O ADUNĂTURĂ NUMITĂ PARTIDUL COMUNIST ROMÂN

Legionari vs. comunişti

 Adepţii acestor curente s-au detestat până la ură, însă ceea ce le asemăna era ideea de lume nouă, de om nou, ideea de revoluţie, de schimbare din temelii a societăţii româneşti. Comuniştii mergeau şi mai departe şi proclamau schimbarea întregii lumi.

Un moment al intersectării celor două curente a venit în anul 1936, odată cu crearea Corpului Muncitoresc Legionar.

Măsurile de austeritate ale guvernelor din perioada crizei economice au reactivat protestele muncitorilor, crescând şi influenţa organizaţiilor politice de stânga şi extremă stânga în rândurile acestora.

Corpul Muncitoresc Legionar a fost calea de pătrundere a comuniştilor în Mişcarea legionară.

Comuniştii aveau o infimă bază de susţinere în rândul muncitorilor, comparativ cu curentul de extremă dreapta reprezentat de legionari, astfel că au fost obligaţi să se folosească de acest „vehicul” care avea şi aderenţă şi forţă de convingere.

Dovezi concludente vor ieşi la suprafaţă în timpul tentativei de lovitură de stat din ianuarie 1941, când deja comuniștii, aflaţi şi ei în căutarea unei răsturnări a ordinii în stat, reușiseră o penetrare consistentă a Mișcării Legionare.

După unele surse,în timpul desfăşurării evenimentelor din ianuarie 1941, grupuri compacte de comunişti travestiţi în legionari au participat la asasinarea celor 64 de demnitari reţinuţi la Jilava pentru judecarea lor într-un mare proces, la asasinarea profesorului Nicolae Iorga şi a economistului ţărănist Virgil Madgearu, cât şi la acţiunile de jaf şi distrugere efectuate în cartierele Dudeşti şi Vitan unde locuiau majoritar evrei.

În timp ce legionarii în parte au fost arestaţi şi deferiţi justiţiei, comuniştii s-au repliat către matcă, în aşteptarea unor evenimente externe prielnice pentru o nouă încercare de preluare a puterii.

După lovitura de stat din august 1944, comuniştii au intrat în legalitate. Suportul oferit de sovietici a fost capital pentru preluarea puterii, urmând să se amplifice lupta de clasă sau distrugerea sistemului democratic din România.

Legionarii deveniseră acum ţinta numărul unu a comuniştilor, prioritate având capurarea liderilor aflaţi în România sau dintre cei care se întorceau din Germania.

Fiindcă noul regim de după 6 martie 1945 nu putea să lupte pe toate fronturile , împotriva tutror celor pe care-i declaraseră adversari, acesta a recus la o stratagemă. Un armistiţiu cu legionarii care încă deţineau o superioritate numerică.

Astfel, în august 1945 comuniştii au apelat la „soluţia imorală”, încheind un pact de neagresiune cu legionarii din ţară. Mai exact cu fracţiunea reprezentată de Nicolae Petraşcu. Toţi legionarii vor depune armele, vor căpăta acte de identitate şi se vor încadra în serviciu, fără a mai desfăşura activități politice, cu excepţia situației în care ar fi fost acceptaţi în partidul comunist.

Autorităţile se obligau să înceteze campania de arestări şi încarcerări a membrilor Mişcării Legionare care acceptau noile condiţii.

Până în mai 1948, rândurile comuniştilor au fost îngroşate de legionari, însă odată consolidat noul regim, acesta a schimbat total atitudinea faţă de ei, declanşând din nou represiunea, veche înţelegere fiind anulată.

Cei din urmă, dintre supravieţuitori au ieşit din închisoare abia în 1964, în urma amnistiei politice acceptată de regim după o înţelegere cu Statele Unite.

Sursa: http://www.romania-actualitati.ro/legionari_vs_comunisti.Contribuţii editoriale: dl. prof. dr. Cristian Troncotă – Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu despre urmările pactului Ana Pauker-Teohari Georgescu-Nicolae Petraşcu din anul 1945. Un interviu de Mirela Băzăvan.

Partidul Comunist Român sau adunătura numită partid

Printre pacatele „deviatorilor de dreapta”, reiterate public in 1952 si 1961, a fost si acela al „pactului cu legionarii” incheiat de Teohari Georgescu si Ana Pauker in scopul subminarii si compromiterii comunistilor.

Foto inliniedreaptă.ro  : Ana Pauker de la comuniști și Nicolae Petrașcu de la legionari, semnatari ai pactului de neagresiune din august 1945.

Ca lucrurile sa fie si mai pe intelesul omului de rând, străin de originile ideologiei si istoriei comuniste, a fost lansat zvonul ca Ana Pauker (decedata in 1960) o făcuse pentru a favoriza intrarea in partid a sotului fiicei sale mai mari, fost legionar, consemnează Lavinia Betea în Jurnalul National și https://foaienationala.ro.

Un ginere (oricat de scump si pretuit de puternica soacra!) nu putea insa schimba „politica de cadre” a partidului. Momentul se lumineaza acum prin studiul comparativ al istoriei partidelor comuniste, prin apelul la particularitățile ideologice ale „democratiilor populare”, la arhivele si mărturiile contemporanilor.

O sarcina a liderilor comunisti din toate tarile europene in care intrasera armatele sovietice a fost primirile in partid in concordanta cu teoriile leniniste de creare a unui partid de avangarda, urmand ca in viitor acesta sa devina „forta conducatoare”.

Dupa aceleasi precepte, muncitorii ar fi trebuit sa detina primatul. Campania de recrutare, declanșată după cutume sovietice, va fi ajustata insa specificului local.
In Romania, cu cei nici opt sute de membri ai sai la finele razboiului, partidului comunist era cel mai mic din Europa.

Ana Pauker, coordonatoarea actiunii de „crestere si intarire a partidului” (aflat in situatia de a fi avut in august 1944 in București circa 80 de membri, iar in Oradea… sapte!), iși asuma „sarcina de plan” de o jumatate de milion de membri, termenul de indeplinire a acesteia fiind un singur an.

Pentru ducerea la bun sfarsit a acțiunii care seamănă cu performanta lui Făt-Frumos din poveste, care crestea intr-o săptămâna cât alți copii într-un an, fosta instructoare a Cominternului in Franța a recurs la experienta partidelor comuniste francez si italian, care in anii ’30 dusesera campanii de recrutare in masa.

Daca in practicile consacrate in Uniunea Sovietica, primirea in partid ar fi trebuit sa fie un moment indelung pregatit – termenul de proba fiind un an – si girat de recomandarile a doi comunisti cu vechime si prestigiu, in noiembrie 1944, Ana Pauker insista ca „partidul sa-si deschida portile” oricui ar vrea sa vina intransul, fara stagiu de pregatire si fara vreo verificare prealabila.

Dupa declaratiile date in anchetele serviciilor speciale de fostii secretari ai partidului epurati in 1952, aceeasi Ana Pauker (cu autoritatea functiilor din Comintern si a anilor de sedere in Uniunea Sovietica) decisese in septembrie 1945, fara consultarea Secretariatului, desfiintarea lagarelor de concentrare, unde se aflau inchisi fosti legionari.

Îl „influentase activ” apoi pe Teohari Georgescu sa negocieze pactul de neagresiune cu Nicolae Patrascu, unul dintre capii Garzii de Fier.

De teama unei organizări a legionarilor – singura miscare de masă din cate avusese până atunci România – oferiseră amnistia politică oricarui membru al Garzii de Fier („fără crime la activ”) care se preda de bunavoie.

In semn de buna-credinta, i-au eliberat pe „verzii” din lagare chiar înainte de întelegerea cu căpetenia legionară Pătrașcu.

Cum în miscare fusesera inscrisi multi muncitori, trecerea acestora la comunisti s-a facut reciproc avantajos: fostii legionari au gandit sa se protejeze in „vânătoarea” adeptilor dreptei dupa razboi; comunistii au adunat oameni cu experienta si aptitudini de militanți, sporind pe deasupra „elementul muncitoresc”.
Grosul masei de partid îl formau carieriștii și oportuniștii dintotdeauna, țăranii care primisera carnetul de partid o data cu pamântul la reforma agrara din martie 1945 si nicidecum in ultimul rând oameni care intrezăreau pentru prima oara șansa de a reprezenta ceva in viața publica a României.

Pentru prima data tiganii aveau posibilitatea de a fi primiti intr-un partid.

Din pacate, se trece prea usor cu vederea peste efectele propagandei comuniste care promitea (cum nici un partid politic n-o facuse până atunci) satisfacerea uneia dintre trebuințele umane general valabile – nevoia de stimă de sine a fiecărui individ.

Sansa „ridicarii săracului”, egalitatea si dreptatea nu erau promisiuni de neluat in seama intr-o țară a carei ierarhie sociala prezenta flagrante disproporții intre baza extinsa si incremenită a „mămăligarilor” si cele cateva clanuri ale elitelor sale. In algoritmul pregatirii pentru putere a fost si „pregatirea cadrelor”.

In martie 1945 s-a inființat Academia Muncitoreasca a PCR, unde tinerii recrutati sa devina activisti politici cu soldă si viitor stralucit, invățau vreme de opt săptămani „bazele constructiei de partid” dupa metodele Scolii leniniste de la Moscova.

Asa se face ca la conferinta partidului din octombrie 1945, Ana Pauker si discipolul ei din acel moment, Miron Constantinescu, au putut raporta cu mandrie depasirea „sarcinii de plan”: partidul „crescuse” la aproape 800.000 !

Curând însă, in chiar toamna lui 1945, în nucleul de decizie „au fost descoperite abaterile” Anei Pauker privind tacticile de sporire a randurilor partidului si de stabilire a alianțelor sale pentru alegeri.

Nu de „vigilentul” Gheorghiu-Dej, cum vor lăsa să se-nțeleagă declarațiile oficiale, ci de însuși satrapul Moscovei la București, A.I. Vîșinski.

Publicitate

1940 – Un an tragic pentru România

1940 – Anul prăbuşirilor

 

Greu se poate imagina un an care să stea sub pecetea tragicului, aşa cum a fost 1940 în istoria României. L-am putea numi anul tuturor prăbuşirilor şi al sfărâmării tuturor iluziilor.

Mai întâi de toate, România Mare, visul atâtor generaţii, devenea din nou România mică, teritoriul ţării la sfârşitul anului 1940 fiind doar cu puţin mai mare decât cel dinainte de Marea Unire de la 1918.

Ceea ce am cedat între 28 iunie şi 7 septembrie 1940 s-a cuantificat nu numai în kilometri pătraţi şi în număr de locuitori, dar şi în structuri industriale, unele nou create, bogăţii ale solului şi ale subsolului, instituţii culturale şi de învăţământ, ce asiguraseră o dezvoltare de o densitate calitativă fără precedent în istoria ţării. Dar datele statistice purtau şi însemnele unor tragedii umane, colective şi personale, a unor destine frânte, a unor vieţi de familie destrămate.

Viitorul şi visele tuturor acestor români înstrăinaţi în mod samavolnic se prăbuşiseră, în majoritatea cazurilor, pentru totdeauna.

Trăisem douăzeci de ani cu încrederea că nimeni şi nimic nu mai poate clinti ceea ce cuceriserăm prin luptă îndârjită, prin jertfa a zeci de mii de soldaţi pe câmpul de luptă, prin sacrificiile inimaginabile ale românilor.

Trăisem cu iluzia că ceea ce consfinţiseră tratatele internaţionale, întemeiate pe drepturi istorice, pe realităţile etnice, sociale şi culturale, dar mai ales prin voinţa majorităţii populaţiei, nu mai poate fi pus vreodată sub semnul întrebării.

Trăisem cu iluzia că suntem o ţară respectată, o ţară care şi-a cucerit un loc intangibil în concertul naţiunilor.

Trăisem cu certitudinea că suntem pregătiţi să înfruntăm totul şi pe toţi.

Trăisem cu iluzia că Restauraţia, ziua când „frumosul Crai”, cum îl numea Tudor Arghezi, care „la capătul sborului cel mare”, „s-a întors pe tronul strămoşesc”, cum spunea Adrian Maniu, avea să fie un nou început.

Trăisem, mai ales de la începutul lui 1938, în vârtejul defilărilor, al cortegiilor, al sărbătoririlor, al festivităţilor grandioase, al cultului pentru omul providenţial care, cu sceptrul regal şi sprijinindu-se pe Constituţia „ieşită din condeiul lui Istrate Micescu” în numai două nopţi, ştergea cuceririle democraţiei româneşti, partidele politice şi presa lor, parlamentul ales prin vot universal, egal şi direct şi le înlocuia cu plebiscitul popular, instaurând pentru prima dată în istoria modernă a ţării noastre partidul unic, lagărele de concentrare şi execuţiile sumare.

Dar, la zece ani după Restauraţie, aventura lui Carol II se va sfârşi printr-o plecare umilitoare, pe podeaua unui compartiment de tren, lăsând în urmă o ţară destrămată.

Nimic nu fusese adevărat. Totul s-a dovedit a fi gol. O imensă înşelăciune, o farsă scoasă la lumină de dezbaterile Consiliilor de Coroană, când s-a văzut că tot ceea ce crezusem a fi de netrecut şi de neclintit nu era decât butaforie şi că oamenii care conduseseră ţara, cei ce se aflau în fruntea „armatei regale” veniseră să constate şi să dezvăluie nepregătirea şi neputinţa noastră. Se încurcau în cifre, aruncau vina unii asupra celorlalţi.

Ruga poetului Nichifor Crainic, cu nici un an înainte, în octombrie 1939, se dovedea acum, la mijlocul lui 1940, a nu fi fost ascultată de Cel de Sus:

„Miluie-l doamne pe Rege

Dăruie – armatei Regale

Crucea izbânzilor tale

Peste pământ şi văzduh

Sfântul strămoşilor duh.”

Deosebirea esenţială, radicală, între Carol II şi cei doi înaintaşi, Carol I şi Ferdinand I, stă în faptul că ceea ce aceştia au cucerit prin luptă, Independenţa şi România Mare, Carol II a pierdut fără luptă, cedând rând pe rând pământul din care cu doar câteva săptămâni înainte se legase să nu înstrăineze nicio brazdă.

Aceasta se întâmpla în timp ce Finlanda, cu un sfert din populaţia noastră, se opusese eroic invaziei sovietice.

Iar Polonia nu cedase decât la capătul unor lupte crâncene celor două imperialisme, vestic şi estic, ce dispuneau de mijloace militare infinit superioare.

Anul 1940 a însemnat prăbuşirea unui Tron care, atunci când gardul Palatului din inima Bucureştiului a început să fie zgâlţăit de manifestanţii furioşi, a fost părăsit de toţi, făcând ca încredinţarea pe care Tudor Arghezi i-o dăduse cu două luni înainte:

„Dar sufletele, inimile toate / Bat lângă Tine, Doamne, Sănătate!” să rămână doar un patetic final de poezie.

Atunci, la 6 septembrie 1940, pleca într-un exil din care nu a mai revenit, în ciuda zbaterilor sale, un Rege pe care toţi, cu excepţia Elenei Lupescu şi a lui Ernest Urdăreanu, aveau să-l părăsească. Odată cu această „trecere”, cum a numit Carol II abdicarea, se prăbuşea şi un sistem.

Înglodată în afaceri, în egoism şi într-o viaţă de plăceri, înalta societate românească şi cea mai mare parte a clasei politice a dat dovadă de cecitate pe toate planurile, nesesizând realităţile durereroase ale ţării şi nereceptând din ceea ce se petrecea în Europa decât frenezia luxului. Totul se desfăşura într-un cerc închis, totul se reducea la ecuaţia guvern-opoziţie, la treceri cât mai profitabile dintr-o parte în alta.

Această stare de fapt a deschis drumul afirmării extremei drepte, care, la alegerile din 1937, reprezenta o formaţiune semnificativă a eşichierului politic. În lupta dezlănţuită între Carol II şi mişcarea legionară, timp de doi ani, fiecare parte a folosit metode violente mergând până la crimă. (Notă F.N. Crimele Mişcării Legionare au fost doar acelea care pedepseau trădarea: cea a lui Mihai Stelescu pentru trădare, ucis de grupul de legionari supranumit Decemvirii; cea impotriva lui I.G. Duca pe peronul gării de la Sinaia pentru acte anti-legionare şi de trădare a ţării, de grupul Nicadorilor. Factorul determinant în luarea deciziei de suprimare a lui I.G. Duca a fost acela că a aprobat intrarea în România a 300.000 de evrei din Germania şi Austria.

Unii autori susţin că evreii ar fi intenţionat să facă un Israel european pe teritoriul românesc, având în vedere că deja în Moldova, în principalele oraşe evreii reprezentau majoritatea din procentul populaţiei; ultima crimă comisă de Mişcarea Legionară a fost cea impotriva lui Armand Călinescu, prim-ministrul, care avea pe conştiinţă viaţa (şi tinereţea) Căpitanului, a Nicadorilor şi a Decemvirilor, ucişi prin strangulare de gardienii care îi păzeau. 

Cei care l-au ucis pe Armand Calinescu poartă numele de Răzbunătorii. Scopul lor a fost acela de a-l pedepsi pe Armand Călinescu pentru crimele făcute împotriva legionarilor.

In comparaţie cu acestea, regimul lui Carol al II-lea a prigonit, torturat si ucis mii de legionari.)

La 6 septembrie 1940, mişcarea de extremă dreaptă ieşea învingătoare, ca la 14 septembrie să-şi consfinţească supremaţia: România devenea „stat naţional-legionar”.

În noaptea din 27 spre 28 noiembrie este asasinat N. Iorga. Aceasta crimă odioasă a rămas nepedepsită până în ziua de astăzi, posteritatea căutând doar motivaţii pentru cei ce au comis-o şi scuze pentru cei ce au tolerat-o.

În anul acesta, când se împlinesc şapte decenii de la una dintre cele mai cumplite fapte din istoria ţării, ne întrebăm ce ar putea să-i oprească pe toţi cei ce au un cuvânt de spus în această ţară, pe toţi cei ce sunt solidari cu trecutul, dar şi cu prezentul, să se unească şi să ceară ca Universitatea din Bucureşti, unde N. Iorga a fost timp de peste patru decenii Profesorul mai multor generaţii, cel care a făcut din catedră o tribună pentru cele mai înalte idealuri ale României, să se numească „Nicolae Iorga”.

Ar fi actul prin care am dovedi că suntem la înălţimea misiunii noastre pe acest pământ, actul prin care am dovedi tuturor că ştim să ne respectăm şi să ne preţuim valorile.

Şi, astfel, anul 1940 se încheia cu crima peste care nu se mai putea trece. Pentru că oricâte adversităţi, oricâte duşmănii, oricâte neînţelegeri a generat personalitatea proteică, unică, a lui N. Iorga, el devenise un simbol, unul din făuritorii de istorie care se desprind din hăţişul zilelor şi capătă încă din timpul vieţii apoteoza nemuririi.

Ne vom aduce aminte de toate acestea şi de multe altele acum, când se împlinesc şaptezeci de ani de când România s-a văzut părăsită şi ciopârţită.

Vom începe din numărul viitor rememorarea anului 1940 cu dubla aniversare a lui Nae Ionescu, cel ce a fost deopotrivă unul din gânditorii ce au dovedit o cutezanţă ieşită din comun, profesorul care a fascinat şiruri de învăţăcei cărora nu le-a transmis doar cunoştinţe, ci i-a deprins să gândească, să descopere şi să se descopere, dar şi unul din cei mai străluciţi gazetari ai României.

În istoria învăţământului românesc, Nae Ionescu rămâne unul dintre şefii de şcoală care au creat în jurul lor un nucleu de discipoli ce le-au perpetuat numele, editându-le postmortem opera, scriind despre el în ţară şi în străinătate, întreţinând un adevărat cult al omului, al profesorului, al filosofului. Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, C. D. Amzăr sunt numai câteva dintre numele de filozofi care au recunoscut valoarea lui Nae Ionescu şi au fost necondiţionat marcaţi de prezenţa lui.

A fost, deasemenea,  unul dintre cei mai străluciţi gazetari ai României.

După cum Nae Ionescu a fost, după 1933 şi culminând cu 1938, anul în care i-au fost interzise manifestările publice, mentorul ideologic al extremei drepte, cu care, de la un moment, numele i s-a identificat.

Nu în sensul unei angajări organizatorice, a unei adeziuni scrise, ci prin îndrumarea sprituală a mişcării legionare, printr-un necondiţionat sprijin jurnalistic, printr-o francă ofensivă împotriva inamicilor ei.

Între 4/16 iunie 1890 şi 15 martie 1940 se desfăşoară o viaţă scurtă, bogată în fapte, în care intelectualul cu răsfrângeri în atâtea domenii se însoţeşte cu omul spectacol care vrea să uimească pe cei din jur, să-i fascinze nu numai prin profunzimea şi vastitatea înzestrărilor sale, dar şi printr-un mod de a fi în care originalitatea se însoţea cu provocarea.

O sută douăzeci de ani de la naştere şi şaptezeci de ani de la moarte sunt două date care închid un destin ieşit din comun asupra căruia se cuvine să medităm.

 

Sursa:http://www.artlitera.ro

Articol după Prof. univ. dr. Valeriu Râpeanu

ISTORIA CARE NU SE INVATA LA SCOALA. INTREBARI RAMASE FARA RASPUNS

27 noiembrie 1940, a fost ziua asasinării profesorului Neculai Iorga((n. 17 ianuarie 1871, Botoșani)şi a economistului Virgil Madgearu ( n.14 decembrie 1887, Galați ),de către o grupa de 7 legionari,  condusă de Traian Boeru, director la Institutul Naţional al Cooperaţiei.

 

 

                                 Nicolae Iorga si Virgil Madgearu

Au fost ţinute sub regim de secret oficial :

-hotărârea instanţei de judecată în cazul celor două omoruri făcute de cei 8 legionari;

-contribuţia unei puteri străine la executarea fostului consilier regal Neculai Iorga şi a ţărănistului Virgil Madgearu;

-cum au plecat din ţară cei 8 legionari şi viaţa acesrora după terminarea războiului.

 Despre uciderea şi atârnarea unor victime în cârlige din Abatorul capitalei în timpul ostilităţilor din ianuarie 1941, au fost publicate informaţii contradictorii, unele din acestea fiind cuprinse într-o lucrare, din anul 1997  care susţine ca :

– la Abatorul oraşului Bucureşti au fost găsiţi asasinaţi 13 evrei, alti 2 grav răniţi, au supraveţuit masacrului. Dintre cei asasinaţi Millo Beiler şi fraţii Rauch au fost găsiţi cu păntecele spintecate şi intestinele legate de gât în chip de cravată. Celelalte cadavre de la Abator erau agăţate în cârligele măcelăriei.

In acelaşi an, a fost publicată o altă lucrare , care prezintă :

– dezminţirea medicilor veterinari şi a funcţionarilor de la Abatorul Capitalei, că au fost ucişi evrei;

– asumarea răspunderii de către salariaţii respectivi pentru dezminţirea prezentată de ei.

Pentru stabilirea adevărului în problema respectivă sunt necesare :

-reanalizarea oficială a conţinutului dosarului penal « Abator » ;

-cercetarea realităţii faptelor susţinute în cele două lucrări editate în anul 1997 ;

-publicarea oficială a rezultatului cercetării actului de violenţă şi ucidere susţinut că au fost înfăptuite în timpul « rebeliunii ».

 Academicianul Mihail Sadoveanu, a depus în 1941 o cerere pentru înscrierea sa în Mişcarea Legionară , preferinţă politică pentru care nu există informaţii despre:

-motivarea înscrisă de academician în cererea pentru solicitarea calităţii de membru al formaţiunii politice respective ;

-poziţia conducerii Mişcării Legionare faţă de cererea făcută de Mihail Sadoveanu de a-i deveni membru.

 Începând de luni, 20 ianuarie 1941 la conducerea unor instituţii de stat au avut loc următoarele evenimente politice :

– înlocuirea ministrului de interne legionar, generalul Petrovicescu, în dimineaţa zilei de 20 ianuarie , din dispoziţia conducătorului statului, fără decret ;

– marţi, 21 ianuarie a venit rândul prefecţilor şi chestorilor legionari din toată ţara să fie chemaţi în capitală în vederea unor importante consfătuiri economice, fiind înlocuiţi cu ofiţeri  ;

– în seara zilei de 21 ianuarie, situaţia evoluase  în favoarea Legiunii. Capitala, Ardealul, Banatul, Moldova şi Dobrogea erau controlate de legionari  ;

– miercuri, 22 ianuarie, mulţimile de la sate invadaseră capitalele de judeţe, mărind cu prezenţa lor masivă capacitatea de rezistenţă a Legiunii  ;

– spre miezul nopţii zilei de 22 ianuarie, a fost primit ordinul lui Hitler, pentru a fi încetată orice rezistenţă  ; în dimineaţa zilei de 23 ianuarie 1941, ora 5, Horia Sima a ordonat, să fie încetata rezistenţa şi intrarea legionarilor în viaţa normală  ;

– în dimineaţa zilei de 24 ianuarie, şeful statului a ordonat armatei deschiderea focului pe străzile principale ale capitalei şi asupra clădirilor publice deţinute de această formaţie politică, fiind secerate 800 de vieţi omeneşti .

Evenimentele politice care au avut loc în România în perioada 20-24 ianuarie 1941, au fost prezentate oficial ca fiind acte de rebeliune desfăşurate de legionari, ocolindu-se următoarele realităţi :

-înlocuirea nelegală a ministrului de interne legionar, în dimineaţa zilei de 20 ianuarie ;

-înlocuirea nelegală a prefecţilor şi chestorilor legionari, în dimineaţa zilei următoare ;

-populaţia civilă adunată în oraşe şi formaţiunile legionare nu au întreprins acţiuni împotriva militarilor şi a instituţiilor statului;

-formaţiile legionare depuseseră armamentul şi erau în curs de părăsire a sediilor în ziua de 24 ianuarie;

-acţiunile politice şi militare desfăşurate în perioada 20-24 ianuarie 1941 au fost organizate de şeful statului generalul Ion Antonescu şi în consecinţă acestea nu pot fi considerate ca fiind o « rebeliune legionară ».

 Istoria românească postbelică, i-a creat Mişcării Legionare o imagine de Coloana V-a nazismului şi de forţă politică afiliată necondiţionat blocului puterilor totalitare de dreapta , poziţie transmisă societăţii române, fără să fie susţinută cu argumente măcar pentru :

-dovada, privind calitatea de membru al formaţiei legionare române la coloanaV-a nazistă ;

-volumul fondurilor primit de la această coloană ;

-conţinutul actului de afiliere necondiţionată blocului totalitar de dreapta şi rezultatele concrete ale acestui act politic.

 Implicarea elitei intelectualităţii române în Garda de Fier, e o adevărată problemă care nu a fost rezolvată. Mai este o sursă de confuzii şi astăzi. Însă în spatele numelor celebre ale unor intelectuali se află chipurile anonime ale celor 272.000 de militanţi căti  număra Garda de Fier în decembrie 1937 .

Despre această realitate din politica ţării noastre, nu au fost prezentate oficial până în prezent :

-tabelul nominal cu elita de intelectuali din ţară şi din afară, care au fost membri sau susţinători ai Gărzii de Fier ;

-activitatea desfăşurată de elitele  respective ;

-lista intelectualilor legionari scoşi din funcţie, arestaţi şi condamnaţi în timpul regimului Antonescu.

 Virgil Madgearu, un ţărănist de frunte, a facut parte dintr-o organizaţie masonică , şi a fost ucis de legionari în ziua de 28 noiembrie 1940, neexistând informaţii oficiale nici pentru:

denumirea şi naţionalitatea organizaţiei masonice respective ;

funcţia avută de Virgil Madgearu în această organizaţie secretă;

acţiunile întreprinse de acest om politic care au motivat executarea sa.

SURSA:AICI