CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

DESPRE ORIGINEA VLAHĂ (ROMÂNĂ) A FĂURITORILOR BOSNIEI ȘI HERȚEGOVINEI


Vlahii au făurit Bosnia și Herțegovina

Vlahii din Balcanii de vest sunt urmașii tracilor romanizați din Imperiului Roman de Răsărit. În secolul al VII-lea, slavii și avarii au năvălit decisiv ocupând unele provincii balcanice ale imperiului.

Slavii migratori au distrus orașele romane și prin ferocitate au determinat retragerea locuitorilor autohtoni (numiți vlahi de către slavi) în zonele împădurite sau muntoase.

Bosnia și Herțegovina este un teritoriu preponderent muntos, iar zonele împădurite acoperă aproape 50% din teritoriu așa că acest spațiu a fost un mediu prielnic pentru vlahi, scrie  Octavian Ciobanu în https://www.historia.ro.

Limba latină vorbită în Imperiul Roman de Răsărit a evoluat mult în Balcani în evul mediu timpuriu ajungând o limbă neolatină numită uneori și protoromână. Din protoromână a evoluat apoi româna și aromâna. Vlahii din Balcanii de vest vorbeau o limbă asemănătoare limbii române.

Vlahii erau creștini, fiind urmași ai Imperiului Roman de Răsărit în care creștinismul era religia oficială. Marele dezavantaj al vlahilor din Balcani în momentul invaziei slavilor a fost lipsa unei biserici proprii în care să fie folosită limba lor. Slavii din Balcanii de vest s-au așezat în zonele mai propice practicării agriculturii ocupând în mare aproape același spațiu ca și vlahii.

Creștinarea slavilor (secolele X-XI) și inițiativa bizantinilor Chiril și Metodiu de creare a alfabetului chirilic a favorizat apariția unei biserici creștine în limba slavonă la care au fost nevoiți să adere și vlahii. Biserica slavă a dus în final la utilizarea limbii slavilor și a numelor slave de către vlahi.

Ca urmare, vlahii din Balcanii de vest au fost slavizați. Inițial vlahii au devenit bilingvi, apoi au început să poarte nume sârbești. Ultimii vlahi vorbitori de limba maternă au fost menționați în Bosnia și Herțegovina într-un recensământ din 1910.

Deși vlahii erau slavizați, cei din vecinătatea lor îi numeau tot vlahi, existând diverse detalii de ocupații, de veșminte și de vorbire care îi deosebeau de slavi.

Totuși, unii scriitori sârbi naționaliști au argumentat ca termenul de vlah era folosit pentru a desemna ocupația de „păstor” și că vlahii erau sârbi. Majoritatea istoricilor au respins însă aceasta idee.

Primele organizații statale slave au apărut în Bosnia în secolele XII (Banul Kulin) și XIII (Banul Matej Ninoslav) extinzându-se de la râul Drina spre litoralul mării Adriatice. Vlahii din Balcanii de vest au contribuit la formarea principatelor Hum (Zachlumia) și Zeta. In Zeta, familia Balșa de vlahi și albanezi a condus principatul.

Cel mai vechi document care menționează vlahii din Serbia și Herțegovina a fost dat de către jupanul Stefan Nemania prin anii 1198-1199 când vlahii erau într-o faza înaintata de asimilare, fiind sub jurisdicția arhiepiscopului de Zica.

Documentele menționau nume precum Bukor, Bun Dedol, Mic, Mrgela, Singur, Sarban etc.; alte documente emise de Stefan Uros I pe la 1253 și 1254-64 confirma prezenta vlahilor în Zachlumia (ținutul Hum)3.

Vlahii din Herțegovina formau familii extinse grupate pe cătune (sate) conduse de câte un cneaz, care avea și rol de judecător. Pe lângă păstorit, vlahii erau grupați în voinici (oșteni) și călători (cărăuși sau conducători de caravane).

Stelian Brezeanu a arătat că Stari Vlah (Vlahia veche) este un toponim care atestă prezența elementului romanic în Bosnia și Herțegovina în evul mediu. Acesta era un teritoriu acoperind porțiuni din Herțegovina, Muntenegru și Serbia, remarcându-se zona munților Romania (Romanija) din apropierea actualului oraș Sarajevo.

Numeroase nume vlahe au fost menționate în diverse documente medievale în ciuda slavizării: Banjan, Balac, Bilbija, Boban, Bokan, Banduka, Bencun, Belen, Bender, Besara, Bovan, Čokorilo, Darda, Doman, Drečo, German, Gac, Gala, Jarakula, Kalin, Kešelj, Keser, Kočo, Kalaba, Kokoruš, Kosor, Lopar, Macura, Mataruga, PaĎen, Palavestra, Punja, RiĎan, Šola, Šolaja, Šabat, Šurla, Šatra, Škipina, Špira, Tubin, Taor, Tintor. Există de asemenea și multe toponime vlahe: Vlasic, Vlaško Brdo, Stari Vlah, Vlasina, Vlaninja, Vlahinja Planina; Vlahov Katun, Valakonje, Vlahoni, Vlaškido, Vlaški, Vlasic, Vlase, Vlasi, Vlasotince, Novovlase, Vlaška Draca, Vlaška, Vlahi etc.

Karl Kaser a publicat și o hartă a familiilor medievale extinse de vlahi din Bosnia și Herțegovina

După slavizare, vlahii au avut de îndurat și islamizarea, în urma ocupării Bosniei și Herțegovinei de către turci. Un factor care a înlesnit islamizarea a fost sistemul de recrutare a băieților (devșirme) din rândul populațiilor creștine pentru corpul de armată al ienicerilor. Islamizarea vlahilor a cuprins doar o parte a vlahilor din Bosnia și Herțegovina și a avut drept posibilă cauză sărăcia și discriminarea creștinilor.

O altă parte a vlahilor, care a trăit în zonele catolice de lângă Dalmația au trecut la catolicism dar într-un număr mult mai redus. Biserica ortodoxă din Bosnia și Herțegovina, aparent considerată sârbă, era de fapt biserica vlahilor sârbizați.

După istoricul croat Nenad Moacanin8, națiunea bosniacilor este formată din musulmani (majoritatea fiind vlahi), ortodocși (aproape toți fiind vlahi) și catolici (o mare parte fiind vlahi). Vlahii musulmani au uitat limba maternă dar au continuat să vorbească limba sârbă la fel ca și vlahii ortodocși și vlahii catolici.

Preponderența vlahilor în Bosnia și Herțegovina și în Dalmația a fost susținută și de filologul sârb Vuk Karadžić9.

Ilona Czamańska a scris că „majoritatea sârbilor din Republica Srpska din Bosnia modernă sunt de origine vlahă la fel ca majoritatea populației din Bosnia și Herțegovina în general”10. Tot Czamanska a adăugat: numărul mare al vlahilor din Balcanii de vest a dus la:

1. făurirea națiunii sârbe prin intermediul vlahilor;

2. făurirea națiunii bosniace prin intermediul vlahilor;

3. făurirea națiunii croate cu contribuția vlahilor catolici și ortodocși.

Serbia a fost populată în evul mediu de vlahi. Vlahii din Serbia septentrională se numesc români și locuiesc în Timoc, Banat și Voivodina. În sudul Serbiei încă mai trăiesc aromânii, numiți cinciari în limba sârbă.

Despre ștergerea din memoria bosniacilor a cuvântului „vlah” sau cum vlahii bosniaci au devenit sârbi bosniaci sunt câteva explicații ale unor istorici sârbi. Vladislav Skaric a scris că în acest scop au militat în special unele societăți secrete naționaliste sârbe din Sarajevo. Aceste organizații au fost fondate de preoți sârbi la care au aderat comercianți și profesori sârbi. Principalul obiectiv al naționaliștilor sârbi era înlocuirea în nomenclatura etnică utilizată în Bosnia dar și în Serbia, a cuvântului vlah cu cuvântul sârb.

Un scop ascuns al acestor organizații era promovarea pretențiilor teritoriale ale Serbiei în Bosnia. Un alt naționalist sârb, Vasa Pelagic, a dat instrucțiuni profesorilor de etnie sârbă din Bosnia să stimuleze elevii și studenții vlahi să utilizeze cuvintele sârb bosniac în loc de vlah bosniac în definirea lor etnică.

De asemenea în piețe și târguri au fost răspândite pliante care susțineau ca vlah e un termen disprețuitor și că locuitorii trebuie să utilizeze numai numele de sârb.

Ecourile acestor campanii se resimt și astăzi în lucrările unor istorici din țările din fosta Iugoslavie, care încă mai susțin că vlah este un termen peiorativ.

Vlahii din Bosnia și Herțegovina au lăsat în urma lor un patrimoniu interesant. Din evul mediu au rămas faimoasele necropole vlahe cu lespezi funerare decorate artistic (numite stecci în limba sârbă).

Majoritatea lespezilor nu au nici un text, majoritatea vlahilor neștiind să scrie. Printre cele mai cunoscute necropole sunt cele de la Radimlja, Boljuni, Blidinje, Ljubinje, Bileca, Vlahovici, Kruševo, etc.

Necropolele au fost realizate între secolele XII-XVI. Încetarea construirii unor astfel de necropole coincide cu islamizarea vlahilor. Pe unele monumente funerare vlahii și-au lăsat amprenta: imaginea lor în piatra cu costumul tradițional cu fustanelă (necropola Radimlja în fotografie). Acest detaliu indică faptul că vlahii din Herțegovina erau aromâni.

Numărul necropolelor este foarte mare și acoperă atât Bosnia și Herțegovina cât și unele teritorii din Serbia, Muntenegru și Croația.

Recent, mai multe personalități din țările din fosta Iugoslavie au recunoscut importanța deosebită a vlahilor la constituirea națiunilor „slave” din Balcani.

Astăzi, locuitorii din Bosnia și Herțegovina nu mai știu care este adevărata lor origine. Sub influența propagandei naționaliste slavofile din secolele XIX și XX, locuitorii încă mai cred în originea lor sud-slavă deși destul de mulți istorici din fosta Iugoslavie cunosc detalii despre originea vlahă a bosniacilor.

CITIȚI ȘI:

28/07/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

Ştefan cel Mare vorbea româneşte, dar ce limbă credea el că vorbea ?

Portretul lui Ștefan cel Mare din Tetraevanghelul de la Humor (1473) - 24  PH Arte

Istoricul Lucian Boia de la Bucureşti s-a declarat convins că Ştefan cel Mare vorbea moldoveneşte şi că „dacă i-am fi spus că e român, n-ar fi înţeles ce spunem”.

Ce limbă vorbea Ştefan cel Mare şi ce limbă credea voievodul că vorbea?

Sunt întrebări la care nu se poate răspunde simplu şi asta din mai multe motive.

Foto: Portretul lui Ștefan cel Mare din Tetraevanghelul de la Humor (1473).

Principala problemă este reprezentată de faptul că nu avem un text scris integral în limba populară vorbită în vremea lui Ştefan cel Mare, scrie istoricul George Damian în  adev.ro/nnlszu preluat de https://www.timpul.md.
Cancelaria domnească redacta documentele ţării în limba slavonă, limba oficială a vremii. Nici acest lucru nu ar trebui să ne mire: în Europa occidentală contemporană cu voievodul Moldovei limba oficială era latina, deşi la sfârşitul veacului al XV-lea îşi făceau loc în cultura scrisă limbile popoarelor europene.

Primul document în limba română păstrat până în zilele noastre este scrisoarea lui Neacşu de la Câmpulung, datată în anul 1521, la doar 17 ani de la moartea lui Ştefan cel Mare.

Eliminarea confuziilor

Problema ridicată de afirmaţia istoricului Lucian Boia este complicată suplimentar de planurile diferite pe care se poartă disputa asupra perechii român-moldovean. 

De multe ori este creată o confuzie (intenţionată sau nu): termenul de moldovean se poate referi la un cetăţean al statului medieval Moldova, locuitor al regiunii istorice Moldova din actuala Românie, cetăţean al Republicii Moldova sau poate desemna un individ care îşi asumă construcţia sovietică a unei identităţi etnice şi naţionale promovată de Uniunea Sovietică începând din anul 1924.

 Suprapunerea acestor planuri denotă rea-voinţă cu intenţii politice sau ignorarea surselor istorice. Când vorbim de identitatea etnică medievală a românilor ne izbim de alte complicaţii şi confuzii.

Pentru perioadele vechi lipsesc documentele create de români, iar documentele scrise de români mai apoi sunt redactate sute de ani în limba slavonă sau limba latină.

Mai mult, cei care scriau aceste documente nu o făceau pentru a ne lămuri nouă dilemele din ziua de azi – hârtia era scumpă şi ştiutorii de carte puţini, iar documentele scrise aveau scopuri practice (în general atestarea proprietăţilor).

Nu putem decât să tragem cu ochiul printre perdelele istoriei şi să încercăm să bănuim cam cum gândeau strămoşii noştri acum 500 de ani.

Documentul polonez şi poreclele moldovenilor

În arhivele Poloniei este păstrat tratatul încheiat între Ştefan cel Mare şi regele Poloniei în anul 1485, tratat care poartă menţiunea „ex valahico in latinum versa est” – „a fost tradus din valahă în latină”.

De ce au ales diecii polonezi să denumească „valahă” limba în care a fost redactat un tratat cu Ştefan cel Mare? 

Dacă voievodul Moldovei ar fi fost pătruns de o identitate moldovenească fermă ar fi trebui să fie folosită denominarea de „limbă moldovenească”. 

Polonezii contemporani cu Ştefan cel Mare cunoşteau destul de bine realităţile: moldovean se referea la identitatea politică, însă identitatea lingvistică şi etnică era „valahă” – sau mai bine zis românească, „valah” fiind numele dat românilor de străini. 

Ar trebui să încercăm să răspundem la întrebarea ce limbă vorbea Ştefan cel Mare şi contemporanii săi din Moldova medievală?

Ce cuvinte foloseau şi conform căror reguli? Este greu de răspuns la această întrebare câtă vreme nu va fi descoperit un document din acele vremuri scris integral în limba vorbită de popor.

Însă documentele de cancelarie ale lui Ştefan cel Mare, deşi sunt redactate în limba slavonă, conţin totuşi o serie de cuvinte în limba populară, transcrise cu alfabet chirilic.

Avem astfel numeroase nume de sate şi locuri precum: Găureni, Poiana de la Pârâu, Galbeni, Miculeşti, Căcăceni, Deocheaţi, Toporăuţi, la Movile, Urdeşti, Uşiţa, Roşioara, Urseşti, Măzăreşti, prisaca Vrabia, Vultureşti, Cioreşti etc.

Tot în documentele slavone apar numeroase nume de boieri, ale căror porecle ne furnizează o amplă colecţie de substantive folosite în limba populară din vremea lui Ştefan cel Mare:

Lână Rugină, Petru Puiul, Giurgiu Blidarul, Ion Munteanu, Moişă Filosoful, Petru Oţelescul, Mândrea, Candrea fiul lui Greul, Creţu, Iuga Grasul, Zbierea pârcălab, Fătu, Marcu Bălaur, Vâlcu Purcelescul, Mihul Lungul, Giurgea Căcărează, Radul Cârlig, Ion Frunteş, Mihul Ciocan, Ivan Ciumalea, Urîta fiica Malei nepoata lui Giurgiu Piatră, Giurgiu Puţeanul etc.

Avem astfel o serie de substantive comune pe care le înţelegem fără nici un fel de probleme la 500 de ani de la consemnarea lor în scris, plus o serie de elemente gramaticale precum declinarea substantivelor ceea ce mă îndreptăţeşte să spun că în cazul inventării unei maşini a timpului un moldovean din vremea lui Ştefan cel Mare s-ar înţelege fără probleme cu un oltean contemporan cu noi, mai ales în ceea ce priveşte lexicul de bază.

Ştefan cel Mare vorbea româneşte – sau cel puţin s-ar fi înţeles cu un român – dar ce limbă credea el că vorbea?

Tătarul şi legea românească

La 8 februarie 1470 Ştefan cel Mare emitea în Suceava un document extrem de interesant, din care redau în rândurile următoare un fragment de interes pentru discuţia de faţă:

(…) am dat această carte a noastră tătarului şi robului nostru care au fugit de la noi şi din ţara noastră în Ţara leşească, anume Oană tătarul, şi copiilor lui, pentru aceea ca el să vină de la sine înapoi (…) iar de robie să fie iertat (…) aşa cum stau şi trăiesc în ţara noastră toţi românii după legea românească (…) şi să nu dea şi să nu plătească niciodată nimic după legea robilor şi a tătarilor, nici coloade, nici dare să nu plătească nici unui boier al său, la care va trăi atunci. Iar cine îi va pârî pentru orice faptă (…) ei să nu plătească nici o ajutorinţă mai mult, ci numai să plătească după legea românească, cum este legea românească, iar mai mult de aceasta să nu dea, ci să fie în ţara noastră după legea românească.

Fragmentul necesită câteva explicaţii suplimentare, dincolo de evidenţa eliberării unui rob tătar.

În original, „legea românească” este redată prin „voloskîm zakonom”, dacă vrem să fim extrem de precişi „legea valahă”.

Expresia nu este o confuzie sau o greşeală, este repetată în document de patru ori. Este un document intern, Ştefan cel Mare nu se adresa vreunui principe european căruia, pentru a nu-l zăpăci într-o epocă a geografiei precare, ar fi trebuit să-i vrobească de „Valahia Minor”. 

Fiind vorba de un document intern, Ştefan cel Mare (care se intitulează la început „domn al Moldovei”) ar fi putut folosi netulburat expresia „legea moldovenească” – însă a preferat „legea vlahă” sau „legea românească”. 

În cazul de faţă, când discutăm despre „legea românească” în opoziţie cu „legea robilor” şi „legea tătarilor” este vorba de setul de reguli (impozite, norme juridice) care se aplica unei anumite categorii sociale, categorie socială care se suprapunea unei identificări etnice – legea românilor (persoane libere) opusă legii tătarilor (persoane cu statut de robi).

„Voloskîm zakonom” a lui Ştefan cel Mare de la 1470 aminteşte de „zakonom vlahom” a lui Ştefan Duşan care se aplica românilor de la sudul Dunării în anii 1334-1346, dar şi de „jus valahicum” din Transilvania, aflat în viogoare până târziu în secolul al XVIII – răspândirea şi comunitatea lingvistică a grupurilor cărora li se aplicau aceste norme jurdice îndreptăţindu-ne să folosim termenul de „legea românilor”.


Moldovean vorbitor de limbă română

În lucrarea „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor” cronicarul Miron Costin lămureşte cât se poate de clar diferenţele între identitatea lingvistică, identitatea etnică şi identitatea politică. În termenii actuali, cetăţenia era moldovenească, însă locuitorii Moldovei medievale erau români care vorbeau limba română. 

În introducerea lucrării amintite, Miron Costin enunţă scopul efortului său: „Începutul ţărilor acestora şi a neamului moldovenescu şi muntenescu, şi cîţi sunt şi în ţările ungureşti cu acest nume şi români şi pînă astăzi, de unde şunt şi de ce seminţie, de cînd şi cum au descălecat aceste părţi de pămîntu…”

Deşi boier moldovean, Miron Costin se considera având aceeaşi origine etnică şi vorbind aceeaşi limbă cu românii din Transilvania şi Ţara Românească. 

„Şi aşa neamul acesta de carele scriem, al ţărilor acestora (Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românilor din Ardeal), numele vechiu şi mai direptu iaste rumân, adică râmlean, de la Roma, tot acest nume au ţinut şi ţin pînă astădzi..”, subliniază cronicarul.

„Măcară dară că şi la istorii şi la graiul şi streinilor şi înde sine cu vreme, cu vacuri, cu primenele au şi dobîndescu şi alte nume, iară acela carile iaste vechiu nume stă întemeiat şi înrădăcinat: rumân. Cum vedem că, măcar că ne răspundem acum moldoveni, iară nu întrebăm: „ştii moldoveneşte?”, ce „ştii româneşte?” pre limba latinească… Şi aşa iaste acestor ţări şi ţărîi noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti numile cel direptu de moşie, iaste rumân, cum să răspundu şi acum toţi aceia din ţările ungureşti lăcuitori şi muntenii ţara lor şi scriu şi răspundu în graiul: Ţara Românească” – acesta fiind fragmentul definitoriu pentru identitatea lingvistică a locuitorilor Moldovei, fragment ignorat cu bună ştiinţă de promotorii teoriei moldoveniste.

Este greu de spus cu siguranţă că Ştefan cel Mare avea aceeaşi concepţie cu Miron Costin asupra identităţii moldoveneşti, între ei este o diferenţă de mai bine de 150 de ani.

Însă nu putem exclude acest lucru fără să ne punem mai multe întrebări şi mai ales nu se poate afirmă cu siguranţă că Ştefan cel Mare se credea moldovean vorbitor de limbă moldovenească.


08/07/2021 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Lunga istorie a evoluției limbii latine

Abandonăm limba latină – ștergem istoria națională - gandeste.org


Limba romanilor [din Roma] a fost latina, pe care Virgilius (15 octombrie 70 î.Hr. – 21 septembrie 19 î.Hr.) o subliniază ca sursă de unitate și tradiție romană. Până în timpul lui Alexander Severus (a domnit 222-235), certificatele de naștere și testamentele cetățenilor romani trebuiau scrise în latină.

Latina a fost limba instanțelor de judecată din Occident și partial a armatei din întregul Imperiu, dar nu a fost impusă oficial popoarelor aduse sub dominație romană.
Această politică contrastează cu cea a lui Alexandru cel Mare Macedon, care a impus greaca în întregul său imperiu ca limbă oficială.

Ca o consecință a cuceririlor lui Alexandru, greaca koine a devenit limba comună în jurul Mediteranei de Est și în Asia Mică.

„Frontiera lingvistică” care împarte Vestul Latin și Estul Greciei a trecut prin peninsula Balcanică.

Romanii care au primit o educație de elită au studiat greaca ca limbă literară, iar majoritatea bărbaților din clasele de conducere puteau vorbi greaca.

Împărații Julio-Claudiani au încurajat standarde înalte de latină corectă (Latinitas), o mișcare lingvistică identificată în termeni moderni ca latină clasică, și au favorizat latina pentru desfășurarea afacerilor oficiale.

Claudius a încercat să limiteze utilizarea limbii grecești și, ocazional, a revocat cetățenia celor ce nu vorbeau latina, dar în Senat s-a servit de bilingvismul său în comunicarea cu ambasadorii vorbitori de limbă greacă.

Suetonius îl citează ca referindu-se la „cele două limbi ale noastre”.
În imperiul estic, legile și documentele oficiale au fost traduse în mod regulat în limba greacă din latină. Interpenetrarea zilnică a celor două limbi este indicată de inscripții bilingve, care uneori chiar se schimbă înainte și înapoi între greacă și latină.

Printre alte reforme, împăratul Dioclețian (a domnit între 284 și 305) a încercat să reînnoiască autoritatea latină, iar expresia greacă hē kratousa dialektos atestă statutul continuu de latină ca „limbă a puterii”.

La începutul secolului al VI-lea, împăratul Justinian s-a angajat într-un efort quixotic de a reafirma statutul de latină ca limbă de drept, chiar dacă în timpul său latina nu mai
Trimiterile la interpreți indică utilizarea continuă a limbilor locale, altele decât greaca și latina, în special în Egipt, unde a predominat limba copta și în medii militare de-a lungul Rinului și DUNĂRII.
Juriștii romani manifestă, de asemenea, o preocupare pentru limbile locale, cum ar fi Punic, Galic și Aramaic, asigurând înțelegerea și aplicarea corectă a legilor și jurămintelor. În provincia Africa, Libico-Berber și Punic au fost folosite în inscripții și legende pe monede în timpul lui Tiberius (secolul I d.Hr.).

Inscripțiile Libico-Berber și Punic apar pe clădirile publice în secolul al II-lea, unele bilingve cu latină.- Miles, Richard (2000) „Comunicarea culturii, identității și puterii”, pp. 58–60.

În Siria, soldații palmyreni au folosit chiar dialectul aramaic pentru inscripții, într-o excepție izbitoare de la regula conform căreia latina era limba armatei.- Adams, J. N. (2003). „‘Romanitas’ și limba latină”. Trimestrialul clasic. 53 (1): 184–205.doi:10.1093/cq/53.1.184

Arhiva Babatha de la Marea Moarta este un exemplu sugestiv de multilingvism în Imperiu. Aceste papirusuri, numite după o femeie evreică din provincia Arabia și datând din 93 până în 132 d.Hr., folosesc în mare parte aramaică, limba locală, scrisă în caractere grecești cu influențe semitice și latine; o petiție adresată guvernatorului roman, cu toate acestea, a fost scrisă în limba greacă. – Rochette, Bruno (2012). „Politici lingvistice în Republica Romană și Imperiu”. Un companion pentru limba latină. pp. 549–563. doi:10.1002/97814443397.ch30. ISBN 978-1-4443-4339-7.

Dominația limbii latine în rândul elitei alfabetizate poate ascunde continuitatea limbilor vorbite, deoarece toate culturile din imperiul roman au fost predominant orale. – Miles, Richard (2000) „Comunicarea cultura, identitatea, și puterea,” în care se confruntă cu putere: cultură, identitate și putere în Imperiul Roman. Routledge. pp. 58–60.
În Occident, latina, denumită în forma sa vorbită latină vulgară, a înlocuit treptat limbile celtice și italice care erau legate de aceasta printr-o origine indo-europeană comună.

Prin natura sa, latina vulgară a variat foarte mult în funcție de regiune și de perioada de timp, deși pot fi văzute mai multe diviziuni majore. Dialectele latine vulgare au început să se îndepărteze în mod semnificativ de latina clasică în secolul al III-lea în perioada clasică a Imperiului Roman.
Aspectele comune în sintaxă și vocabular au facilitat adoptarea limbii latine. – Stefan Zimmer, „Indo-European”, în Celtic Culture: A Historical Encyclopedia (ABC- Clio, 2006), p. 961

După descentralizarea puterii politice în antichitatea târzie, latina s-a dezvoltat local în ramuri care au devenit limbi romanice, cum ar fi spaniola, occitana, portugheza, franceza, italiana, catalana și româna, și un număr mare de limbi și dialecte minore.

Până la începutul secolului 21, aproximativ 920 de milioane de oameni au revendicat o limbă romanică ca limbă maternă.(”Astăzi, mai mult de 900 de milioane de oameni sunt vorbitori nativi de limbi romanice în întreaga lume”. – Sala, Marius; Posner, Rebecca. „Limbi romanice”.)

Limbile romanice toate au evoluat impreuna cu limba latină vulgară de care au fost puternic influențate, ele nu provin din limba latină clasică, ci multe dintre ele, originar, provin ca și latina dintr-o limba Proto Indo Europeana.

Ca limbă internațională de învățare și literatură, latina însăși a continuat ca un mediu activ de exprimare a diplomației și a evoluțiilor intelectuale identificate cu umanismul renascentist până în secolul al XVII-lea, precum și pentru lege și Biserica Romano-Catolică până în prezent.

Sursa: Jensen, Kristian (1996) „Reforma umanistă a predării latine și latine”, în The Cambridge Companion to Renaissance Humanism. Cambridge University Press. pp. 63–64, reluat de https://ioncoja.ro/putina-istorie-a-limbii-latine/.

Cum și când a apărut limba română?

La această întrebare lingvistul român Marius sala, membru titular al Academiei Române Marius Sala, răspundea într-un articol publicat în revista HISTORIA, nr. 62, din februarie 2007 :

În loc de „A fost odată …”, am să încep cu răspunsul pe care l-aș da la eventuala întrebare: „Când și cum au apărut cuvintele românești?”.

Întrebarea aceasta derivă dintr-una cu sferă mai largă: „Cum și când a apărut limba română?”

Limba latină

În puținele ore de istorie a limbii române predate la școală se învață că limba română provine din latină. Nu se prea explică însă cum s-au petrecut lucrurile.

Despre modul cum a ajuns latina în Dacia se știu mai multe de la orele de istorie: în urma războaielor dintre Decebal și Traian, Dacia a fost cucerită, în anul 106 d.H., și a fost transformată în provincie romană. Imperiul Roman era, la acea vreme, un stat unitar, în care limba latină servea drept mijloc de comunicare între toți locuitorii Imperiului.

Latina s-a instalat și în noua provincie, odată cu administrația și cu armata romană. La fel ca în celelalte provincii cucerite, într-o primă fază, dacii au fost siliți de nevoile practice ale vieții să adopte latina ca limbă secundară, folosind- o în relațiile lor cu administrația, cu armata și cu coloniștii romani.

Se știe din scrierile latinești că în Gallia, de exemplu, cei care au adoptat la început limba latină au fost nobilii și comercianții. Primii și-au trimis copiii la școli romane pentru că numai astfel puteau promova în magistratura Imperiului. Comercianții aveau și ei interes să o învețe, fiindcă latina era limba comerțului din întregul Imperiu.

În a doua fază, latina a devenit mijlocul de comunicare principal; vechile populații și-au abandonat limba maternă, a cărei sferă de utilizare s-a restrâns din ce în ce mai mult (mai era folosită, probabil, ca limbă de conversație în familie).

Acest proces de adoptare a limbii latine și de părăsire a limbii materne se numește romanizare și a avut loc în toate regiunile cucerite de romani. Latina introdusă în Dacia, vorbită de locuitorii acestei provincii, s-a modificat, cum s-a întâmplat și în celelalte provincii romane; după destrămarea Imperiului (secolul 4), latina s-a dezvoltat în varietăți ce devin, cu timpul, limbile romanice.

Timp de câteva secole a avut loc o evoluție lentă, care a făcut ca latina să sufere schimbări așa de mari încât în secolul 8 se poate vorbi de apariția limbii române, în urma unui proces îndelungat de transformare a limbii latine.

Elementele care dovedesc că în toate provinciile romane se dezvoltă limbi noi (fapte fonetice, forme gramaticale sau cuvinte diferite de cele din latina clasică) apar în textele latinești din Occident încă din secolul 6, ele fiind mai numeroase în tot cursul secolului 7 și la începutul secolului 8: latina din aceste texte nu mai este latină, dar nu este încă nici limbă romanică (română, franceză, italiană, spaniolă).

Într-o excelentă lucrare, Latina dunăreană, I. Fischer a arătat că postularea unei faze romanice, de tranziție între latină și limbile romanice individualizate, are un echivalent în logică, citând în acest sens forma dată celebrului tip de raționament antic numit sorit de filozoful grec Chrysippos: care e momentul când firele de nisip devin prin acumulare o grămadă de nisip?

Pentru a determina momentul când acumularea cantitativă a firelor de nisip devine o nouă calitate, grămada, filozoful stoic propune o perioadă de „repaus”, de abținere de la o afirmație; după acest „repaus”, se poate constata neîndoielnic apariția „grămezii”. Or, perioada de „repaus” între limba latină și fiecare dintre limbile romanice individualizate corespunde fazei latinei romanice din fiecare provincie.

Substratul romanic

Am prezentat pe larg cum au apărut limbile romanice, deci și româna, evocând fapte mai puțin cunoscute cititorului român. Precizez astfel că, de fapt, primele cuvinte româna le are de la mama ei, latina. Într-un episod următor o să arăt tot ce este esențial pentru istoria primelor cuvinte românești, cele moștenite de la limba-mamă: câte cuvinte avem din latină, legătura dintre istoria românilor și limba lor, evoluția în română a cuvintelor moștenite, dispariția unor cuvinte latinești, urme ale unor cuvinte latinești dispărute etc.

Spre deosebire de alte studii consacrate istoriei lexicului românesc moștenit din latină, în încercarea mea de a face cât mai clară această istorie, voi compara, ori de câte ori va fi posibil, cele petrecute în română cu situația din celelalte limbi romanice-surori. Pentru a satisface curiozitatea unor eventuali cititori, spun de pe acum că româna a moștenit din latină aproximativ 2.000 de cuvinte-bază (în numărul acesta nu sunt incluse cuvintele derivate); același număr de cuvinte s-a păstrat în fiecare dintre limbile romanice.

Unele dintre aceste cuvinte (500) au fost moștenite în toate limbile romanice, sunt panromanice; altele s-au conservat numai în una sau în unele dintre limbile romanice. Am arătat mai sus cum s-a produs romanizarea lingvistică, cum vechile populații și-au abandonat limba în favoarea latinei. Adaug acum că limbile vechilor populații au lăsat urme în lexicul latinei din diversele provincii ale Imperiului. Este firesc ca băștinașii daci romanizați să fi denumit, vorbind latinește, prin cuvinte din limba lor unele noțiuni pentru care, din diverse motive, nu aveau la îndemână cuvinte latinești.

Termeni referitori la flora și fauna regiunii sau la forme de relief de mici dimensiuni, precum și termeni speciali din domeniul unei profesiuni importante la daci, păstoritul, acestea erau cuvintele cele mai potrivite spre a fi adoptate de lexicul latinei dunărene. Istoria acestora este deosebit de interesantă, mai ales dacă se compară cu situația cuvintelor similare din celelalte limbi romanice.

Toate sunt cuprinse sub denumirea de substrat romanic. Istoria lor este tulburătoare, pentru că limbile preromane nu sunt cunoscute direct, spus altfel, nu avem texte dace, celtice, iberice. Spre a fi detectate se folosesc metode speciale. Și pentru ca lucrurile să fie și mai provocatoare, semnalez că latinii, popor indo-european venit în Europa cu 6 milenii în urmă, au o serie de cuvinte (vinum, oleum „ulei”, rosa „trandafir”) care nu se pot explica decât printr-un substrat mediteraneean. Și despre istoria lor sunt multe de spus.

Sunt mai multe consemnări ale faptului că după cucerirea Daciei a urmat o colonizare intensă, cu un mare număr de cives romani.

Pentru ca numărul lor să fie cât mai mare s-a lansat formula „magică” Dacia Felix!…

Colonizarea Daciei va fi fost, în principiu, deschisă tuturor, ex toto orbe romano! În fapt, avem motive să credem că numărul cel mai mare de coloniști au venit din Italia, din Sudul Italiei mai ales!

În acest sens pledează în primul rând calitatea limbii române, care se dovedește că are la bază o limbă latină ai cărei purtători o vorbeau perfect! O vorbeau impecabil pentru că le era limba maternă! Dovezile arheologice susțin și ele că în Dacia opera de colonizare a fost de o intensitate fără egal în tot imperiul roman!

De ce numai Dacia a fost prezentată cu acest atribut, Dacia Felix? De ce nu ne-a rămas o Galia Felix sau o Hispania Felix?

Pentru că, foarte probabil, aceste provincii nu au fost ținta unei colonizări intensive, ci romanizarea s-a produs în alt fel, cu alte mijloace și într-un răstimp incomparabil mai mare!

În cercetarea vastului și complexului fenomen numit romanizare, trebuie să avem în vedere și detaliul semnalat mai sus: statutul de civis romanus!… Era teribil de atrăgător! De dragul acestui statut făcea, merita să înveți limba unor cuceritori atât de corecți,de generoși, care îți ofereau posibilitatea de a deveni egalul lor!

Opera de colonizare efectuată de romani, precum se ştie, a fost, spre deosebire de cea a grecilor, susţinută în primul rând prin agricultori, deseori soldaţi-agricultori.

Cucerirea Daciei, a fabuloasei Dacii, nu oferea oare o soluţie şi pentru aceşti ţărani sud-italici, a căror rusticitate o regăsim atât de bine conservată în caracterul rustic, ţărănesc al latinei de la baza limbii române?

Lăsăm pe alţii, mai pricepuţi, să dea un răspuns acestor întrebări şi mai ales în chestiunea originii celor ce au colonizat Dacia, aducând aici limba latină şi implantând-o pentru totdeauna.

Ceea ce noi ne-am pricepe propriu-zis să facem ar fi să vedem ce răspuns ne sugerează situaţia lingvistică în care ne aflăm.

Să vedem deci care ar fi realitatea, astăzi pipăibilă, de care se cuvine să ţină seama istoricii atunci când, studiind chestiunea propusă, vor avea de ales între mai multe ipoteze.

Căci, fireşte, o ipoteză a istoricului, care nu rimează cu realitatea lingvistică, nu face nici două parale!

Aşadar, ne spune oare limba română ceva despre originea celor ce au colonizat Dacia?

Cercetările pe care le-am făcut ne-au permis să răspundem indirect întrebării de mai sus. Căci am ajuns la concluzia că limba latină adusă în Dacia a fost de o calitate excepțională.

Româna a moștenit din latină o sumedenie de elemente lingvistice de mare subtilitate expresivă, care nu puteau fi cunoscute decât de vorbitori nativi ai limbii latine, cives romani a căror limbă maternă era limba latină! (Vezi textele publicate pe acest site în legătură cu limba maternă a celor care au adus latina în Dacia!)

Această concluzie rimează numai cu originea italică a latinofonilor veniți în Dacia. Veniți din Italia, din sudul Italiei cel mai probabil, iar nu ex toto orbe romano!

În final ne punem pentru prima oară și următoarea întrebare:

Nu cumva faptul că în sudul Italiei a existat un puternic substrat tracic a determinat o mai bună și mai trainică osmoză între noii veniți și autotonii geto-daci?!(https://ioncoja.ro/ginta-nobila-latina/).

Mulţi lingvişti, pornind de la celebrul Eutropius, imaginează un scenariu al romanizării Daciei în cadrul căruia rolul şi numărul latinofonilor autentici ar fi fost foarte mic, neînsemnat.
Prin latinofoni autentici s-ar înţelege vorbitorii nativi ai latinei, persoane pentru care limba latină era limbă maternă.

Eventual singura limbă pe care o cunoşteau.
Însuşi Iorgu Iordan a lansat comparaţia latinei din Dacia cu engleza din coloniile africane.
Administraţia britanică a dispărut de mult, cu englezi cu tot, dar a rămas limba engleză ca limbă oficială a Nigeriei, de pildă, ţară în care se vorbesc câteva zeci de limbi băştinaşe, dintre care nici una nu reuşeşte să se impună în faţa celorlalte.
Drept care singura şansă pentru nigerieni de a vorbi toţi aceeaşi limbă este să se perpetueze limba foştilor stăpâni.
Aşa au păţit, zicea Iorgu Iordan, şi acele magnas copias decives romani adunaţi ex toto orbe romano: singura lor posibilitate de a se înţelege între ei era să vorbească în latineşte, chiar dacă sau tocmai pentru că fiecare vorbea acasă, în familie, altă limbă decât ceilalţi concitadini.
Cu alte cuvinte, la români, între glotogeneză şi etnogeneză există o mare discordanţă.

13/03/2021 Posted by | analize, ROMANII DESPRE ROMANI | , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: