CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

LATINITATEA ORIENTALĂ. Un text fundamental al marelui lingvist român basarabean Eugen Coşeriu

 

 

https://i2.wp.com/limbaromana.md/products_pictures/offer_1730_0_mare.jpg

MOTTO :  ” A  promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de limba româna este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeală naivă, ori o fraudă științifică. Din punct de vedere istoric și practic este o absurditate, o utopie și din punct de vedere politic e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și deci un act de genocid etnico-cultural ”.

 

Eugen Coseriu

 

 

Image result for harta popoarelor latine photos

 

Europa şi popoarele latine

 

 

 

 

LATINITATEA ORIENTALĂ

 

1. PRELIMINARII

 

Latinitatea orientală este reprezentată de romani, adică de vorbitorii limbii latine (ori neolatine) orientale; iar aceasta este astăzi – şi de multe secole – numai limba romană ca limbă istorică (opusă altor limbi istorice, ca italiana, franceza, spaniola, germana, engleza, rusa etc.), cu cele patru dialecte ale ei:dacoroman, istroroman, aroman şi meglenoroman.
Romaniştii impart Romania europeană – spaţiul lingvistic romanic din Europa– intr-o Romanie occidentală şi o Romanie orientală, separate prin linia Spezia-Rimini.

Romania orientală (ori apenino-balcanică) cuprinde dialectele italiene la sud de linia Spezia-Rimini, limba dalmată şi limba romană.

Dar in acest caz e vorba de o unitate genealogică incă „preromanică”, anterioară formării limbilor romanice ca limbi istorice independente şi, in ceea ce priveşte limba romană, anterioară intreruperii totale, sau aproape totale, a contactelor intre Italia – ori, mai bine zis, spaţiul lingvistic italo-romanic – şi graiurile romaneşti ori preromane –, adică spaţiul lingvistic romanesc.

In afară de aceasta, criteriul genealogic, deşi, bineinţeles, esenţial şi primar, nu e singurul criteriu cind e vorba de a clasifica limbile şi de a stabili poziţia unei limbi in raport cu alte limbi.

Vom aplica de aceea aici mai multe criterii pentru a stabili cu exactitate, deşi numai in linii mari,

a) poziţia limbii romane intre limbile romanice,

b) poziţia dialectelor romaneşti in cadrul limbii romane ca limbă istorică, c) poziţia aşa-zisei limbi moldoveneşti in cadrul dialectului dacoroman şi in raport cu limba romană comună exemplară şi literară.

2. CADRUL TEORETIC AL PROBLEMEI

Ca să inţelegem care este locul limbii romane intre limbile romanice şi care sint raporturile dintre dialectele şi graiurile romaneşti in cadrul latinităţii orientale, trebuie să precizăm mai intii că:

a) limbajul in general e guvernat de două principii universale, care se află intr-un raport dialectic reciproc: creativitatea (faptul că limbajul este in esenţa sa activitate creatoare sau energeia) şi alteritatea (faptul că limbajul este totdeauna „şi pentru alţii”, „şi al altora”, nu numai pentru un individ şi al unui singur individ).

Creativitatea duce pe plan istoric la diversitate; alteritatea, la omogenitate.Alteritatea – solidaritatea intre vorbitori – este raţiunea de a fi a limbilor şi a continuităţii acestora in istorie; datorită alterităţii limbajul se prezintă totdeauna sub formă de tradiţii istorice pe care le numim „limbi”.

Tot alterităţii i se datorează, in fond, formarea limbilor comune şi exemplare (standard) supradialectale, adică situate deasupra varietăţii dialectale şi regionale a limbilor. Dar alteritatea nu anulează creativitatea: creativităţii i se datorează „dinamica”limbilor – „schimbarea lingvistică” in diacronie, intr-un anumit sens constantă – şi, in sincronie, varietatea „internă” a oricărei limbi;

b) o limbă este o tehnică istorică a vorbirii: nu un produs static, un „lucru”, ci un sistem dinamic de procedee, de moduri de a produce;

c) in cadrul unei tehnici lingvistice, se pot deosebi trei niveluri: norma limbii (realizarea comună şi tradiţională a tehnicii), sistemul limbii (constituirea opoziţiilor distinctive sau funcţionale, atit de conţinut – semantice –, cit şi de expresie – materiale –, atit in gramatică, cit şi in vocabular) şi tipul limbii (principiile de structurare funcţională, categoriile de opoziţii funcţionale ale unei limbi).
Un sistem poate corespunde mai multor norme de realizare; şi un tip – mai
multor sisteme;

d) afinitatea sau analogia intre limbi diferite poate fi de trei tipuri, care nu trebuie confundate. Ea poate fi istorică primară sau genealogică (datorată provenienţei din aceeaşi limbă istorică anterioară, adică faptul că limbile respective reprezintă forme ulterioare ale unei singure limbi anterioare, rezultatele dezvoltării istorice a unei singure limbi), tipologică (datorată faptului că limbile respective ţin de acelaşi tip structural, chiar fără a fi inrudite din punct de vedere genealogic) şi istorică secundară sau „areală” (datorată faptului că limbile respective, independent de originea lor, aparţin unei aceleiaşi „arii” de influenţe unilaterale sau reciproce).

Analogia de natură genealogică este atit funcţională, cit şi materială: limbile „inrudite” in acest sens se aseamănă şi din punct de vedere material (de exemplu, formele şi procedeele morfologice „moştenite” ale limbii engleze se aseamănă cu forme şi procedee morfologice ale altor limbi germanice). Analogia de natură tipologică e analogie de procedee şi categorii funcţionale (de exemplu, maghiara şi turca prezintă aceleaşi procedee generale de „aglutinare” şi de „armonie vocalică”).

Analogia de natură „areală” e in primul rind analogie de procedee condiţionată de influenţe: limbile unei arii utilizează in acelaşi fel „instrumentele” (formele) lor de origine materială diferită.
Prin urmare, limbile pot fi comparate intre ele şi clasificate din aceste trei puncte de vedere: ele pot constitui (după G.A. Klimov) clase genealogice (sau „familii lingvistice”), clase tipologice şi clase „areale” (sau „ligi lingvistice”). Aceste clase pot, bineinţeles, să coincidă; şi coincid chiar de cele mai multe ori, insă nu in mod necesar.

Cu alte cuvinte: limbile din aceeaşi familie ţin, de regulă, de acelaşi tip lingvistic şi aparţin, de obicei, aceleiaşi arii lingvistice; ele pot insă şi să dezvolte tipuri lingvistice diferite şi pot fi atrase in arii diferite de afinitate secundară. Astfel, engleza diferă la nivelul tipului lingvistic de celelalte limbi germanice (şi, mai ales, de limba germană); tot astfel, limba bulgară modernă prezintă un alt tip lingvistic decit celelalte limbi slave şi, din punct de vedere areal, aparţine aşa-zisei „ligi lingvistice balcanice”.
Aceleaşi distincţii se pot aplica şi dialectelor, care, de fapt, nu sint altceva decit limbi – sisteme lingvistice – „sintopice” (delimitate in spaţiu) subordonate unei limbi istorice.

Intre dialectele aceleiaşi limbi istorice există prin definiţie unitate genealogică, ele pot insă dezvolta subtipuri diferite in cadrul aceluiaşi tip şi pot fi atrase in arii lingvistice diferite. Ba mai mult: dialectele inrudite genealogic, dar ţinind de sisteme dialectale diferite, pot converge intr-o singură limbă istorică. Acesta este cazul limbii italiene: italiana, ca limbă istorică, cuprinde, datorită convergenţei din epoca preromanică şi romanică, dialecte care, la origine, ţineau de ramuri diferite ale limbii latine vulgare;

e) schimbarea lingvistică, considerată pentru aceleaşi serii de fapte in mai multe limbi (sau in mai multe dialecte), poate fi, din aceleaşi motive, de trei tipuri(Klimov). In cadrul unităţii genealogice originare, schimbarea este divergenţă şi duce la diversitate la nivelul normei şi al sistemului, uneori şi la nivelul tipului; in cadrul unităţii tipologice ea este paralelism (schimbare in acelaşi sens cit priveşte principiile de structurare); şi, in cadrul unităţii „areale”, este convergenţă. Intre sistem şi normă, raportul este, formal, acelaşi ca intre tip şi sistem: sistemul se realizează in norme diferite, dar schimbările in aceste norme sint paralele.

3. LIMBILE ROMANICE

Limbile romanice constituie, in primul rind, o unitate genealogică: o familie de limbi. In această familie se pot deosebi: „o subfamilie occidentală” şi o „subfamilie orientală” (italiana, dalmata, romana), limba sardă răminind „intre” aceste două subfamilii.
In al doilea rind, toate limbile romanice, in afară de franceza modernă, ţin şi de acelaşi tip lingvistic care, cum am putut stabili cu altă ocazie, nu este nici „analitic”, nici „sintetic”.

Principiul de bază al acestui tip este: determinări interne („paradigmatice”) pentru funcţiuni interne (nerelaţionale) şi determinări externe („sintagmatice”: perifraze) pentru funcţiuni externe (relaţionale).
In al treilea rind, toate limbile romanice occidentale, impreună cu franceza şi, de data aceasta, cu italiana şi dalmata, reprezintă o arie lingvistică continuă de afinitate istorică secundară datorită influenţelor comune ori reciproce şi, mai ales, contribuţiei constante a latinei clasice la formarea şi dezvoltarea acestor limbi.

In această arie se pot deosebi trei subarii: subaria galo-romanică (franceza, franco-provensala, occitana cu gascona), subaria ibero-romanică (portugheza, spaniola, catalana) şi subaria italo-romanică (italiana, cu toate dialectele ei cele septentrionale, sarda, retoromana şi dalmata).
Aceasta explică extraordinara unitate a limbilor romanice, în afară de franceza modernă (diferită din punct de vedere tipologic) şi de limba romană (separată din punct de vedere „areal”); cu excepţia francezei moderne şi a romanei, limbile romanice reprezintă o unitate nu numai genealogică, ci şi tipologică şi „areală”.

4. LIMBA ROMÂNĂ

 

Care este deci poziţia limbii romane intre limbile romanice? Ce ne spun in această privinţă criteriul genealogic, cel tipologic şi cel „areal”?

4.1. Din punct de vedere genealogic, limba romană este, in primul rind, pur şi simplu latină sau neolatină in toate aspectele ei „moştenite” sau dezvoltate din cele moştenite şi care reprezintă structurile ei esenţiale. In al doilea rind, romana ţine genealogic de Romania orientală şi prezintă deci cele mai multe coincidenţe „originare” (conservări şi dezvoltări comune) cu italiana, mai ales cu italiana centrală şi meridională: „dacă toate limbile romanice sint „surori”, italiana şi romana sint surori gemene” (G. Bonfante).

In al treilea rind, atit prin elementele latine care-i sint specifice (elemente păstrate numai in limba romană ori in unul sau altul din dialectele ei, mai ales in dialectul dacoroman) şi prin coincidenţele cu alte zone conservatoare din Romania (cu sarda – zonă „izolată” – şi cu portugheza – spaniola – zonă „laterală”, in sensul lui M. Bartoli, ca şi romana), cit şi prin „divergenţa” originară, in cadrul latinei vulgare dunărene (datorită, in parte, substratului ei specific şi influenţei greceşti vechi directe), şi prin cea ulterioară (datorită, tot numai in parte, influenţei slave şi influenţei greceşti bizantine), limba romană reprezintă o unitate autonomă in cadrul latinităţii in general şi in cadrul Romaniei orientale in parte. Şi anume o unitate foarte omogenă:

„Tot ceea ce deosebeşte limba romană, pe de o parte, de limba latină şi, pe de alta, de celelalte limbi romanice e comun celor patru dialecte” (S. Puşcariu). In această privinţă limba romană ca limbă istorică este, precum se ştie, mai unitară decit alte limbi romanice: mult mai unitară decit limba istorică italiană (in care dialectele primare prezintă diferenţe uneori radicale), mai unitară decit franceza şi cel puţin tot atit de unitară ca spaniola istorică, cu cele trei dialecte primare ale ei (astur-leonez, castilian, navaro-aragonez).

4.2.

Din punct de vedere tipologic, limba romană corespunde exact tipului lingvistic romanic general (fără franceza modernă). Ba chiar ii corespunde mai bine decit alte limbi romanice; de exemplu, prin faptul că are articolul hotărit enclitic, prin marcarea dublă a multor forme de plural (pas-paşi, cal-cai, roată-roţi, floare-flori), prin faptul că a inlocuit in mod consecvent toate comparativele de tipul maior, melior etc.

Din acest punct de vedere e mai avansat uneori dialectul dacoroman, alteori, cel aroman; acesta din urmă, de exemplu, prin faptul că şi la nominativ are astăzi nu numai eu, ci şi mine, şi nu numai tu, ci şi tine (adică, de fiecare dată, formele dialectale corespondente).

4.3.

Din punct de vedere al arealului, limba romană, cu toate dialectele ei, reprezintă o arie autonomă in spaţiul lingvistic romanic, arie opusă marii arii romanice occidentale, adică tuturor celorlalte limbi romanice: tocmai din acest punct de vedere romana este azi singura reprezentantă a latinităţii orientale (din punct de vedere genealogic nu e decit o unitate secundară in cadrul Romaniei orientale; şi din punct de vedere tipologic nu e o unitate autonomă).
Autonomia areală a limbii romane in cadrul latinităţii e determinată in primul rind – şi in sens negativ – de faptul că romana s-a dezvoltat fără influenţa constantă a latinei clasice şi in afara reţelei de influenţe reciproce care caracterizează limbile romanice occidentale, mai ales la nivelul limbilor comune şi literare (in limba romană, influenţa latină clasică şi neolatină occidentală e, pină foarte tirziu, numai marginală şi sporadică ori indirectă). E ceea ce il făcea pe W. Meyer-Lubke să considere româna ca dezvoltarea cea mai„autentică”(„spontană” şi „naturală”) a limbii latine (vulgare).

De altfel, o intuiţie asemănătoare (deşi foarte şubred fondată şi greşit explicitată) o avusese deja M. Raynouard, care considera limba romană ca dezvoltată direct din latină, fără faza intermediară romanică, pe care el o identifica cu provensala. Şi nici Petru Maior nu era prea departe de aceeaşi intuiţie.
In al doilea rind – şi in sens pozitiv –, autonomia areală a limbii romane e determinată de substratul ei specific, de influenţa slavă şi de contactele in spaţiul dunărean cu alte limbi neromanice (cărora, in aria occidentală, li se opun alte substraturi, mai ales cel celtic, şi influenţa germanică).

Prin substrat şi prin aceste contacte cu alte limbi, romana a fost atrasă intr-o altă ligă lingvistică, aşa-zisa „ligă lingvistică balcanică”. Acest fapt nu trebuie inţeles in sensul că limba romană ar fi fost numai ea influenţată de alte limbi: in realitate, influenţele au fost reciproce.

Cum am arătat de mai multe ori (v., de exemplu, Balkanismen oder romanismen?, Fakten und Theorien, Tubingen, 1982, p. 37-43), latina dunăreană şi cea preromană au contribuit in mod decisiv la constituirea ligii lingvistice balcanice; şi foarte multe „balcanisme” sint totodată „romanisme”.

4.4. Poziţia limbii române intre limbile romanice, in conformitate cu cele trei criterii de clasificare pe care le-am adoptat, este, aşadar, următoarea:

https://uploads.disquscdn.com/…

5. DIALECTUL DACOROMÂN

5.1. In procesul de formare a unei limbi istorice schimbarea lingvistică este in acelaşi timp divergenţă (faţă de limba anterioară) şi convergenţă, atit semantică, cit şi materială (prin răspindirea inovaţiilor de la un vorbitor la altul, de la un grai la altul); şi, se inţelege, şi paralelism, in măsura in care schimbarea e realizare a posibilităţilor aceluiaşi sistem in norme diferite ori realizare progresivă a aceluiaşi tip lingvistic in sisteme diferite.

Printr-o divergenţă-convergenţă in acest sens in cadrul latinei vulgare dunărene s-a ajuns la ceea ce numim „romana comună” (Urrumanisch). Pe cind divergenţa ca atare, ca şi paralelismul funcţional şi conservările (adică „neschimbarea”), nu implică unitate „areală”, convergenţa, mai ales cea materială (fonetică şi morfologică), implică o astfel de unitate. Intre graiurile preromane a existat deci continuitate „areală”.

Altfel nu ne putem explica trăsăturile care, nefiind nici simple conservări, nici fapte de paralelism numai funcţional (şi nu totodată şi material), sint totuşi comune tuturor dialectelor, nici inovaţiile de acelaşi fel (ca, de exemplu, palatalizarea labialelor) care se intilnesc in cel puţin două dialecte.

Aceasta nu inseamnă că romana comună trebuie să fi fost o unitate cu totul omogenă (nu există limbi „naturale” monolitic unitare!), nici că tot ceea ce, in unele graiuri romaneşti, e dezvoltare de fapte latino-vulgare trebuie să fi fost cindva comun tuturor dialectelor, nici că inovaţiile care separă astăzi dialectele romaneşti ar fi toate ulterioare fazei romanei comune.

Inseamnă numai că in spaţiul lingvistic preroman au existat curente de convergenţă care au ajuns să cucerească in intregime acest spaţiu şi altele care au cucerit numai o parte din acelaşi spaţiu, iar altele au atins numai acele graiuri care urmau să constituie mai tirziu dialectele limbii romane.

De altfel, chiar şi dialectul dacoroman, atit de unitar in comparaţie cu multe dialecte ale altor limbi romanice, e, foarte probabil, produsul unei convergenţe intre două tipuri de graiuri (continuate, in parte, de cel moldovenesc şi de cel muntenesc). Tot rezultatul unei convergenţe, la un nivel mai inalt, este şi limba romană comună (Gemeinrumanisch) şi literară: in acest proces de convergenţă – cu puţine excepţii (cum ar fi cea a diftongului ii in ciine, piine, miini, care, de altfel, nici pină astăzi nu e cu totul general in limba scrisă, şi incă mai puţin in limba vorbită) – fiecare grai (comun şi literar) a renunţat la anumite trăsături regionale in favoarea altor trăsături mai generale ori susţinute de tradiţia scrisă.

Astfel, la nivelul „exemplar” al acestei limbi, avem astăzi, pe de o parte, zină, zic, nu dzină, dzic; cer, cine, nu šer, šine; joc, ger, nu žoc, žer, dar, pe de altă parte, cred, văd, aud, pun, spun, nu crez, văz, auz, pui, spui; uşă, mătuşă, nu uşe, mătuşe.
Această ultimă convergenţă priveşte numai dialectul dacoroman. După despărţirea geografică a dialectelor (care, de altfel, n-a fost nici subită, nici simultană), procesele de convergenţă nu s-au mai produs in tot spaţiul lingvistic romanesc, ci numai in fiecare dialect in parte, in dialectele sud-dunărene in mai mică măsură decit in dialectul dacoroman şi, in general, numai la nivelul graiurilor regionale.

Incercarea de a elabora o limbă comună daco-macedoromană a rămas o incercare izolată; incercările unor reprezentanţi ai Şcolii Ardelene de a introduce aromanisme (de ex., vrută pentru „iubită”) in dacoromana literară n-au avut nici un efect asupra limbii romane comune şi influenţa dacoromană asupra aromanei e numai sporadică ori superficială şi limitată la nivelul cult şi literar.

5.2. Poziţia dialectului dacoroman in cadrul limbii istorice romane e rezultatul acestor procese de divergenţă şi convergenţă anterioare şi ulterioare despărţirii dialectelor, precum şi al influenţelor exercitate asupra acestui dialect, mai ales după despărţirea sa de celelalte dialecte.

5.2.1. Din punct de vedere genealogic, dialectul dacoroman este astăzi, pe de o parte, cel care păstrează cele mai multe elemente latine specifice şi nespecifice şi, pe de alta, cel mai „avansat” sub raport fonetic şi gramatical (de exemplu, in ceea ce priveşte dezvoltarea sistemului verbal şi formarea cuvintelor); celelalte dialecte sint, in general, mult mai conservatoare şi mai puţin „dezvoltate”.

5.2.2. Din punct de vedere tipologic, toate dialectele romaneşti ţin de acelaşi tip lingvistic. Dar, in cadrul acestui tip romanic general (cu excepţia francezei moderne), dialectul dacoroman a dezvoltat un subtip caracterizat prin hipertrofia determinării, mai ales a determinării nominale.

Astfel, in dacoromană avem nu numai omu-l, ci şi cel bun, cei doi, şi, mai puţin generalizate in vorbirea curentă (şi deloc in unele graiuri), al doilea, al meu, ai mei, ale mele, avem „articolul ordinal” -lea (al patru-lea) şi „articolul pronominal” -a (acesta, acela, aceştia, acestea, atita, unora, altora, căruia, aşa, in vorbirea curentă şi in cea populară sau regională, şi acuma, aicea, atuncea, alăturea, uniia, alţiia etc.).

De acelaşi fenomen general ţin: prepoziţiile compuse (din, de la, dintre, prin, printre, peste, despre etc.), sistematic dezvoltate şi mult mai numeroase in dacoromană decit in celelalte dialecte; vocativul de identificare cu -le, -o, -lor: domnule, dracule, porcule, prostule, proasto, porcilor (= „tu, care eşti x”, „voi, care sinteţi x”); diferenţierea strictă dintre identitatea „externă” sau „reciprocă” (acelaşi om), identitatea „internă” sau „reflexivă”(eu insumi, omul insuşi) şi identitatea „iterativă” (tot eu, tot acela, tot acolo, tot atunci), pe ca morfem nu numai „de acuzativ”, ci şi de determinare (cf. caut un prieten / il caut pe un prieten) etc.

Hipertrofia determinării (nominale), considerată de E. Lewy drept trăsătura tipologică caracteristică a limbii romane, e caracteristică, in realitate, numai pentru dialectul dacoroman.

Related image

Harta răspândirii poporului român

5.2.3. Din punct de vedere „areal”, dialectul dacoroman e caracterizat:

a) prin influenţa maghiară, influenţă, ce-i drept, limitată la vocabular, dar care uneori a pătruns pină in vocabularul de bază, atit in graiuri, cit şi in limba comună (chip, fel, gind, neam, oraş, seamă, a bănui, a cheltui etc.);

b) prin faptul că a dezvoltat o limbă comună şi literară supradialectală;

c) prin influenţa latină clasică şi neolatină occidentală (nu numai franceză) la nivelul limbii comune şi literare. Această influenţă n-a fost numai adoptare pasivă de elemente latine şi occidentale in cadrul limbajelor tehnice şi ştiinţifice, ci şi adaptare la sistemul limbii romane, dezvoltare de virtualităţi ale acestei limbi, creaţie sistematică stimulată doar de influenţa occidentală (aşa, de exemplu, in domeniul verbelor, avem astăzi, in „familia” lui a duce, pe lingă a aduce, şi a conduce, a introduce, a produce, a reduce, a traduce etc., in „familia” lui a pune, pe lingă a apune, a supune, şi a depune, a impune, a opune, a propune etc.).

Foarte multe dintre aceste elemente au fost integrate in limba vorbita „uzuală” (Umgangssprache) şi multe au pătruns şi in graiurile populare.

Astăzi, nu mai putem vorbi şi scrie romaneşte, la un nivel cituşi de puţin cult, fără neologisme latino-occidentale.
Prin influenţa maghiară, dacoromana n-a fost atrasă intr-o altă arie lingvistică (aşa cum n-a fost atrasă in alte arii prin influenţa neogreacă şi turcească).

Prin influenţa latino-occidentală insă – influenţă care incepe cu primele scrieri şi tipărituri in limba romană, dar devine masivă in a doua jumătate a sec. al XVIII-lea şi mai ales in sec. al XIX-lea –, dacoromana cultă, fără a fi desprinsă de „liga lingvistică balcanică”, a fost reintegrată in aria culturală romanică şi constituie astăzi doar o subarie cu trăsături specifice in spaţiul lingvistic romanic.

In schimb, celelalte dialecte n-au ajuns să dezvolte norme idiomatice supraregionale; nici măcar dialectul aroman, singurul orientat in acest sens, prin faptul că posedă literatură scrisă, n-a avansat prea mult in această direcţie şi se află incă intr-o fază incipientă.

In afară de aceasta, prin influenţele masive care s-au exercitat asupra lor, dialectele sud-dunărene au fost atrase in subarii diferite in cadrul „ariei balcanice”: istroromana – prin influenţa croată, aromana – prin influenţa neogreacă, meglenoromana – prin influenţa greacă şi bulgară.

Sursa: „Limba Romană”, nr. 3 (15), 1994, p. 10-25
Comunicare prezentată la Congresul al V-lea al Filologilor Romani,
Iaşi – Chişinău, 6-9 iunie 1994

 

 

Cine a fost Eugeniu  Coseriu ?

 

Savantul lingvist Eugeniu Coșeriu s-a  nascut la 27 iulie 1921  in  comuna Mihaileni din judetul Balti, in Basarabia, Romania ( azi in R.Moldova) . A decedat  la 7 septembrie 2002 in Germania la Tubingen.

A fost  fost un lingvist român care a trait in  exil, membru de onoare din 1991 al Academiei Romane, fondator  al primei școli lingvistice din America de Sud și al Școlii lingvistice de la Tubingen.

Este părintele  a ceea ce azi se numește lingvistica integrală si unul dintre cei mai importanți lingviști ai secolului XX.

A absolvit liceul Ion Creanga din orașul Bălţi in Basarabia, apoi și-a continuat studiile în filologie  la universitățile din Iaşi si Roma.

A mai studiat filosofia  la Universitatea din Milano si între anii 1950-1963 a predat la Universitatea din  Montevideo, in Uruguay. Intre1961-1963 a  activat ca  profesor-invitat și la Universitatea din Bonn, in Germania Occidentala.

Din 1963 și până la sfârșitul vieții sale, a fost profesor la  prestigioasa Universitate din Tubingen in Germania, unde a pus bazele Scolii de lingvistica de la Tubingen.

A fost Doctor Honoris Causa a aproape 50 de universități din întreaga lume.

07/02/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

NASTEREA POPORULUI ROMÂN

Etnogeneza românilor – schiţa unui proces istoric firesc

 

Formarea poporului român şi a limbii sale sau, altfel spus, etnogeneza românilor şi glotogeneza românească sunt două laturi fundamentale ale aceluiaşi proces şi nu pot fi privite şi tratate separat.

Pentru simplificarea exprimării, vom folosi mai ales noţiunile de etnogeneza a românilor ori de formare a poporului român, subînţelegând în cadrul lor şi fenomenul lingvistic adiacent.

Etnogeneza este chestiunea esenţială a istoriei europene în finalul lumii antice şi la începuturile perioadei medievale.

În mileniul I al erei creştine se formează pe bătrânul continent popoarele care, în linii mari, vor fi personajele colective principale ale evoluţiei europene până astăzi.

Simplificând acest tablou complicat, se poate spune că în Europa contemporană se află trei mari grupuri de popoare, considerate astfel după originea lor şi după înrudirile lingvistice: popoarele romanice sau neolatine (italienii, spaniolii, portughezii, francezii, românii etc); popoarele germanice (germanii propriu-zişi, englezii, olandezii, danezii, norvegienii, suedezii, islandezii etc.) şi popoarele slave (ruşii, ucrainenii, belaruşii, polonezii, cehii, slovacii, bulgarii, sârbii, croaţii, slovenii etc).

Evident, cu această clasificare didactică nu s-a acoperit decât circa 90% din populaţia Europei.

Mai rămân grecii moderni, care se trag, în linii mari, din vechii greci, apoi maghiarii, finlandezii şi estonienii, aparţinând grupului fino-ugric, de asemenea letonii şi lituanienii ca popoare baltice, albanezii, urmaşi în oarecare măsură ai vechilor iliri, turcii, care prelungesc masa poporului lor dinspre Asia Mică, irlandezii, scoţienii, velşii, bretonii, urmaşi ai cerţilor (galilor) din antichitate, bascii din nordul Spaniei, de origine străveche, preindo-europeană etc.

Nu intră în intenţia noastră încercarea de a analiza geneza acestui mozaic de popoare, populaţii şi limbi.

Ne vom opri cu oarecare insistenţă asupra tipicului de formare a poporului român, în comparaţie cu celelalte popoare romanice.
Popoarele romanice apusene (la cele enumerate mai sus, îi mai adăugăm pe romanşii sau retoromanii din Elveţia, pe dalmaţii, azi dispăruţi, ne provensali – azi aproape complet integraţi francezilor -, pe catalani, înrudiţi strâns cu spaniolii etc.), sunt moştenitoare ale puternicei romanităţi occidentale. Romanitatea orientală, care a trecut prin complicate procese de grecizare şi slavizare, a dat naştere doar poporului român.

În ciuda acestui fapt, poporul român s-a format, ca orice popor romanic, din două elemente etnice esenţiale: elementul preroman sau autohton (în cazul românilor – traco-daco-geţii, la francezi – galii, la spanioli -celtiberii, la portughezi – lusitanii etc.) şi elementul roman, comun tuturor popoarelor neolatine, de fapt, factorul de bază pentru profilul viitor al acestor popoare.

Spre finalul etnogenezelor, când aceste noi popoare erau aproape formate, s-a mai adăugat, în cazul tuturor, un al treilea element, secundar sau derivat, anume elementul postroman sau migrator (în cazul românilor – slavii, la francezi – francii, la spanioli – vizigoţii, la portughezi – suebii etc).
Prin urmare, popoarele romanice de astăzi din Europa sunt rezultatul unei duble asimilări: mai întâi a elementelor preromane, autohtone de către elementul roman şi apoi a elementelor migratoare de către populaţiile sau popoarele romanice pe cale de desăvârşire.

În acest proces, elementul roman apare drept factor hotărâtor, drept caracteristică de bază sau marcă a individualităţii acestor popoare.

Datorită vitalităţii şi forţei acestui element, elementele migratoare de mai mică importanţă (arabii în Spania, Portugalia şi sudul Italiei, normanzii în Franţa de nord şi Italia de sud, pecenegii şi cumanii pe teritoriul României etc.) au sfârşit prin a fi asimilate, lăsând influenţe minime în profilul etno-lingvistic al poporului neolatin respectiv.

Există deci o similaritate perfectă între modul de formare a poporului român şi modul de formare a celorlalte popoare romanice.

Similaritatea se remarcă şi în ceea ce priveşte timpul de formare, în sensul că procesele de etnogeneză au fost paralele în cazul popoarelor romanice.

Cu alte cuvinte, aceste procese au început efectiv o dată cu ocuparea provinciei respective de către romani (adică în secolele I î.Hr. – II d.Hr., cu excepţia Italiei, unde procesul a debutat mai devreme), au atins apogeul în timpul apartenenţei efective a provinciei respective la statul roman (până în jurul anului 400 d.Hr.) şi au continuat până prin secolele VII-VIII, dată după care, cu mici variaţii, popoarele neolatine apar consemnate în izvoarele scrise cu numele lor medievale.

Paralelismul continuă şi în ceea ce priveşte locul de etnogeneză, în sensul că toate popoarele acestea s-au format, cum era şi firesc, pe teritoriile acelor provincii romane pe care s-a produs dubla asimilare de care se amintea mai sus.

Astfel, francezii s-au format acolo unde galii, cuceriţi de romani, au devenit latinofoni şi unde galo-romanii i-au asimilat pe franci adică în Gallia, devenită cu timpul Franța.

Tot aşa, italienii s-au format de la sud de Alpi până în Sicilia, spaniolii şi portughezii în Peninsula Iberică, retoromanii pe locurile unde trăiesc, în număr tot mai mic, şi astăzi, adică în fosta provincie Raetia etc.

Este logic ca şi românii să se fi format acolo unde au trăit traco-daco-geţii, peste care au venit ca stăpâni romanii.

 

 

Acest loc s-a numit în antichitate Dacia şi a dat numele unor provincii romane situate atât la nord, cât şi la sud de Dunăre.

Elementele etnice constitutive ale poporului român (traco-daco-geţii şi romanii), precum şi elementul secundar (slavii) au convieţuit, aşadar, atât în spaţiul carpato-dunărean cât şi în spaţiul dunăreano-balcanic, nu numai în Dacia Aureliană, ci şi în Moesia Inferioară.
Prin urmare, disputa dacă poporul român s-a format la nord sau la sud de Dunăre este o falsă problemă.

Poporul român s-a format pe ambele maluri ale fluviului, unde procesul de romanizare a fost la fel de intens.

Ca singur moştenitor al romanităţii orientale şi fiind cel mai numeros popor din sud-estul Europei, poporul român a avut la început o arie de formare mult mai vastă decât teritoriul României de azi.

Până în secolul al VI-lea, această arie s-a menţinut relativ unitară, în sensul că Dunărea de Jos nu era o graniţă etno-lingvistică, ci axa romanităţii orientale.

Migraţia masivă a slavilor la sud de fluviu, cu precădere după 602, a frânt unitatea romanităţii orientale în sensul arătat mai sus. De la această dată cel puţin, nucleul etnogenezei româneşti devine spaţiul carpato-dunărean şi, cu deosebire, Transilvania intracarpatică.

Populaţia străromânească de la sud de Dunăre, care nu a rămas pe loc în urma copleşitorului val slav, s-a deplasat în vecinătate, spre sud şi sud-vest.

Evident, se poate presupune logic că o parte din romanicii de pe Valea Dunării s-au alăturat romanicilor din nord, dar nu există nici o mărturie istorică explicită, nici în jurul anului 600 şi nici ulterior în evul mediu, în legătură cu vreo mişcare masivă de populaţie de la sud spre nord.

Dimpotrivă, toate mişcările semnificative de populaţie care se petrec în acest timp au sensul invers, de la nord şi nord-est spre sud. Protagoniştii unor asemenea mişcări pe distanţe mari au fost însă populaţiile migratoare, pentru care raţiunea de a fi era mişcarea, căutarea de noi pământuri pentru păşunat şi pentru pradă.

Străromânii şi românii nu s-au antrenat niciodată în astfel de deplasări, aşa cum nu au făcut-o nici celelalte popoare romanice.

Ocupaţia principală a dacoromanilor şi apoi a românilor a fost cultivarea pământului, îmbinată în chip firesc cu creşterea animalelor.

În acest sens, ei au practicat de multe ori şi în multe regiuni ale spaţiului românesc un păstorit pendulatoriu, cu sălaşe speciale pentru turmele lor în perioada vârâtului (mai-octombrie) în zonele păşunilor alpine şi cu locuinţe şi aşezări stabile şi permanente pentru restul timpului.

E drept că românii au avut faima unor iscusiţi crescători de animale şi a unor excelenţi producători de brânzeturi, întocmai cum au avut-o francezii în apusul Europei, dar nimănui nu i-a trecut prin minte ca, accentuând acest fapt, să pretindă că francezii au fost nomazi.
Popoarele romanice nu au practicat nomadismul, deoarece mecanismul lor de formare şi specificul lor nu le-au permis acest lucru. Formarea poporului român a putut fi privită ca un „miracol” sau ca o „enigmă” din perspectiva faptului că acest popor este – cum s-a văzut – singurul romanic din răsăritul continentului, singurul izolat de restul romanităţii şi înconjurat de popoare de altă origine şi cu alt specific, şi că este, pe de altă parte, singurul popor romanic de credinţă creştină ortodoxă.

„Miracolul” mai poate fi invocat în ceea ce priveşte chestiunea supravieţuirii acestui popor până astăzi, în condiţiile împrejurărilor nefavorabile prin care a trecut. Dar chestiunea „miracolului” nu poate fi pusă în nici un caz în ceea ce priveşte geneza propriu-zisă a românilor ca popor.

În afara argumentelor istorice aduse mai sus, este evident că, fiind un popor romanic, vorbitor de limbă neolatină, românii s-au format la fel ca toate popoarele romanice.
Mutarea locului de formare a românilor în altă parte decât în regiunile pe care le populează şi azi, unde au locuit daco-romanii şi unde a fost provincia romană Dacia, se poate face numai prin ignorarea izvoarelor istorice şi eludarea analogiilor fireşti şi nu rezolvă nici una din chestiunile tulburătoare invocate mai sus, în sensul că românii rămân în continuare cel mai numeros popor din sud-estul Europei, rămân mai departe izolaţi sub aspect geografic de restul popoarelor romanice etc.

Marele istoric Ferdinand Lot, sceptic în privinţa continuităţii dacoromane la nord de Dunăre, după lectura unei cărţi fundamentale dedicate temei de Gheorghe I. Brătianu, afirmă:

„Totuşi, unde ar trebui să-i plasăm pe daco-români? Ungurii, sârbii, bulgarii şi grecii sunt de acord că ei nu au ce căuta, cu nici un preţ, nici în Transilvania, nici în Serbia, nici în Bulgaria, nici în Macedonia sau în Pind. Ei nu au căzut totuşi din cer şi nu au venit nici din fundul iadului.

Această unanimitate împotriva românilor incită, prin urmare, la adoptarea tezei cu privire la dăinuirea daco-romanilor la nordul Dunării.

Am fost primul care am făcut observaţia că nici o mărturie sigură nu este în mod necesar şi peremptorie.

Afirmaţia că întreaga populaţie din Dacia nord-dunăreană a fost adusă în sudul fluviului poate să fie la fel de neadevărată ca şi afirmaţia că populaţia romană din nordul Alpilor (din Noricum) a fost adusă în Italia.

A priori, este mult mai probabil ca o bună parte din populaţie să fi rămas pe loc. Dacia se întindea pe 250 până la 300.000 kmp.

Socotind 10 locuitori pe kmp, aceasta ar însemna până la 2 milioane de fiinţe omeneşti. Aceştia nu pot fi transportaţi dintr-o dată nici măcar în mai multe rânduri”.
Ferdinand Lot a exagerat suprafaţa Daciei Romane, de aceea istoricii au estimat azi populaţia provinciei la circa 800.000 – 1.000.000 de locuitori, fără ca acest lucru să modifice sensul aprecierilor de mai sus.

Prin urmare, concluzia este că poporul român s-a format pe un spaţiu vast din regiunea carpatică şi a Dunării de Jos, de o parte şi de alta a fluviului, dar având drept teritoriu-nucleu de formare deplină şi conservare regiunile de deal şi de munte ale fostei Dacii Romane fondate de Traian.

Poporul român s-a format într-un proces îndelungat, între secolele I-II şi VII-VIII d.Hr., ca un popor romanic din romanitatea estică, în urma colonizării şi romanizării Daciei. Invazia slavilor a slăbit în chip sensibil romanitatea sud-dunăreană, diminuându-i mereu potenţialul uman.

Datorită romanizării, limba latină s-a impus peste tot în provincia traiană, iar apoi şi în celelalte regiuni ale Daciei, aşa cum se impusese şi în Moesia şi Dacia Aureliană.

Limba latină vorbită la Dunărea de Jos (latina populară) a evoluat pe o cale proprie, ca şi latina vorbită în Peninsula Iberică sau în Galia şi a dus treptat la formarea unei noi limbi – limba română.

Unitatea limbii române şi faptul că la sud de Dunăre nu s-au format limbi romanice distincte, ci doar dialecte ale limbii române demonstrează încă o dată strânsele contacte dintre romanicii de pe ambele maluri ale fluviului, precum şi faptul că izolarea protoromânilor şi românilor de la sud de fluviu de masa norddunăreană a poporului lor s-a făcut relativ târziu, prin secolele VII-VIII, când etnogeneza şi glotogeneza erau aproape terminate.

Autor: Acad. Prof. Dr. Ioan Aurel Pop, Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul – curs

18/10/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: