Românism versus „moldovenism” la începutul secolului trecut

 

Pentru românii moldoveni din Basarabia,una din consecinţele revoluţiei ruse de la 1905 a fost revigorarea mişcării de redeşteptare naţională.

O manifestare a acestui fenomen a constituit-o şi apariţia primei publicaţii periodice de limba română în stânga Prutului – ziarul “Basarabia” –, care, în scurt timp, a devenit  catalizatorul forţelor naţionale din ţinut.

Ziarul a fost publicat între 26 mai 1906 și 11 martie 1907 în 76 de ediţii, ideile promovate în paginile sale    şi amploarea mişcării naţionale a românilor basarabeni, alarmând autorităţile ţariste, motiv pentru care acestea au trecut la promovarea unui şir de măsuri pentru a o dispersa şi a-i diminua forţa.

Printre altele, a fost aprobată  editarea ziarului “Moldovanul”, care trebuia să contrapună doctrinei “românismului”, frecvent propagată în paginile ziarului “Basarabia”, pe cea a “moldovenismului”, iar doctrinei revoluţionare – pe cea a supuşeniei faţă de imperiu şi împărat. 

Aşa a apărut curentul din jurul publicaţiei „Moldoveanul”,  cu subtitlul “Gazetă națională independentă”,și  reunea reprezentanții  unui„moldovenenism” basarabean moderat.

Documentele de arhivă atestă faptul că lansarea acestei publicaţii s-a făcut cu concursul nemijlocit al guvernatorului ţarist al Basarabiei, Kharuzin, al ambasadorului rus la Bucureşti, N. Ghirs, şi al Preşedintelui Consiliului de Miniştri, P. Stolâpin. 

Paradoxal, redactor al ziarului „Moldovanul”,a acceptat să fie Gh. V. Madan. Anterior Gr. D. Constantinescu refuzase această ofertă, cu toate că i s-a promis o remunerare lunară de 120 de ruble.

 

Primul număr al ziarului a apărut la 14 (27) ian. 1907, la Chișinău, fiind tipărit în limba română cu alfabet chirilic şi  finanţat de către autoritățile țariste şi a văzut lumina tiparului până la 1 octombrie 1908.  

Cu toate acestea, încă din articolul cu caracter programatic publicat în nr. 1 al ziarului, rezulta că noua publicație  îşi propunea să lupte  pentru redeșteptarea națională și dezrobirea economică– a basarabenilor, pentru ca în consecință „să redobândim ceea ce nu mai avem și ni se cuvine”.

 

Ziarul promitea să fie intransigent, excluzându-se „orice abateri de la acest principiu”.

 

 

Ziarul „Moldovanul”

Durata de existență a ziarului, cât și politica tolerantă a autorităților țariste față de această publicație, arată susținerea sa directă de către A. Kharuzin, guvernatorul Basarabiei, care dorea astfel înfrânarea curentului românist și totodată dezbinarea populației majoritare românești asupra problemelor de identitate și loialitate față de țarism.

Într-o scrisoarea secretă, expediată de Kharuzin preşedintelui Consiliului de Miniştri, Piotr Stolâpin se arată că „ziarele editate în limba moldovenească, în special unul din ele, „Basarabia”, sunt publicate pe banii unor cetăţeni români, locuitori ai României ce urmăresc scopuri româneşti-iredentiste şi reprezintă un pericol deosebit”.

Prin urmare guvernatorul sugera că „unica modalitate raţională de luptă cu răul inevitabil constă în editarea unui organ de presă pentru popor în limba moldovenească, pe banii guvernului”.

Rămâne totuşi o enigmă cum de au tolerat autorităţile ţariste  propagarea masivă a operelor clasicilor literaturii române şi multe alte activităţi ale ziarului, incompatibile cu concepţia iniţială a guvernatorului Kharuzin privind misiunea ziarului “Moldovanul .

 Cu toate acestea, Gheorghe Madan, pleda pentru redeșteptarea națională și emanciparea acestei provincii care aparţinuse Principatului Moldova si care fusese anexată în 1812 de Rusia.

În paginile ziarului au fost abordate probleme privitoare la apartenența etnică a moldovenilor din Basarabia, însă nu au fost contrapuse niciodată noțiunile ”român-moldovean”, ele fiind  considerate sinonime.

 Într-unul dintre articole, intitulat „Cine suntem și de unde ne tragem noi moldovenii”, Gh.Madan menționa că Moldova de peste Prut, Muntenia, Oltenia, Banatul, Ardealul, Bucovina „sânt locuite tot de neamul nostru cu toate că ei se numesc – unii moldoveni, ca și noi, unii munteni, bucovineni, olteni, bănățeni, ardeleni, în sfârșit, fiecare după țara lui, dar cu același grai, același obicei, același trecut și sânt de același sânge și lege cu noi”.

În același articol Gh. V. Madan vorbește cu pioșenie despre strămoșii comuni ai românilor de pretutindeni, susținând că „Dacii au fost unul din cele mai cinstite, viteze și înțelepte neamuri de pe pământ”, autorul evocând, în același timp, și marile bătălii dintre romani și daci.

Într-un mod original și accesibil, pe înțelesul țăranului român din Basarabia, el explica şi procesul de etnogeneză a poporului român:

„...și fiindcă ostașii rimleni erau de obicei oameni necăsătoriți, au început a se căsători cu fetele dacilor și din acest amestec au ieșit neamul românesc, din care facem parte și noi, moldovenii”, autorul susținând că „în vinele noastre curge și oleacă de sânge rusesc”.

În articolul intitulat „Întemeierea Moldovei”, autorul anonim (probabilGh. V. Madan) menționa că „românii lui Dragoș”, „care erau adăpostiți în Maramureș, au descălecat Țara Moldovei”, publicistul basarabean scoțând astfel în evidență și caracterul eminamente românesc al Basarabiei.

Același adevăr incontestabil privind românitatea moldovenilor basarabeani Gh.V.Madan l-a demonstrat, în repetate rânduri, în paginile ziarului prin intermediul publicării unor fragmente din operele altor autori români care demonstrare aceeași axiomă. V. Alecsandri susținea în „Țăranul moldovan” că moldovenii „sunt mândri de numele său de român”, care „de la Râm se trage”, iar Mitropolitul Veniamin Costache menționa că „ceea ce este încă și mai de seamă e să cugetăm românește, când scriem și când vorbim”.

Din articolul  cu titlul Treime sfântă și nedespărțită, publicat în nr. 13 semnat de I. Lupaș , merită să fie citat un fragment la fel de semnificativ:

„Limba românească este viața neamului nostru. Legea românească a fost întotdeauna și va rămâne pentru toate vremile tăria noastră. Iar moșia strămoșească este izvorul drepturilor noastre și temelia cea mai de căpetenie a traiului nostru în această lume pământească”.

Politica de deznaționalizare a populației românești din Basarabia în perioada apariției ziarului „Moldovanul” atinsese proporții amenințătoare, devenind un fenomen cu caracter general, ce penetrase toate categoriile sociale ale românilor basarabeni (mai puțin țărănimea) și toate instituțiile vieții publice din Basarabia.

Cel mai mare pericol al asimilării plana asupra tinerei generații de români basarabeni, supuși deznaționalizării și asimilării prin intermediul școlii.

Ziarul revendicase în repetate rânduri dreptul românilor basarabeni la instruire în școli în limba maternă, demonstrând în același timp consecințele, nefaste pentru români, ale instruirii în limba rusă.

Condamnând politica de rusificare, P. Dicescu menționa în articolul intitulat „Dați noroadelor învățătură adevărată și înțeleasă” (nr. 6): „… școala rusească crește pe tineret în ură și nepăsare, din care au ieșit pornirile lipsite de patriotism de astăzi”.

În articolul Trebuie învățătură moldovenească (nr. 12), Gh. V. Madan considera că „… învățătura ce i se dă moldovanului în școlile rusești nu-i este de nici un folos, deoarece nu o înțelege și mai mult îl prostește”, în timp ce străinii, rezumă autorul, datorită instruirii în limba maternă, o duceau destul de bine în Basarabia.

Tocmai „lipsa de învățătură” a românilor basarabeni era considerată de Gh. V. Madan cauza principală a sărăciei lor, făcându-i pe mulți dintre ei, ademeniți de propaganda țaristă, să emigreze în Siberia, fenomen condamnat de autorul acestui articol.

Luând în considerație această stare gravă a lucrurilor, Gh. V. Madan cerea insistent și „cât mai neîntârziat ca pe lângă limba rusească să se învețe în școli limba moldovenească. Și numai când vom lăsa urmașilor noștri moștenire învățătură înțeleasă, în limba neamului nostru, atunci numai vom putea să ajungem iar stăpâni în țara noastră strămoșească, atunci vom înceta a fi străini în pământul udat cu sângele nostru”.

În articolul Dreptul firesc și sfânt al moldovenilor, Gh. V. Madan revendică din nou în fața autorităților dreptul la instruire în limba română pentru românii basarabeni care erau dispuși să se dezică sau deja s-au dezis de limba română: „…lepădându-ne de limba părintească, de neamul nostru ne lepădăm”.

Oricât ar părea de paradoxal, ziarul „Moldovanul”, contrar intențiilor autorităților țariste, a fost în fapt, cea mai veritabilă publicație periodică românească din Basarabia de până la Unirea din 1918, grație eforturilor lui Gh. V. Madan, prezent în paginile ziarului în toate ipostazele.

Această gazetă a fost net superioară altor publicații periodice de limbă română din Basarabia din acea epocă în privința popularizării clasicilor literaturii române, a poeților și scriitorilor români din toate provinciile înstrăinate și din regat.

Prin publicarea masivă a operelor literaților români, ziarul Moldovanul, devenise în Basarabia o veritabilă antologie a literaturii române. Moldovanul și-a adus contribuția și la cultivarea conștiinței istorice a românilor basarabeni.

În cadrul rubricilor Din istoria moldovenilor, Din istoria neamului, Bărbați însemnați ai neamului, Istorie etc. au fost publicate numeroase fragmente și articole cu conținut istoric, în mare parte reluate din operele cronicarilor, istoricilor munteni, moldoveni, transilvăneni, care familiarizau cititorul basarabean cu cele mai frumoase pagini de glorie din istoria neamului românesc.

Publicarea masivă a folclorului autentic românesc din Basarabia a fost un alt merit incontestabil al ziarului Moldovanul.

Aproape în fiecare număr al ziarului, la rubrica Cântece, erau inserate cântece, balade, bocete populare locale, selectate cu grijă de Gh. V. Madan.

În paginile periodicului au fost publicate fragmente și din folclorul altor provincii istorice românești.

 

 

 

Foto: Gh. Madan, redactorul ziarului „Moldovanul”

 

 

Gh.Madan s-a născut în 1872 în comuna Truşeni din împrejurimile Chişinăului.  

Şi-a făcut studiile la seminarul teologic din Chişinău, de unde a fost eliminat pentru activitate politică. În 1891 s-a refugiat în România, unde a intrat în contact cu membrii cercurilor literare din jurul lui B. P. Hasdeu şi C. Dobrogeanu-Gherea. În 1897 a editat culegerea de folclor „Suspine”, prefaţată de poetul G. Coşbuc.

A colaborat la periodicile „Viaţa”, „Literatura şi arta romănă”, „Epoca”, „Conservatorul”, „Adevărul”, „Voinţa naţională”.

Impreună cu alţi condeieri contribuie la inaugurarea şi apariţia revistei literare „Floarea Albastră”.

După ce ziarul “Moldovanul” a încetat să mai apară, a urmat o altă colaborare a lui Gh. V. Madan cu autorităţile ţariste din ţinut. În octombrie 1908, Gh. V. Madan acceptă să fie angajat în calitate de cenzor al publicaţiilor de limba română editate în imperiu şi al coletelor cu publicaţii periodice şi cărţi sosite în Basarabia de peste Prut. Şi în această funcţie a făcut un joc abil, reuşind să adoarmă vigilenţa autorităţilor ţariste.

Graţie unei atare atitudini, a fost posibilă pătrunderea, aproape nestingherită, în Basarabia, în perioada anilor 1908-1914, a presei periodice şi a cărţilor, editate în România, Transilvania şi Bucovina.

Practic toată literatura românească cu caracter istoric, literar, religios, didactic şi agricol, după ce trecea cenzura, era expediată pe adresele destinatarilor.

Un funcţionar al Cancelariei guvernatorului îşi manifesta chiar nemulţumirea faţă de activitatea suspectă de cenzor a lui Gh. V. Madan, constatând cu stupoare că “de fiecare dată, după examinarea cărţilor (acesta – I.V.) declară şefului cancelariei că n-a descoperit nimic suspect”.

Între anii 1908 şi 1912 Gh. V. Madan a condus prima trupă de teatru românesc din Basarabia, care a avut mai multe reprezentaţii (în special din dramaturgia lui V. Alecsandri) la Chişinău şi Orhei.

În primul război mondial a fost mobilizat, contrar voinţei sale, în calitate de translator de limba română în armata rusă.

Cele văzute pe front sunt expuse în Amintirile unui român basarabean din cartierul armatei a patra ruse, care a luptat la Mărăşeşti.

Face nişte aprecieri incomode despre anumiţi soldaţi şi ofiţeri ruşi, în special despre “divizia sălbatică de cavalerie”, despre procesul de destrămare a armatei ruse, după revoluţia din februarie 1917.

La 12 mai 1917 Gh. V. Madan înfiinţa, împreună cu Anton Crihan, în cartierul armatei a patra ruse de pe Frontul Român şi al garnizoanei ruse din Bârlad, un “comitet naţional al soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni”, care îşi propuneau să revendice, între altele, împroprietărirea cu pământ a ţăranilor, curmarea siluirilor şi jafurilor în Basarabia, provocate de anarhia ce cuprinsese armata rusă.

Acest comitet mai cerea ca “Basarabia să fie cârmuită numai de moldoveni, căci este ţară moldovenească”.

După realizarea unirii Basarabiei cu Ţara, a trăit mai mulţi ani, strâmtorat materialiceşte, simţindu-se proscris şi ostracizat.

Se pare că colaboraţionismul său cu autorităţile ţariste din perioada anilor 1908-1912 a avut consecinţe serioase asupra vieţii sale în Basarabia interbelică.

O perioadă a acceptat chiar să fie internat la spitalul de bolnavi mintal din Costiujeni, situat la periferia Chişinăului.

A insistat să rămână internat aici peste termenul fixat, să i se prelungească pomana: “parcă-i la Cotroceni. Pot să spun că trăiesc ca un prinţ” – îi scria el prietenului său George T. Kirileanu, mulţumit că fusese absolvit de grija chiriei şi a mesei.

În ianuarie 1938, datorită intervenţiei unui subsecretar de la Culte, o veche cunoştinţă de a sa, a fost numit consilier comunal al Chişinăului. În consecinţă, situaţia sa materială se ameliorează în mod evident.

În anii 1932-’37 în paginile revistei “Viaţa Basarabiei”, condusă de Pan Halippa, i-a fost publicată întreaga proză, care a alcătuit ulterior sumarele volumelor de schiţe şi povestiri Răsunete din Basarabia (1935) şi De la noi din Basarabia (1938), ce i-au adus popularitatea binemeritată de prozator talentat, de povestitor desăvârşit.

Este apreciat elogios de Gheorghe Bezviconi, pentru care Gh. V. Madan este “unul din cei mai valoroşi prozatori ai Basarabiei”, un scriitor în adevăratul înţeles al cuvântului, pe drept denumit “Creangă al Basarabiei” (07-08.1943, “Viaţa Basarabiei”). Asemuirea lui Gh. V. Madan cu marele Creangă îi aparţine aceluiaşi Sergiu Matei Nica, care menţiona: “Gheorghe V. Madan este unul din cei mai talentaţi scriitori pe care i‑a dat Basarabia.

După Creangă, aproape nimeni n-a mai scris într-o limbă aşa de frumoasă, căutând să întrebuinţeze expresiile cele mai potrivite ale ţăranului moldovean. Povestirile lui Gh. V. Madan sunt întru totul povestirile lui Creangă”.

Prozatorul şi folcloristul Gh. V. Madan a decedat în 1944, la Piteşti. 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/28/ziua-de-28-mai-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/28/o-istorie-a-zilei-de-28-mai-video-4/

 

 

Surse:

 

Varta, Ion. Ziarul „Moldovanul” (1907-1908) – o veritabilă publicație de limba română din Basarabia // Lieratura și arta. 1997. 27 martie. P. 7.

 https://www.scribd.com/document/365492573/Ziarul-Moldovanul

http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2850

Publicitate

“Un miracol” in Basarabia – Limba romana. VIDEO

Limba romana, “un miracol” in Basarabia

Stâlcită şi atacată de “rusisme” încă din vremea ţarilor, eliminată din şcoli în toată perioada sovietică, scrisă şi citită doar cu litere chirilice, limba română a supravieţuit miraculos în spaţiul dintre Prut şi Nistru.

Despre chinurile la care a fost supusă de-a lungul celor două secole de dominaţie rusească şi despre starea actuală a limbii vorbite în Basarabia, într-un interviu cu publicistul Vlad Pohilă, un statornic luptător pentru păstrarea spiritului limbii româneşti.

Sunteţi cunoscut în Moldova şi în România ca un neobosit luptător pentru promovarea unei limbi româneşti curate. Care este, acum, starea limbii române aici, în Basarabia?

Este ca o circulaţie cu dublu sens. În vremea sovieticilor, existau locuri în care era absolut interzisă, În şedinţele de partid, spre exemplu, era pus cineva să vorbească româneşte de formă, ca să se demonstreze că există o egalitate. A vorbi româneşte era considerată o manifestare de naţionalism, de românism.

În instanţele judiciare nici nu se putea pomeni de aşa ceva. Când am fost anchetat la KGB, i-am spus anchetatorului meu: “Nu mă pot exprima limpede decât în limba mamei. Iar dumneavoastră doriţi maximă coerenţă, nu-i aşa?”.

Pe urmă, nu puteai folosi DEX-ul, nu puteai face trimiteri la DEX, nu puteai spune că un lucru este corect pentru că aşa spunea Mioara Avram sau Alexandru Graur.

Acum, lucrurile s-au mai schimbat. Pe de o parte sunt vădite îmbunătăţiri. Sfera de utilizare a limbii române s-a extins, se vorbeşte în Parlament.

Pe de altă parte, există problema aceasta politizată în privinţa denumirii limbii. În Constituţie stă scris că limba oficială a statului este cea moldovenească. Prilej de speculaţie pentru unii, cu deosebire în campania electorală.

În privinţa limbii, nu mai sunt interdicţiile de altădată. Dar acum există altceva. Mulţi dintre tineri nu vor să înveţe şi chiar savurează rusismele. Influenţa rusă este, încă, foarte puternică prin mass-media şi încă beneficiind de un anumit prestigiu istoric. În plus, ruşii au un tupeu şi o agresivitate greu de imaginat.

Aş putea spune, în concluzie, că situaţia limbii române este încă incertă şi departe de aşteptările mele şi ale altora din anii ’89 – ’90, când speram că va deveni chiar Crăiasă şi nu Cenuşăreasă, aşa cum a fost.

E un ideal irealizabil într-o proximă perioadă; eu nu cred să apuc să văd limba română aşezată la locul ei, să văd această stare de normalitate pe care am dorit-o, am visat-o şi pentru care chiar am militat.

Cât de mult a fost prigonită limba română în perioada sovietică?

A fost într-o teribilă stare de prigoană, ca şi credinţa, de altminteri. În ambele direcţii ocupanţii ruşi au excelat. Erau hipersensibili la manifestările acestea ale sufletului nostru: credinţa ortodoxă şi limba română. Ideologii sovietici erau atei declaraţi, în consecinţă au distrus bisericile. Limba română nu le plăcea pentru că, după Gheorghiu Dej, România nu s-a afiliat cu ruşii la invadarea Cehoslovaciei. Atunci s-au interzis toate abonamentele la reviste sau ziare din ţară.

De la Moscova, din Siberia chiar, am cumpărat cărţi româneşti, numai nu de aici. Aici existau doar cărţi româneşti scrise cu litere ruseşti; aşa am debutat şi eu. La edituri, existau liste de cuvinte interzise, unele frizând absurdul. Spre exemplu, dacă la Bucureşti se spunea “timpul probabil”, la Chişinău era interzis – se spunea “vremea mâine”.

Parlamentul sovietic se numea “Sovietul suprem”, dar în mod absurd se spunea la noi “Sovietul miniştrilor”, în loc de “Consiliul de miniştri” sau “colonel francez”, dar ”polcovnic sovietic”. Au încercat, dar în mod miraculos n-au izbutit, să confere limbii de aici un specific, ca să devină neinteligibilă de către români.

Dar erau nişte proşti, pentru că până şi cei rusificaţi din Transnistria puteau face asocieri, înţelegeau. Numai din cuvinte rusificate, fără un cuvânt românesc, nu poţi face o frază. Dar, a fost acerbă tendinţa de rusificare, de îndepărtare a limbii române, prin interdicţii, prin măsuri punitive.

Se poate vorbi de un proces firesc de dezvoltare a limbii române aici?

Cum era să se dezvolte, când au fost atât de oprimaţi românii, atât de siliţi să nu vorbească în graiul lor? Cred că cea mai rezumativă explicaţie a situaţiei limbii vorbite aici ar fi următoarea.

Întrebată de o rudă “ameţită” de moldovenisme dacă vorbim şi noi româneşte, mama mea a spus: “Da, numai că noi vorbim strîcat, iar ei (românii din ţară) vorbesc delicat”.

Când lucram cu românii din ţară îmi spuneau “Cronicarul”, aluzie la faptul că am un vocabular arhaic, chiar mai redus.

La noi s-a menţinut, deci, un limbaj arhaic. Iorga a observat asta încă din 1905, când a venit clandestin şi a scris “Basarabia noastră”, iar observaţia e valabilă şi astăzi.

Pentru că lumea e mai greu receptivă la neologisme, la schimbările din limbă. Şi, totuşi, când s-a trecut din nou la limba română, au uitat de sistemul sovietic şi au asimilat destul de repede – zic “primar” în loc de “predsedatel”.

Apoi, să nu uităm, limba este într-o firească legătură cu libertatea din societate. Spre exemplu, mama unui prieten nu-mi dădea voie să-i spun “doamnă” în public, pentru că se temea.

Cum s-a format curentul acesta al “moldovenismului”?

El a apărut din timpul ţarilor pentru a justifica ocupaţia. Aici era alt popor decât românii. Simplu de tot! Iar limba moldovenească a fost susţinută de nişte mici diferenţieri, făcute artificial. Era genul masculin, feminin, dar nu şi genul neutru, ca în România, ci forma ambigenă (dar asta era din timpul Şcolii Ardelene, nu-i nimic nou). Vocativul nu era al cincilea caz, dar era anexat după Acuzativ. Conjunctivul îl numeau Subjonctiv, ca-n franţuzeşte

Care parte a populaţiei a fost mai puternic afectată de rusificare?

Orăşenii şi muncitorii, pentru că în fabrici se vorbea numai în ruseşte. Apoi, după anii ’60, în universităţi. Erau lucruri absurde. Ruşii n-au vii, dar ne învăţau pe noi, în ruseşte, cum să cultivăm viţa-de-vie, ei neavând o terminologie în acest sens.

Au fost mai feriţi ţăranii. Iar stindardul românismului şi al limbii române a fost ţinut sus de intelectuali. Eu am învăţat într-o şcoală cu 30 de învăţători şi profesori. 7 sau 8 aveau şcoală românească. Ei dădeau tonul. Iar profesoara de matematică nu-ţi dădea nota 5, dacă nu vorbeai corect.

Ne cerea să vorbim măcar ca la Radio Chişinău; ca la Radio Bucureşti era imposibil. Radio Iaşi ne era, iarăşi, model. Oamenii lăsau totul baltă să asculte Cenaclul “Flacăra”, care pentru noi era un model de românism, era răvăşitor. Ne făcea imuni la tot ce se întâmpla în spaţiul rusesc.

Mioara Avram a spus cândva o chestie, la care şi eu subscriu, cum că supravieţuirea limbii române aici e un miracol. Şcoala românească, familia şi simţirea – astea toate au ţinut limba în viaţă. Să ştiţi că aici românismul nu-i o poveste sau o doctrină. Este o trăire care a infestat, în sensul bun al cuvântului, multă lume.

Cum stau lucrurile în Transnistria, în privinţa limbii?

Acolo e de groază. Dacă în privinţa românismului şi a limbii române noi semănăm cu un drum părăginit, acolo este asfalt din care abia ies câteva fire de iarbă.

D-stră aţi început, încă din 1989, să ţineţi cursuri de ortografie a limbii române pentru profesorii din Basarabia şi din regiunea Cernăuţi. Care era situaţia atunci, se simţea nevoia?

Era chiar o necesitate, pentru că pierdusem foarte mult în privinţa exerciţiului limbii.

În momentul de faţă, care e rolul şcolii în această direcţie? Se fac eforturi suficiente pentru cultivarea limbii române literare?

Este o situaţie dificilă. Am impresia că se învaţă prea puţin Istoria românilor. Şi apoi se învaţă prea mult engleza şi rusa. Culmea, se acceptă arma ocupantului. Limba rusă se predă în şcoli, dar nu opţional, ci obligatoriu.

Ce-i lipseşte limbii române aici?

O limbă se ţine prin unitate. Spaniola de ce e viabilă în 20 de ţări, la mii de kilometri distanţă? Pentru că toţi ascultă de Academia Regală din Madrid; acela e forul care decide. Germana s-a menţinut în trei -patru state pentru că aveau Academia de la Bonn. Arabii se ţin prin Academia de la Cairo. Noi nu putem inventa, la Chişinău sau la Tiraspol, o academie. Trebuie să ţinem de cea de la Bucureşti.

În plus, atât oficialilor de aici, cât şi celor de la Bucureşti ar trebui să le pese mai mult de starea limbii. Acum, nu există la Bucureşti o lege de ocrotire a limbii române.

Iar în Basarabia, limba rusă trebuie scoasă din uz. Nu cu ură şi părtinire, ci paşnic

Credeţi într-o zi în care toţi basarabenii să fie părtaşii “miracolului” limbii române?

Am avut un profesor în universitate, Nicolae Corlăteanu, cu şcoală românească solidă, făcută la Cernăuţi, dar care aluneca în prostii de genul: alfabetul chirilic e mai bun, limba moldovenească este a noua limbă romanică. A ţinut-o pe-a lui până când eu, de-acum, ca discipol al lui, începusem să iau atitudine în privinţa limbii. Era plătit şi ţinut în chingi, cu o soţie rusoaică.

După ’90 s-a pocăit. A cerut iertare public că a minţit şi că a fost laş. A murit pe la 90 de ani, dar în ultimul interviu acordat a spus: “Eu cred în izbânda limbii române. Şi vă rog şi pe voi să credeţi.

Cine nu are speranţă şi încredere în izbândă, deja este învins”. Foarte bine a spus.

Şi eu cred că trebuie să sperăm în izbândă.

Scurtă biografie

Ziarist, scriitor, publicist şi traducător, Vlad Pohilă este una dintre cele mai importante voci ale Basarabiei din ultimii 20 de ani. Dincolo de Prut, este cunoscut pentru eforturile sale neobosite de promovare a limbii române. În 1989, când în Basarabia încă se scria cu litere chirilice, a editat un îndreptar cu un titlu foarte curajos – “Să citim, să scriem cu litere latine” – în care erau intercalate texte cu litere ruseşti şi litere latine.

Multe generaţii de elevi au studiat, dincolo de Prut, grafia latină, după acest îndreptar. În ultimii 20 de ani a editat numeroase lucrări dedicate promovării limbii româneşti și utilizării sale corecte. Este unul dintre cei graţie căruia în Basarabia s-a revenit, după ’90, la grafia latină.

Autor a numeroase articole pe teme culturale (literatură, artă, învăţământ, starea limbii române în R. Moldova, sociolingvistică, etnologie) şi de cultivare a limbii, realizator de emisiuni radiofonice şi de televiziune de popularizare a limbii române literare, Vlad Pohilă a fost apreciat de Grigore Vieru ca fiind “un remarcabil lingvist, dar şi strălucit publicist”.

Vlad Pohilă este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova (din 1990) şi membru al Comisiei Naţionale pentru onomastică de pe lângă Ministerul Educaţiei al R. Moldova. 

Otilia Bălinișteanu – Doxologia

VIDEO: DIALOGURI INVOLUNTAR UMORISTICE INTRE BASARABENI.TRIST…