CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

HURMUZ AZNAVORIAN, ARMEANUL CARE A IUBIT SI A SLUJIT ROMANIA CU MAI MULTA ABNEGATIE DECAT MULTI ROMANI

 

 

 

 – Excelenţa legii

Aş vrea să spun „nasc şi-n România oameni”, dar Hurmuz Aznavorian nu s-a născut în România, nu s-a născut din părinţi români, însă a fost român şi a simţit româneşte, cum puţini oameni sunt în stare.

Hurmuz Aznavorian s-a născut în 1888 la Trapezunt şi s-a refugiat în 1906, împreună cu familia, la Constanţa, in România, din cauza persecuţiilor la care erau supuşi armenii de către stăpânirea otomană, astfel că România a devenit patria sa de adopţiune.

După studiile de drept efectuate la Paris, revine în ţară unde prestanţa sa ca avocat îl determină pe I.G. Duca să-l atragă în viaţa politică.

 A fost un avocat foarte bun. Dar avocaţi foarte buni s-au mai găsit, se găsesc încă şi astăzi şi sunt convinsă că şi viitorul va aduce încă mulţi avocaţi foarte buni.

A avut o pregătire juridică notabilă, dublată de talent oratoric şi de o inteligenţă ascuţită.

A tranşat probleme juridice în articole bine fundamentate – cu unele sunt de acord, cu altele nu, fiecare are dreptul la o opinie şi poate asta dă frumuseţe dreptului.
Ceea ce mi se pare, însă, remarcabil este că Hurmuz Aznavorian a ştiut să fie OM, în cel mai înalt sens al acestui cuvânt.

Sunt mulţi avocaţi ce câştigă procese grele, dar câţi o fac fără bani, doar din profundă convingere în dreptatea celui pe care îl apără?

 Sunt mulţi oameni care critică legile „strâmbe”, dar câţi au curajul să le critice în faţa unui regim autoritar, doar pentru a proteja principiile fundamentale ale dreptului?

Sunt mulţi politicieni care ajung în Parlament, dar câţi îşi păstrează corectitudinea şi verticalitatea?

Sunt mulţi români care-şi declamă iubirea de ţară, dar câţi s-ar înrola de bunăvoie ca să lupte pentru România?

A fost ales deputat din partea partidului liberal în 1934, având o importantă contribuţie la viaţa parlamentară.

În 1938, o dată cu instaurarea dictaturii regale, se retrage din politică pentru a se dedica avocaturii, pe care o exercită pînă în 1947 cînd este epurat din barou.

În 1948 este radiat din barou.

Între 1950-1953 este închis şi trimis la muncă forţată la Canal, iar apoi, la expirarea pedepsei administrative i se stabileşte domiciliu obligatoriu.

Calvarul continuă, in octombrie 1957 a fost din nou arestat, acuzat de „uneltire contra ordinii sociale” (articolul 209 din Codul Penal) şi, în urma unui proces înscenat, a fost condamnat la 25 de ani temniţă grea.
Torturat de Securitate, a trecut pe la Jilava, Văcăreşti, Galaţi si  nu supravieţuieşte regimului de detenţie.

S-a stins din viaţă în 5 aprilie 1961, în închisoarea din Botoşani, fiind aruncat într-o groapa comună, iar locul unde a fost îngropat a rămas necunoscut.

Mă macină un gând, care mi-a încolţit când am citit „Adam şi Eva” a lui Rebreanu.

Într-unul dintre avataruri, El este un înflăcărat susţinător al valorilor democratice în plină monarhie absolutistă, punându-şi astfel în pericol viaţa, şi are o discuţie contradictorie pe această temă cu un preot, perfect integrat în forma de guvernământ existentă în acel moment.

Are loc Revoluţia franceză, care proclamă sus şi tare valori pe care El le-a susţinut şi apărat toată viaţa, iar dezordinea creată îl poartă către un eşafod pe care urma să fie executată Ea.

 El o recunoaşte dintr-un trecut de dincolo de vremuri şi-i sare în apărare, astfel încât revoluţionarii răzbunători îi execută pe amândoi.

Înainte să moară, însă, îl recunoaşte printre fervenţii susţinători ai lozincii „Liberte, egalite, fraternite, ou la mort”, deci printre călăii săi, pe preotul ce-l slujise cu atâta devotament şi convingere (oare?) pe rege.

Morala: oamenii adevăraţi ajung să moară pentru o idee, pentru un ideal, în timp ce oportuniştii huzuresc graţie făţărniciei.

De aceea Hurmuz Aznavorian a fost trimis la canal şi a murit în închisoare, necunoscându-i-se mormântul, în timp oameni de nimic, oameni care se întorc după cum bate vântul, uitând de principii şi de verticalitate au ocupat, ocupă şi vor ocupa funcţii dintre cele mai înalte, sfidând cu averi nemăsurate acest popor nefericit.

Pledoaria lui împotriva excluderii abuzive din Barou, aproape m-a făcut să-i strig nevinovăţia, dar în faţa cui?

Se lupta cu morile de vânt şi toată dreptatea din lume, toate argumentele posibile erau neputincioase în faţa unui sistem al oportuniştilor care şi-ar fi vândut şi mama pentru „un loc în faţă”.

 

 

 

 

Hurmuz Aznavorian (1888-1961)

 

 

 

Sursa

 

Cititi si:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/09/23/povestea-armeanului-fara-nume-si-alte-istorioare-cu-armeni-spuse-de-un-roman/

17/01/2016 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ce lucruri mai interzic guvernele ?

Cele mai ciudate lucruri interzise de guverne - Ce se afla pe lista neagra

Cele mai ciudate lucruri interzise de guverne – Ce se afla pe lista neagra ?

 

http://ciudateni.ro/

13/07/2015 Posted by | UMOR | , , , , , , | Lasă un comentariu

O CRIMINALA CELEBRA : Marchiza de Brinvilliers,femeia care si-a otravit cu sange rece intreaga familie.

https://i0.wp.com/www.renaud-bray.com/ImagesEditeurs/PG/1053/1053279-gf.jpg

Pentru că şi-a otrăvit cu sânge rece, din lăcomie, tatăl şi cei doi fraţi, şi pentru că a încercat să-şi ucidă în acelaşi fel şi alte rude, printre care una din surori şi soţul acesteia, marchiza de Brinvilliers (1630-1676) a fost condamnată la moarte.

În temniţă a încercat să se sinucidă într-un mod curios, povesteşte pe ocolite doamna de Sevigne: “Şi-a băgat un băţ ghiciţi unde?… Nu în ochi, nici în gură şi nici în ureche… dar ar fi murit de nu i s-ar fi sărit degrabă în ajutor.”

“Urcă singură şi în picioarele goale pe eşafod”, continuă doamna de Sevigne, care asistase la execuţie, “a urmat un sfert de oră de mare cruzime şi în mulţime s-a produs rumoare.” Înainte de a pune capul pe butuc, condamnata se adresă mulţimii cu aceste cuvinte: “Îmi recunosc crima în faţa cerului şi a pământului; mă mărturisesc deschis ţie, Doamne; aş vrea să mă duc în fundul iadului, pentru a mă scoborî pe cât merit îmi părăsesc trupul, care nu-i decât ţărână, şi-l las oamenilor să-l ardă, cu credinţa nestrămutată că într-o zi ai să-1 învii ca să se unească iar cu sufletul meu.”

Călăul îi aruncă trupul şi capul în flăcări. Cenuşa fu împrăştiată în vânt dar a doua zi puteau fi văzuţi oameni căutând oasele carbonizate ale marchizei, căci ea dovedise asemenea curaj, încât au considerat-o sfântă.

 

21/03/2012 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: