CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ştefan cel Mare vorbea româneşte, dar ce limbă credea el că vorbea ?

Portretul lui Ștefan cel Mare din Tetraevanghelul de la Humor (1473) - 24  PH Arte

Istoricul Lucian Boia de la Bucureşti s-a declarat convins că Ştefan cel Mare vorbea moldoveneşte şi că „dacă i-am fi spus că e român, n-ar fi înţeles ce spunem”.

Ce limbă vorbea Ştefan cel Mare şi ce limbă credea voievodul că vorbea?

Sunt întrebări la care nu se poate răspunde simplu şi asta din mai multe motive.

Foto: Portretul lui Ștefan cel Mare din Tetraevanghelul de la Humor (1473).

Principala problemă este reprezentată de faptul că nu avem un text scris integral în limba populară vorbită în vremea lui Ştefan cel Mare, scrie istoricul George Damian în  adev.ro/nnlszu preluat de https://www.timpul.md.
Cancelaria domnească redacta documentele ţării în limba slavonă, limba oficială a vremii. Nici acest lucru nu ar trebui să ne mire: în Europa occidentală contemporană cu voievodul Moldovei limba oficială era latina, deşi la sfârşitul veacului al XV-lea îşi făceau loc în cultura scrisă limbile popoarelor europene.

Primul document în limba română păstrat până în zilele noastre este scrisoarea lui Neacşu de la Câmpulung, datată în anul 1521, la doar 17 ani de la moartea lui Ştefan cel Mare.

Eliminarea confuziilor

Problema ridicată de afirmaţia istoricului Lucian Boia este complicată suplimentar de planurile diferite pe care se poartă disputa asupra perechii român-moldovean. 

De multe ori este creată o confuzie (intenţionată sau nu): termenul de moldovean se poate referi la un cetăţean al statului medieval Moldova, locuitor al regiunii istorice Moldova din actuala Românie, cetăţean al Republicii Moldova sau poate desemna un individ care îşi asumă construcţia sovietică a unei identităţi etnice şi naţionale promovată de Uniunea Sovietică începând din anul 1924.

 Suprapunerea acestor planuri denotă rea-voinţă cu intenţii politice sau ignorarea surselor istorice. Când vorbim de identitatea etnică medievală a românilor ne izbim de alte complicaţii şi confuzii.

Pentru perioadele vechi lipsesc documentele create de români, iar documentele scrise de români mai apoi sunt redactate sute de ani în limba slavonă sau limba latină.

Mai mult, cei care scriau aceste documente nu o făceau pentru a ne lămuri nouă dilemele din ziua de azi – hârtia era scumpă şi ştiutorii de carte puţini, iar documentele scrise aveau scopuri practice (în general atestarea proprietăţilor).

Nu putem decât să tragem cu ochiul printre perdelele istoriei şi să încercăm să bănuim cam cum gândeau strămoşii noştri acum 500 de ani.

Documentul polonez şi poreclele moldovenilor

În arhivele Poloniei este păstrat tratatul încheiat între Ştefan cel Mare şi regele Poloniei în anul 1485, tratat care poartă menţiunea „ex valahico in latinum versa est” – „a fost tradus din valahă în latină”.

De ce au ales diecii polonezi să denumească „valahă” limba în care a fost redactat un tratat cu Ştefan cel Mare? 

Dacă voievodul Moldovei ar fi fost pătruns de o identitate moldovenească fermă ar fi trebui să fie folosită denominarea de „limbă moldovenească”. 

Polonezii contemporani cu Ştefan cel Mare cunoşteau destul de bine realităţile: moldovean se referea la identitatea politică, însă identitatea lingvistică şi etnică era „valahă” – sau mai bine zis românească, „valah” fiind numele dat românilor de străini. 

Ar trebui să încercăm să răspundem la întrebarea ce limbă vorbea Ştefan cel Mare şi contemporanii săi din Moldova medievală?

Ce cuvinte foloseau şi conform căror reguli? Este greu de răspuns la această întrebare câtă vreme nu va fi descoperit un document din acele vremuri scris integral în limba vorbită de popor.

Însă documentele de cancelarie ale lui Ştefan cel Mare, deşi sunt redactate în limba slavonă, conţin totuşi o serie de cuvinte în limba populară, transcrise cu alfabet chirilic.

Avem astfel numeroase nume de sate şi locuri precum: Găureni, Poiana de la Pârâu, Galbeni, Miculeşti, Căcăceni, Deocheaţi, Toporăuţi, la Movile, Urdeşti, Uşiţa, Roşioara, Urseşti, Măzăreşti, prisaca Vrabia, Vultureşti, Cioreşti etc.

Tot în documentele slavone apar numeroase nume de boieri, ale căror porecle ne furnizează o amplă colecţie de substantive folosite în limba populară din vremea lui Ştefan cel Mare:

Lână Rugină, Petru Puiul, Giurgiu Blidarul, Ion Munteanu, Moişă Filosoful, Petru Oţelescul, Mândrea, Candrea fiul lui Greul, Creţu, Iuga Grasul, Zbierea pârcălab, Fătu, Marcu Bălaur, Vâlcu Purcelescul, Mihul Lungul, Giurgea Căcărează, Radul Cârlig, Ion Frunteş, Mihul Ciocan, Ivan Ciumalea, Urîta fiica Malei nepoata lui Giurgiu Piatră, Giurgiu Puţeanul etc.

Avem astfel o serie de substantive comune pe care le înţelegem fără nici un fel de probleme la 500 de ani de la consemnarea lor în scris, plus o serie de elemente gramaticale precum declinarea substantivelor ceea ce mă îndreptăţeşte să spun că în cazul inventării unei maşini a timpului un moldovean din vremea lui Ştefan cel Mare s-ar înţelege fără probleme cu un oltean contemporan cu noi, mai ales în ceea ce priveşte lexicul de bază.

Ştefan cel Mare vorbea româneşte – sau cel puţin s-ar fi înţeles cu un român – dar ce limbă credea el că vorbea?

Tătarul şi legea românească

La 8 februarie 1470 Ştefan cel Mare emitea în Suceava un document extrem de interesant, din care redau în rândurile următoare un fragment de interes pentru discuţia de faţă:

(…) am dat această carte a noastră tătarului şi robului nostru care au fugit de la noi şi din ţara noastră în Ţara leşească, anume Oană tătarul, şi copiilor lui, pentru aceea ca el să vină de la sine înapoi (…) iar de robie să fie iertat (…) aşa cum stau şi trăiesc în ţara noastră toţi românii după legea românească (…) şi să nu dea şi să nu plătească niciodată nimic după legea robilor şi a tătarilor, nici coloade, nici dare să nu plătească nici unui boier al său, la care va trăi atunci. Iar cine îi va pârî pentru orice faptă (…) ei să nu plătească nici o ajutorinţă mai mult, ci numai să plătească după legea românească, cum este legea românească, iar mai mult de aceasta să nu dea, ci să fie în ţara noastră după legea românească.

Fragmentul necesită câteva explicaţii suplimentare, dincolo de evidenţa eliberării unui rob tătar.

În original, „legea românească” este redată prin „voloskîm zakonom”, dacă vrem să fim extrem de precişi „legea valahă”.

Expresia nu este o confuzie sau o greşeală, este repetată în document de patru ori. Este un document intern, Ştefan cel Mare nu se adresa vreunui principe european căruia, pentru a nu-l zăpăci într-o epocă a geografiei precare, ar fi trebuit să-i vrobească de „Valahia Minor”. 

Fiind vorba de un document intern, Ştefan cel Mare (care se intitulează la început „domn al Moldovei”) ar fi putut folosi netulburat expresia „legea moldovenească” – însă a preferat „legea vlahă” sau „legea românească”. 

În cazul de faţă, când discutăm despre „legea românească” în opoziţie cu „legea robilor” şi „legea tătarilor” este vorba de setul de reguli (impozite, norme juridice) care se aplica unei anumite categorii sociale, categorie socială care se suprapunea unei identificări etnice – legea românilor (persoane libere) opusă legii tătarilor (persoane cu statut de robi).

„Voloskîm zakonom” a lui Ştefan cel Mare de la 1470 aminteşte de „zakonom vlahom” a lui Ştefan Duşan care se aplica românilor de la sudul Dunării în anii 1334-1346, dar şi de „jus valahicum” din Transilvania, aflat în viogoare până târziu în secolul al XVIII – răspândirea şi comunitatea lingvistică a grupurilor cărora li se aplicau aceste norme jurdice îndreptăţindu-ne să folosim termenul de „legea românilor”.


Moldovean vorbitor de limbă română

În lucrarea „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor” cronicarul Miron Costin lămureşte cât se poate de clar diferenţele între identitatea lingvistică, identitatea etnică şi identitatea politică. În termenii actuali, cetăţenia era moldovenească, însă locuitorii Moldovei medievale erau români care vorbeau limba română. 

În introducerea lucrării amintite, Miron Costin enunţă scopul efortului său: „Începutul ţărilor acestora şi a neamului moldovenescu şi muntenescu, şi cîţi sunt şi în ţările ungureşti cu acest nume şi români şi pînă astăzi, de unde şunt şi de ce seminţie, de cînd şi cum au descălecat aceste părţi de pămîntu…”

Deşi boier moldovean, Miron Costin se considera având aceeaşi origine etnică şi vorbind aceeaşi limbă cu românii din Transilvania şi Ţara Românească. 

„Şi aşa neamul acesta de carele scriem, al ţărilor acestora (Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românilor din Ardeal), numele vechiu şi mai direptu iaste rumân, adică râmlean, de la Roma, tot acest nume au ţinut şi ţin pînă astădzi..”, subliniază cronicarul.

„Măcară dară că şi la istorii şi la graiul şi streinilor şi înde sine cu vreme, cu vacuri, cu primenele au şi dobîndescu şi alte nume, iară acela carile iaste vechiu nume stă întemeiat şi înrădăcinat: rumân. Cum vedem că, măcar că ne răspundem acum moldoveni, iară nu întrebăm: „ştii moldoveneşte?”, ce „ştii româneşte?” pre limba latinească… Şi aşa iaste acestor ţări şi ţărîi noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti numile cel direptu de moşie, iaste rumân, cum să răspundu şi acum toţi aceia din ţările ungureşti lăcuitori şi muntenii ţara lor şi scriu şi răspundu în graiul: Ţara Românească” – acesta fiind fragmentul definitoriu pentru identitatea lingvistică a locuitorilor Moldovei, fragment ignorat cu bună ştiinţă de promotorii teoriei moldoveniste.

Este greu de spus cu siguranţă că Ştefan cel Mare avea aceeaşi concepţie cu Miron Costin asupra identităţii moldoveneşti, între ei este o diferenţă de mai bine de 150 de ani.

Însă nu putem exclude acest lucru fără să ne punem mai multe întrebări şi mai ales nu se poate afirmă cu siguranţă că Ştefan cel Mare se credea moldovean vorbitor de limbă moldovenească.


08/07/2021 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Savantul Eugen Coșeriu despre politica lingvistică în Basarabia cotropită de Rusia și fantoma numită „Limba moldovenească”

 

 

 

MOTTO : 

” A  promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de limba româna este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeală naivă, ori o fraudă științifică. Din punct de vedere istoric și practic este o absurditate, o utopie și din punct de vedere politic e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și deci un act de genocid etnico-cultural ”.

 

Eugen Coșeriu

 

 

 

 În  perioada sovietică a existat o politică de stat care a dus la apariţia  unui „Homo Moldovanus”, un individ crescut şi dezvoltat sub supravegherea lui „Homo Sovieticus”, care-i controla cu rigurozitate fiecare pas.

„Moldovenismul” sovietic a fost religia „oficială” a lui „Homo Moldovanus”. Aceasta a fost o politică de stat în RASS Moldovenească, RSS Moldovenească şi URSS, care a avut ca idee fixă cultivarea unei diferențe politice, etnice, istorice, culturale şi lingvistice între populaţia românească a RSS Moldovenească şi cea din restul României, o politică promovată constant în acest spaţiu din 1924 până în 1989. 

Iată de ce MAFIA cominternistă activă şi acum în R.Moldova, reprezentată de Partidul Democrat, Partidul Comunist, Partidul Socialist şi o mulţime de organizaţii mai mult sau mai puţin obscure, stipendiate de Moscova, au nevoie să susţină prin toate mijloacele  „limba moldovenească” şi „poporul moldovenesc”, dacă vor să perpetueze scindarea  propriului  popor pe teritoriul R. Moldova şi obedienţa faţă de Rusia.  

  

Cine a fost Eugeniu  Coseriu ?

 

Savantul lingvist Eugeniu Coșeriu s-a  nascut la 27 iulie 1921  in  comuna Mihaileni din judetul Balti, in Basarabia, Romania ( azi in R.Moldova) . A decedat  la 7 septembrie 2002 in Germania, la Tubingen.

A fost  fost un lingvist român care a trait in  exil, membru de onoare din 1991 al Academiei Romane, fondator  al primei școli lingvistice din America de Sud și al Școlii lingvistice de la Tubingen.

Este părintele  a ceea ce azi se numește lingvistica integrală si unul dintre cei mai importanți lingviști ai secolului XX.

A absolvit liceul Ion Creanga din orașul Bălţi in Basarabia, apoi și-a continuat studiile în filologie  la universitățile din Iaşi si Roma.

A mai studiat filosofia  la Universitatea din Milano si între anii 1950-1963 a predat la Universitatea din  Montevideo, in Uruguay. Intre1961-1963 a  activat ca  profesor- invitat și la Universitatea din Bonn, in Germania Occidentala.

Din 1963 și până la sfârșitul vieții sale, a fost profesor la  prestigioasa Universitate din Tubingen in Germania, unde a pus bazele Scolii de lingvistica de la Tubingen.

A fost Doctor Honoris Causa a aproape 50 de universități din întreaga lume.

Să citim în cele ce urmează câteva din  argumentele marelui lingvist basarabean Eugen Coşeriu care susţin de ce limba română trebuie să-şi reia locul ei sfânt în Constituţia R. Moldova.

Să-l citim şi recitim mereu pe Eugeniu Coşeriu, înţeleptul basarabean de la Mihăileni, ajuns unul dintre cei mai de seamă lingvişti ai lumii, a cărui învăţătură  nu  ajută doar la combaterea rătăcirilor  moldoveniste, dar pe un plan mai larg şi culturii noastre generale .

 

 

 

RESTITUTIO : Politici lingvistice

de  Eugeniu Coșeriu

Omul dispune de limbă şi limba este condiţia libertăţii sale istorice. Prin limbă, omul îşi manifestă tocmai identitatea sa istorică, şi, cînd vorbeşte altă limbă, îşi asumă, cel puţin provizoriu, o altă identitate, identitatea istorică a celui cu care vorbeşte. A te exprima, aşadar, într-o limbă nu înseamnă a nu fi liber, ci înseamnă a fi tu însuţi, adică a fi cine eşti ca individ istoric.

Poate nimeni n-a exprimat acest lucru mai bine decît filozoful italian Giovanni Gentile prin cartea sa Sommario di pedagogia. După ce vorbeşte tocmai despre libertatea limbajului şi de limbaj ca activitate de creaţie, susţine că tocmai această libertate în mod concret nu se poate realiza, deoarece fiecare individ care vorbeşte are o istorie îndărătul său şi înlăuntrul său, cu alte cuvinte, fiecare individ reprezintă această istorie. Aceasta nu înseamnă că limba se impune vorbitorului, ci că fiecare individ care adoptă limba tradiţiei este şi el o parte a acestei tradiţii. Mergînd mai departe pe aceeaşi idee, cel care adoptă o limbă şi se recunoaşte ca membru al unei comunităţi se recunoaşte pe sine însuşi ca individ.

Actul de a vorbi implică mai multe alterităţi în cercuri concentrice. Există şi o alteritate negativă, care desparte, opunînd o anumită identitate istorică altei (altor) identităţi istorice.

Limba creează şi se re-creează permanent; prin creativitate, limba se diferenţiază şi de aici a apărut necesitatea de a se stabili o limbă comună, pe deasupra diferenţelor, comună pentru toată comunitatea istorică. La rîndul ei, această limbă comună se diferenţiază fie pentru că nu a putut elimina toate particularităţile locale, fie pentru că au apărut în ea inovaţii. De aceea este nevoie să se realizeze o limbă standard,o limbă exemplară.

Dialectul care a stat la baza limbii comune se schimbă, el devine altceva în urma unei „lupte”. Iată de ce vom spune că nu simplul grai muntean stă la baza limbii române literare; acesta devine tradiţie, primeşte influenţe din alte graiuri şi ajunge să fie limba comună a tuturor românilor. Biblia de la Bucureşti eu o numesc moldo-valahă, la tocmirea ei contribuind nu numai graiul muntean, ci şi cel moldovean, iar dintre versiunile Regulamentului organic mult mai aproape de limba română comună e cea moldovenească. Contribuţia tradiţiei moldoveneşti la constituirea a ceea ce numim astăzi limba română exemplară nu poate fi ignorată.

2. Politica lingvistică. „Limba moldovenească” – o fantomă lingvistică

 

Statele plurilingve sînt aglomerări de colectivităţi etnice şi lingvistice mai mult sau mai puţin diferite. Între aceste colectivităţi există relaţii de colaborare, dar şi relaţii conflictuale, relaţii care se reflectă şi în planul lingvistic. În privinţa relaţiilor dintre limba proprie, a colectivităţii căreia individul îi aparţine istoric, şi o altă limbă, mai ales în cazul limbilor majoritare şi al limbilor minoritare, se pot distinge trei atitudini.

Prima este cea pe care o numesc naţionalismul sănătos, care înseamnă să îţi asumi limba ta pentru tine şi pentru comunitatea ta fără a impune această limbă şi altora; minorităţile pot să aibă şcoli în limba lor, să comunice în limba lor, să-şi dezvolte cultura proprie.

A doua atitudine aş numi-o şovinismul lingvistic,al celor care vor să impună limba majoritară şi minorităţilor.

În sfîrşit, cea de-a treia estecolonialismul sau imperialismul lingvistic, al celor care vor să impună limba lor majorităţilor cucerite.

Singura atitudine rezonabilă este naţionalismul sănătos.

De-a lungul istoriei s-au manifestat toate cele trei atitudini, în ultimele secole şovinismul lingvistic şi imperialismul lingvistic luînd înfăţişări dintre cele mai diverse. Comunismul, ca doctrină, era într-adevăr internaţionalist şi nu s-a pretins, în realitate, deznaţionalizarea. Dimpotrivă, lingvistul Marr – cu toate greşelile sale de concepţie despre care nu vorbim aici – voia să afirme toate limbile naţionale şi a creat chiar alfabete pentru foarte multe limbi, nu pe baza celui chirilic, ci bazate în general pe alfabetul latin.

Limbii române folosite în republica autonomă de la est de Nistru i se recunoştea atunci identitatea, în scris folosindu-se şi alfabetul latin. Apoi a început reacţiunea. A fost chiar şi o reacţiune împotriva doctrinei lingvistice a lui Marr din cauză că nu a făcut politică în faptul lingvistic, mai exact nu a făcut politică lingvistică rusească.

Dimpotrivă, Marr, care era un comunist foarte naiv, credea într-adevăr într-un fel de comunism internaţionalist, supernaţionalist şi îşi închipuia că limba finală a comunismului internaţional va fi o altă limbă, o limbă nouă, care nu va fi – zicea el – nici rusa (spunînd „nici rusa” înseamnă că înţelegea că tocmai rusa va deveni această limbă!), nici engleza, nici germana.

Or, ce s-a produs în comunismul sovietic a fost pînă acum o reacţiune împotriva internaţionalismului din partea imperialismului rus. S-a afirmat de aceea că în politica generală şi, prin urmare, şi în politica culturală-lingvistică, imperialismul rusesc şi comunismul sovietic au devenit imperialism sovietic. Această reacţiune s-a manifestat în sensul cel mai evident în cazul aşa-numitei doctrine a bilingvismului armonios, ceea ce însemna ca toată lumea să ştie limba comunismului, limba imperiului, adică ruseşte, şi, în afară de asta, să fie şi bilingvi.

Ce s-a întîmplat cu această doctrină cu totul absurdă? Se înţelege că rusofonii din toate regiunile ocupate cu populaţie majoritară nerusă înţelegeau că nu trebuie să înveţe ei limba locală, deci adoptau o atitudine colonialistă, curentă şi în alte cazuri, fiindcă ei vorbeau deja limba imperiului, limba generală a comunismului. Aşadar, cei ce trebuia să fie bilingvi şi să accepte „bilingvismul armonios” erau, se înţelege, localnicii, adică cei care erau majoritari în fiecare regiune. Niciodată rusofonii nu s-au gîndit că şi ei, trăind în aceste regiuni, ar trebui să fie bilingvi. Şi rezultatul a fost că foarte mulţi rusofoni, veniţi de mult sau veniţi de curînd, pur şi simplu n-au învăţat, de exemplu, limba română şi nici alte limbi din alte ţări ocupate.

Au rezistat foarte puţine ţări, din punct de vedere lingvistic. Au rezistat admirabil Georgia şi Armenia; au rezistat, de asemenea, Ţările Baltice, care şi-au păstrat limba, deşi acolo imigraţia rusească a fost mai numeroasă decît în Republica Moldova. Îmi permit să amintesc aici o întîmplare petrecută într-o universitate georgiană. Aveam de ţinut o conferinţă – care era tradusă în ruseşte –, şi bătrînul Cicobava, un profesor de lingvistică de acolo, mi-a spus că într-o universitate georgiană pot vorbi în georgiană sau în orice altă limbă, dar nu ruseşte.

Fără îndoială, aşa ceva nu s-a întîmplat niciodată, şi nu s-ar fi putut întîmpla, din nefericire, în Republica Moldova: să se spună că asta e o universitate românească şi că aici se vorbeşte româneşte, iar dacă nu ştiţi limba română, vorbiţi altă limbă, dar nu limba imperiului! Şi Cicobava nu era deloc anticomunist şi nu era nici duşman al ruşilor. Deci se înţelegea că la acea universitate se vorbeşte limba naţională şi se afirmă astfel identitatea culturală şi identitatea tradiţiilor culturale ale Georgiei. Pe cîtă vreme în Republica Moldova pînă şi numele Georgiei a fost adoptat în forma rusească: se spune Gruzia şi gruzin, pe cînd în limba română s-a spus întotdeauna Georgia şi georgian.

Cazul limbii române de dincolo de Prut e mult mai grav decît al celorlalte limbi din ţările foste sovietice (ţările ocupate de sovietici). Aceasta pentru că acolo s-a afirmat numai doctrina absurdă a „bilingvismului armonios”, pe cînd în Republica Moldova s-a făcut şi altceva: s-a pretins că această limbă nu e aceeaşi limbă cu limba română, şi deci nici cultura nu este aceeaşi cu cultura românească. Prin urmare, ar fi vorba de altă cultură.

Am povestit de multe ori şi am să amintesc şi aici că pînă şi pe Sadoveanu (cînd a fost la Chişinău) au pretins să-l traducă în limba moldovenească. Se spune că Sadoveanu ar fi răspuns cu rostirea lui moldavă:

„Auzi, mişăii, sî mă traducî pi mini în limba me!”. Acest lucru s-a întîmplat numai în două ţări: în Republica Moldova şi în Tadjikistan. S-a creat, aşadar, o fantomă în lingvistică: s-a pretins că e o altă limbă şi o altă cultură, iar această cultură începe cu regimul sovietic. Aceasta s-a întîmplat în cele două ţări amintite, unde s-a pretins să se construiască o limbă locală, alta decît româna sau persana. Această fază a imperialismului lingvistic a fost faza cea mai gravă.

După această fază s-a înţeles, cel puţin anumiţi lingvişti au înţeles, că nu se poate susţine această aberaţie şi pînă şi anumiţi politicieni au înţeles că nu se poate susţine, că cel mult se poate spune că e aceeaşi limbă, dar că are două nume diferite. Se numeşte limbă moldovenească şi limbă română, însă limba este aceeaşi.

Cînd am vorbit la Chişinău împotriva acestei idei, cineva mi-a spus că doar sînt atîtea limbi care au două nume, prin urmare, de ce nu ar fi posibil acest lucru şi pentru limba vorbită în Republica Moldova? Faptul nu e adevărat sau nu e adevărat în acest sens. În acest sens nu există limbi care să aibă două nume. Cînd au două nume, aceste nume se aplică la toată limba.

Sau un nume care se aplică unei anumite variante a limbii. De exemplu, cînd spaniolul Hervás (care scria şi italieneşte) spunea la lengua moldava o valaca, el înţelegea aceeaşi limbă, care în întregime putea fi numită sau moldovenească, sau valahă. Şi tot aşa Cantemir. În cazurile în care există, într-adevăr, două nume, se numesc variante ale unei limbi: cînd se spune catalană, valenciană, se înţelege norma, limba exemplară din Cataluña, Valencia, care nu este cu totul identică şi are chiar alt sistem fonologic, deşi în fond este aceeaşi limbă. Cînd se spune limba sîrbă sau croată, se înţelege că e vorba de limba comună sîrbo-croată, în forma ei sîrbă, adică în forma štókavo, şi că limba croatăeste aceeaşi limbă štókavo, însă în forma ei ijékavo. Şi se mai înţelege că dialectele kájkavo şi čákavo sînt dialecte croate, nu sîrbe, deci nici într-un sens nu se aplică exact la aceeaşi limbă.

De aceea faptul de a menţine două nume duce la situaţii cu totul absurde. În statisticile ucrainene – de exemplu, o statistică pe care am găsit-o într-o revistă germană – se spunea că în Ucraina locuiesc 180.000 de români şi 550.000 de moldoveni. Iese deci din discuţie faptul că ei s-ar fi identificat prin limbă. Cînd am fost în regiunea Cernăuţi am auzit că cei de la Boian vorbesc româneşte, vorbesc limba română şi sînt, prin urmare, români, iar cei de la Noua Suliţă vorbesc moldoveneşte şi sînt moldoveni. Iar ei vorbesc la fel! Iată cum două nume diferite pentru aceeaşi limbă înseamnă dezbinarea, despărţirea comunităţii lingvistice.

Ultima formă pe care vreau să o amintesc este doctrina, în fond determinată tot politic, cel puţin în mod subteran, care admite identitatea limbii române cu limba moldovenească, eventual cu două nume diferite. Spunem în acest caz că e acelaşi lucru, însă această doctrină nu admite identitatea celorlalte dialecte cu limba română: deci istroromâna, meglenoromâna, aromâna ar fi alte limbi. Este părerea unui lingvist, de altfel serios şi de bună credinţă, însă mai mult sau mai puţin influenţat de această ideologie, anume domnul Gabinschi de la Chişinău. Acesta pretinde să stabilească diferenţa între dialect şi limbă pe baza a trei criterii interne şi a unui criteriu extern.

Primul criteriu ar fi posibilitatea de a traduce un text la acelaşi nivel stilistic dintr-o limbă în cealaltă. Dacă aceste idiomuri permit această traducere, atunci se poate spune că sînt două limbi diferite, două limbi autonome. Cînd ajunge la limbile fără literatură, unde nu se poate traduce la toate nivelurile, atunci trebuie să renunţe la acest criteriu şi spune: „Da, dacă ar avea literatură, ar fi altfel!”. Deci înţelege prin limbă un idiom care este diferenţiat la mai multe niveluri lingvistice. Al doilea criteriu este posibilitatea de a realiza dicţionare bilingve, şi dă exemplu un posibil dicţionar aromân-român. Al treilea criteriu priveşte inexistenţa textelor identice într-un stil neutru, adică un text care nu poate fi deosebit ca fiind tradus dintr-o limbă în cealaltă.

Singurul criteriu extern este aşa-zisul criteriu al subordonării, care a fost aplicat şi în România de Alexandru Graur şi Ion Coteanu cu aceeaşi bază teoretică greşită: aceste limbi nu depind de limba comună, de limba română comună (dacă e vorba de dialectele limbii române), căci nu sînt subordonate acestei limbi. Aşa înţelegînd lucrurile, Gabinschi îi critică pe români, care pretind că aceste dialecte sînt dialecte ale limbii române. El susţine că românii, deşi au dreptate cînd neagă existenţa limbii moldoveneşti, nu recunosc ceea ce ne spune lingvistica generală cu privire la limbă şi dialect.

Domnul Gabinschi face aicea două greşeli foarte grave din punct de vedere teoretic şi afirmă în acelaşi timp două neadevăruri, probabil, într-un mod cu totul nevinovat. Anume, afirmă că lingvistica generală pretinde operarea cu aceste criterii pentru a distinge între limbă şi dialect. Nu ştie că nicio lingvistică generală n-a pretins astfel de criterii pentru a face această distincţie. Aceasta e numai concepţia domnului Gabinschi, nicidecum concepţia lingvisticii generale, care ne spune cu totul altceva cînd e vorba de limbă şi dialect.

Lingvistica generală ne spune că există trei tipuri de criterii, dintre care unul singur este admis şi de vorbitori, anume criteriul înţelegerii reciproce. Acest criteriu ar putea fi explicat simplu astfel: dacă îl înţeleg pe celălalt, dar înţeleg că nu e de aici, atuncea vorbim graiuri diferite; dacă îl înţeleg cu o anumită greutate, atunci înţeleg sensul unui discurs al lui în întregime, vorbim două dialecte; dacă nu îl înţeleg deloc, vorbim limbi cu totul diferite. De multe ori nu se aplică însă acest criteriu, fiindcă există limbi între care înţelegerea reciprocă este perfectă, de exemplu, între limbile scandinave, în general, şi, dimpotrivă, există dialecte între care înţelegerea nu e deloc posibilă: de exemplu, între siciliană şi piemonteză nu este niciun fel de înţelegere reciprocă, deşi sînt dialecte ale limbii italiene.

Al doilea criteriu susţinut, de exemplu, de marele lingvist francez Antoine Meillet este cel al conştiinţei vorbitorilor, cu alte cuvinte, ce cred vorbitorii. Într-un sens are dreptate, însă conştiinţa vorbitorilor este conştiinţa vorbitorilor ca atare: cînd sînt adică numai vorbitori, cînd pur şi simplu înţeleg şi vorbesc într-un anumit fel şi se înţeleg între ei, se înţelege că vorbesc aceeaşi limbă, deci numai în activitatea lingvistică îşi manifestă această conştiinţă. Însă conştiinţa poate fi modificată, poate fi alterată, şi vorbitorul care spune ce crede nu mai arată conştiinţa lui de vorbitor, ci devine lingvist. Şi, ca lingvist, poate fi un lingvist foarte prost, care nu înţelege.

Concret, atunci cînd mă adresez eu cuiva în Basarabia în limba mea, română, moldovenească, acesta mă înţelege perfect; apoi el spune că el nu vorbeşte româneşte, ci numai moldoveneşte, iar atuncea el devine lingvist. Aceasta pentru că, în realitate, el m-a înţeles foarte bine, a înţeles ce am cerut, însă spune că el româneşte nu înţelege, el ştie numai moldoveneşte (asta în afara faptului că putem ajunge pînă la conştiinţa bolnavă a anumitor intelectuali, la acest masochism lingvistic, la această autodistrugere a propriei identităţi istorice).

Deci singurul criteriu care funcţionează în toate cazurile cunoscute este existenţa unei limbi comune. Acolo unde există o limbă comună, pe deasupra diferenţelor dialectale, atunci toate formele care seamănă mai mult cu această limbă comună decît cu orice altă limbă, împreună cu limba comună, care şi ea este un dialect, este un mod de a vorbi unul cu altul – asta înseamnă dialect în greceşte –, sînt atribuite aceleiaşi limbi istorice. Deci nu e vorba de limbi care se aseamănă sau nu se aseamănă, ci de o anumită limbă comună. Dacă galiciana, pentru că nu există o limbă galiciană comună, seamănă mai mult cu limba comună portugheză decît cu orice altă limbă romanică, se spune că este un dialect al acestei limbi istorice, galiciana portugheză. Dacă în Spania s-ar fi afirmat o singură limbă comună, am vorbi de un dialect catalan, de un dialect castilian, de un dialect aragonez şi, poate, de un dialect galician. Deci e vorba de o atribuire a acestor dialecte aceleiaşi limbi istorice.

Aceasta este ceea ce spune lingvistica generală: cînd nu există limbă comună, atuncea se aplică celelalte criterii, însă depinde de cei ce le aplică. De aceea numărul limbilor lumii variază de la un autor la altul, fiindcă unii se bazează pe conştiinţa vorbitorilor (vorbind aceeaşi limbă), alţii încearcă să măsoare asemănările interne ş.a.m.d.

Care sînt greşelile? Care este cealaltă afirmaţie neadevărată? Domnul Gabinschi a inversat aici ordinea părerilor şi a tezelor. În realitate, mai întîi s-a susţinut existenţa unei limbi moldoveneşti şi apoi s-a susţinut că celelalte dialecte româneşti nu sînt dialecte ale limbii române, ci sînt limbi independente. Fiindcă, se înţelege, dacă se despărţea un grai ca graiul moldovenesc de dincolo de Prut (care la mine acasă este exact ca aici la Suceava), atunci se despărţeau şi lingviştii, în cazul acesta neserioşi, ca domnul Graur şi domnul Coteanu. Ei au susţinut tocmai existenţa unei limbi moldoveneşti şi atunci, cu atît mai mult, trebuia să separe celelalte dialecte, care sînt mult mai departe de limba dacoromână decît graiul moldovenesc de dincolo de Prut.

Care sînt greşelile pe care le face domnul Gabinschi şi le-au făcut şi alţi autori?

Cum spuneam, teza lingviştilor serioşi, români şi din străinătate, a fost totdeauna că aceste dialecte sud-dunărene sînt dialecte ale aceleiaşi limbi. Însă ale cărei limbi? În realitate, greşeala gravă este că se pretinde să se compare două sisteme lingvistice pentru a stabili care este raportul dintre ele. Or, acest raport nu se poate stabili prin compararea a două idiomuri înrudite, fiindcă fiecare sistem lingvistic este şi un dialect şi o limbă.

Fiecare sistem lingvistic considerat în sine este o limbă. Dacă vrem să delimităm numai graiul de la Suceava, fără să-l introducem într-o categorie superioară, îi spunem limba de la Suceava şi putem să spunem şi limba studenţilor de la Suceava ş.a.m.d.

Cu alte cuvinte, orice sistem considerat în sine este şi limbă, şi dialect. Limba comună este tot aşa: este o limbă şi este un dialect, adică o modalitate de a vorbi unii cu alţii. De altfel, cum am mai precizat, în greceşte, unde s-a născut termenul diálektos, se spunea koiné diálektos, adică „dialectul comun, limba comună”; koiné era tot un diálektos sau o diálektos (pentru că în greacă era feminin), era dialect. Comparaţia se face nu la acest nivel, între două limbi, ci se face cu o limbă istorică ce prezintă mai multe varietăţi. Se înţelege deci că aceste dialecte nu sînt dialecte ale dacoromânei.

Dimpotrivă, şi dacoromâna este un dialect al limbii române. La fel sînt dialectele din sudul Dunării: se atribuie limbii române istorice şi nu dialectului dacoromân. În concepţia eronată amintită mai sus, lipseşte această noţiune, limbă istorică, limbă care are un nume, care s-a constituit istoriceşte şi care, într-adevăr, prezintă această varietate. Cînd atribuim limbii române un dialect din sudul Dunării, nu-l atribuim dacoromânei, ci îl atribuim limbii române istorice (dacoromâna este şi ea un dialect al acestei limbi istorice).

Greşeala foarte gravă care se face din punct de vedere teoretic este că se consideră raportul dintre dacoromână şi aromână, de exemplu, iar nu raportul dintre limba istorică şi o varietate a acesteia. Ceea ce se demonstrează prin acest fapt este ceea ce ştim toţi, că macedoromâna nu este un dialect al dacoromânei. Se înţelege că nu e. E altfel.

A doua greşeală foarte gravă la Gabinschi (pe care au făcut-o şi Coteanu, şi Graur) este această idee a subordonării. Adică se susţine că criteriul subordonării este cel care ne spune dacă un idiom este limbă sau dialect: dialectul aromân nu este subordonat limbii române comune, limbii dacoromâne. Criteriul subordonării este un criteriu foarte bun, însă nu este vorba despre subordonarea unui dialect faţă de alt dialect.

Nu subordonăm aromâna dialectului dacoromân şi nu spunem că este altă limbă fiindcă nu e subordonată dacoromânei. O subordonăm limbii istorice, căreia şi dacoromâna i se subordonează deopotrivă.

Nu s-a înţeles într-o parte a lingvisticii acest fapt: că limba istorică nu este un sistem, ci este o colecţie de sisteme, este altceva decît un anumit sistem lingvistic. Cînd ne întrebăm cîte limbi se vorbesc în lume, cîte dialecte prezintă o singură limbă ş.a.m.d., trebuie să avem în vedere tocmai această noţiune de limbă istorică, adică o limbă care prezintă varietăţi dialectale, varietăţi de niveluri ş.a.m.d.

Aceasta este şi sperăm să fie şi ultima fază a politizării lingvisticii cu privire la limba moldovenească şi la limba română în general şi reprezintă şi ultima zvîcnire pretins teoretică.

 Sursa: Eugen Coșeriu – Fragment  din discursul prezentat la  Conferinţa susţinută la Colocviul Internaţional de Ştiinţe ale Limbajului, ediţia a VI-a, Suceava, 20 octombrie 2001. Textul a fost publicat pentru prima dată în revista „Limba Română”, nr. 10, 2002, p. 139-145.

 

 

 

 

 

CITITI SI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/01/13/o-istorie-a-zilei-de-13-ianuarie-video-2/

13/01/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

CE LIMBA VORBESC MOLDOVENII ?

Europe

CU PRIVIRE LA NECESITATEA DE A REVENI LA DENUMIREA TRADIŢIONALĂ A LIMBII MOLDOVENILOR

 

 

 

«A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebita de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeala naivă, ori o fraudă științifică; din punct de vedere istoric și practic, e o absurditate și o utopie; din punct de vedere politic, e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și, deci, un act de genocind etno-cultural».

Eugen Coseriu

 

Remarcabilul lingvist contemporan, originar din Moldova, Eugen Coşeriu, menţiona într-o lucrare publicată în 1958:

“Orice obiect (cîine, cal, sabie) poate fi conceput uneori drept “obiect istoric”, manifestîndu-se ca nume propriu, în ceea ce priveşte limbile, aceasta are loc întotdeauna şi neapărat; nu există limbă care nu şi-ar avea propria sa denumire. S-ar putea obiecta că limbile sînt numite cu numele popoarelor; dar acest fapt nu are loc întotdeauna, istoriceşte nu popoarele sînt cele care determină denumirea limbilor, ci dimpotrivă”.

Acest gînd a fost expus cu altă ocazie, dar este în raport direct cu problema pusă în discuţie aici, pentru că denumirea limbii nu întotdeauna provine de la numele poporului care utilizează această limbă. Pot fi aduse numeroase exemple de acest fel.

Cei interesaţi pot consulta ediţia enciclopedică „Popoarele lumii, îndreptar istorico-etnografic”, publicata în anul 1988 la Moscova de către regretatul l. V. Bromlei, cunoscut etnopgraf, în care se spune că “se întîlnesc foarte multe cazuri, cînd mai multe popoare vorbesc una şi aceeaşi limbă” (p. 25).

Pentru toţi este cunoscut faptul că în limba engleză, sau în variantele ei lo­cale vorbesc englezii, americanii din S.U.A., anglo-canadienii, anglo-australienii, angfo-neozeelandezii, anglo-africanii, mai multe popoare ale ţărilor din bazinul Caraibelor şi alte cîteva etnii.

Limba spaniolă se vorbeşte nu numai în Spania, ci şi într-o bună parte a ţărilor din America Latină, limba portugheză este vorbită nu numai de către portughezi, ci şi de către poporul brazilian, precum şi de un şir de popoare africane, tot aşa cum limba germană este limbă oficială în Germania, Republica Austria, Confederatia Elveţiană, Marele Ducat de Luxemburg, chiar şi în Regatul Belgiei.

Pot fi aduse aici şi alte exemple mai puţin cunoscute, cum ar fi poporul mordvin din Federaţia Rusă care vorbeşte limbile erza şi mokşa, poporul abung din Indonezia care vorbeşte limba lampung, poporul baghirmi din Ciad care vorbeşte limba tar-barma, poporul ovambo din Namibia şi Angola care vorbeşte limba donga, poporul moshi care locuieşte în trei ţări ale Africii şi vorbeşte limba more (moore), tamangii din Nepal care vorbesc limba murmi etc.

Deci nu sînt rare cazurile cînd denumirea ţării sau a poporului nu coincide cu denumirea limbii.

Rămîne, totuşi, întrebarea: cum trebuie să fie denumită limba de stat (oficială) a Republicii Moldova?

Nu este o taină pentru nimeni faptul că, din punct de vedere structural, limba literară a populaţiei majoritare din Moldova nu se deosebeşte prin nimic de limba română.

Pînă nu demult deosebirea consta în utilizarea unor grafii diferite — latină în România şi rusească în Moldova. Această deosebire actualmente nu mai există. Cu toate acestea, din inerţie, se menţine denumirea “limba moldovenească”, care este consfinţită prin art. 13 din Constituţia Republicii Moldova.

Există oare argumente ştiinţifice pentru o astfel de denumire a limbii de stat din Moldova?

După părerea noastră, asemenea temeiuri ştiinţifice nu sînt mai multe decît pentru a denumi “austriacă” limba germană din Austria, “argentiniană” — limba spaniolă din Argentina, “australiană” — limba engleză din Austra­lia.

Dimpotrivă, există argumente ştiinţifice pentru a denumi această limbă limba română, deoarece limba întrebuinţată în calitate de limbă de stat în Moldova reprezintă de facto una din formele de existenţă ale limbii române contemporane.

Din cele mai vechi timpuri identitatea limbii pe teritoriile est-romanice dunărene era limpede nu numai pentru purtătorii limbii, ci şi pentru vecinii acestora.

 

 

 

 

Slavii de răsărit, în particular ucrainenii, îi numeau pe timpuri cu un singur nume atît pe locuitorii Moldovei, cit şi pe cei din Valahia, chiar şi pe o bună parte din locuitorii Transilvaniei, toţi erau pentru ei volohi (valahi).

Domnitorul Moldovei Ştefan cel Mare era pentru ucraineni “Cтeфaн вoeвoд Boлоский” (Ştefan voievod al Valahiei), iar Moldova era numită Valahia, locuitorii ei — volohoveni, adjectivul voloskî, valaskî avea semnificaţia “ceea ce ţine de principatul Moldovei”.

O asemenea întrebuinţare a cuvintelor este atestată de nenumărate ori în documentele istorice.

Despre ce ne vorbeşte acest fapt? El demonstrează că ucrainenii îi identificau pe moldoveni, transilvăneni şi valahi după limbă, în sprijinul acestui ar­gument pot fi aduse cuvintele cunoscutului lingvist ucrainean O. Strijak din cartea apărută recent la Kiev Boпpocы исторической ономастики Украины (Probleme de onomastică istorică din Ucraina):

“în Ucraina de răsărit erau numiţi volohi moldovenii şi românii”, îmi permit să precizez că o asemenea situaţie exista nu numai în Ucraina de răsărit, ci şi în cea de Apus, unde, conform aşa-zisului “drept voloh”, erau numeroase aşezări ale originarilor din Moldova, Bucovina, Maramureş şi Transilvania, aşezări situ­ate în regiunea huţulilor şi în regiunea subcarpatică pe pămînturile ucrainene şi mai departe spre vest pe pămînturile poloneze, slovace şi morave.

O asemenea identificare a fost moştenită din timpul limbii protoslave (slave comune), în care* voloh (BOЛХЪ) însemna “om care vorbeşte o limbă latină (romanică)”.

Slavii au împrumutat această denumire de la germani, care, după cum se vede, printre primii i-au numit pe latinofonii din fostul Imperiu Roman cu numele de wolk pe care îl purtau nişte triburi de origine celtică, însă această denumire exista şi în limba greacă, în care blàχος ca denumire a populaţiei est-romanice exista încă în sec. al XI-lea şi chiar mai înainte.

A propos, ceea ce şi-a găsit reflectare în limba ucrainenilor şi în cea a grecilor era cunoscut şi în Europa de Apus.

Aici învăţaţii din Evul Mediu vorbeau despre identitatea limbii moldovenilor şi a locuitorilor Valahiei.

A se vedea, de exemplu, menţiunea lui Nicolaus Olahus formulată în limba latină încă în 1536: “Lingua, ritu, religione eadem Moldavi utuntur, qua Transalpini; vestitu aliqua ex parte differunt” (“moldovenii utilizează aceeaşi limbă, aceleaşi obiceiuri şi religie ca şi valahii; se deosebesc puţin între ei numai prin veşmintele pe care le poartă”.

Populaţia Europei de Sud-Est, care o constituie descendenţii purtătorilor de limbă latină, ce s-a transformat treptat în una din-limbile romanice—româna, folosea adjectivul romanus pentru a se autoidentifica, acest cuvînt intrînd în diverse opoziţii semantice.

Mai întîi a existat opoziţia romanus — barbarus (conform apartenenţei de stat): romanus era din Imperiul Roman, ulterior din Imperiul Roman de Răsărit, în timp ce barbarus nu aparţinea acestui Imperiu.

Apoi s-a dezvoltat opoziţia con­form apartenenţei la religia creştină: romanus era creştin (comp. român “creştin”), în timp ce barbarus sau paganus era păgîn. (Printre altele, chiar grecii au renunţat la numele lor străvechi de elini în folosul cuvîntului romei. Romei însemna locuitor al Imperiului Roman de Răsărit şi totodată creştin, iar elinii erau păgîni).

Concomitent la est-romanici a apărut şi opoziţia semantică conform limbii de comunicare: romanus era purtătorul limbi latine, în timp ce barbarus vorbea în limba “barbară” (βαρβαρος), în greceşte însemna “bîlbîit”, “gîngav”; o asemenea atitudine faţă de purtătorii altor limbi era caracteristică şi strămoşilor slavi, caci ei se considerau stăpînii cuvîntului — словене, în timp ce ceilalţi erau немцы (“немые”, adică “muţi”), ei nu cunoşteau limba slavă).

La toate acestea ar mai fi de adăugat că semnificaţia adjectivului romanus s-a complicat din cauză că limba est-romanicibr nu era limba serviciului divin în biserică.

Avea dreptate A. Mateevici cînd spunea:

“Limbile slavă şi greacă erau numite limbi sfinte (sacre), în timp ce limba populară era considerată o limbă simplă, românească”.

Anume în această perioadă în limba est-romanicifor au apărut noile cuvinte: adjectivul romaniscus (românesc, de aici limba românească) şi adverbul romanisce (româneşte).

Sufixele -esc, -este au fost şi rămîn a fi foarte productive pe teritoriul României Orientale, cf. adjectivele latineşti daciscus, thraciscus, frigiscus, huniscus, în a căror derivare un rol definitoriu l-a jucat sufixul tracic care avea echivalente analoage în limbile germanice, baltice, slave, celtice, italice, greceşti.

În afară de aceasta, est-romanicii creează încă un cuvînt pentru denumirea limbii lor — românie — similar cu altele de felul: grecie, egiptenie, elinie, jidovie, lătinie, nemţie, sîrbie, slovenie, ungurie, frîncie.

Acest cuvînt este atestat la Miron Costin: “se află scris latineşte Traiani aeterna columna pe româniia a lui Traian, vecinicul stîlpul”.

Îl atestăm de asemenea la Dosoftei: “românia nu se potriveşte cu sîrbia“. Îl aflăm şi la G. Asachi: “fabule alese pe românie aduse” (1836); la A. Russo cu sensul de “limba română”, “românofobie” (românie).

Cuvîntul românie s-a păstrat pînă în a doua jumătate a secolului trecut, cînd â ieşit din uz, deoarece a coincis cu denumirea statului românesc.

Pe lîngă aceasta, est-romanicii aveau şi verbul a români “a schimba (a transforma) în conformitate cu legile limbii române”, care, la D. Cantemir, de exemplu, apare ca sinonim absolut cu verbul a moldoveni, cf. cuvinte… a le moldoveni sau a le români sileaşte (din prefaţa a doua la Istoria Ieroglifică).

Astfel, est-romanicii (volohii) întrebuinţau cuvintele românesc, româneşte pentru a-şi denumi propria limbă şi propria vorbire.

Iată de ce publicaţia lui G. Asachi apărută la 1 iunie 1829 se numea “Albina românească”, iar suplimentul apărut la 1 iulie 1838 — “Alăuta românească”.

În acelaşi timp, pentru a se crea o concurenţă reuşită între teatrul românesc şi cel francez, teatrul naţional din laşi era obligat ca în fiecare săptămînă, paralel cu 3 spectacole în limba franceză, să pună în scenă unul în limba română.

Cărţile în Moldova erau traduse în limba românească”; face în cazul acesta să ne mirăm că prima carte moldovenească tipărită se numea Carte românească de învăţătură (laşi, 1643)?

Ce-i drept, există mărturii că la începutul sec. al XlX-lea unii boieri moldoveni şi oameni aparţinînd păturii de mijloc au început să-şi numească limba “limba moldovenească”, deşi ţăranii simpli continuau s-o numească “limba românească”.

O atare întrebuinţare a cuvintelor este rezultatul modificării semantice, care s-a produs în structura semantică a cuvîntului român > rumân, conceput de la o vreme, mai întîi în Valahia, ca “iobag”, “serv”.

Expresia “limba moldovenească” a apărut ca urmare a tendinţei ce se manifesta sporadic de a denumi limba cu numele ţării sau al poporului care o vorbeşte.

Astfel, moldovenii numesc limba oficială a Finlandei limba finlandeză după denumirea ţării (şi nu limba fină), denumirea rusească limba irlandeză (iră) este formată tot de la denumirea ţării; de la denumirea insulelor Aleute a provenit şi denumirea limba aleută (unangană).

Pe timpuri în Rusia, care nu recunoştea limba ucraineană, se vorbea despre un grai malorus (de la denumirea Malaia Rossia).

Anume aşa, după cum se vede, a luat naştere şi expresia “limba moldovenească”, dar ea nu poate desemna limba literară.

In primii ani după ocuparea Basarabiei în Rusia era recunoscută denumirea tradiţională a limbii literare de “limbă românească”.

În 1816, la Chişinău, a văzut lumina tiparului o Carte de rugăciuni, tipărită în “româneşte în exarhiceasca tipografie a Basarabiei pentru bisericile şi preoţii moldoveni”.

În 1817 a fost editat în “rumâneşte” şi Ceaslovul. Pe Noul şi Vechiul Testament, editat în 1819 la Sankt-Peterburg, era indicat “tălmăcire românească”.

În 1823 la Chişinău vede lumina tiparului cartea О долге пресвитеров перед народом, care “s-au tălmăcit pi limba românească de pre cea славеняскэ“.

În sfîrşit, în 1827 la Sankt-Peterburg iese de sub tipar Gramatica rusească şi românească a lui Ştefan Margela.

Mai apoi adjectivul “românească” iese din uz, fiind înlocuit prin adjectivul “moldovenească”, în cele din urmă s-a ajuns la aceea că persoanele ce erau la curent cu situaţia reală au început să creadă că limbile română şi moldovenească sînt limbi absolut diferite.

Dar, din punct de vedere lingvistic, expresia “limbă moldovenească” estompează identitatea limbii române literare, ce funcţionează în Moldova, cu cea din România.

Această îmbinare de cuvinte creează impresia greşită că am avea de a face cu două obiecte diferite de cercetare lingvistică cînd e vorba de limba literară din România şi din Moldova, pe cînd se ştie că e vorba de unul şi acelaşi obiect.

Nu putem fi de acord nici cu accepţia extrem de largă pe care i-o atribuie adjectivului “moldovenesc” A. Mateevici, care îi numea pe ţăranii din Transilvania şi Banat moldoveni (sic!), care consideră că Întrebare creştinească apărută la Sibiu în 1544, ar fi fost prima carte moldovenească şi care îl considera pe diaconul Coresi drept prim editor de cărţi în limba moldovenească.

 

În temeiul celor spuse, consider extrem de oportună propunerea privind revizuirea  Constituţiei Republicii Moldova şi restabilirea denumirii tradiţionale a limbii moldovenilor — limba română.

 

Autor: Stanislav  SEMCINSKI,membru  de  onoare  al  Academiei de Ştiinte  din   Republica   Moldova, doctor  habilitat în  filologie, profesor la    Universitatea Naţională “Taras ŞevcenKo” din Kiev.

 

Sursa: Revista Moldova noastra,Chisinau

 

 

 

 

 

 

24/11/2015 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: