CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

MOLDAVSKIJ JAZYK-o aberaţie lingvistică motivată politic (I)

 

Motto:
A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiintifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie şi, din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico-cultural”.
(Eugeniu COŞERIU, lingvist român cu reputaţie internaţională, născut în Basarabia)

În ultima vreme, la nivel de politică externă (nu şi în ceea ce priveşte relaţiile dintre muritorii de rând), raporturile româno-moldoveneşti au suferit o evidentă degradare.
Preşedintele Vladimir Voronin şi camarila din jurul său par a fi cuprinşi de psihoza “imperialismului” românesc. De aici, şicanarea oficialilor de la reprezentanţa română de la Chişinău; de aici, greutăţile puse celor care vor să treacă de o parte şi de cealaltă a celui mai blestemat râu, Prutul, făcut parcă anume să-i despartă periodic pe români de români, de aproape două secole (din 1812); de aici, piedicile puse în faţa tinerilor basarabeni care doresc să vină spre a studia în România.
Reacţia “tătucului” Voronin, micuţul ţar de pe malurile Bâcului, exprimă, bineînţeles, interesele rusofonilor din Republica Moldova şi – în egală măsură – pe cele ale Kremlinului “păstorit” de un ţar mai mare, şi el tot un Vladimir, Putin.
Românofobia se manifestă pe fondul tot mai numeroaselor cereri privind acordarea dublei cetăţenii (chiar dacă pentru înregistrarea lor autorităţile moldoveneşti au refuzat deschiderea a încă două consulate). Dubla cetăţenie permite locuitorilor din jumătatea de răsărit a Moldovei să acceadă în spaţiul Uniunii Europene, la muncă şi la studii; şi, la o adică, nici găsirea unui loc de muncă în România nu este de lepădat, dată fiind sărăcia cronică din satele şi oraşele dintre Prut şi Nistru. Există, aşadar, teama întemeiată ca domnul Voronin să ajungă asemenea regelui din Micul prinţ de Antoine de Saint-Exupery, care stăpânea o întreagă planetă, dar se plângea grozav că duce lipsă de supuşi, fiind singurul locuitor al acesteia; lucru posibil după ce ultimul “moldovean” va fi stins lumina la ieşirea prin vama de la Ungheni… Si, poate, coşmarul cel mare care bântuie somnul dumnealui este unirea Basarabiei cu România!
Acesta este contextul actual al ofensivei ideologice antiromâneşti, concretizat în plan istoric-educativ prin impunerea în şcoli a manualelor de aşa-zisă istorie “integrată” (dar prin care se dezintegrează istoria Moldovei răsăritene de istoria românilor, în ansamblu!), iar la nivelul întregii societăţi, prin promovarea conceptului de limba “moldovenească”, ca o a unsprezecea şi cea mai răsăriteană limbă neoromanică.
Întru demonstrarea absurdităţii acestei teze, vehiculată sporadic şi în secolul al XIX-lea, însă destul de consistent după unirea Basarabiei cu România, în 1918, când Rusia sovietelor a pierdut pentru două decenii un profitabil grânar şi un important punct strategic, vom apela în cele ce urmează la două prestigioase lucrări de lingvistică.
O lucrare ca şi obligatorie în orice bibliografie care vizează contribuţiile în domeniul romanisticii din secolul al XX-lea este cartea profesorului Carlo TAGLIAVINI, „Origini delle lingue neolatine” (Originea limbilor neolatine), tradusă în româneşte în 1977, la Editura Stiinţifică şi Enciclopedică. Cum vom vedea mai departe traducerea – în acel moment istoric – şi publicarea scrierii au constituit un act de curaj şi de demnitate naţională. În Cuvântul introductiv se afirmă că “Lucrarea profesorului Carlo Tagliavini este singura introducere în lingvistica şi în filologia romanică de largă circulaţie în lume care acordă limbii române un spaţiu vast, egal cu al celorlalte limbi romanice, renunţând la rezentarea ei ca simplu termen comparativ, de referinţe generale. (…) O asemenea perspectiva în problematica românească nu putea veni decât din partea unui romanist profund cunoscător al limbii române, aşa cum, între romanişti, puţini mai sunt”. (Alexandru Niculescu p. V; aici şi în continuare actualizarea ortografiei ne aparţine – A.C.)
O secţiune importantă şi care constituie partea finală a lucrării o reprezintă descrierea şi evoluţia limbilor descendente din idiomul italic; mai intâi cercetătorul prezintă România Orientală şi – în mod firesc – va începe cu limba română (p. 285 sqq.), însă nu mai este firesc faptul că el este nevoit să redacteze întinse note de subsol (care, practic, dublează textul de bază!) prin care să încerce lămurirea destinului vitreg al vorbitorilor dialectelor sud-dunărene sau să clarifice această găselniţă pseudoştiinţifică numită “limba moldovenească”; paginile 286-289 sunt o întinsă notă consacrată acestei false probleme, notă însoţită de două grăitoare hărţi:
a) împărţirea administrativă a provinciilor istorice ale României în perioada interbelică, conform Micului Atlas Lingvistic Român, 1 (p. 288)
b) harta Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, conform The World Atlas, Moscow, 1967 (p. 286).
În cele ce urmează, vom face o analiză a acestei note, echivalentă cu un mic studiu de patologie lingvistică.
Carlo TAGLIAVINI observă că până la începutul secolului al XIX-lea acest teritoriu a fost continuu parte componentă a Moldovei, iar din punct de vedere lingvistic nu puteau să apară modificări esenţiale nici după aceea, “întrucât Prutul nu marchează o graniţă lingvistică” (p. 286). Stabilirea graniţei pe Nistru a constituit o nouă dramă omenească, întrucât la răsărit “rămâneau încă zeci de mii de români, care, din 1924, au făcut parte din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească cu capitala la Tiraspol” (p. 287).
Şi atunci, ca şi astăzi, spaţiul transnistrean a format un avanpost al rusismului înspre Balcani şi înspre Europa Centrală. După al Doilea Război Mondial, procesul dirijat de distanţare a graiului moldovenesc de peste Prut a fost accentuat.
Concomitent, lucrările de lingvistică publicate la Moscova şi la Chişinau teoretizează “limba moldovenească” ca unitate autonomă în cadrul lumii romanice (mai ales după 1950). Reproducem câteva dintre acestea, adăugând imediat şi comentariul lingvistului Carlo TAGLIAVINI:
a) R. A. BUDAGOV, în “Limba moldovenească între limbile romanice”, Moscova, 1953, p. 126: “Dar dacă limba română şi limba moldovenească prezintă multe concordanţe, formând un grup de limbi romanice […], aceasta nu înseamnă că fiecare din aceste limbi nu are particularităţile sale individuale”.
Carlo TAGLIAVINI: „Însă atunci când vrea să citeze aceste particularităţi, se mărgineşte să dea câteva cuvinte a căror arie este întreaga Moldovă istorică, iar câteva sunt cunoscute şi în alte regiuni româneşti” (ca ciolan etc.).
b) Articolul „Moldavski jazyk” din Marea Enciclopedie Sovietică, vol. XXVIII, 1955, afirma: “este o limbă romanică care face parte, împreună cu româna, din grupul limbilor romanice orientale”.
Carlo TAGLIAVINI observă că autorul articolului se contrazice atunci când spune: “limba moldovenească este extraordinar de apropiată de dialectul moldovenesc al limbii române care se vorbeşte în Moldova (Republica Populară Română) dintre Prut şi Carpaţi”. (p. 287)
c) V. F. SISMAREV a redactat in 1952 un studiu, tradus la Chişinau, în 1960, de către O. CERBJANU sub titlul „Limbile romanice din Sud – Estul Europei şi limba naţională a R.S.S. Moldoveneşti”.
Carlo TAGLIAVINl comentează, nu aduce altă probă în privinţa independenţei limbii moldoveneşti faţă de română, decât intrarea unui număr mai redus, în secolul al XIX – lea, de neologisme culte din limbile occidentale. (p. 288)
d) Privitor la antologiile literare sau la lucrările de stilistică alcătuite în R.S.S. Moldovenească, Carlo TAGLIAVINl observă că ele se bazează pe scriitori clasici, astfel încât “scriitori foarte cunoscuţi, cum sunt Creangă, Eminescu etc., ar fi, ca să zicem aşa, ambivalenţi şi ar face parte atât din literatura română, cât şi din aceea moldovenească”. (p. 288)
Studiul şi al altor lucrări, lectura revistei “Limba şi literatura moldoveniaska” i-au întărit lingvistului italian o opinie anterioară: “m-am convins din ce în ce mai mult de ceea ce am afirmat la Congresul de Romanistică de la Florenţa din 1956: pretinsa limbă moldovenească nu este de fapt decât româna literară, scrisă cu un alfabet rusesc uşor modificat (adică în chirilice moderne, diferite de chirilicele vechi din paleoslava, folosite timp de mai multe secole de toţi românii), cu unele concesii în favoarea unor forme dialectale moldoveneşti, cunoscute de altfel şi în interiorul graniţelor României I…]” (P. 289)
(va urma)

16/01/2010 Posted by | BASARABIA SI BUCOVINA, LECTURI NECESARE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: