Eșecul încercării calvine din prima jumătate a secolului al XVII-lea de a-i face pe românii transilvăneni să părăsească credința strămoșească ortodoxă

Foto: Patriarhul Ecumenic Chiril Lukaris (1570-1638, Papă și Patriarh al Alexandriei între 1601 și 1620, apoi în cinci rânduri Patriarh al Constantinopolului în perioada 1620-1638, sfârșind tragic la 27 iunie 1638, strangulat de ieniceri și aruncat în apele Bosforului ca urmare a intrigilor țesute în juru-i de adversarii săi greci și apuseni, care l-au denunțat sultanului drept trădător trecut de partea dușmanilor Porții.

Din momentul urcării pe tronul patriarhal din Constantinopol și până la sfârșitul vieții sale, luminatul patriarh a desfășurat o politică de anvergură europeană, urmărind în esență patru obiective:

1) distrugerea uniatismului din vastul regat al Poloniei (vestul Ucrainei de astăzi);

2) stoparea activității prozelite a ordinelor catolice în Levant;

3) recuperarea din mâinile franciscanilor a Locurilor Sfinte din Palestina;

4) modernizarea Bisericii Ortodoxe prin înlăturarea influenței negative a Romei și readucerea ei la puritatea creștinismului apostolic, demers în care credea că se poate întâlni convergent cu protestantismul, de unde și relațiile sale apropiate cu teologii și principii protestanți a căror alianță a căutat-o, tocmai fiindcă vedea în sprijinul lor unica salvare a orto­docșilor în fața propagării uniatismului și ofensivei catolicismului contrareformator.

Așa se explică relațiile cordiale cu ambasadorii Olandei și Angliei la Constantinopol și raporturile bune cu teologii calvini de la Geneva, care au publicat în martie 1629 o Mărturisire de credință calvinizantă sub numele lui Chiril Lukaris, provocând tulburare în mediul teologic și politic din Răsărit și Apus.

În ciuda faptului că Patriarhul a negat paternitatea textului, etichetarea sa ca eretic a persistat de-a lungul timpului în anumite cercuri eclesiastice și laice ortodoxe și catolice.

Un schimb istoric de scrisori

Apelând la sprijinul protestant contra prozelitismului catolic, Chiril Lukaris a cultivat relații amicale și cu principele calvin al Transilvaniei, Gabriel Bethlen (1613-1629).

Bazându-se probabil pe deschiderea Patriarhului față de protestanți, Bethlen i-a scris lui Lukaris o scrisoare, în contextul Războiului de 30 de ani dintre catolici și protestanți (1618-1648), prin care îi cerea aprobarea și sprijinul tacit pentru a-i trece pe supușii săi români din Ardeal de la Ortodoxie la calvinism, pro­mițând în schimb „nenorocitului popor român și preoților săi larga sa bunăvoință și protecție”.

Patriarhul era rugat să-l încurajeze în acest sens pe Mitropolitul Ghenadie al Ardealului, dân­du-i-se totodată asigurări că puternicii suverani protestanți – regele Suediei Gustav II Adolf, principele elector de Brandenburg, alături de alți principi germani – au încuviințat planul său, iar sultanul nu ar avea nimic împotrivă.

Epistola principelui ardelean către Patriarhul constantinopolitan s-a pierdut, însă scrisoarea de răspuns a ierarhului s-a păstrat în colecțiile contelui maghiar transilvănean, Kemény József, fiind publicată la Pesta, în limba latină, în anul 1869. Trei traduceri ro­mânești, ușor diferite, li se datorează pr. acad. Ioan Lupaș (1940), pr. acad. Nicolae M. Popescu (1946) și pr. prof. dr. Ioan-Vasile Leb (1999).

Cu toate acestea, conținutul scrisorii este prea puțin cunoscut mediului eclesial și cultural larg românesc.

Scrisoarea Patriarhului Chiril Lukaris către principele Gabriel Bethlen, emisă la Constantinopol în 2 septembrie 1629, oferă un răspuns clar atât asupra convingerilor și râvnei ortodoxe a Patriarhului, cât și a simțămintelor etnice și confesionale pe care le aveau românii din cele trei țări, distincte din punct de vedere politic, la începutul secolului al XVII-lea se subliniază în articolul https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/patriarhul-chiril-lukaris-marturisitor-al-unitatii-romanilor

Cheia corectă de analiză și înțelegere a conținutului scrisorii este agenda pastoral-misionară a Patriarhului Ecumenic Chiril Lukaris, pe de o parte, și cunoașterea desăvârșită, prin experiență directă, a realităților românești, pe de altă parte.

Cărturar fin și diplomat abil, Patriarhul Chiril Lukaris a apreciat bunăvoința principelui față de românii tolerați din Transilvania, dar nu putea accepta convertirea lor la calvinism din nici un motiv.

Patriarhul îi amintea principelui că în fața planului său stăteau mai multe opreliști de netrecut: opoziția românilor înșiși; prejudicierea celorlalte confesiuni din Transilvania; tulburarea și iritarea spiritelor din Ardeal; legătura tainică, dar puternică „de sânge și de simțiri” a românilor ardeleni cu cei munteni și moldoveni; împotrivirea voievozilor din Moldova și Muntenia, care „niciodată nu vor îngădui aceasta şi foarte sigur vor pune piedici, dacă nu cu armele, cel puţin cu îndemnuri tainice”.

Scrisoarea din 2 septembrie 1629 ne descoperă atât că Patriarhul Chiril Lukaris nu aproba folosirea forței în scopul convertirii religioase – ceea ce constituia miza războiului european în desfășu­rare atunci între catolici și protes­tanți -, cât și că era un bun cunoscător al situației etnice și confesionale a Transilvaniei, a statutului inferior al populației românești ortodoxe din principat, dar mai ales a coeziunii etnice și a comuniunii bisericești a acestora cu confrații lor de neam și confesiune din Moldova și Țara Românească, ai căror voievozi erau dispuși să sară în apărarea identității ortodoxe și românești a fraților lor de dincolo de munți cu armele și cu îndemnuri tainice.

Cu alte cuvinte, Patriarhul Chiril Lukaris dă mărturie la 1629 despre unitatea națiunii române, fecundată de originea etnică comună și de aceeași identitate bisericească ortodoxă, în ciuda dezbinărilor politice și a statutului inferior al românilor ardeleni în sistemul social-politic și confesional al Transilvaniei medievale.

În fine, scrisoarea Patriarhului Chiril Lukaris este un izvor edificator referitor la conștiința solida­rității etnice și a unității confesionale a românilor și ar trebui luat în considerare mai ales de contestatarii națiunii medievale românești și de așa-zișii demitizatori ai istoriei noastre națio­nale, deveniți destul de vocali în ultimii 20 de ani și colportați fără discernământ de unele edituri și publicații.

La începutul secolului al XVII-lea, s-a încercat să se tragă sforile peste capetele românilor transilvăneni, dar iniţiatorul acestui demers s-a lovit de rezistenţa nobilă şi calmă a celui căruia i s-a adresat şi care a fost uimit de îndrăzneala de a i se fi cerut să aprobe aşa ceva, să „închidă ochii” la aşa ceva, scrie Vasile Lechințan în https://ziarulnatiunea.ro.

Despre ce este vorba aflăm de la acad. N. Cartojan, din a sa Istorie a literaturii române vechi, dar şi de la acad. Ioan Aurel Pop, din excelentul studiu Patriarhul Kiril Lukaris despre unitatea etno-confesională a românilor (care se găseşte pe internet).

Iniţiatorul demersului amintit a fost principele Bethlen Gábor (cca. 1580-1629) (căruia i s-a dezvelit recent, la 20 noiembrie 2020, o statuie mare în centrul municipiului Târgu Mureş, iar o altă statuie i s-a dezvelit şi în Cluj la 27 octombrie 2013, în curtea Bisericii reformate cu două turnuri, de vizavi de Regionala CFR).

Despre acest principe calvin (reformat), zis „Ţiganul” în cronicile româneşti, datorită tenului său oacheş, se ştie că a vrut să ia în stăpânire toate cele trei ţări româneşti sub numele de Dacia (o Dacie, desigur protestantă, fără ortodocşi, care să devină reformaţi, sub stăpânire maghiară). Ce s-a întâmplat de fapt?

La 2 septembrie 1629, Bethlen Gábor se adresa patriarhului ortodox din Constantinopol, Chiril Lucaris (1572-1638) (vezi foto), sub jurisdicţia căruia erau şi bisericile ortodoxe din Ardeal, prin „scrisori cât se poate de secrete”, „să permită “sărmanului popor” român din Transilvania să primească unele puncte ale doctrinei calvine şi să încurajeze pe mitropolitul ortodox din Ardeal, Ghenadie (cunoscut ca Ghenadie II, mitropolit între 17 octombrie 1627 – 3 septembrie 1640), să intre în vederile guvernului, iar patriarhul chiar dacă nu aprobă, măcar „să închidă ochii şi urechile” la acest demers al lui.

Culmea este că deja trăsese sforile şi în alte părţi pe seama românilor transilvăneni în acest scop, spunând că regele Suediei, principele Brandenburgului şi mulţi principi ai Germaniei au încuviinţat intenţia de calvinizare a românilor. (Nu putem să nu observăm iarăşi o înţelegere ungaro-germană pe seama românilor).

Sigur că ar fi fost un demers onorabil şi demn al lui Bethlen ca să ajute şi pe românii transilvăneni să acceadă la cultură şi la învăţătură, dar lăsându-i în legea lor românească, nu să-i atragă la calvinism şi să-i supună episcopului calvin, fapt care pentru majoritatea românilor ar fi însemnat un atentat la identitatea lor şi chiar renegarea strămoşilor lor.

Vicleanul principe a motivat că „românii din Transilvania au decăzut aşa de mult, încât nu sunt în stare nici să citească, cu atât mai puţin să înţeleagă şi să înveţe sfintele evanghelii, şi că, din această cauză, bunele moravuri şi legea creştinească se strică din zi în zi”.

Promite larga sa bunăvoinţă şi protecţie românilor dacă trec la calvinism. (Aici nu putem să nu asociem gestul lui Bethlen cu promisiunea lui Kossuth făcută românilor la 1848, că vor avea absolut toate drepturile şi privilegiile pe care le au şi ungurii dacă renunţă la limba şi la etnia lor).

Dar cine era de vină pentru soarta românilor? Nu spune că această ignoranţă este o consecinţă tocmai a Constituţiile medievale ale Transilvaniei pe care el însuşi la apăra.

Patriarhul Lucaris îi răspunde cu demnitate, diplomaţie şi înţelegere perfectă a situaţiei social-politice a românilor transilvăneni.

A spus că „nu poate săvârşi pe faţă sau în ascuns asemenea deserţiune, pentru că ar săvârşi un păcat pe care nu i l-ar putea şterge toate chinurile pământului”, amintindu-i lui Bethlen că ar fi totul o nereuşită pentru că mai întâi ar trebui ruptă „legătura de sânge şi de simţiri care trăieşte, deşi în mod tainic, dar cu atât mai puternic, între românii din principatul Transilvaniei şi locuitorii ţărilor Valahiei şi Moldovei”.

Este una dintre cele mai clare şi mai vechi atestate enunţuri privind unitatea românilor de-o parte şi de alta a Carpaţilor. Nici „principii români extracarpatici nu vor fi de acord niciodată cu aceasta şi vor pune în mod absolut sigur piedici, dacă nu cu armele atunci cel puţin prin îndemnuri tainice”, mai spune patriarhul.

Foarte bine observă acad. I.A. Pop că atunci când patriarhul afirmă că Gabriel Bethlen este considerat un principe „căruia Dumnezeu i-a încredinţat spre ocrotire atâtea popoare aşa de mari”, faptul arată că înaltul ierarh de la Constantinopol ştia bine care era componenţa etnică a Transilvaniei, românii fiind de fapt unul dintre acele „popoare aşa de mari” în ţara Transilvaniei.

Aşadar, demersul lui Gabriel Bethlen de a trage sforile peste capetele românilor a suferit un eşec datorită unui mare ierarh luminat.

Scrisoarea Patriarhului Chiril Lukaris, între diplomație bizantină și mărturisire ortodoxă

„Prea Luminate Principe

Din scrisoarea de curând repetată a Luminăţiei Voastre, precum şi din gura domniei sale a solului, am fost silit să înţeleg cu firească durere că preoţii români supuşi Luminăţiei Voastre sunt neciopliţi, neînvăţaţi, foarte vătămători stăpânirii Luminăţiei Voastre şi nevrednici de treapta lor, care este atât de joasă încât nu sunt în stare nici să citească, darămite să înţeleagă și să înveţe Sfintele Evanghelii. Din această pricină, cum drept arată Luminăția Voastră, este vrednică de plâns, cu drept cuvânt, adânca stricare zilnic crescândă a năravurilor şi a religiei creştine.

Înţelegând acestea, durerea apasă inima şi condeiul nostru. Şi dacă nenorocirea obştească nu ne-ar apăsa pe noi şi pe oamenii de credinţa noastră din aceste ţări (aflate) în mijlocul necredincioşilor întru Hristos, negreşit ne-am grăbi să mergem acolo, unde este atât de necesară învăţătura religiei lui Hristos şi îndreptarea moravurilor. Dar suntem ţinuţi aici şi supuşi neîntreruptelor bănuieli pentru credinţa creştină, pe care o mărturisim. Şi nici nu ne prisosesc atare apostoli, cărora să le putem încredinţa însănătoşirea unei credinţe atât de înjosite şi de neîngrijite. Însă ne mângâiem că Luminăţia Voastră, căruia Dumnezeu i-a încredinţat spre îngrijire atâtea popoare mari, a făgăduit că va arăta acestui sărman popor şi preoților lui larga sa bunăvoinţă şi apărare.

Dar, de vreme ce condiţia aceea, pe care Luminăţia Voastră a hotărât-o ca un fel de preţ pentru această bunăvoinţă a sa, şi pe care foarte tainic ne-a încredinţat-o în scrisoarea trimisă, este de aşa fel că n-o putem înţelege bine – şi chiar dacă ar fi scrisă foarte limpede, credinţa prea înal­tei noastre slujiri patriarhiceşti ne-ar opri s-o înţelegem -, Luminăţia Voastră poate de aici uşor să priceapă că noi nu putem nicidecum să dăm ajutorul nostru făţiş unei lucrări de felul acesta.

Negreşit înţelegem că propunerea Luminăţiei Voastre în această chestiune ar putea să-şi atingă mai lesne ţinta, dacă Ghenadie, [Este vorba despre Mitropolitul Ghenadie II de la Brad (1627 – 3 septembrie 1640)], episcopul acestor ţinuturi, ar căpăta de la noi un îndemn cât de uşor. Tot aşa (înţelegem) şi aceea că acelaşi Ghenadie ar fi lesne de adus la tăcere, apoi şi la lucrare, dacă noi ne-am astupa ochii şi urechile.

Dar şi secretele îşi au prea adesea soarta lor. Mai înţelegem şi aceea că prea puternicul împărat al Turcilor nu ar pune nici o piedică acestui plan al Luminăţiei Voastre, deoarece lui îi este destul să-şi aibă popoare supuse (şi) credincioase, chiar dacă ele mărturisesc altă credinţă decât a lui Mahomed.

Dar suntem siliţi să ne îndoim că învoirea neîndoioasă a Turcilor ar putea îndupleca neamul românesc (latină: «gentem Valachorum», subl. n.) să îmbrăţişeze cu plăcere, din toate celelalte secte religioase, numai singura credinţă mărturisită cucernic de Luminăţia Voastră (ne este limpede că aceasta este dorinţa Luminăţiei Voastre), pentru că această (îmbrăţişare) nu s-ar putea înfăptui fără tulburare supărătoare de suflete şi fără nedreptăţirea altor secte aflătoare în stăpânirea Luminăţiei Voastre, unde se bucură de aceleaşi drepturi.

Dar pentru îndeplinirea fericită şi paşnică a acestei (schimbări de religie) ar trebui mai întâi să se rupă legătura de sânge şi de simţire care zvâcneşte în taină, dar cu multă putere, între Românii din ţara Transilvaniei şi locuitorii din ţările Munteniei şi Moldovei (subl. n.). Negreşit, Domnii vecini ai ziselor ţări niciodată nu vor îngădui aceasta şi foarte sigur vor pune piedici, dacă nu cu armele, cel puţin cu îndemnuri tainice (subl. n.).

Nu zicem că religia aceea, pe care o urmează Luminăţia Voastră şi o mare parte a poporenilor (voştri), nu este cu totul creştină şi nu păgână, dar de credinţa mărturisită de Biserica răsăriteană, al cărei preot prea înalt aici pe pământ suntem noi, ea se deosebeşte în temeiurile ei, mai mult chiar decât aceea care se predică la Roma şi care este plină de greşeli, cum însăşi Luminăţia Voastră drept spune.

Mai scrie Luminăţia Voastră că monahii şi preoţii Românilor din ţinuturile supuse Luminăţiei Voastre nu au niciun fel de religie, şi ar fi de dorit ca ei să aibă vreuna, fie şi greşită după părerea Bisericii noastre, decât să nu aibă niciuna. Dar cine va zice că nu este acelaşi lucru să ai o religie greşită şi să nu ai niciuna?

Dacă acel sărman popor, lipsit de orice dreaptă învăţătură, ar trece la credinţa Luminăţiei Voastre din neştiinţă sau din silă, ce nu credem să se întâmple în ţara Luminăţiei Voastre, noi nu-l putem împiedica din pricina depărtării mari a locului şi a lipsei noastre de puteri; şi nici nu ni se cade nouă să ne luptăm altfel decât cu cuvântul. Dar întinderea mâinilor noastre pe faţă sau pe ascuns în sprijinul acestei părăsiri de credinţă ar fi din partea noastră un păcat, pe care nu l-ar putea spăla toate chinurile pământeşti.

Primim şi acea părere a Luminăţiei Voastre că numai acele ţări ar fi fericite, în care deosebirile religioase ar fi foarte puţine, şi că legea politică şi chibzuinţa Principilor Domnitori spre aceasta ar ţinti. Dar fie acest argument, din partea mea, politica Domnitorilor; el însă nu va fi niciodată şi învăţătură bisericească, pentru că nouă nu ne este iertat să jertfim credinţa noastră socotinţelor politice pentru bunuri pământeşti, fie ele cât de mari: mântuirea sufletului stă deasupra mântuirii pământeşti.

Nu punem la îndoială nici adevărul acelei păreri a Luminăţiei Voastre, ba pentru noi este destul de limpede, că prea puternicul rege al Suediei şi prea luminatul Duce de Brandenburg şi mulţi Principi germani nu ar putea să nu primească acest plan al Luminăţiei Voastre. Dar ceea ce place mai multora şi ceea ce se vădeşte foarte sănătos pentru mulţi poate să fie cu toate acestea de aşa fel încât să aducă pagubă altuia.

Ce ar trebui primit şi ce ar trebui înlăturat în atare deosebire de stan şi de păreri, asta are să cântărească foarte bine cuminţenia Luminăţiei Voastre. Noi nu ne vom lupta cu soarta, căci nu este menirea noastră să purtăm arme pământeşti, ci vom ruga pe Dumnezeu să reverse prea milostiv peste sărmana naţiune Duhul Sfânt, în care sălăş­luieşte tot adevărul şi toată înţelepciunea, iar viața Luminăţiei Voastre să o păzească neatinsă de niciun rău.

Al Luminăţiei Voastre prea Îndatorat, Chiril, Patriarh al Constantinopolului

Constantinopol, 2 Sept(embrie) 1629.

P.S. Vom păstra statornic tăcerea secretelor.” *

* Ioan Vasile Leb, „Ortodoxia Transilvană între Reformă și Contrareformă, sec. XVI-XVII”, Teologie și cultură transilvană în contextul spiri­tualității europene în sec. XVI-XIX, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999, pp. 148-151

Publicitate