CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Drumul de la latinescul romanus, la etnonimul român

 

 

 

 

Peste 1800 de ani de istorie națională – de la latinescul romanus la etnonimul român.

 

 

În perioada postbelică, în istoriografia sovietică a apărut o teorie falsă  referitoare la etnogeneza poporului român.

Pornind de la faptul că în unele surse istorice medievale românii sunt desemnaţi cu noţiunea de volohi (vlahi, valahi), a fost acreditată teoria falsă precum că din populaţia romanizată a sud-estului european, fiind influenţată şi de slavi, s-ar fi constituit la nordul Dunării aşa numiţii „volohi”.

Din „volohi” s-ar fi constituit chipurile moldovenii, un popor diferit de „valahi”, aromâni etc.   

În legătură cu acest concept fals, trebuie să spunem că dovezile istorice şi arheologice demonstrează fără echivoc faptul că nu o anumită minoritate, ci majoritatea populaţiei aparţinând substratului geto-dacic din arealul carpato, danubiano, pontic a constituit factorul de bază în etnogeneza poporului român.

În cele ce urmează vom elucida o etapă importantă în formarea poporului nostru, când noţiunea de geto-daci a fost înlocuită treptat cu o denumire corespunzătoare proceselor care aveau loc în societatea din spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Încă din anul 212, împăratul roman Marcus Aurelius
Antonius (Caracalla) a luat decizia de a acorda atât locuitorilor liberi din Dacia, cât şi din alte
provincii ale Imperiului, cetăţenia romană, astfel că toţi locuitorii liberi ai acestui stat au început să se numească romanus.

Deşi locuitorii Daciei erau impuşi la plata anumitor impozite, ei au fost din ce în ce mai mult  pătrunşi de simţământul mândriei că fac parte dintr-un stat mare cu o armată puternică, care în caz de necesitate îi poate apăra de orice duşman.


Aceşti locuitori liberi ai Daciei au început să se numească romanus

Romanizarea a fost un proces cultural şi lingvistic favorizat de faptul că, calitate de cetăţeni ai Imperiului, o bună parte a dacilor se înrolau în armata romană, profitând din plin de privilegiile de care se bucurau militarii acestui stat imens.

Anume în armată dacii învăţau mai bine limba latină și înțelegeau mai profund maxima latină: „Dura lex, sed lex”.

Revenind acasă, ei slujeau drept exemplu pentru fraţii, fiii și nepoţii lor, contribuind substanţial la procesul de romanizare a băştinaşilor.

Romanizarea a fost un proces nu atât biologic, cât cultural şi lingvistic, fiind favorizat de amestecul etnic, dar fără a fi determinat în mod absolut de acesta. Performanțele civilizaţiei romane au fost mai uşor asimilate în mediul urban, cu o populaţie eterogenă din punct de vedere etnic.

În castre (fortificaţii) şi canabae (așezările omenești întemeiate în jurul castrelor romane), (Cumidava – Râşnov, jud. Braşov; Bologa, Gilău, jud. Cluj) etc., pătrundeau tot mai mulţi daci care participau la viaţa urbană,fapt care demonstrează integrarea dacilor în mediul societăţii romane, în toate formele ei de habitat, participarea lor la viaţa urbană, militară şi economică a provinciei.

Mediul rural s-a dovedit a fi mai conservator, unde se manifestau tendinţelor de păstrare a unor tradiţii spirituale şi practici strămoşeşti, cum ar fi tehnicile meşteşugăreşti, legendele, sau un anumit tip de locuinţe. Mai ales în viaţa rustică, persistau diferite elemente ale vechii culturi dacice.

Aici începe să se întâlnească tipul de locuinţe tradiţionale locale, unelte agricole, podoabe, accesorii vestimentare ş.a. Unele stele funerare de la Apulum, Drobeta, Lipova, confirmă faptul că în
vestimentaţie continuau să se utilizeze costume şi podoabe tradiţionale dacice.

Şi în ritul funerar se observau diferenţe, în unele regiuni fiind depistate la morminte căţui dacice (căni cu formă specifică), iar în altele – străchini cu trei picioare.

Nici din punct de vedere antropologic nu se observă o suprapunere totală între rasă, limbă şi cultură.

După unele estimări foarte aproximative, în Dacia cu o suprafaţă de circa 100 mii km2 ar fi locuit o populaţie de 500 mii de oameni, fapt reieşit din presupunerea că după cucerirea romană la un kilometru pătrat ar fi revenit în medie câte 5 locuitori. Pe parcurs numărul populaţiei ar fi crescut în medie cu un coeficient de 7 la mie pe an, ajungând  pe timpul dinastiei Severilor la 1,5 mln persoane.
Populaţia trăia în localităţi urbane şi rurale.

Conform opiniei unor cercetători, populaţia urbană a Daciei ar fi ajuns la 380 mii locuitori. Alţi cercetători sunt în această privinţă mai rezervaţi, considerând că populaţia urbană a provinciei s-ar fi putut cifra la 180-200 mii persoane.
Cele mai mari centre urbane ale Daciei erau Ulpia Traiană, Apulum-ul,
Potaissa, Napoca şi Porolissum. Conform opiniei unor istorici Ulpia Traiană ar fi avut de la 15 mii până la 20 mii, iar după alţii acest oraş ar fi avut 25-30 mii ceea ce pare puţin credibil.

La Apulum ar fi putut locui 20-25 mii civili, la care s-ar fi adăugat peste 5 mii militari. La Potaissa ar fi putut locui 20-25 mii inclusiv militarii cu familiile lor, iar la Porolissum ar fi locuit mai mult de 10 mii de locuitori, dintre care doar militarii ar fi numărat 5 mii-7 mii.
Cea mai mare parte a populaţiei provinciei locuia la ţară.

În această provinciaâe  carpatică au existat mai multe tipuri de aşezări rurale, în funcţie de numărul gospodăriilor.
Cele mai mari localităţi rurale aveau 50-80 de locuinţe cu o populaţie de 200-400 locuitori, iar altele erau şi mai mari. Aceste din urmă se apropiau de o localitate urbană cu amfiteatru pentru circa 1000 de spectatori, castru.

Dar astfel de localităţi rurale mari erau puţine. Cele mai multe localităţi rurale, fiind de mărime medie, aveau circa 20 de locuinţe, în care locuiau circa 100 de persoane.
De asemenea, erau şi sate mici (cătune, sălaşe, crânguri), care aveau între 1 şi 10 bordeie ori case de suprafaţă. După unele estimări, durată medie a vieții printre bărbaţi era de 37 de ani, printre femei – de 33 de ani. În oraşe durata vieţii era mai mare, bărbaţii trăind 51 de ani, iar  femeile – 40 de ani.

În condiţiile modificării echilibrului politic  şi militar la nordul gurilor Dunării și intensificării invaziilor triburilor barbare în Balcani, viitorul Daciei devenea foarte incert.

Unii istorici consideră că, în 271, Aurelian ar fi părăsit Dacia, însă N. Zugravu, trecând în revistă evenimentele din perioada domniei acestui împărat, inclusiv învingerea sarmaţilor-iazygii, vandalilor şi dacilor liberi din toamna lui 270, goţilor în Moesia Inferior şi Tracia, carpilor (272), cu întărirea provinciilor din sudul Dunării (273), ajunge la concluzia că Aurelian a părăsit Dacia tocmai în 274 ori în prima jumătate a anului 275, înainte de moartea suveranului (septembrie 275).

Evacuarea Daciei a avut un caracter paşnic, fără implicarea barbarilor, urmărindu-se scopul de a întări linia de apărare pe cursul inferior al Dunării.

Acest act n-a periclitat prestigiul Imperiului Roman, căci apoi a fost reluată politica fermă a „cuceritorilor lumii” în raport cu barbarii.

Evacuarea Daciei de către Aurelian a avut repercusiuni profunde pentru populaţia locală. În primul rând, au încetat să mai existe şi să funcţioneze structurile statale, activitatea organelor publice reducându-se la nivelul comunităţilor rurale şi urbane restrânse. S-a redus spaţiul de habitare, numărul populaţiei urbane, producţia meşteşugărească.

A început un proces de ruralizare a habitatului, a vieţii economice şi sociale. S-a redus comerţul şi circulaţia banilor. După evacuarea administraţiei şi a păturilor înstărite ataşate de structurile politicomilitare romane s-a redus puţin şi numărul populaţiei.

Însă, după cum arată datele arheologice, majoritatea populaţiei a rămas pe loc. La Ulpia Traiana edificiile administrative romane au fost prefăcute în case de locuit cu vetre de foc şi scurgere de apă, în jurul oraşului fiind construită o nouă citadelă cu o capacitate pentru 5 mii de oameni, nu pentru 20 de mii cum era pe timpul romanilor.
Populaţia oraşului continua să menţină legături economice cu provinciile romane apropiate, drept dovadă servind un mic tezaur de monede de la împăratul Valentinianus (363-365), ascuns într-o lojă, probabil, în legătură cu apropierea goţilor sau hunilor de oraş.

La Napoca au fost descoperite două cuptoare de olar din secolul al IV-lea, 38 de morminte cu înhumare de tip roman, monede de la Diocleţian la Constantin din secolul al IV-lea la Apulum, la Potaissa – podoabe, morminte, ceramică, monede din secolele III-IV, la Porollisum – ateliere de ceramică şi de producere a obiectelor de bronz au activat până în secolul al IV-lea.

În unele din aceste oraşe au fost depistate cruci, inscripţii latine cu conţinut spiritual creştin.

Aceste mărturii arheologice demonstrează că populaţia daco-romană a continuat să ducă o viaţă urbană în condiţii mai modeste. Au
fost depistate şi locuinţe rurale, diferite inscripţii epigrafice în limba latină la Drobeta, Porollisum, Apulum, Ulpia Traiana şi în alte localităţi, inclusiv privind ascensiunea creştinismului pe teritoriul fostei provincii Dacii.

 
Din punct de vedere etnic, după evacuarea lui Aurelian în Dacia locuia o populaţie latinofonă, numită în literatura de specialitate daco-romani. Drept dovadă servesc inscripţiile latine depistate în teritoriu, antroponimele menţionate pe acestea (Marius, Romulus, Lupus, Aurelius, Flaccus, Italicus). De asemenea, cultura materială a locuitorilor continue să aibă un aspect de provincie romană:
continuitate de locuire, tehnici tradiţionale, relaţii economice cu provinciile imperiului.

În unele locuri se observă o anumită influenţă a culturii  dacilor liberi. Numărul populaţiei a scăzut, drept dovadă servind faptul că din 450 de localităţi atestate pentru perioada Daciei romane, după evacuarea
aureliană au fost depistate doar circa 200.

Totuşi, prezenţa locuitorilor dacoromani poate fi documentată în toate zonele fostei provincii, deşi în spaţiul dintre Jiu şi Olt, Câmpia Banatului, între Mureş şi Someş ele sunt mai multe.

Cum a început romanizarea dacilor

 

Procesul de romanizare în spaţiul locuit de dacii liberi a început până la cucerirea Daciei de către romani.

Concomitent cu ocuparea spaţiului intracarpatic, romanii au efectuat schimbări profunde şi printre dacii liberi, lichidând obiectele defensive ale acestora, numite dave, structurile administrative şi militare, și păstrând doar organizarea lor tribală.

Drept dovadă serveşte lipsa oricăror informaţii despre căpeteniile politico-militare în cea mai mare parte a teritoriului ocupat de dacii liberi, cu excepţia unor inscripţii de la Roma, în care este menţionat Pieporus, regele costobocilor (locuiau în spaţiul carpato-nistrean, la o distanţă apreciabilă de hotarul Imperiului Roman).

Au fost distruse sanctuarele dacilor şi instituţia de sacerdoţi, care, alături de căpeteniile militare, organizau coeziunea împotriva pericolului extern.

În schimb, pe teritoriul luat de la dacii liberi pătrundea moneda romană, care facilita legăturile lor economice cu provinciile romane din spaţiul intracarpatic şi de pe cursul inferior al Dunării.

Romanii au instituit un control riguros asupra acestui teritoriu, construind aici mai multe castre şi alte puncte de observaţie, prin intermediul cărora menţineau contacte directe cu populaţia locală, utilizând şi limba latină.

În timpul expediţiilor militare în Balcani, mase mari de daci liberi, aflându-se pe teritoriul roman, se familiarizau pe viu cu populaţia, cu modul de viaţă şi cultura romană.

Şi invers, prin păsurile montane, la est de Carpaţi pătrundea populaţia dacică din spaţiul intramontan, construind localităţi cu amprente romane.

Prin intermediul acestora, dacii liberi se integrau în circuitul economic al provinciilor romane. În afară de elementele de civilizaţie a romanilor în sfera materială, se întâlnesc şi aspecte de natură spirituală în spaţiul dacilor liberi.

Arheologii au descoperit vase de factură locală cu însemnări în limba latină (antroponimul Scorillo în arealul carpic).

De asemenea, au fost descoperite statuete care reprezentau divinităţi din Imperiul Roman (Apollo şi poate Venus).

Se pare că o influenţă mare în acest proces l-au avut captivii aduşi din Balcani.

Pe seama lor au fost puse atelierul de prelucrare a sticlei de la Komarov (Hotin), inscripţiile romane de la Sobari (lângă Soroca), cuptorul de ars ceramică şi amforele de imitaţie romană de la Pruteni, din stânga Prutului.

În cursul secolului al IV-lea se producea o schimbare în ideologia populaţiei, apărând o nouă identitate de romanus – christianus (creştin), aflată în opoziţie cu fenomenul barbarus-paganus (păgân).
Astfel, prin intermediul creştinismului populaţia dacoromană  nord-dunăreană s-a raliat la noile evoluţii din aria romanităţii.

Ca probă serveşte şi faptul că terminologia de bază a creştinismului românesc este de factură latină, care a intrat în limba daco-romanilor în perioada timpurie de răspândire a creştinismului (sec. IV).
Cuvinte precum basilica – biserică, christianus – creştin, poganus – păgân, pascha – paşte, creatio – crăciun ş.a. Religia creştină a devenit pentru daco-romani un sistem
de valori morale şi juridice.

Mai mult, creştinismul profesat în limba latină a devenit un factor suplimentar în procesul de romanizare a dacilor.
Acelaşi proces se derula şi în rândul dacilor liberi. După ce administraţia romană a fost evacuată la sudul Dunării, romanizarea printre dacii de la sud şi est de Carpaţi s-a derulat pe cale nonviolentă.

Aceasta a accelerat procesul de romanizare în întregul spaţiu locuit de geto-daci.Creştinismul, care atrăgea tot mai mult populaţia a contribuit la sporirea încrederii faţă de civilizaţia romană şi limba latină, prin intermediul căreia era propovăduită învăţătura Mântuitorului.

Aşa a fost înlăturată şi ultima barieră psihologică ce despărțea dacii liberi de romani.
Pe de altă parte, statul roman prin controlul unei zone din Muntenia şi sudul Moldovei avea posibilitatea să influenţeze situaţia într-un spaţiu mult mai extins.

Astfel, după victoriile împăratului Constantin asupra goţilor (332) a fost încheiat un tratat, potrivit căruia aceştia în calitate de federaţi urmau să apere teritoriul aflat sub autoritatea romanilor.

În sudul Moldovei, inclusiv la gurile Dunării, au fost transferaţi mai mulţi vorbitori de limbă latină, care au contribuit la intensificarea procesului de romanizare a populaţiei de la est de Carpaţi.

Drept urmare, se extinde spaţiul ocupat de purtătorii culturii Sântana de Mureş – Cerniahov, în Moldova fiind depistate 300 de aşezări, iar în Muntenia – 200.  

Deşi cei care fuseseră în componenţa Daciei nu mai erau cetăţeni romani, printre ei se întărește conştiinţa că sunt ataşaţi la o civilizaţie elevată. Cu trecerea timpului pe substratul geto-dac s-a constituit un popor de origine latină, iar denumirea lui a evoluat de la romanus la român.

Termenul crai vine de la Carol cel Mare.

După ce administraţia romană a fost evacuată la sudul Dunării, romanizarea printre dacii de la sud şi est de Carpaţi s-a derulat pe cale nonviolentă, ceea ce a accelerat procesul pe întregul spaţiu locuit de geto-daci.

Un anumit rol în acest sens l-a jucat creştinismul, care atrăgea tot mai mult populaţia, contribuind la sporirea încrederii faţă de civilizaţia romană şi limba latină, prin intermediul căreia era propovăduită învăţătura Mântuitorului.

Astfel a fost înlăturată bariera psihologică a dacilor liberi faţă de romani.

Iar după destrămarea khaganatului avar (finele sec. al VIII-lea), o bună parte a Pannoniei, locuită de români, slavi şi reprezentanţii altor etnii, a intrat în componenţa Imperiului Franc, condus de Carol cel Mare.

Pentru consolidarea puterii sale, împăratul a adus în Pannonia etnici germani.

În același timp, francii au început să răspândească printre localnici religia monoteistă, care recunoştea puterea monarhului, ca locţiitor al Domnului pe pământ, şi autoritatea papei de la Roma.

Catolicismul însă avea priză mai mult în rândul slavilor păgâni din Pannonia şi mai puţin printre români, care aveau structurile lor eclesiastice.

După moartea lui Carol cel Mare, Imperiul Franc s-a destrămat, însă dominaţia sa a lăsat în Pannonia urme adânci pentru unii oameni.

Numele împăratului a devenit simbol pentru desemnarea monarhilor la slavi (kral, koroli) şi români (crai). Iar numele germanic al galilor romanizaţi a fost transmisă românilor ca valchen, care ulterior s-a schimbat în vlahi, blachi (în Balcani) şi volohi (la slavii de est).

Polonezii au numit Țara Românească , Basarabia

În 896, în Pannonia au pătruns triburile ungare, care i-au alungat pe români de la Dunărea de Mijloc, unde nomazii și-au făurit statul lor. Românii din Pannonia s-au evacuat în regiunile vecine și au luat cu ei numele de origine germană.

În Polonia și la slavii de est (ucraineni, ruși) ei s-au numit volohi, în Grecia – vlahi, la unguri – olahi ș.a. A urmat o perioadă de formare a statelor românești.

La est de Carpați s-a format Țara Moldovei, pe care polonezii, ucrainenii și rușii au numit-o Volohia.

La sud de Carpați s-a constituit Țara Românească, pe care grecii au numit-o Vlahia, iar turcii – Eflac.

Iar țara românească de la est de Carpați a fost numită de turci Bogdania (de la Bogdan, primul ei voievod). Pentru a o distinge de Moldova (Volohia), polonezii au numit Țara Românească drept Basarabia, nume care ulterior va fi utilizat pentru desemnarea circumscripției Chilia de la gurile Dunării (stăpânită un timp de dinastia Basarab de la sud de Carpați).

După ocuparea Chiliei, Cetății Albe și altor teritorii din sud-estul Moldovei de către otomani, numele Basarabia a fost extins asupra acestor pământuri, iar după 1812 – asupra teritoriului de la est de Prut, ocupat nelegitim de către Imperiul rus.

În așa mod, la est de Carpați, alături de termenul regional de moldoveni a apărut și cel de basarabeni  care în fond fac parte din același popor român, ca și muntenii, oltenii, bănățenii,bucovinenii, transilvănenii etc.

În 1859, la tronurile de la Iași și București a fost ales ca domnitor moldoveanul Alexandru Ioan Cuza.

S-a produs Mica Unire și s-a făurit România modernă, care în 1878 a devenit independentă.

În 1918, Basarabia, Bucovina, Transilvania s-au unit cu țara, constituindu-se statul unitar român.

Au urmat evenimentele tragice din timpul celui de al Doilea Război Mondial, când o parte a teritoriilor românești au fost înstrăinate.

Astfel, se vede limpede că numele de român nu a apărut în urma alegerii lui Cuza, ci de la numele romanus, ca rezultat al emiterii decretului din 212 despre acordarea cetățeniei romane locuitorilor provinciei Dacia.

Voloh este un aloetnonim prin care românii erau numiți de către vecinii lor, pe când numele de moldovean desemnează locuitorii unei regiuni românești, la fel ca și muntean, oltean, transilvănean, bucovinean ș.a.

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/11/09/romani-sau%E2%80%A6moldovenivlahivalahivolohi-video-asa-i-romanul/

 

Surse (bibligrafie):

Ion Chirtoagă,
doctor habilitat în istorie 

https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Latinescul%20romanus%20%E2%80%93%20precursorul%20etnonimului%20Rom%D0%B2n.pdf

https://www.timpul.md/articol/peste-1800-de-ani-de-istorie-naionala–de-la-latinescul-romanus-la-etnonimul-roman-131087.html

 

 

05/06/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Constantin Noica: „Ființa românească și limba latină”

 Imagini pentru români photos

„În nici o limbă, probabil, la „a libera” nu se spune ca la noi: a da drumul. Când un copil sau o fată spun „dă-mi drumul”, ei nu știu de sigur ce spun.

Dar nu o știm bine nici noi, oameni maturi și cultivați. Căci a da drumul, cum o arată Sextil Pușcariu, înseamnă a arăta drumul, într-un desiș de codru sau la o curmătură de dealuri unde te-ai trezit.

Iar dacă și popoarele se pot trezi în desișul istoriei sau la o curmătură de căi ale altora, mai puternici în acel ceas, atunci se poate spune că nouă, românilor, limba latină ne-a dat, ne-a arătat drumul.

A nu ști aceasta, a uita ori a nesocoti aceasta, se poate plăti cu ființa ta ca popor, chiar dacă ființezi mai departe ca populație undeva pe harta globului.

Dar noi avem o dovadă concretă și apropiată istoricește cu privire la ce înseamnă limba latină pentru unitatea noastră.

La unele popoare vecine, catolicismul, cu limba latină ca veșmînt (uneori și limbă a cancelariilor și administrației) a putut dezbina: pe croați catolicismul i-a înstrăinat de sârbii ortodocși, pe polonezi i-a desprins (probabil în chip deliberat) de masa slavă din Răsărit, pe ungurii catolici i-a putut învrăjbi cu cei reformați; căci conflictele religioase – suprapuse desigur celor economice și de clasă – au fost cele mai zguduitoare din istorie, așa cum se vede chiar astăzi în Irlanda.

La noi însă s-a întâmplat ceva uimitor istoricește, în Transilvania aceea a tuturor descălecărilor românești: tocmai dezbinarea religioasă ne-a favorizat unirea, și anume prin limba latină, care ne-a arătat drumul.

Nu voi invoca niciodată îndeajuns – spre a arăta cine suntem și cum ne-am regăsit – dezbinarea religioasă ce s-a produs între români, sub acțiunea calculată a puterilor stăpântoare, prin ralierea unei părți a populației autohtone la catolicism.

De dezbinarea uniților cu ortodocșii dă oricând mărturie amintirea Mitropolitului Andrei Șaguna. Dar cei ce urziseră scoaterea românității din matca ei, uitaseră de limbă, de limba latină! Iar limba aceasta, în mâna latiniștilor ardeleni, a devenit instrumentul de trezire a românității și, până la urmă, de unificare a ei.

Coborîți până la București, unde în largă măsură ei au creiat Academia (așa cum Gheorghe Lazăr ardeleanul din Avrig, dădea școală românească în locul celei grecești), latiniștii au dus până la exces gândul lor reformator sau formator pentru o întreagă națiune: au dat Dicționarul limbii române al lui Massim și Laurian, care putea suna straniu într-un ceas când Maiorescu și Eminescu aduceau limba cea adevărată, dar care astăzi, după mai bine de 100 de ani, apare drept un monument al culturii și națiunii noastre, emoționant tocmai prin învățata lui partinitate – nu lipsită de multe contribuții științifice – pentru limba latină.

Ar trebui ca locuri întregi din acest dicționar să stea sub ochii elevilor astăzi, după cum ar fi bine ca unele lucrări asupra formării limbii noastre, ca „Încercarea de semaseologie” a lui Lazăr Șăineanu (mai român decât mulți dintre cei ce l-au silit să plece din țară) să reapară, așa cum au fost republicate „Basmele românilor”, spre a se arăta câtă sevă latină este în ființa noastră spirituală.

Dar ceea ce ar trebui, mai ales, ar fi ca limba latină, care ne-a făcut posibilă vorbirea, dârzenia istorică și apoi ieșirea la lumină, să reapară cu titluri pline în sistemul nostru de învățămînt și astfel în modelarea conștiințelor tinere românești.

Nu este sigur că francezii n-ar fi fost totuși francezi și cu o limbă precumpănitor celtică sau germanică, după cum spaniolii ar fi putut fi spanioli cu o limbă iberică sau de influență maură.

Noi însă n-am n-am fi fost ce sîntem fără limba latină. În așa măsură o avem în sânge încât a fost suficient, în Oltenia, o administrație în limba latină de două-trei decenii doar, pentru ca apoi timp de o sută și ceva de ani oltenii să dea, la nivelul liceului, cei mai buni latiniști ai țării.

Dacă totuși alte limbi romanice au și ele tăria latină a limbii noastre, atunci cu atât mai mult trebuie să învățăm latina, prin care avem dintr-odată acces la alte șase limbi, dintre care trei (franceza, italiana și spaniola) sunt mari limbi ale lumii de azi și de mâine.

Când o limbă, moartă dar nu tocmai, îți este atât de firească – așa cum nu se întâmplă polonezului sau ungurului cu latina – cum și de ce să te lepezi de ea?

Poate pentru că trăim într-un veac în care umanitățile nu mai au însemnătate față de reușitele științelor? Dar s-ar zice că reușitele acestea încep să se întoarcă împotriva omului, dacă el nu se hrănește și din „umanități”.

Iar dacă e vorba de marii oameni de știință ai timpului nostru, atunci un Norbert Wiener, un Heisenberg, un Weizsäcker ar da de rușine, cu greaca și latina lor, ca și cu impresionanta lor cultură umanistă, pe toți cei care cred că știința este sortită să pustiiască vechea și încercata cultură.

De altfel, după cum se știe, limba latină nu este numai o treaptă către umanități; fraza latină – mai mult decât cea greacă – reprezintă și o lecție de logică.

Există și o logică a vorbirii, a logosului, care ar putea fi un excelent corectiv pentru logica prea mecanică pe model matematic.

Există o logică vie și suplă, una a lucidității, nu doar un calcul logic, cu noaptea lui, în care știu mașinile ce fac, dar omul nu mai știe bine ce se face cu el și cu societatea lui.

Când o limbă îți dă: obârșia, tăria de-a rezista și putința de-a uni și face o națiune, iar în actual îți dă deschiderea către unele limbi de seamă ale lumii, deschiderea către cultura îmblânzitoare a furor-ului științific și chiar deschiderea către o logică a cugetului gânditor, nu numai a celui operator, atunci limba aceea nu este o piesă de arhivă. Arhivari sunt cei care o țin sub obroc.

Ea, în schimb, îți arată drumul, și apoi îți dă drumul, te eliberează până și de ea însăși, către isprăvile pe care veacul îți cere să le faci!

Dar tot ea îți spune, pe orice căi a-i apuca-o: „Vita sine cultura quasi imago mortis est”.

 

autor: Constantin Noica

 

 

 

Constantin Noica (n. 12 iulie 1909, Vităneşti în judeţul Teleorman – d. 4 decembrie 1987, Păltiniş în judeţul Sibiu) a fost un filosof, eseist, publicist şi scriitor român, membru post-mortem al Academiei Române.

S-a născut în casa familiei de aromâni Grigore şi Clementa Noica din satul Vităneşti, reşedinţa comunei omonime din judeţul Teleorman. A urmat gimnaziul la liceul „Dimitrie Cantemir”, iar clasele liceale la liceul „Spiru Haret” din Bucureşti.

A debutat în 1927 în revista liceului, Vlăstarul, cu eseuri care au fost publicate în 1934 în volumul Mathesis sau bucuriile simple. În timpul anilor de liceu l-a avut ca profesor de matematică pe poetul Ion Barbu, o autoritate certă în domeniul literar.

După terminarea liceului, Constantin Noica s-a înscris la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1931 cu teza de licenţă Problema lucrului în sine la Kant.

La facultate l-a întâlnit pe profesorul Nae Ionescu care a adunat în jurul său şi a elevat o pleiadă de membri ai tinerei generaţii interbelice a literaturii şi gândirii româneşti ca Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran.

După facultate, între 1931 şi 1932, s-a înrolat şi a satisfăcut stagiul militar la Batalionul de Vânători de Munte din Sinaia, apoi s-a angajat ca bibliotecar şi a înfiinţat societatea culturală „Criterion”, la ale cărei întruniri a participat timp de aproape doi ani.

A urmat timp de un an cursurile Facultăţii de Matematică pe care mai apoi le-a întrerupt la sugestia profesorului său de matematică din liceu, Ion Barbu, care i-a spus că nu este construit pentru asta.

În 1934 s-a căsătorit cu Wendy Muston, o englezoaică pe care a cunoscut-o întâmplător într-o excursie, dând astfel peste cap planurile tatălui său, care dorea să-l însoare cu tânăra Cesianu, care provenea dintr-o familie bună. S-a mutat la Sinaia unde a început să traducă romanele poliţiste ale lui Edgar Wallace pentru editura Hertz.

În anul următor s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a fost operat şi a rămas cu un singur rinichi. În primăvara anului 1938 a plecat la Paris cu o bursă pe un an din partea statului francez.

Printr-o scrisoare trimisă de la Paris, Noica şi-a anunţat adeziunea la mişcarea legionară, determinat fiind de asasinatul lui Corneliu Zelea Codreanu.

În 1940 şi-a susţinut la Bucureşti lucrarea de doctorat şi a participat şi la alte acţiuni legionare, în presă prin revista „Adsum”, pe care a scris-o toată singur şi a publicat-o din bani proprii.

Tot în acest an, Noica s-a dezis de mişcarea legionară ca urmare a asasinatului lui Nicolae Iorga şi a plecat la Berlin în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German, unde i s-a cerut să scrie o istorie a filosofiei româneşti.

Rămâne aici până în 1944, timp în care participă de mai multe ori la seminarul de filosofie a renumitului profesor Martin Heidegger. În perioada 1949 – 1958, are domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel, iar în 1958 Constantin Noica este arestat, anchetat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi. Execută la Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964.

Din 1965 se stabileşte în Bucureşti, unde va lucra ca cercetător la Centrul de Logică. Din această perioadă, Constantin Noica începe să organizeze seminarii private de filosofie la care participă o serie de colegi cercetători mai tineri, precum Sorin Vieru, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu.

Din 1975, se retrage la Păltiniş, în judeţul Sibiu, unde continuă dezbaterile în cercuri filosofice atrăgându-şi o serie de discipoli cunoscuţi sub denumirea de „Şcoala de la Păltiniş”.

Se stinge din viaţă la 4 decembrie 1987, la vârsta de 78 de ani.

Constantin Noica a fost înmormântat două zile mai târziu după dorinţa sa, la Schitul Păltiniş, slujba fiind oficiată de un sobor de preoţi în frunte cu Î.P.S. Mitropolitul Antonie al Ardealului.

23/05/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

În 1774 un autor german publica la Leipzig o lucrare privitoare la români

Johann Thunmann, Cercetări asupra istoriei popoarelor din Europa de Răsărit, Leipzig, 1774

 

 

„Și valahii de dincolo de Dunăre, pe care grecii îi numesc în derâdere cuțovlahi, sunt necunoscuți. Cunosc istorici de meserie care nu au auzit de existența lor niciodată.

Sunt un popor mare și numeros și compun jumătate din populația Traciei și trei sferturi din cea a Macedoniei și Thessaliei.

Și în Albania locuiesc mulți. Vorbesc același grai ca și frații lor de dincoace de Dunăre, însă amestecat cu multe cuvinte grecești.

Ei nu sunt în niciun chip veniți din Dacia. De 750 de ani sunt cunoscuți sub numele de vlahi și găsim urme ale graiului lor încă din secolul al VI-lea.

Se numesc ei înșiși rumani sau rumuni. Grecii îi numesc vlahi, uneori însă îi confundă cu arvaniții*.

Albanezii îi numesc ciobani.

Sunt și astăzi în mare parte nomazi. Au însă și așezări temeinice și cele mai multe orașe ale Traciei de Mijloc, Macedoniei și Thessaliei sunt locuite de valahi.”

 

*Arvaniţii  sunt o populaţie de origine albaneză şi de religie creştină ortodoxă din Grecia central-sudică, iniţial vorbitoare a graiului arvanitic al dialectului tosc din cadrul limbii albaneze.

În ţările române, au fost mercenari, neferi sau poteraşi în garda domnească, sau paznici înarmaţi ai boierilor pentru paza personală, fiind cunoscuţi sub denumirea de arnăuţi (din limba turcă: arnavudlar însemnând albanezi).  

 

 

 

Sursa: https://tiparituriromanesti.wordpress.com/

Sursa traducerii: Stelian Brezeanu, Gheorghe Zbuchea (coord.), Românii de la sud de Dunăre. Documente, București, 1997

Sursa Foto: Johann Thunmann, Untersuchungen über die Geschichte der östlichen Europäischen Völker, Leipzig, 1774

26/04/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: