pentru a le păstra, le-au dat la fiecare un statut nou: de cuvinte propriu zise, deosebite unul de celălalt.

O formă de ataşament greu de înţeles la vorbitori recenţi ai latinei… Aici ar intra şi categoria de cuvinte derivate asupra cărora nu ştim să decidem: sunt derivate încă din latină sau mai târziu, în daco-română s-au fost derivat?

Dacă franţuzescul dé este clar că nu derivă din doigt, ci din latinescul digitalis, în română degetar poate fi considerat fie urmaşul latinescul digitalis, fie derivat în română de la deget. În aceeaşi situaţie sunt şi cepar, apar, lucrător, lăudător etc.

Existenţa acestor cuvinte face mai explicită dificultatea de a decide că latina şi româna sunt două limbi diferite. Aprofundarea problemei îţi produce tot mai net sentimentul că cele două limbi sunt greu de separat ca entităţi distincte.

Printre arhaismele latineşti păstrate în română să-l amintim şi pe lăut din lautum, păstrat în română, dar înlocuit în latina curentă prin forma regulată lavatum. Iarăşi, foarte puţin probabil ca acest lautum, incomod şi pentru latinofoni, să ajungă în latina second hand a unor latinofoni, cum bine le-am zis, secundari.

Alt arhaism este n din ninge, păstrat în română alături de nea, din nix,nivis, forma cea mai circulată.

Revizuirea din această perspectivă a lexicului latinesc moştenit de limba română, dar şi de celelalte limbi romanice, se impune. Şi aşa cum considerăm că anumite cuvinte, prin sensul lor, precum soare, om, cer, stele, cap, inimă , sunt prea importante ca să fie împrumutate, vom spune că altele, moştenite, că sunt prea periferice, prea rar folosite ca să se fi păstrat prin vorbitori superficiali, de azi pe mâine, ai latinei.

Morfologia ne oferă argumente şi mai convingătoare. Bunăoară ezitarea vorbitorilor români între conjugarea a II-a şi a III-a (vezi a place şi a făcea) au avut-o şi romanii.

E de imaginat că acele magnas copias au putut învăţa să conjuge latineşte după modelul Iordan, având tendinţa să regularizeze toate paradigmele după modelul cel mai comun. Dar de la cine să înveţe să confunde anumite paradigme şi să nu le regularizeze nici până azi?! Cum puteau împrumuta deprinderea de a greşi, de a ezita?!

Ca principiu, se impune comparaţia între limbile romanice, pentru a vedea în ce măsură fiecare a regularizat morfologia moştenită din latină.

Căci, raportată la limba latină, fiecare limbă romanică este imaginea calităţii limbii latine vorbite de cei care au adus-o în provincia respectivă. Este implicit imaginea raportului dintre latinofonii autentici, nativi, şi cei de strânsură, recenţi şi aproximativi.

Morfologia verbului ne oferă şi seria de verbe de tipul mă îndoi–mă îndoiesc. A existat şi în latină, tot aşa, mai la periferia sistemului. Vezi opoziţia albeo-albesco, caneo-canesco, rubeo-rubesco etc.

A dispărut în majoritatea limbilor romanice. E greu de imaginat că s-ar fi păstrat în latina lui Iorgu. Românii au moştenit-o: zece se împarte la doi şi sâmbata se împărţeşte pentru morţi.

Intră aici şi participiile înflorit-înflorat, adeverit-adevărat, curăţit-curăţat, datorită-datorată, îngrijit-îngrijat forme ale unor verbe derivate, derivarea ducând la obţinerea unor verbe de conj.I sau a IV-a.

Uneori se ajunge la două derivate, unul de o conjugare, altul de cealaltă, între cele două verbe înregistrându-se tendinţa de a se diferenţia semantic. Faptul că în latină avem un adumbrare, iar în română un adumbrire, ar însemna că, de fapt, în acest punct, latina şi româna alcătuiesc un tot, o entitate din care separăm în mod artificial două componente, cea latinească şi cea românească.

Perechea îngriji-îngrijat ne arată cât de activă este în continuare această ingenioasă „găselniţă” din latina de odinioară.

Latinii au avut perechile de substantive de felul lui lupus-lupa sau ursus-ursa, absolut fireşti. Ciudată este perechea animus-anima, celebra, căci nu prea poate fi vorba, logic vorbind, de o opoziţie masculin-feminin la semnificaţii ce ţin de domeniul inanimatului. Modelul animus-anima a fost păstrat însă de latina danubiană, ba chiar a fost dezvoltat prin perechile, atât de bizare, joc-joacă, bob-boabă, fapt-faptă, nod-noadă, floc-floacă, lăsat-lăsată(lăsatul secului şi lăsata din bătrâni).

Opoziţia animus – anima constituie un moment de graţie, de inspiraţie a nomothetului latin. A curs multă cerneală pentru a se comenta această subtilă distincţie, atât de filosofică, de metafizică!

De această ispravă a limbii latine se apropie oareşicât româna prin opoziţia joc – joacă. Vezi volumul de versuri Joaca jocului al lui Ion Gheorghe.

Amintesc că în latină dies era când masculin, când feminin. Cf. pluvius dies sau dies illa. Îi întreb pe colegii romanişti în ce măsură procedeul a fost perpetuat şi în celelalte limbi romanice. Italiana se pare că nu l-a abandonat. Dar numai româna l-a dezvoltat, aplicându-l şi la cuvinte nelatineşti: cojoc-cojoacă, moc-moacă.

După părerea mea şi a altor colegi, popă este latinesc, vine din popa, popae. Nu avea de ce să diftongheze, cum zic unii că ar fi fost obligatoriu dacă era moştenit, căci ar fi sunat poapă şi ar fi încetat să mai fie un substantiv masculin.

S-a păstrat alături de preot, din presbiter. Opoziţia semantică dintre cele două cuvinte este bine cunoscută: popă este numele ipostazei mai lumeşti, preot este încărcat de tot respectul cuvenit. Vezi Preoţi cu crucea-n frunte, unde substituirea cu popă ar fi cel puţin amuzantă, ca efect.

Această subtilă diferenţiere semantică funcţiona şi în latină sau, în orice caz, de acolo se trage, căci popa din latină era „sacrificator al animalelor de jertfă(care pregătea focul, vinul, sarea etc. şi înjungia victima)”. E de bănuit că acei popa nu aveau nici o greaţă să se înfrupte din ceea ce sacrificau în cinstea zeităţilor păgâne.

De unde latina s-a ales cu expresia popae venter, întru totul aidoma celei româneşti: foale sau pântece ori burtă de popă! Nu de preot!

Aşadar considerăm relevantă nu atât păstrarea celor două cuvinte latineşti, cât păstrarea distanţei conotative care limita sinonimia lor. Această distanţă face ca limba română să derive un singur feminin: soţia popii se numeşte coana preoteasă…

În termeni asemănători putem comenta şi dispariţia din română a lui et. Semnificantul et a fost abandonat, dar forma substanţei conţinutului, combinaţia celor două sensuri, de conjuncţie şi de adverb, s-a păstrat în română. Cumva numai în română?(Vezi timeo Danaos et dona ferentes – mă tem de greci şi când fac daruri…)

A dispărut, la fel, din latina dunăreană şi frumentum, frumenta, dar structura sa semantică s-a păstrat, transferată la grâu, grâne. Cu alte cuvinte, păstrăm din latină nu numai combinaţia de sunete, ci şi structuri semantice cu totul atipice, neobişnuite, care transced schema simplă a relaţiei semiotice dintre formele flexionare.

Căci a avea un sens referenţial la singular, şi cu totul alt sens referenţial la plural este un artificiu greu de deprins şi de memorat de vorbitori pârîţi ai acelei limbi!

Limba română are o particularitate deosebit de interesantă: substantivele cu două sau trei forme de plural, forme care corespund unor sensuri diferite: cap-capi, capete, capuri, cot-coţi, coate, coturi, vis-vise,visuri, nivel-nivele, niveluri etc.

Latina avea şi ea ceva asemănător: locus-loci, loca, jocus-joci, joca. Nu mi-e clar dacă se diferenţiau semantic aceste forme diferite de plural.

Lista de dovezi, produsă de morfologia limbii române, cu privire la calitatea excelentă de vorbitori ai limbii latine a acelor cives romani din care ne tragem, poate fi continuată de oricare dintre colegii de faţă.

Chiar mai bine decât ar face-o subsemnatul. Cum ar fi păstrarea practic numai în română a neutrului şi a vocativului latin!

Mai adaug şi din sintaxă un exemplu: păstrarea numai în română a distincţiei, atât de subtile, dintre completiva directă introdusă prin quod – spune că vine şi completiva introdusă prin ut, vreau să vină, subtilitate care a fost insurmontabilă pentru latinoforii (sic: latinoforii!) din celelalte provincii.

În sfârşit, mai semnalez un capitol puţin cercetat: păstrarea din latină, din mentalul roman, a unor atitudini, a unor obsesii, a unor predispoziţii de care dau seama anumite elemente şi structuri lingvistice. Am semnalat cândva substantivarea selectivă, numai a unor anumite adjective, cele care denumesc defecte umane: cutare este un leneş, leneşul de Vasile.

Nu putem spune harnicul de Vasile sau eşti un harnic. Procedeul este practicat şi de celelalte limbi romanice, deci avem de-a face cu „ceva” moştenit din latină, ceva însă de natură imaterială, adică nu de natură sonoră, fonică, propriu zis semiotică. Mai ales că substantivarea adjectivelor se face prin articol, iar latina nu avea articol.

Deci nu ni s-a transmis o anumită regulă de articulare, ci alt „ceva”.

Nu ne este uşor să definim acest „ceva”, dar ne este uşor să decidem că acest ceva era greu de sesizat şi de moştenit în afara limbii materne.

Alexandru Graur a pus acest procedeu în legătură cu, vestită în antichitate, maliţiozitatea specific latină, înclinarea spre sarcasm şi satiră.

Fiecare limbă, aidoma persoanelor care o vorbesc, are obsesii, acoperă o anumită arie a realităţii cu exces de semne, de detalii, raportându-se cât poate de des la acel domeniu, făcând chiar reper specific dintr-însul. Noica, pe urmele lui Mircea Vulcănescu, a semnalat şi analizat „obsesia” limbii române pentru a fi, pentru Existenţă, pentru Fiinţă. Cu consecinţe lingvistice vădite.

Când Iorgu Iordan, în „România literară”, a luat în răspăr speculaţiile lui Noica, acesta i-a răspuns cerându-i marelui lingvist să indice care altă limbă îl foloseşte pe a fi ca auxiliar pentru a fi: o fi fost, n-a fost să fie, va fi fiind, era să fie etc.

Ani în urmă, la cursul special, am discutat cu studenţii vreme de un semestru despre obsesia limbii române pentru unu, cuvînt şi concept atât de important în filosofie, şi care a dezvoltat la români o familie bogată de derivate şi compuse, a devenit şi morfem, intră într-o mulţime de locuţiuni şi expresii etc.

Mai mult, ideea de unu este obsedantă atât pentru omul de rând, prin exerciţiul limbii române, cât şi pentru românii exponenţiali, dacă le pot spune aşa unora ca Eminescu sau Brâncuşi, români capabili să sublimeze aceste obsesii, să le proiecteze în absolut. Opera lor este marcată de aceeaşi obsesie pentru unu! Citez:

„Căci-i împrăştiu şi-i adun

Le măsur vieţi cu luna

De nasc şi mor în sfîntul Un

În care toate-s una.

Aşadar Sfîntul Un în care toate-s una… (Am citat din Eminescu, dintr-o variantă a Luceafărului.)

Avem toate motivele să considerăm că moştenim de la latini această obsesie.(Desigur, termenul obsesie nu este cel mai potrivit.) Latina are şi ea o frumoasă şi interesantă familie de cuvinte şi locuţiuni care roiesc în jurul lui unus.

Unul dintre ele fiind cuvîntul universum, echivalent al grecescului cosmos, cu diferenţa că universum este o creaţie a limbii latine, iar cosmos este termen inventat, de un filosof.

Dar dacă noi, lingviştii, remarcăm cu oarece întârziere această caracteristică a celor două limbi, dintre care una ne este limbă maternă, iar pe cealaltă o studiem de o viaţă, este uşor de imaginat că moştenirea acestei obsesii se putea produce numai inconştient, la un nivel subliminal, prin vorbitori nativi ai latinei, vorbitori al căror număr nu va fi fost deloc neglijabil, ci dimpotrivă, preponderent! Iar faptul că această obsesie din latină nu s-a prea transmis şi altor limbi romanice – cum ar fi franceza, sporeşte motivele noastre de a respinge ipoteza fostului dumneavoastră director tutelar.

Cu siguranţă, Shakespeare nu poate fi „tradus” în engleza vorbită în Nigeria…. (În paranteză fie spus, engleza, aşa precară cum este în Nigeria, nu a supravieţuit în mod spontan, natural, ci cu sprijinul unor instituţii care nu au existat în Dacia: guvernul, care a luat o serie de decizii în sprijinul englezei, şcoală şi mass media, inclusiv radio şi TV în limba engleză etc.

Comparaţia propusă de Iorgu Iordan cade aşadar şi fără demonstraţia noastră, dar trebuie să-i fim recunoscători profesorului nostru Iorgu Iordan că ne-a stârnit astfel, semnalându-ne o problemă interesantă: posibilitatea ca o limbă, în cazul nostru latina, să supravieţuiască prin vorbitori alogeni, adică prin vorbitorii altor limbi…

Evident, asemenea vorbitori precari ai latinei au existat în Dacia, este greu să ne imaginăm că nu.

Problema care se pune este a raportului numeric dintre aceştia şi vorbitorii autentici. Evaluarea nu va putea fi decât relativă, prin raportarea limbilor romanice la latină şi între ele…

E foarte probabil să ajungem la constatarea că romanizarea, ca orice lucru omenesc, a fost efectuată cu intensitate diferită de la o provincie la alta. În Dacia acest proces a avut o intensitate care ne îndreptăţeşte să conchidem că nu există nici o discordanţă între ontogeneza românilor şi glotogeneză.

…Ne lipseşte, cum spuneam, o teorie bine articulată a conceptului de limbă maternă, limba în care ai învăţat să gândeşti, ai învăţat să fii om! Oamenii de rând, deci cei mai mulţi, nu cunosc decât o singură limbă, cea maternă.

Care dintre ei ajung să mai înveţe una, nici vorbă să o stăpânească ca pe graiul părintesc, graiul matern, cel transmis din tată în fiu… Limba maternă ne este atât de intrinsec a noastră, încât numai în limba maternă visezi!

Te poţi visa vorbind altă limbă, dar visul acela ţi se povesteşte în limba nativă, cea din născare auzită în preajmă-ţi, limba care te-a făcut om, din neom, contribuţia graiului fiind decisivă în achiziţionarea raţiunii, a spiritului, a umanitaţii. Şi orice om, când vorbeşte în somn, numai în limba părinţilor săi vorbeşte.

Nimeni, oricât de poliglot ar fi, nu ajunge să mai stăpânească o limbă la fel de bine ca pe limba maternă. Nu poţi face teoria limbii ca lumea decât aplicând-o la limba maternă. Şi asta pentru că – ar spune Eminescu – nu noi stăpânim limba maternă, ci ea ne stăpâneşte şi ne este stăpân în perpetuitate.

Şi, de regulă, nimeni nu este slugă la doi stăpâni, vorba lui Goldoni… Emil Cioran, care ajunsese cel mai dibaci manipulant al limbii franceze, când Dumnezeu l-a pedepsit cu un Altzheimer de toată frumuseţea, de nu mai ştia ce vorbeşte, vorbea numai pe româneşte. Dumnezeu însuşi a putut să-i ia minţile, să-i ia şi franceza, şi engleza sau nemţeasca pe care le ştia foarte bine, dar n-a putut să-i ia şi limba maternă, cea de la coana preoteasă învăţată.

Pentru limba maternă nu există dezvăţ!

Închei prin a mă mira – nu ca prostul! Omul este singura fiinţă care se miră! La fel mă mir şi eu, omeneşte şi riscând să păcătuiesc, mă mir de Domnul nostru Iisus, pe cruce, ale cărui ultime cuvinte rostite s-au fost în limba aramaică!

După mintea mea şi după toată teoria şi practica psiho-lingvisticii, într-un moment ca acela Iisus, şi oricare alt om, nu putea a se rosti decât în limba părinţilor săi… Eli, Eli, lama sabachtani?! (https://ioncoja.ro/care-a-fost-limba-materna-a-colonistilor-adusi-in-dacia/)

25/07/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Prof. Ion Coja: Câteva considerente noi în problema romanizării Daciei – Cât de romani, latini, sunt românii? (I)

 

 

 

Imagini pentru columna traiana photos

 

 

În ce măsură Limba latină de la baza fiecărei limbi romanice,  a fost limba maternă a celor care a răsădit limba latină în provinciile Imperiului Roman?

Putem spune că  limba română „stă” foarte bine: a fost neîntrerupt limba maternă a celor care au vorbit-o în Dacia.

Această concluzia rezultă din analiza lingvistică direcționată să identifice caracteristicile păstrate de folosirea neîntreruptă ca limbă maternă a unui idiom.

În cazul de față, idiomul latin!

Ne arogăm meritul de a fi introdus în discuție această întrebare: ce caractristici ale limbii latine păstrate în limbile romanice ar putea dovedi că latina a fost limba maternă a celor care au transplantat-o în toate colțurile imperiului?

 Prof. univ.dr. Ion Coja

 

 

 

 

Imagini pentru columna traiana photos

Foto: Daci reprezentaţi pe Columna lui Traian de la Roma

 

 
 
Cât sunt românii de romani, de latini?
 
Câteva considerente noi în problema romanizării Daciei

În legătură cu romanitatea românească, a apărut, mai aproape de zilele noastre, ideea că românii or fi vorbind ei, aşa cum pretind, o limbă romanică, dar asta nu demonstrează şi romanitatea lor etnică, biologică, rasială.

Adică românii nu sunt decât urmaşii unor daci sau traci romanizaţi, care au învăţat deci latineşte, şi-au abandonat propria limbă şi au devenit civis romanus numai cu numele, nu şi cu fiinţa, cea de neschimbat! [Cf. Arpad Balogh, Histoire démithifiée (sic!) de la Roumanie, Paris, 1979: “il ne peut s’agir que d’une continuité linguistique et non raciale“…]

Trebuie spus însă că autorii care susţin asemenea teză, maghiari sau nu, nu sunt cu toţii mânaţi de aceleaşi sentimente antiromâneşti. În mare, ei pun în acelaşi fel problema romanităţii şi la ceilalţi romanici, la celelalte limbi romanice, imaginând procesul romanizării provinciilor în termeni asemănători pentru întreagă Romania.

Aceşti termeni sunt net diferiţi de ceea ce îşi închipuiau primii cercetători ai romanităţii, naivi care crezuseră nestrămutat într-un exod de colonişti romani, purtători în lume ai latinităţii.

O asemenea desfăşurare a evenimentelor se consideră azi că intră în contradicţie cu datele istorice şi îndeosebi cu o logică elementară, care se îndoieşte de capacitatea italicilor de a susţine răspândirea limbii latine printr-o expansiune demografică pe măsură.

Cu atât mai puţin ar fi avut această capacitate populaţia din Latium, o mână de oameni în comparaţie cu cei care, la începutul secolului al II-lea al erei noastre, erau cuprinşi între hotarele Imperiului Roman şi vorbeau, de bine de rău, latineşte.

Pe scurt, răspândirea limbii latine “nu a rezultat din deplasarea masivă a unor populaţii romane în provincii, ci din învăţarea de către provinciali a limbii latine” (I. Fischer, Latina dunăreană, Bucureşti, 1985, p. 14).

Acelaşi autor, exprimând un consens azi unanim printre romanişti, precizează că “pe urmele administraţiei şi armatei romane, limba latină s-a răspândit în noile provincii.

Populaţiile cucerite au adoptat-o, ca a doua limbă mai întâi, şi, într-o a doua fază (care n-a mai cuprins întreg teritoriul imperiului) i-au acordat rolul principal în comunicare, părăsindu-şi, încetul cu încetul, limba originară, devenită pentru o bucată de vreme mijloc de înţelegere al unor comunităţi restrânse (locale sau familiale)”.

Încă mai categoric şi mai tranşant este I.I. Russu, considerând că “româna este rezultatul transplantării limbii latine rustice în gura unor populaţii provinciale ce vorbiseră un idiom indo-european unitar”.  

“În sfârşit – adaugă acelaşi I. Fischer, cu referinţă la procesul romanizării în general – se poate imagina că membrii diverselor triburi ale aceleiaşi provincii, ale căror graiuri puteau fi puternic diferenţiate, foloseau cu precădere latina pentru a se înţelege între ei.”

Întâmplări moderne ar fi de natură să ne dea o idee mai clară asupra procesului de romanizare. Se trimite astfel la o observaţie făcută de Antoine Meillet, în timpul primul război mondial, asupra comportamentului lingvistic al unor prizonieri germani în Franţa: întrucât aceştia nu vorbeau germana literară, ci numai graiul dialectal de acasă, se aflau în situaţia de a nu se putea înţelege între ei vorbind nemţeşte.

Paradoxul situaţiei îl constituie faptul că, după o şedere de câteva luni în lagărul de prizonieri, aceşti soldaţi germani au învăţat ceva franţuzeşte, ajungând să se înţeleagă între ei mai bine în franceză decât în… germană!

Noi înşine avem cunoştinţă de o altă analogie, propusă de unul dintre cei mai respectabili romanişti, Iorgu Iordan, după care, în provincii, latina s-ar fi aflat în situaţia în care engleza şi franceza continuă să funcţioneze şi azi ca limbi oficiale şi de circulaţie propriu-zisă în fostele colonii, deci după încetarea administraţiei engleze ori franceze şi fără sprijinul unor anglo ori franco-foni nativi, deoarece în conglomeratul de limbi tribale dintre care nici una nu reuşeşte să se impună faţă de celelalte, singura limbă în care aceste triburi se pot înţelege între ele este limba fostei administraţii coloniale.

Deci aşa ar sta lucrurile şi pentru Dacia antică, unde coloniştii veniţi “ex toto orbe romano”, fiecare vorbind o altă limbă maternă, împreună cu autohtonii care nici ei nu vorbeau latineşte, s-au putut înţelege între ei vorbind o limbă care nu aparţinea nici unora propriu-zis: limba latină, care a funcţionat aşadar în provinciile Imperiului roman ca limbă “a tuturor şi a nimănui” propriu-zis.

Acest scenariu poate să pară convingător, dar pentru noi el intră în contradicţie cu alte afirmaţii ale celor ce cred în el.

Astfel, nu mai departe I. Fischer, adăugând că “limba latină a autohtonilor s-a perfecţionat permanent, abandonându-se treptat deprinderile provinciale de pronunţare (“accentul”), “greşelile” gramaticale provenite din bilingvism, folosirea “incorectă” a cuvintelor şi chiar unele cuvinte provinciale (evident nu cele denumind realităţi strict locale)” ne atrage atenţia, involuntar, asupra unei lacune generale: nu ni se spune cum anume s-a perfecţionat această limbă a autohtonilor, care a fost suportul material (uman, instituţional sau de altă natură) al normei literare, al modelului de limbă latină după care s-au “perfecţionat” autohtonii şi ceilalţi, veniţi din alte provincii.

La fel cum nici I.I. Russu nu ne lămureşte ce ar putea, practic, să însemne “transplantarea” limbii latine în “gura” populaţiei autohtone: cum şi, mai ales, prin cine s-a făcut această transplantare?

Cu un accent mai mare pus fie pe elementul autohton, fie pe imigraţia din toate colţurile imperiului, ceea ce e comun în ultima vreme tuturor scenariilor imaginate cu privire la romanizarea provinciilor, şi în special a Daciei, este convingerea că la acest proces a participat un număr extrem de mic, neglijabil, de latinofoni autentici, italici sau romani propriu-zişi.

Care este adevărul?

Greu de reconstituit apartenenţa etnică a celor ce au participat la colonizarea Daciei, când informaţia explicită se rezumă la două-trei vorbe aruncate de Eutropius, cuvinte care nici pe departe nu au fost concepute astfel încât să poată răspunde clar la întrebările, nenumărate, pe care istoriografia modernă şi le pune în legătură cu evenimentele relatate de obscurul și expeditivul cronicar antic!

Dacă ne punem în mod serios problema apartenenţei etnice a celor ce au colonizat Dacia, atunci, înainte de orice, avem a ne lămuri câteva chestiuni preliminare, hotărîtoare în formularea unui răspuns concordant cu datele certe, certificabile ale problemei: realitatea lingvistică, aspectul limbii române ca descendentă a latinei.

Este singura realitate certă de la care putem porni!

Astfel, ar fi să ne întrebăm mai întâi în ce măsură cauzele şi motivaţiile războaielor dacice, susţinute de Traian, se regăsesc în evenimentele ce au urmat încheierii acestor războaie.

Anume, ce a urmat? În principal trei mari evenimente, “întâmplări”: deposedarea Daciei de fabulosul ei tezaur, transformarea Daciei în provincie romană şi colonizarea ei cu cives romani.

Ne putem întreba în ce măsură aceste evenimente reprezintă un scop urmărit de imperialitatea romană?

Aşadar, în legătură cu ceea ce ne interesează pe noi, în ce măsură colonizarea Daciei a constituit un obiectiv politic, unul din motivele care au determinat Roma să se angajeze în războaiele cu dacii?

Fireşte, îi vom lăsa în primul rând pe istorici să răspundă la această întrebare. Noi ne vom mărgini să vedem în ce fel răspunsurile posibile s-ar lega de chestiunea pusă mai sus în discuţie.

Aşadar, dacă vom constata că romanii, pornind războiul cu dacii, au avut în vedere viitoarea provincie Dacia ca un spaţiu propice unei masive colonizări, asta ce va putea să însemne altceva decât interesul roman de a rezolva astfel, prin colonizarea Daciei, o problemă demografică internă, un excedent de populaţie ivit. Ivit unde? 

Aceasta este întrebarea cheie! Căci de acolo de unde s-a ivit această problemă demografică, acest excedent demografic, e de bănuit că au provenit cei mai mulți din mulțimea – magnas copias – de coloniști aduși în Dacia!

Dacă vom ajunge la concluzia că romanii au făcut un scop din colonizarea Daciei, că vor fi avut de rezolvat astfel o problemă demografică, apoi cel mai probabil e că această problemă se ivise în metropolă, afecta metropola cât de cât, Italia și, cel mai probabil, Roma.

Aşadar, dacă e să vedem în evenimentele ce s-au succedat în Dacia, începând cu angajarea Romei în război şi sfârşind cu masiva colonizare a Daciei, dacă e să vedem în acestea realizarea punct cu punct a unei strategii social-politice a Romei, dacă e să constatăm că nu a fost rodul întâmplării, ci al unui scop bine urmărit, că aducerea unui mare număr de cetăţeni romani în Dacia a fost unul din motivele propriu-zise ale războaielor dacice, atunci, în ordinea logică a lucrurilor, ar fi că în felul acesta Roma a încercat să rezolve o problemă socială, aceea a unui excedent demografic, iar că o asemenea problemă putea să determine politica Romei, angajarea sa în acţiuni militare, numai în măsura în care această chestiune afecta propriu-zis metropola.

E greu de imaginat – în ipoteza de mai sus – să fi pornit Traian la război în Dacia pentru a rezolva un excedent demografic apărut în nordul Africii, bunăoară!…

A existat o asemenea problemă la Roma în epoca premergătoare acţiunii militare împotriva Daciei?

Ar trebui să lăsăm istoricilor să dea un răspuns competent acestor întrebări, nutrind speranţa că ele le vor fi stârnit interesul. După cunoştinţele noastre, n-ar fi exclus să se ajungă la o concluzie pozitivă faţă de întrebarea ce ne-o punem.

Anume că unul dintre țelurile războaielor dacice a fost să ofere o soluție unei probleme demografice majore. Emitem această ipoteză pe temeiul următoarelor considerente:

Devenind „stăpâna lumii”, a lumii mediteraneene în orice caz, Roma a dobândit controlul unor surse de aprovizionare impresionante.

Grâul din Siria, vestit încă din antichitate, cum vestit este și azi, ajungea la Roma la un preț care curând a făcut ineficientă exploatarea agricolă de acasă, din sudul Italiei îndeosebi. Latifundiile deținute de romani nu mai erau rentabile.

S-a ajuns la situația că tot mai mulți dintre marii proprietari au renunțat la agricultură și și-au permis luxul de a lăsa nelucrat pământul, transformându-l astfel în teren de vânătoare! (sic!)

Fenomenul este cunoscut datorită lui Pliniu cel Bătrân, care a criticat și a deplâns acest comportament iresponsabil al latifundiarilor: “latifundiile au dus la pieirea Italiei” (latifundia perdiderunt Italiam)…

Ca urmare, mulți țărani din Italia nu au mai avut din ce să-și câștige existența! Nu au murit de foame, deoarece aveau cetățenie romană! Detaliu esențial!

Erau fiecare civis romanus, ceea ce le asigura o asistență socială din partea Romei, a statului roman, care se obligase prin lege să-și întrețină cetățenii în asemenea situații! Efectul a fost o afluență tot mai mare de italici la Roma!…

Despre această suprapopulare a Romei avem mai multe dovezi, cea mai spectaculoasă fiind cea rămasă de la poetul Horatius. Într-una din poeziile sale satirice, Horațiu își îndeamnă concetățenii romani ca atunci când pleacă de acasă să fie precauți și să bată în poartă!(!)

Deci nu când intră, ci când părăsesc incinta să bată în poartă!… Altminteri, exista riscul ca poarta casei, care se deschidea spre exterior, deschizând-o, să lovească pe unul dintre cei care sprijineau zidurile Romei din lipsă de vreo ocupație. Iar indivizii în cauză erau cunoscuți de toată lumea ce scandal făceau când cineva îi deranja în felul acesta!

Soluția imaginată de poet: bateți în poartă când vreți să ieșiți din casă…

Erau pline ulițele Romei de astfel de indivizi care aglomeraseră Roma în ultimii ani, se plânge poetul, cu 150 de ani înainte de războaiele din Dacia!… Timp în care este de crezut că suprapopularea Romei a crescut, nu a scăzut!…

Sunt mai multe consemnări ale faptului că după cucerirea Daciei a urmat o colonizare intensă, cu un mare număr de cives romani.

Pentru ca numărul lor să fie cât mai mare s-a lansat formula „magică” Dacia Felix!…

Colonizarea Daciei va fi fost, în principiu, deschisă tuturor, ex toto orbe romano! În fapt, avem motive să credem că numărul cel mai mare de coloniști au venit din Italia, din Sudul Italiei mai ales!

În acest sens pledează în primul rând calitatea limbii române, care se dovedește că are la bază o limbă latină ai cărei purtători o vorbeau perfect! O vorbeau impecabil pentru că le era limba maternă! Dovezile arheologice susțin și ele că în Dacia opera de colonizare a fost de o intensitate fără egal în tot imperiul roman!

De ce numai Dacia a fost prezentată cu acest atribut, Dacia Felix? De ce nu ne-a rămas o Galia Felix sau o Hispania Felix?

Pentru că, foarte probabil, aceste provincii nu au fost ținta unei colonizări intensive, ci romanizarea s-a produs în alt fel, cu alte mijloace și într-un răstimp incomparabil mai mare!

În cercetarea vastului și complexului fenomen numit romanizare, trebuie să avem în vedere și detaliul semnalat mai sus: statutul de civis romanus!… Era teribil de atrăgător! De dragul acestui statut făcea, merita să înveți limba unor cuceritori atât de corecți,de generoși, care îți ofereau posibilitatea de a deveni egalul lor!

Opera de colonizare efectuată de romani, precum se ştie, a fost, spre deosebire de cea a grecilor, susţinută în primul rând prin agricultori, deseori soldaţi-agricultori  .

Cucerirea Daciei, a fabuloasei Dacii, nu oferea oare o soluţie şi pentru aceşti ţărani sud-italici, a căror rusticitate o regăsim atât de bine conservată în caracterul rustic, ţărănesc al latinei de la baza limbii române?

Lăsăm pe alţii, mai pricepuţi, să dea un răspuns acestor întrebări şi mai ales în chestiunea originii celor ce au colonizat Dacia, aducând aici limba latină şi implantând-o pentru totdeauna. Ceea ce noi ne-am pricepe propriu-zis să facem ar fi să vedem ce răspuns ne sugerează situaţia lingvistică în care ne aflăm.

Să vedem deci care ar fi realitatea, astăzi pipăibilă, de care se cuvine să ţină seama istoricii atunci când, studiind chestiunea propusă, vor avea de ales între mai multe ipoteze.

Căci, fireşte, o ipoteză a istoricului, care nu rimează cu realitatea lingvistică, nu face nici două parale!

Aşadar, ne spune oare limba română ceva despre originea celor ce au colonizat Dacia?

Cercetările pe care le-am făcut ne-au permis să răspundem indirect întrebării de mai sus. Căci am ajuns la concluzia că limba latină adusă în Dacia a fost de o calitate excepțională.

Româna a moștenit din latină o sumedenie de elemente lingvistice de mare subtilitate expresivă, care nu puteau fi cunoscute decât de vorbitori nativi ai limbii latine, cives romani a căror limbă maternă era limba latină! (Vezi textele publicate pe acest site în legătură cu limba maternă a celor care au adus latina în Dacia!)

Această concluzie rimează numai cu originea italică a latinofonilor veniți în Dacia. Veniți din Italia, din sudul Italiei cel mai probabil, iar nu ex toto orbe romano!

În final ne punem pentru prima oară și următoarea întrebare:

Nu cumva faptul că în sudul Italiei a existat un puternic substrat tracic a determinat o mai bună și mai trainică osmoză între noii veniți și autotonii geto-daci?!(https://ioncoja.ro/ginta-nobila-latina/).

 

VA URMA

 

 CITIŢI CONTINUAREA :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2019/07/25/prof-ion-coja-cateva-considerente-privitoare-la-problema-romanizarii-daciei-ii/

 

 

25/07/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

LA BUDAPESTA ESTE CERCETATĂ INFLUENȚA LIMBII ROMÂNE ASUPRA LIMBII MAGHIARE

 

 

 

 

 

 

Imagine similară

 

 

 

 

 

Tuturor celor interesaţi de raporturile lingvistice româno-maghiare le recomandăm să-l citească pe Franz Joseph Sulzer, un adversar hotărît al românilor, dar care, în această privinţă, este forţat de un minim de respect faţă de el însuşi (ceea ce se purta în sec. XVIII, nu se mai poartă în sec. XX), să scrie la 1781 (!) adevărul că: în Dacia (limba valahă), deşi a fost în contact cu atîtea limbi străine, n-a împrumutat nimic de la ele, astfel că, de pildă, NU EXISTĂ UN SINGUR CUVÎNT UNGURESC COMUN ÎNTREGII LIMBI VALAHE (Geschichte des Transalpinischen Daciens, vol.I, p. 41, subl. ns.).

Pentru prezenţa a foarte numeroase cuvinte româneşti în lexicul maghiar, să urmărim prezentarea admirabilului studiu al eruditului profesor de la Universitatea din Budapesta, Ferenc Bakos.

Chiar dacă ar putea părea un paradox, Ferenc Bakos poate fi socotit unul din cei mai importanţi lingvişti ai limbii române, căci a făcut pentru una din grupele de cuvinte ale limbii române – cele considerate, fără nici o dovadă, ca provenind din maghiară – mai mult decît au făcut toţi lingviştii români luaţi la un loc: prin studii şi cercetări erudite, a restituit adevărul pentru cîteva sute de cuvinte româneşti.

În dicţionarele româneşti, câteva sute de cuvinte sânt socotite de origine ungurească, ceea ce este fals.

Această eroare de proporţii – nu numai privitor la limba maghiară – pleacă de la Alex. Cihac (1825 – 1887), un ignorant în materie de lingvistică, care, fără nici-o metodă, a luat dicţionarele limbilor vorbite împrejurul României şi, unde a găsit un cuvînt similar cu cel românesc respectiv, fără să ţină seama de diferenţa de sens, de structură, numai pe baza similitudinii de formă, auditive, a declarat că vorba românească provine din limba respectivă.

Pe scurt,“metoda” lui Cihac era: şi în ungară, deci din ungară; şi în bulgară, deci din bulgară etc., înstrăinînd, fără noimă şi fără vreo probă, originea a mii de cuvinte româneşti şi numai româneşti.

În prefaţă, Cihac îl citează pe lingvistul vienez B. Kopitar care, în lucrarea sa Albanische, Walachische und Bulgarische Sprache, spune că valaha sau, mai degrabă, daco-româna e cel mai vechi şi mai particular din idiomurile neolatine, după care Cihac conchide că această aserţiune este destul de justă. Daco-româna, deşi mai puţin bogată(dimpotrivă, este, de departe, cea mai bogată limbă europeană, Nota ns.) decît cele mai tinere limbi din occident(subl. ns.), în care elementul roman a avut mai mult timp să prindă rădăcini, posedă  mai multe cuvinte clasice din epoca lui August decît acestea din urmă, şi un mare număr de vorbe au păstrat accepţiunea lor latină, care s-au schimbat complet în aceste idiomuri (p. VII).

Constatări similare, ca fond, găsim şi la Giorgio Tomasi, I. Hildebrandt, Claes Rĺlamb, J. Tröster, J. Filstisch, Contele d’Hauterive, W. Hoffmann şi Felix Colson, ca şila Petru Maior şi Timotei Cipariu etc.

Masivul studiu al profesorului Bakos (560 pagini) conţine, în primul rând, aspecte lămuritoare privind limba română şi modalităţile de receptare ale cuvintelor de origine română: fonetică, morfologie, productivitatea elementelor de origine română, aspecte de formare a cuvintelor, cuvîntul român de provenienţă şi forma fonetică modificată sub influenţa unui element maghiar, mixaj între elemente române şi maghiare, forma maghiară ca rezultat al contaminării a două cuvinte provenite din română, situaţii când forma fonetică a cuvîntului din română nu se modifică, dar se schimbă înţelesul sub senzaţia auditivă a unui element maghiar, semiotică, sinonime, cauzele împrumutării de cuvinte, observaţii asupra geografiei cuvintelor, cuvinte răspîndite în afara Ardealului, căile de răspîndire, problemele răspîndirii etimologiei valahe, fenomene legate de bilingvism, de la cuvîntul străin la cuvîntul încetăţenit, cronologia elementelor româneşti din bagajul de cuvinte maghiare, răspîndirea geografică şi în diverse straturi de stil, cronologia elementelor româneşti şi vitalitatea lor (pe secole), elemente de origine română ale limbii populare române din Ardeal şi care apar pe întreg teritoriul Ardealului, elemente româneşti care au ajuns în straturi de stil mai înalte etc.

Într-o secţiune aparte (p. 394-400), se menţionează cuvintele româneşti folosite în operele lor de mari scriitori maghiari (de ex. Jókai Mór ş.a.), de importante personalităţi politice şi culturale maghiare (de ex. Miklós Bethlen ş.a.) etc.

După cum se vede, din enumerarea parţială de mai sus, este abordată o mare varietate de aspecte, netratate în nici o lucrare românească privitor la contenciosul lexical româno-maghiar. Regretăm că spaţiul nu ne îngăduie să intrăm în amănunte.

În partea expozitivă, prof. Bakos urmăreşte cuvintele româneşti intrate în maghiară, după prima menţiune scrisă, însă menţionând şi alte atestări, pe secole, dar numai începând din secolul XIV.

 

Dacă se ia în seamă că, acum 119 ani, Antal Edelspacher găsise numai 124 cuvinte româneşti în maghiară, suma de 2.333 stabilită de eminentul profesor al Universităţii din Budapesta pare mare. Dar ştiinţa nu se poate opri. Cercetătorii caută mereu. Cine poate spune, pe baza altor cercetări, ce noi descoperiri se vor mai face ?

Din lista de mai sus, se constată cît suntem de departe, cu cercetarea prof. Bakos, de susţinerile anterioare: românii erau oieri şi influenţa lor s-ar găsi în maghiară numai în ce priveşte oieritul (sic !).

Între cele 23 domenii de activităţi umane de mai sus, pe locul doi, cu 203 cuvinte, figurează activităţi intelectuale şi viaţă afectivă, ceea ce înseamnă o influenţă considerabilă a limbii române în zona spiritualităţii.

Această constatare arată o altă realitate a raporturilor între culturile exprimate în cele două graiuri (român şi maghiar), între populaţiile care le vorbesc, decît au afirmat mereu istoricii maghiari.

Noi credem că istoria cuvintelor de origine română, intrate în maghiară, trebuia începută cu sec. X, nu cu sec. XIV, deoarece se cunosc suficiente documente astăzi, care dovedesc că românii au existat în Panonia din cele mai vechi timpuri. Aceştia erau sedentari, se îndeletniceau cu agricultura şi creşterea animalelor şi aveau organizare socială proprie, cnezi, vlădici etc. (A se vedea Paul Schveiger în “Hungarian Studies” 2/2, 1986)

Un alt fapt imputabil acestei lucrări este acela că nu a luat în considerare decît atestările scrise. Or, prin jocul întâmplării, un cuvînt poate fi atestat în scris de 5, 10 sau 100 ori într-un secol, iar altele nu ajung să fie cuprinse în texte scrise nici o dată în cinci secole.

La venirea ungurilor şi, mai ales, după zdrobirea lor la 955 la Lechfeld de către Otto cel Mare, când s-au întors în Panonia numai puţine resturi de războinici (cei care au scăpat cu fuga), Panoniile erau locuite de Daci.

Prin maghiarizarea acestei populaţii de-a lungul timpului au intrat în limba maghiară cele 2.300 cuvinte româneşti pe care le găseşte F. Bakos, dar şi numeroase altele. Că Dacii erau locuitorii Panoniilor nu poate exista nici cel mai neînsemnat dubiu.

Pe pietrele comemorative pe care a ordonat să fie instalate în diverse locuri din Imperiul Roman, împăratul Octavian Augustus a scris:

Pannoniorum gentes, quaăsaînte me pricipem populi Romani exercitus nun quam adit, devictas per Ti. ăNeîronem, qui tum erat privignus et legatus meus, imperio populi Romani săubieîci protulique fines Illyrici ad răipîam fluminis Danăuîi. Citrăaî quod ăDîaăcorîuăm  trîanăsîgressus exercitus meis aăuîspăicis  victîus profliga tusque ăesît, et posătea  tranîs Danăuîvium ductus exăercitus  meîuăsî Dacorum gentes imăperiîa  păopuliî Răomani per ferre coegitî, Res Gestes Divi Augusti. V. 30, 44-49

(“Neamurile panonilor, pe care niciodată înainte de domnia mea nu le înfruntase vreo oştire romană – fiind definitiv învinse de Tiberiu Nero, care pe atunci îmi era fiu adoptiv şi locţiitor – le-am supus stăpânirii poporului roman şi am împins hotarele Iliricului până la malul fluviului Dunărea. Oştirea dacilor, care trecuse dincoace de acest (fluviu) a fost învinsă şi alungată, sub comanda mea supremă, iar apoi armata mea a trecut dincolo de Dunăre şi a silit neamurile dacilor să suporte stăpânirea poporului roman”).

Că Panonia până la Dunăre făcea parte din Imperiul Getic este evident şi din acest text  al lui Octavian Augustus, dar şi din alte texte antice:

Strabon (63 î.e.n. – 19 e.n.), merge mai departe: dacii sînt cei care locuiesc în partea opusă (faţă de Geţi şi de Pontul Euxin), spre Germania şi spre izvoarele Istrului (Geografia, VII, 3, 12).

Cezar (100-44 î.e.n.) scrie: Întinderea acestei păduri, Hercynia, care a fost menţionată mai sus, (este) de 9 zile pentru un om în marş forţat, căci nu poate fi determinată altfel, şi (Germanii) nici nu cunosc măsuri de drum. Începe de la ţinuturile Helveţilor, Nemeţilor şi Rauracilor şi urmează drept înainte direcţia fluviului Dunărea pînă la hotarele Dacilor şi Anarţilor (Cartea VI, cap. XXV)

Harta de la sfârșitul volumului ”Jules César, Commentaires sur la Guerre des Gaules, texte latinpar E. Benoist et  S. Dosson, Hachette, 1926”, ilustrează limpede realitatea: pădurea Hercinică se termină către 13,5 – 14° longitudine estică, ceea ce înseamnă că Ungaria de astăzi, Austria estică, Cehoslovacia, Polonia, Yugoslavia făceau parte din Imperiul Getic.

Oricum, hotarul apusean al dacilor se găsea spre vest dincolo de Dunăre, zona toată fiind populată cu daci.

Această evidentă realitate – că Panoniile toate au fost populate de daci – este atestată de numeroşi autori de-a lungul secolelor: Rudolf din Ems, Johann Thunmann etc. Aventin din Bavaria (sec. XVI), folosind surse azi pierdute, în mai multe rânduri numeşte Ţara ungurilor (Panonia) dinainte de sec. X  “Dacia”, de fapt Dacia de dincolo şi Dacia de dincoace de Tisa etc. (ap. Histoire de la Transylvanie, 1982, p. 120).

Velleius Paterculus (19 î.e.n. – 32 e.n.) scrie: In omnibus autem Pannoniis non disciplinae tantummodo, sed linguae quoque notitia Romanae, plerisque etiam litterarum usus, et familiaris animorum erat exercitatio ( <În toate Panoniile, însă, nu numai disciplina romană şi cunoştinţa limbilor romane erau obişnuite, cei  mai mulţi  locuitori aveau cultură literară, iar activităţile spirituale le erau familiare”) – Cartea II, cap. CX.

V. Paterculus scria în timpul lui Tiberiu ceea ce dovedeşte că dacii din Panonii vorbeau limba romană şi aveau cultură literară şi activităţi spirituale similare cu cele din Roma, pe care V.P. le cunoştea şi la care se referă.

În afară de română (v. Claes Rĺlamb, Stanley, the Hon. Henry, Rouman Anthology şi numeroşi alţii), se cunoaşte o altă limbă europeană care să fi fost confundată cu latina ?

Prin aceşti daci – numeroşi şi stabili, care populau Panoniile, pe care-i menţionează Cezar, Octavian Augustus, Strabon ş. a., la care se referă Paul Schveiger în contemporaneitate (v. “Hungarian Studies” 2/2, 1986), cuprinşi în populaţia Ungariei şi maghiarizaţi de-a lungul secolelor – au pătruns în maghiară numeroase cuvinte româneşti la care se referă excelentul volum al lui F. Bakos şi DEM al Academiei din Budapesta, dar şi alţi cercetători maghiari.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

Fragmente din articolul  INFLUENŢA LIMBII ROMÂNE ASUPRA GRAIURILOR MAGHIARE, VĂZUTĂ DE LA BUDAPESTA de Gabriel GHEORGHE (publicat în Noua Revistă Română) și reprodus în

http://gandirea.ro/influenta-limbii-romane-asupra-graiurilor-maghiare-vazuta-de-la-budapesta/

28/01/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: