CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

România, românii şi cutremurele geopolitice

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cutremurul este un fenomen natural, în majoritatea cazurilor, deşi pot exista şi cutremure antropice, create de mâna omului, de mai mică intensitate, cum ar fi cazul exploziilor subterane sau prăbuşirii unor galerii de mină. Dar în cea mai mare parte sunt fenomene naturale cu un mare potenţial de distrugere.

Cauza acestora este acumularea de tensiuni la nivelul scoarţei terestre, în plăcile tectonice care se freacă una de alta, tensiuni care în momentul eliberării bruşte transmit o undă de energie în sol care frământă suprafaţa pământului, începând cu epicentrul (punctul de suprafaţă de deasupra hipocentrului, punctul de la adâncime) până când energia acumulată se eliberează. În cazul unui cutremur submarin, descătuşarea de energie are ca rezultat formarea de valuri tsunami, care pot fi devastatoroare.

La fel se întâmplă şi în cazul cutremurelor geopolitice, atâta doar că în loc de plăci tectonice, trebuie puse mase de oameni, fie că vorbim de state, naţiuni, popoare, religii şi civilizaţii. Iar un astfel de cutremur este tot rezultatul unor tensiuni acumulate în timp şi dezlănţuite brusc, cu efect devastator. Ca şi cutremurul clasic, care se petrece în câteva secunde sau minute, un cutremur geopolitic se petrece într-un timp relativ scurt la scară istorică, răstimpul câtorva ani.

Iar după un astfel de cutremur geopolitic, situaţia devine de nerecunoscut, în sensul că se petrec schimbări geopolitice de aşa natură încât nimeni nu şi-le-ar fi putut închipui înaintea acestui cutremur, ca şi cum nimeni nu putea şti cum va arăta Japonia după cutremurul şi tsunamiul din 11 martie 2011, inclusiv centrala nucleară de la Fukushima fiind afectată. Rezultatele unui cutremur geopolitic sunt la fel de imprevizibile ca şi în cazul unui cutremur clasic. În astfel de cazuri, poţi doar încerca să prevezi unele schimbări, dar nu ai cum să le prevezi pe toate, deoarece de multe ori nici nu-ţi dai seama că un cutremur geopolitic se petrece sub ochii tăi decât atunci când este prea târziu.

Deci cutremurele geopolitice implică schimbarea bruscă a situaţiei geopolitice, o schimbare într-un timp relativ scurt care afectează mai mult sau mai puţin pe toată lumea. Aceste cutremure geopolitice pot fi majore, cu efecte pe întreg globul, sau minore, regionale, de multe ori ca şi replici ale celor majore.

 Ca și cutremurul clasic, și cel geopolitic este urmat de o o sumedenie de replici, dar în cazul celui geopolitic acestea sunt destinate să reașeze situația locală sau regională după forțele principale implicate.

 

Cutremurele geopolitice ale secolului XX

Primul cutremur geopolitic al secolului XX s-a petrecut între anii 1914 – 1918, de fapt anul 1918 este recunoscut ca şi an crucial, de vârf, unii şi identifică acest cutremur geopolitic doar cu anul 1918. De fapt aşa şi este, punctul culminant a fost 1918, sfârşitul primului război mondial. Acest cutremur geopolitic putea începe mai devreme sau mai târziu, dar era inevitabil în urma tensiunilor deja acumulate. Putea începe în 1905, în timpul crizei Marocului, şi atunci omenirea a fost la un pas de declanşarea unui război între cele două blocuri militare. Dacă arhiducele Franz Ferdinand nu ar fi fost ucis la Sarajevo la 28 iunie 1914, un alt eveniment ulterior ar fi dus la declanşarea măcelului. Cert este că acest cutremur geopolitic s-a petrecut şi întâmplarea a făcut ca să fie în 1918. Patru imperii s-au prăbuşit, cel german, austro-ungar, rus şi turc.

Au apărut noi state naţionale, totul s-a schimbat din temelii, o lume nouă s-a clădit pe ruinele celei vechi. Ca să vedeţi profunzimea modificărilor, priviţi o hartă a Europei la 1914 şi una la 1919. Războaiele locale sau regionale care au urmat au fost doar replici şi consecinţe ale acestui cataclism geopolitic major.

Al doilea cutremur geopolitic major, 1939 – 1945, cu vârful, desigur în 1945. Unii susţin că începutul acestui seism a fost în 1938, odată cu anexarea Austriei de către Germania, sau în 1939, cu pactul de la Munchen, dar toate indiciile duc spre 1939, primul semn fiind pactul Ribbentrop – Molotov, când întreaga arhitectură de securitate europeană, ce a mai rămas din ea, s-a prăbuşit. O săptămână mai târziu începea al doilea război mondial.

Anul 1945 aduce un nou context geopolitic, de nerecunoscut faţă de cel interbelic. Două blocuri ideologice faţă în faţă, lumea devenise peste noapte bipolară. Mare parte din conflictele postbelice sunt de fapt replici sau tensiuni între cele două blocuri, replici sau consecinţe directe ale seismului geopolitic major din 1945.

Al treilea cutremur geopolitic al secolului trecut a avut loc în anii 1989 – 1991, cu vârful în 1991, disoluţia Uniunii Sovietice, cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX, după cum spunea Vladimir Putin. Deşi unii susţin că începutul a fost în 1986, politicile de glasnost şi perestroika ale lui Mihail Gorbaciov, totuşi, anul 1989, cel al revoluţiilor esteuropene rămâne punctul de început al seismului. La fel, harta lumii era total schimbată în 1991 faţă de 1988, iar mare parte din conflictele din anii imediat următori au fost replici, fie că vorbim de Iugoslavia, Tadjikistan, Cecenia sau Georgia.

Iar acum, cu regret, trebuie să-i informez pe cei naivi care cred sau credeau că totul e frumos în lume, suntem deja în plin cutremur geopolitic, primul cutremur geopolitic al secolului XXI.

 

Noul cutremur geopolitic

 

Ceea ce putem spune despre un cutremur geopolitic este că multă lume simte că se va întâmpla sau este posibil să se întâmple, dar la fel ca în cazul unui cutremur normal, nimeni nu știe cu exactitate când se va întâmpla, unde se va întâmpla, cât va dura și care vor fi efectele sale. La fel ca și în cazul cutremurelor, sunt zone și regiuni care sunt predispuse unor astfel de evenimente, cum este Cercul de Foc al Pacificului. La fel, în geopolitică sunt zone predispuse la conflicte, cum ar fi Orientul Mijlociu. Ca și în geologie, și în geopolitică tensiunile acumulate pot răbufni cu efecte devastatoare. Liderii politici, cei responsabili, se feresc ca de foc și se tem de apariția unui cutremur geopolitic deoarece acesta nu poate fi gestionat, iar consecințele sale pot fi imprevizibile, lecțiile istoriei fiind elocvente în acest sens.

De aceea vedem că toate declarațiile, deciziile, rezoluțiile ONU sau ale oricărui organism internațional responsabil se circumscriu acestui deziderat, păstrarea status quo-ului, a stării de fapt, orice modificare considerată a fi necesară într-o regiune să se facă lent, treptat, pentru a putea fi gestionată și consecințele să fie previzibile, astfel încât să fie suficient timp pentru a acționa înainte ca situația să ia o turnură de neoprit. Pentru asta liderii politici, negociatorii, organismele internaţionale, serviciile de informaţii, think tankurile, toţi încearcă să monitorizeze situaţia globală pentru a prinde vreo mişcare care ar putea marca semnele începutului unui nou cutremur geopolitic, la fel cum staţiile de ascultare, seismografele, încearcă să monitorizeze mişcarea scoarţei Pământului.

Un cutremur geoplitic nu este de dorit, nimeni nu dorește să se petreacă, credeți că Wilhelm, kaiserul german ar fi pornit războiul la 1914 dacă ar fi știut consecințele de la 1918?

Sau Hitler, dacă ar fi știut că va sfârși în buncăr, ar fi atacat Polonia în 1939? Lecțiile istoriei se învață, dar numai de către cei ce doresc să le învețe. Dar problema majoră este că odată și odată acest cutremur geopolitic se petrece, indiferent că vrem sau nu vrem. Este la fel ca și cutremurele clasice, nu le dorim, încercăm să le evităm, dar pur și simplu se întâmplă, oricât am încerca să le prevenim cumva.

Vestea proastă este că acest cutremur geopolitic, primul din secolul XXI, a şi început. Când a început, nu s-a ştiut, nimeni nu avea de unde să prevadă că este cu adevărat vorba de un cutremur geopolitic. Frământări pe plan internaţional au mai fost şi vor mai fi, dar nu toate duc spre acest deznodământ. Astăzi, privind retrospectiv, putem concluziona, noul cutremur geopolitic a început în 2008 şi astăzi suntem deja în plină dezvoltare a lui. Peste ani, analiştii vor putea să vorbească despre cum a început şi cum s-a desfăşurat primul cutremur geopolitic, la fel cum noi vorbim despre anii 1914 – 1918, 1939 – 1945 sau 1989 – 1991.

Nu toate războaiele sunt la fel, la fel cum nu toate cutremurele geopolitice se petrec la fel. Un cutremur geopolitic poate fi însoţit de un război sau consecinţa unui război care l-a declanşat, dar nu este obligatoriu ca un cutremur geopolitic major să fie consecinţa unui război, cum nu este obligatoriu ca un război să fie în urma unui cutremur geopolitic. Este adevărat că de multe ori, cutremurele geopolitice sunt însoţite de război.

Cazurile din istorie sunt relevante, cele două cutremure geopolitice majore din secolul XX au apărut strâns legate de cele două războaie mondiale, dar al treilea nu. Nu un război mondial. În 1989, toate revoluţiile est-europene au fost paşnice, cu o excepţie, România. Prăbuşirea Uniunii Sovietice s-a petrecut paşnic, fără vreun război mondial, dar au fost războaie, în Georgia, Tadjikistan, Moldova şi ca o consecinţă, Cecenia şi Caucazul de Nord. Un sistem poate să cadă oarecum paşnic sau violent, dar de cele mai multe ori o face violent.

Dar avertismentele în acest sens sunt clare, chiar liderii europeni au spus că prăbuşirea Uniunii Europene va fi urmată în zece ani de un război, dar după viteza cu care merge lumea în ziua de astăzi, va fi vorba de mai puţin. Revenind, cutremurul geopolitic pe care îl trăim a început în 2008 odată cu declanşarea crizei economice mondiale. Dacă criza ar fi fost depăşită într-un an sau doi, am fi putut răsufla uşuraţi. Dar nu numai că nu a fost depăşită, ci se adânceşte, ajungând la nivelul statelor.

Băncile au fost salvate, cele care au putut fi salvate, de către state, dar au ieşit slăbite. Problema este că aceleaşi bănci sunt creditoarele altor state şi nu mai pot susţine creditarea lor în continuare. Grecia este un caz, dar mai sunt şi altele, Irlanda, Portugalia, Spania, Italia, o ieşire a Greciei din zona euro ar antrena şi restul ţărilor cu probleme, iar moneda euro s-ar prăbuşi şi ar dispărea în scurtă vreme. Iar ţările menţionate revenind la monedele proprii ar fi lovite de o inflaţie astronomică şi o criză fără precedent.

În foarte scurt timp, lideri naţionalişti ar accede la putere, iar existenţa UE s-ar măsura în zile din acest moment. După prăbuşirea UE, în cât timp se va prăbuşi şi NATO? Nu mai mult de şase luni. Iar de aici, vom reveni nu în secolul XX, ci în secolul XVI, fiecare pentru el. În cât timp va izbucni următorul război în Europa? Celor care susţin că un război în Europa este imposibil, le-aş reaminti că dintre toate continentele din lume, Europa a fost teatrul celor mai cumplite războaie, celor mai cumplite masacre, în Europa s-a inventat termenul de genocid.

SUA sunt şi ele în criză, au preocupările lor. Încep să se repoziţioneze pe plan global, era logic şi normal să o facă, din moment ce războaiele din Afghanistan şi Irak le-au direcţionat atenţia şi resursele primordial spre aceste zone şi teatre de operaţiuni. Dar cu Osama bin Laden mort, este clar că islamiştii radicali nu au cum să atace din nou teritoriul american la fel ca şi la 11 septembrie 2001. Au trecut mai bine de zece ani de atunci şi nu s-a mai petrecut niciun atac islamist pe teritoriul american, de aceea, odată cu moartea lui bin Laden, priorităţile politicii externe americane se vor schimba, iar centrul de convergenţă nu va fi Europa, ci Pacificul.

Ultimul cutremur geopolitic major, cel din 1989 – 1991, a definit o lume, lumea post Război Rece. Atunci s-a prăbuşit imperiul sovietic, dar tot atunci a devenit clar sfârşitul miracolului economic japonez, tot atunci au fost împuşcaţi tinerii chinezi în piaţa Tienanmen, care a definit clar viitorul Chinei de economie de piaţă, dar tot sub oblăduirea comuniştilor, şi tot atunci s-a semnat tratatul de la Maastricht, care a pus bazele Uniunii Europene.

Acum, în zilele noastre, asistăm la punerea sub semnul întrebării a Uniunii Europene, iar faptul că economia Chinei îşi încetineşte creşterea şi în curând se va opri ne duce cu gândul la comparaţia cu miracolul japonez. Dar implicaţiile geopolitice sunt mult mai vaste şi mai grave. Economia şi creşterea economică chineză se bazează pe forţa de muncă ieftină a unei populaţii de miliard şi trei sute de milioane de locuitori, din care majoritatea trăiesc cu mai puţin de doi dolari pe zi. O forţă de muncă extrem de ieftină care face ca exporturile chinezeşti să fie atât de competitive. Dar criza din SUA şi din UE a lovit şi aici, cererea  a scăzut proporţional, la fel ca şi încasările Chinei. Iar chinezii vor începe să nu se mai mulţumească cu atât cât primesc, din moment ce au beneficiat timp de 20 de ani de încasările din exporturi, mai mult sau mai puţin.

Ca să facem o comparaţie, să ne amintim de anii 90 de la noi din ţară. Pe atunci eram croitorii Europei, pretutindeni îşi desfăşurau activitatea fabrici de textile care lucrau în sistemul lohn. Materia primă venea din străinătate, designul, totul, la noi se făcea manopera şi apoi produsul finit era exportat pe pieţele occidentale. Era logic, produse cu valoare adăugată mică, avantajul competitiv era forţa de muncă ieftină, un muncitor era plătit cu o sută de dolari pe lună. Dar pe măsură ce România creştea economic, şi a crescut, aceste fabrici deschise de investitori italieni în cea mai mare parte, s-au mutat spre est, către Moldova şi Ucraina.

Era normal, încercaţi în România de astăzi să angajaţi vreo textilistă pentru o sută de dolari pe lună, că nu vine nimeni. Creşterea economică, creşterea veniturilor şi-a spus cuvântul. Acelaşi fenomen se petrece şi în China în ziua de astăzi, dar problema lor este că nu au soluţii, creşterea veniturilor aduce cu ea şi creşterea pretenţiilor, de asemenea scăderea avantajelor competitive ale economiei chinezeşti. Iar acest lucru aduce nemulţumire, care este îndreptată asupra conducerii reprezentată de partidul comunist unic.

De aici poate urma o mişcare de contestare a monopolului puterii acestui partid. Scăderea cererii pe pieţele internaţionale în urma crizei va fi doar catalizatorul nemulţumirilor. Adăugaţi aici şi problemele naţionaliste, chestiunea Tibetului fiind marcată inclusiv cu prilejul jocurilor olimpice de la Beijing, precum şi problema provinciei Xingjiang, majoritar musulmană, ca să obţineţi un vulcan gata să erupă.

Samuel Huntington este cunoscut mai mult datorită studiului său despre Ciocnirea civilizaţiilor, în urma unui articol din Foreign Affairs din 1996. Dar prea puţini cunosc un alt studiu al său mai vechi, din 1968, Ordinea politică a societăţilor în schimbare, în care arată că societăţile sunt predispuse la tulburări  nu atunci când sunt sărace sau sunt bogate, ci atunci când acumulează bogăţie, după perioade de câţiva ani de creştere economică. China este tocmai coaptă pentru aşa ceva, iar încetinirea creşterii economice inevitabil va pune la îndoială capacitatea de conducere unică a Partidului Comunist.

Şi mişcările de contestare politică ar putea face autorităţile să acţioneze cum au mai făcut-o în 1989, în Piaţa Tienanmen, dar s-ar putea de data asta să nu reuşească, şi de aici China ar putea intra într-o perioadă din care ar putea ieşi şifonată serios, dacă nu chiar ruptă.

În cadrul cutremurelor geopolitice anterioare, principalul catalizator al modificărilor strategice a fost războiul, în cazul ultimului, cel rece, dar tot un fel de război poate fi numit. În cazul cutremurului actual, criza este catalizatorul, dar reaşezările s-ar putea să fie făcute tot prin război.

Sunt puncte mai predispuse să devină epicentre ale unui cutremur geopolitic, la fel cum sunt puncte sau regiuni predispuse unor cutremure propriu-zise. Centura de Foc a Pacificului, de fapt puncte de contact ale faliilor tectonice, este o astfel de regiune care include Japonia şi Indonezia. Orientul Mijlociu, din cauza mixajului de popoare şi religii, a istoriei încărcate, este o astfel de regiune probabilă pentru a deveni epicentrul unui cutremur geopolitic. În articolul de la începutul anului, Transnistria şi anul geopolitic 2012, am menţionat potenţialele pericole din zona Orientului Mijlociu pentru acest an.

Dar şi zona fostei Uniuni Sovietice are un potenţial ridicat de a se califica ca şi un epicentru al unui cutremur geopolitic. Chiar dacă mutaţiile geopolitice nu vor începe din Orientul Mijlociu sau fosta URSS, în mod sigur se vor răsfrânge şi vor produce schimbări majore în aceste regiuni, ţinând cont de caracteristicile lor.

De exemplu Ucraina, care este deja în pragul falimentului economic şi politic, se mai poate aştepta la o salvare numai din partea Rusiei, dar care va negocia dur şi va lua tot ce se mai poate lua pentru nişte bani care nu vor face altceva decât să amâne scadenţa, deoarece fără schimbări economice şi politice profunde, Ucraina nu are cum să iasă la liman. Un faliment economic va pune în discuţie inevitabil şi viitorul politic al ţării, viitorul Ucrainei ca ţară. Estul va dori să meargă cu Rusia pentru o oarecare siguranţă economică, în sensul că le pot fi garantate salariile şi pensiile atât cât sunt, decât deloc, în ideea că Rusia mai are petrol şi gaze, în schimb partea vestică doreşte o apropiere de UE.

O astfel de tendinţă divergentă majoră şi adânc structurată în societatea ucraineană nu are cum să menţină statul întreg, mai ales când vorbim de criză şi faliment. Problema este cum se va face disoluţia ucraineană, paşnic, ca şi în cazul Cehoslovaciei, sau violent ca şi în cazul Iugoslaviei (vezi România şi disoluţia Ucrainei. Provocări, perspective şi ameninţări).

Caucazul de Nord, o rană pe harta Rusiei, poate oricând să ridice nivelul gherilei de joasă intensitate, şi o va face imediat ce va simţi o cât de mică slăbiciune în Rusia.

Pe cei care încă nu sunt convinşi că trăim deja mişcările unui nou cutremur geopolitic, îi invit să privească la statele din nordul Africii, în mai puţin de un an şi-au schimbat nu numai conducerea, ci şi forma de guvernământ, de la dictaturi la regimuri cu orientări mai democratice.

S-ar putea ca prin vot liber să ajungă islamiştii la putere, aşa cum s-a întâmplat în Gaza, dar nu ai ce face, vor trebui să înveţe democraţia pe pielea lor, şi nu este sigur că vor reuşi. Şi noi am făcut-o din 1990 încoace şi am reuşit.

Dar cutremurul geopolitic este în plină desfăşurare şi multe evenimente se vor petrece într-un timp scurt, de câţiva ani.

Legile naturii sunt universal valabile, că ne place sau nu. Poate nu ne place că ploaia cade de sus în jos, dar nu avem ce face. La fel, nu trebuie să fim de acord cu faptul că se petrec cutremure, dar acestea se petrec indiferent de voinţa sau dorinţa noastră. La fel şi cu legile geopoliticii, ele se aplică, cutremure geopolitice au fost şi vor fi, fie că ne place sau nu, fie că dorim asta sau nu.

 

Noi şi cutremurele geopolitice

 

Toate cutremurele geopolitice majore ne-au afectat direct şi indirect, este normal, deoarece geografic suntem într-o zonă de confluenţă şi tranziţie între Est şi Vest, Nord şi Sud. Istoria ne-a fost făcută de geografie, fiind în calea tuturor răutăţilor, după cum spuneau marii noştri cărturari. Toate cutremurele geopolitice ale secolului trecut ne-au lovit fără cruţare.

Cel din 1918 ne-a lovit, dar am realizat România Mare, profitând de prăbuşirea imperiilor din jur. Atunci ne-am bătut cu toţi vecinii, am pornit lupta împotriva Austro-Ungariei, am continuat împotriva germanilor, bulgarilor şi turcilor, ca apoi să luptăm împotriva ruşilor bolşevizaţi, de asemenea împotriva ucrainenilor. Aliaţi ai Antantei, eram prea departe de Anglia şi Franţa, iar Rusia ne-a lovit pe la spate, comportându-se ulterior ca şi un duşman, cei mai apropiaţi aliaţi ai noştri fiind sârbii, dar şi ei scoşi din ţara lor şi siliţi să lupte pe un front depărtat, la Salonic.

În 1919, am fost aliaţi cu cehoslovacii şi polonezii, împotriva bolşevicilor unguri şi a celor ruşi. Am ieşit victorioşi la final, dar cu preţul dezastrului economic şi umanitar, unul din cinci bărbaţi mort, rănit sau dispărut, populaţia civilă răvăşită de foamete, tifos şi gripă spaniolă.

Al doilea ne-a izbit mai tare şi ne-a lăsat fără România Mare, Basarabia, Bucovina de Nord, Cadrilaterul şi Insula Şerpilor fiind pierdute de atunci. Totuşi, am luptat şi am sângerat cu un preţ enorm, am reocupat Basarabia şi Bucovina de Nord şi apoi le-am pierdut, am reocupat Ardealul de Nord. Am fost învingători, sfârşitul războiului ne-a prins cu arma în mână, dar efectele cutremurului geopolitic ne-a aruncat sub robia bolşevică, din care ne-am revenit atunci când al treilea cutremur geopolitic a scuturat lumea şi comunismul a fost aruncat la lada de gunoi a istoriei. Totuşi, noi am plătit cu sânge şi în acest cutremur geopolitic, atât în decembrie 1989, cât şi pe linia Nistrului, războiul din Transnistria.

Ar trebui, ca păţiţi, să fim măcar o dată pregătiţi. Suntem? Nici poveste, ignoranţa şi miopia strategică a elitelor politice este devastatoare. La fel ne vom trezi din nou, ca şi în 1916, fără artilerie pe un front mai lung decât întregul front de est sau de vest, sau ca şi în 1940, cu o armată insuficient pregătită şi înzestrată cu tancuri şi artilerie pentru necesităţile unui război de asemenea anvergură. Gândiţi-vă că astăzi nu avem nici măcar avioane de luptă! Iar politicienii noştri se bat acum pe guvernare, fără să bage de seamă pe ce vulcan stă lumea întreagă.

Din toată pleiada de politicieni cu funcţii, am auzit un singur avertisment, şi acela destul de palid, din partea omului care ar trebui să fie cel mai bine informat din ţară, preşedintele, care a spus ceva de genul că „după criza asta nimic nu va mai fi cum a fost”.

A înţeles cineva la ce se referea? Poate şi la reaşezarea lumii.

Niciun indiciu nu arată cum că România ar putea fi cruţată de efectele unui nou cutremur geopolitic, ba dimpotrivă. Prea le stăm la toţi în gât. Putin chiar ne-a ameninţat direct în 2008, pe chestiunea transilvană. Este normal ca ungurii să încerce să profite oricând de vreo dificultate a României, aşa au făcut şi în 1940 şi de câte ori au avut ocazia. Chestia asta cu autonomia ţinutului secuiesc prea vine la anumite momente. Sârbii nu ne iubesc nici ei din cale afară, nu-i iubesc nici pe românii care trăiesc pe teritoriul lor, dovadă că trag cu armele în casele lor.

Au luat o treime din Banat, dar ţinând cont că au ajuns de la Iugoslavia la Serbia, apoi au pierdut şi Muntenegru şi Kosovo, s-ar putea să nu le displacă reajustări favorabile în Banat. Tocmai acum au mai dat o lovitură minorităţii române prin recunoaşterea naţiunii şi limbii vlahe de către Consiliul Europei, astfel că românii au rămas divizaţi între români şi vlahi, pierzând dreptul de reprezentare în politica sârbă.

 

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru geopolitica romaniei photos

 

 

 

 

 

 

Astfel, pe lângă poporul şi limba moldovenească, ne-am trezit şi cu poporul şi limba vlahă. Cu Ucraina, ce să mai vorbim. Dacă ar putea, ar pretinde întreaga Bucovină, Maramureşul şi Delta Dunării, iar confruntată cu propria tendinţă separatistă internă în urma falimentului, s-ar putea să încerce inventarea unui conflict de graniţă care să distragă atenţia de pe plan intern, iar cea mai favorabilă zonă ar fi tocmai mult disputatul canal Bâstroe. Şi gândiţi-vă că nu avem avioane de luptă.

Încurajată de lipsa de reacţie sau de reacţia neadecvată, Ucraina ar putea face un pas mai departe, spre un conflict limitat. Ori, avioanele ucrainene Mig-29 ar putea străbate adânc în teritoriul nostru, Mig-urile 21 Lancer nefiind prea în măsură să le stea în cale. Un scenariu probabil, dar devenit posibil în condiţiile unui cutremur geopolitic major, în care noi din nou ne găsim nepregătiţi şi neatenţi, preocupaţi doar de ciorovăiala noastră internă. Cât timp va trebui să ne bazăm apărarea noastră pe ideea că piloţii lor sunt mai slabi decât ai noştri?

Fiindcă deja suntem în mijlocul unui cutremur geopolitic major, primul din secolul XXI, iar efectele sale vor fi devastatoare, mutaţiile geopolitice de neimaginat. Liderii importanţi ai lumii ştiu deja asta, se negociază în draci, liderii europeni între ei, cei occidentali cu cei ruşi, toţi încearcă să ţină lucrurile sub control, germanii negociază cu ruşii inclusiv pe tema Transnistriei, în premieră, dar la un moment dat ceva se va rupe şi va deveni fiecare pentru el.

Dar pentru noi, cine, din moment ce nici noi nu suntem pentru noi, prinşi în păruiala politică internă? (http://cristiannegrea.blogspot.com/2012/02/noul-cutremur-geopolitic.)

 

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/01/16/o-istorie-a-zilei-de-16-ianuarie-video-3/

16/01/2019 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

RUSIA IŞI APĂRĂ IMPERIUL

RUSIA ŞI APĂRAREA IMPERIULUI

 

 

 

Rusia a anunţat trecerea la un program de înarmare fără precedent din epoca sovietică până astăzi, este vorba de 650 miliarde de dolari până în 2020. Premiera o constituie faptul că nu este vorba numai de armament rusesc, ci şi din cel produs de Occident, dar mai sunt unele aspecte care denotă preocupările Rusiei, şi anume rolul primordial acordat Kurilelor şi Mării Negre.

Dinamica imperiilor

Toate imperiile se nasc, se dezvoltă, ajung la apogeu, trec prin perioade de expansiune şi de declin, sunt confruntate cu crize şi trec prin perioade de înflorire, dar toate, absolut toate, la un moment dat, pier. Uneori, dispariţia unui imperiu este în urma unei lungi perioade de criză, poate de o pierdere a identităţii, sau este rezultatul cuceririi de către un alt imperiu. Nimeni nu face excepţie, istoria a demonstrat asta.

Trecutul omenirii este plin de exemple, de imperii care au dominat lumea cunoscută, regiuni întregi până la o bună parte a globului, dar sfârşitul este inevitabil. Imperiile sunt sortite dispariţiei, unul după altul. Chiar dacă un nou imperiu apare, în zorii ridicării sale sunt prevăzuţi deja germenii dispariţiei. Mai devreme sau mai târziu, imperiul va intra în declin şi va dispărea ca şi imperiu.

Istoria nu ne dă excepţii de la regulă, toate imperiile care au strălucit şi au dictat mersul lumii, toate, absolut toate, au dispărut.
Cauzele dispariţiei sunt încă studiate de istorici, antropologi, economişti şi toată pleiada de înţelepţi pe care omenirea i-a putut produce, sunt o sumedenie de teorii şi de idei, dar faptele rămân. Imperiile nu sunt făcute să dureze. Fie că ne referim la zorii istoriei, la hitiţi, egipteni, romani, sau la evul mediu, cu imperiile bizantin, otoman, german, sau cele coloniale, ale spaniolilor, portughezilor, olandezilor sau britanicilor, rezultatul este acelaşi.

Chiar şi în epoca modernă, care a văzut alte imperii, toate au sucombat, mai devreme sau mai târziu. Aşa a căzut imperiul francez, olandez, german, britanic, japonez, turc, austro-ungar, şi exemplele pot continua. Uneori, imperiile decad şi sucombă treptat, ca şi o evoluţie logică a mersului istoriei.

Dar, în majoritatea cazurilor, se prăbuşesc în urma unor cutremure geopolitice majore, care le zdruncină din temelii. Poate cel mai cunoscut şi mai plin de urmări a fost cutremurul geopolitic al anului 1918, în urma primului război mondial. Atunci s-au prăbuşit patru imperii dintr-o dată, într-un singur an: imperiul german, austro-ungar, turc şi rus.

Faliile geopolitice ce au urmat au fost imense, teritorii şi regiuni întinse au rămas pradă haosului, au urmat războaie după război (de după primul război mondial) care au provocat victime în număr comparabil cu cele din prima conflagraţie mondială.

Ca şi un singur exemplu, pot spune că războiul civil din Rusia, care a durat patru ani, la fel ca şi primul război mondial, a înregistrat un număr de victime egal cu jumătatea celor din întreg războiul desfăşurat pe o arie mult mai mare, aproape pe întreg globul. La aceste victime se adaugă cele din războiul greco-turc, cu masacrele asupra populaţiilor civile, războiul sovieto-polonez, româno-ungar şi multe altele uitate astăzi.

Un cutremur geopolitic major poate prăbuşi imperii, dar aduce victime şi războaie colaterale, în zonele de falie.
A urmat al doilea război mondial, cu un alt cutremur geopolitic major, anul 1945, când Uniunea Sovietică şi-a împins stăpânirea peste jumătate din Europa, şi în alte zone din Asia. Al treilea cutremur geopolitic major a fost anul 1989, de fapt anii 1989-1991, până la prăbuşirea Uniunii Sovietice.


De atunci, din nou, vorbim despre Rusia, nu despre Uniunea Sovietică, deşi putem vedea o continuitate între Rusia, Uniunea Sovietică, apoi din nou Rusia, o continuitate bizară, dar constantă. Vorbim aici de mentalităţi şi temeri.

Logica imperială defensivă

Rusia, de la începutul expansiunii sale, de când a devenit un imperiu, s-a confruntat cu justificarea motivelor cuceririi de noi teritorii. Fiindcă vorbim aici de o dinamică a expansiunii nemaiîntâlnită în istorie.
„O istorie de permanent expansionism teritorial, desfăşurat cu metodă, pe baza acestei viziuni şi care a avut drept rezultat anexarea în fiecare an din ultimele două secole, în medie, a unui teritoriu de mărimea Olandei. Expansiunea s-a făcut prin intermediul conflictelor militare, care nu au cunoscut întreruperi semnificative. De pildă, între 1700 şi 1870, Rusia a petrecut 106 ani numai în lupte, în cadrul a 38 de campanii militare, din care numai două au fost defensive…
Există o realitate psihologică a momentului pe care îl traversează Rusia (astăzi), realitate ce poate deveni materie primă pentru noi întrupări ale ideii imperiale…

Nostalgia imperială poate fi reaprinsă, fie printr-o politică de resentiment şi umilire din partea Occidentului, fie prin eşecul tranziţiei, care ar readuce în minţi vremurile de altădată (…suferim, dar cel puţin suntem mari şi temuţi). De aceea, apusul ideii imperiale este condiţionat în primul rând de succesul economic intern al Rusiei, de modernizareasa.” (Paul Dobrescu, Geopolitica, 2008). Mai multe amănunte laStrategia Rusiei pe termen scurt (II).


Când i-a cucerit pe tătarii din Kuban şi Astrahan, a spus că o face în numele creştinismului, în luptele cu polonezii, în numele ortodoxismului, când a cucerit popoare ortodoxe, în numele panslavismului, dar când a dat peste popoare slave, a găsit altă explicaţie. Anul 1917 şi următorii, au dat Rusiei, devenită Uniunea Sovietică, justificarea expansiunii, în numele comunismului.

Conform lui Lenin şi Troţki, revoluţia comunistă mondială trebuia impusă, chiar cu forţa armelor. Expansiunea era justificată, chiar era o obligaţie, cea de a aduce „libertate tuturor proletarilor” din lume. De a impune puterea şi dictatura proletariatului pe întreg mapamondul. De aici a decurs Războiul Rece, după încheierea celui de-al doilea război mondial.
Ciudat şi paradoxal, imperiul rus se teme.

 În ciuda expansiunii sale din decursul secolelor, imperiul rus se teme că va fi atacat şi cucerit de alţii. Se teme de răzbunarea istoriei, de momentul în care vor vedea reversul medaliei, prăbuşirea, deoarece sunt conştienţi că o asemenea expansiune extraordinară nu are cum să nu fie urmată de reflux.
Această teamă s-a perpetuat timp de secole, menţinând până şi în ziua de astăzi mentalitatea de cetate asediată. Deşi în plină expansiune, împăraţii ruşi se temeau.

Numai astfel se justifică inclusiv alegerea unui alt ecartament al căilor ferate, odată cu apariţia acestui nou mijloc de transport în secolul XIX, de teamă că va fi folosit pentru transportul trupelor de invazie pe teritoriul imens al imperiului rus. Cu toate că între 1700 şi 1870, Rusia a dus doar două campanii defensive, din totalul de treizeci şi opt, conform citatului de mai sus.
Această logică ar părea greu de înţeles, dacă nu am studia puţin scrierile autorilor ruşi. Leontieff făcea o largă expunere, la jumătatea secolului XIX, asupra vieţii imperiilor, încercând să justifice şi să impună preponderenţa imperiului rus, bineînţeles, aducând omagii absolutismului rusesc.

Alţi scriitori ruşi încercau să impună ideea de continuitate între imperiul bizantin şi cel rus, încercând să acrediteze ideea că Moscova este a treia Romă, un imperiu ce continuă tradiţia celui roman şi bizantin. Peste tot, doar o justificare a tendinţei imperiale, continuată sub formă comunistă, şi astăzi, sub orice formă la îndemână, panslavistă sau antioccidentală.
În timpul Uniunii Sovietice, expansiunea era justificată ideologic. iar apărarea era structurată pe trei cercuri. Nu vorbim doar de apărare aici, ci şi de direcţiile sau zonele din care se putea desfăşura un atac. Primul cerc era format din republicile sovietice, cele ce constituiau Uniunea Sovietică. Că vroiau sau, erau în componenţa Uniunii Sovietice, ce se întindea pe două continente, un spaţiu imens.

Al doilea cerc era format din ţările satelit din Europa de est şi din Asia. Iar al treilea cerc era constituit din ţările devenite socialiste sau prietene cu concursul diplomaţiei sau armamentului şi suportului sovietic. Aici intrau Cuba, dar şi unele state din Africa, America de Sud, Asia sau Orientul Mijlociu.
Cutremurul geopolitic al anilor 1989-1991a schimbat mult situaţia. Al treilea cerc, nemaifiind susţinut de Uniunea Sovietică confruntată cu probleme economice, s-a prăbuşit. La fel şi al doilea cerc, în urma revoluţiilor din Europa de Est.

 Primul cerc a căzut şi el, în urma imploziei Uniunii Sovietice din 1991. Mai mult, dintre cele cincisprezece state ce compuneau Uniunea Sovietică trei au intrat în UE şi NATO, respectiv ţările baltice: Lituania, Letonia şi Estonia. Revoluţiile „portocalii” au aruncat o altă fostă republică în opoziţie cu imperiul, respectiv Georgia, în urma revoluţiei trandafirilor din 2003. Ucraina a încercat şi ea calea dizidenţei, în 2004, dar a revenit de curând, democratic, prin alegerea lui Victor Ianukovici ca şi preşedinte. Moldova, ţinută aproape timp de mulţi ani, schimbă partea încet, dar sigur, după „revoluţia twitter” din 7 aprilie 2009.

Fostele componente ale Uniunii Sovietice din Asia Centrală, acum republici independente, gravitează în jurul Rusiei, dar au şi tendinţe de a ieşi din orbita ei, la fel cum am exemplificat într-un alt articol (Fisurarea flancului sudic al Rusiei (I) Dilema kirghiză). Azerbaidjanul are şi el tendinţele de apropiere spre Turcia şi interesul de a-şi vinde gazul şi petrolul mai competitiv, nu prin intermediul Rusiei, lucru care deranjează enorm Moscova, ameninţându-i monopolul din regiune. Aici aliatul fidel rămâne Armenia, temătoare de vecinătatea cu Turcia, cu care are probleme istorice nerezolvate şi dispute diplomatice, mai ales pe tema genocidului asupra armenilor în timpul primului război mondial.

Apărarea imperiului astăzi

Rusia poate fi considerată ca şi un imperiu chiar şi în ziua de astăzi, nu datorită întinderii sale, de altfel apreciabilă, ci prin prisma faptului că ţine între graniţele ei peste o sută de popoare în cadrul a 21 de republici autonome, în mare parte dintre ele ponderea ruşilor fiind mai mică de 5%, în unele sub 2%. Nu este de mirare că mulţi dintre locuitorii de dincolo de Urali se declară mai nou siberieni. La fel, în Caucaz, ponderea ruşilor este redusă, (33,6% în Karaciai-Cerchezia, 25% în Karbadino-Balkaria, 23% în Osetia de Nord, 1,2% în Inguşeţia, 4,7% în Daghestan şi 3,7% în Cecenia) fapt care poate explica parţial mişcarea separatistă de aici.
De acum douăzeci de ani, de la implozia Uniunii Sovietice, Rusia se află în defensivă. A pierdut mult pe plan politic, a pierdut multe din teritoriile pe care le controla, atât direct, cât şi indirect.

Din multitudinea de clienţi din lumea a treia, i-au rămas enorm de puţini, iar pe unii nu poate să-şi permită să-i susţină, fiindcă aceştia erau total dependenţi de Uniunea Sovietică.
Cele trei cercuri defensive ale Uniunii Sovietice s-au prăbuşit, chiar şi cel interior are fisuri majore, după cum exemplificam mai sus. Rusia le-a înlocuit cu ce a putut, a mai cârpit pe ici, pe acolo, încercând să menţină ce mai putea din cele trei cercuri, prin orice mijloace avea la îndemână. Astfel, susţine regimuri paria ca şi Siria, Iran, cu armament şi chiar capabilităţi nucleare (în cazul celui din urmă), încearcă să vândă armament spre regimuri ca şi cel al lui Hugo Chavez din Venezuela (prietenul lui Fidel Castro) şi multe altele.
Ajutată de potenţialul de export de materii prime, mai ales produse energetice de genul gazului şi petrolului, a început să creeze dependenţă mai ales în rândul ţărilor vest-europene dezvoltate, avide de aceste produse. Cu dublu scop, obţinerea de bani şi trecerea cu vederea de către acestea a comportamentului său agresiv în propria ogradă, respectiv vecinătatea apropiată, cum numesc ruşii fosta Uniune Sovietică. Nu a fost uitat nici al doilea cerc, foştii sateliţi din grupul ţărilor foste socialiste, dar aici apare, pe lângă ideea de a le face dependente de gaze, şi tentaţia de a influenţa politic deciziile şi orientările acestora, treptat şi gradual. Se mai adaugă cumpărarea industriilor cheie ale acestor state, prin intermediul oligarhilor ruşi miliardari apăruţi peste noapte, dar obedienţi Kremlinului, care nu ezită să-i distrugă dacă nu se supun (vezi cazul Hodorkovski).
În interiorul primului cerc, Rusia a avut mai multă marjă de manevră. A creat pseudostate pe teritoriul fostelor provincii devenite independente, le-a susţinut şi le susţine economic şi material, şi intervine în forţă atunci când existenţa lor este ameninţată. Aici putem exemplifica cu Abhazia, Osetia de Sud, Transnistria, Nagorno-Karabah şi altele mai puţin cunoscute, dar nu mai puţin potenţial explozive. În Asia Centrală a intervenit nu o dată cu trupe, cum a fost cazul în Tadjikistan.
Susţinerea regimurilor dictatoriale favorabile sunt regula, chiar dacă lucrurile iau o turnură violentă, ca şi în Belarus, Uzbekistan sau Kirghistan, excepţii sunt doar acelea unde revoluţiile au reuşit, Georgia, Moldova şi pentru o scurtă perioadă Ucraina.
Dar această poziţie asumată de către imperiu este costisitoare, enorm de costisitoare. Atunci nu mai trebuie să ne întrebăm unde merg încasările uriaşe din petrol şi gaze, din moment ce, cetăţeanul de rând nu simte nicio ameliorare a condiţiilor sale de trai, serviciile publice sunt la fel de proaste sau chiar mai proaste ca şi acum douăzeci de ani, infrastructura continuă să fie la pământ.

Dar Rusia raportează cu mândrie noi şi noi arme, mai moderne şi mai puternice. Totuşi, începe să cumpere armament performant din Occident, fapt care pune unele întrebări.
De ce? De ce Rusia îşi sabotează indirect propria producţie de armament şi credibilitatea pieţelor sale de export de armament, riscând să le piardă în favoarea altor competitori, care vor vedea în aceasta o recunoaştere indirectă a inferiorităţii produselor fabricate de propria industrie de profil, susţinută cu costuri imense? Se teme Rusia de ceva acum mai mult ca şi cu câţiva ani în urmă?
Răspunsul este afirmativ.

Imperiul se pregăteşte de luptă

Sunt foarte puţine, chiar infime, cazurile din istorie în care un imperiu renunţă pur şi simplu la poziţia sa predominantă. Un exemplu îl constituie imperiul britanic, care a înţeles că nu mai are cum să-şi menţină imperiul său colonial imens, ce se întindea pe toate meridianele. Totuşi, a trebuit să sângereze înainte de a înţelege pe deplin asta.

A făcut-o în Palestina şi în alte părţi, dar a avut conducători înţelepţi care au perceput mersul istoriei şi s-au retras elegant, chiar dacă retragerea lor a fost presărată din loc în loc cu cadavre. Dar a fost incomparabil un cost mai mic decât dacă ar fi încercat să se cramponeze de ceea ce nu mai puteau menţine. Exemple opuse pot fi multe, francezii au fost nevoiţi să poarte războaie îndelungate şi sângeroase în Indochina şi Algeria până când a apărut Charles de Gaulle care a înţeles. Până şi cuvintele sale rostite de la un balcon din Alger, „J’y compris!”, adică “V-am înţeles!” sunt mult mai pline de substanţă decât au părut atunci.
Rusia a avut parte de un caz special. Imperiul rus, pe întreaga sa perioadă de existenţă a fost un caz special. Oricum, toate imperiile au propriile caracteristici deosebite, dar Rusia le întrece pe toate. În 1918, când patru imperii se prăbuşeau, Rusia intra în zodia războiului civil.

Acest război civil a rezultat cu o ideologie învingătoare care s-a suprapus peste mentalitatea imperială, dându-i proporţii globale. Revoluţia bolşevică urma să cuprindă întreg mapamondul, nu doar regiunile la care aspira Rusia imperială. Pentru rusul de rând, lucrurile rămâneau cam la fel. Din iobag devenea proletar, dar tot asuprit şi tot condamnat la o viaţă de pe o zi pe alta. În plus se mai adăugau şi dimensiunile terorii ideologice conduse de Stalin, care a împânzit Siberia cu gulaguri.
Războiul Rece a fost pierdut de către Uniunea Sovietică în primul rând economic. O economie de stat, planificată şi centralizată nu avea cum să facă faţă unei economii bazate pe proprietate şi concurenţă, ca şi cea occidentală. Cei din lagărul socialist, nefiind proprietari decât cu numele, nu aveau interes să muncească, din moment ce nu vedeau beneficiile muncii lor. Iar concurenţa, care descătuşează energie, creativitate şi inovaţie, era inexistentă în lagărul socialist, unde totul era planificat.

 Economia socialistă nu avea cum să concureze cu cea capitalistă, bazată chiar pe concurenţă. Este o contradicţie chiar în termeni, cum să concurezi cu cineva bazat pe concurenţă. De aici apare rezultatul, economia capitalistă performantă a putut aloca bani mai mulţi pentru înarmare şi noi sisteme de armament, în timp ce economia socialistă nu a putut face acelaşi lucru. De aici a rezultat o inferioritate militară a taberei socialiste, inferioritate pe care aceştia, în doctrina lor militară, încercau să o suplinească printr-o superioritate numerică. Dar asta cerea mai mulţi militari, care trebuiau scoşi din procesul economic, şi spirala a continuat.
Breşa majoră în sistemul comunist a fost Iniţiativa de Apărare Strategică (supranumită şi Războiul Stelelor) iniţiată de preşedintele american Ronald Reagan, care prevedea edificarea unui sistem de apărare antirachetă în spaţiu, care reducea enorm potenţialul distructiv al rachetelor balistice nucleare sovietice. Astfel, ameninţarea nucleară sovietică era eliminată. Atunci a devenit clar pentru toată lumea că sovieticii nu mai pot ţine pasul.

 Uniunea Sovietică a avut parte atunci de un lider suficient de inteligent care a înţeles că a pierdut cursa înarmării, şi a încercat atunci să o câştige pe cea a dezarmării. Iar pentru asta a trebuit să slăbească şurubul dictaturii, şi totul s-a prăbuşit. Odată dând frâu liber libertăţii, este greu să revii imediat la dictatură, fără să calci peste multe cadavre.
Dar Rusia de astăzi a revenit pe ruinele a ceea ce a fost Uniunea Sovietică. Şi nu vrea să cedeze fără luptă, chiar dacă trosneşte din toate încheieturile. Iar această pregătire de luptă este cu atât mai ciudată, cu cât nimeni din exterior nu ameninţă Rusia.

 Nimeni nu se înarmează ca să provoace Rusia, cel puţin în Europa. Cu toate acestea, retorica belicoasă a Rusiei se îndreaptă şi spre Europa. Când s-a hotărât crearea sistemului antirachetă în estul Europei, un sistem defensiv, un înalt oficial rus a lăsat să-i scape porumbelul din gură, spunând că de fapt este preludiul unui potenţial atac asupra Rusiei. A trecut ceva vreme până când râsetele s-au potolit de la Atlantic la Marea Neagră. Totuşi, Rusia îşi menţine aceeaşi atitudine, de parcă mâine ar trebui să intre în război. Ca şi vechea Rusie, ca şi Uniunea Sovietică, Rusia de astăzi se teme.
Se teme în primul rând de ideile democratice care traversează frontiere prin reţelele internetului şi ajung peste tot, ameninţând conducerea autoritară rusească. Deoarece aceasta se teme, nu Rusia în ansamblu. La fel se teme şi conducerea chineză, care nu ezită să cenzureze internetul. Şi totuşi, ideile vin, traversează frontiere şi mobilizează oameni.

În revoluţia română din decembrie 1989 nu a existat internetul, dar oamenii erau informaţi prin posturile de radio occidentale, ca şi „Europa liberă”. Astăzi, este mult mai uşor, chiar revolta de la 7 aprilie 2009 a fost parţial şi rezultatul unei mobilizări prin internet. Iar dovada că ideile circulă indiferent de restricţiile pe care le-ar putea impune un regim dictatorial se văd şi în ziua de azi prin revoltele din Tunisia, Egipt şi chiar în Libia, unde puţini ar fi putut crede că regimul forte al lui Ghadafi ar fi putut fi contestat.


Şi Rusia ia măsuri. Una dintre ele este revigorarea şi exacerbarea naţionalismului (veziZvârcolirea naţionalismului rus) pentru a-şi asigura o bază internă de susţinere. Se găsesc sau se inventează duşmani externi care sunt gata să năvălească asupra Rusiei, coagulând forţele interne în jurul conducerii. Astfel a fost zgândărit diferendul cu Japonia pentru Kurile, publicând chiar discuţiile lui Medvedev cu ministrul apărării referitoare la măsurile ce trebuie luate pentru protejarea acestui „teritoriu rusesc” de la extremitatea estică a imperiului.
Totuşi, Rusia sângerează, nu de pe urma unui pericol extern, ci chiar din interior. Caucazul este o rană care se extinde, nu este de ajuns că luptele şi atentatele de aici nu încetează ci se intensifică, cuprinzând noi şi noi teritorii, dar teroriştii au ajuns să lovească dur şi în Moscova, cu zeci de morţi şi răniţi. Nu este de mirare că un sondaj neoficial arată că mai bine de jumătate dintre ruşi doresc retragerea din Caucaz. Ori, când poporul şi conducerea au viziuni opuse, există o problemă majoră. De aceea conducerea încearcă să arate că este la datorie, apărând ţara împotriva ameninţărilor externe, chiar dacă acestea nu prea există, dar trebuiesc inventate, din moment ce cu ameninţările interne nu prea are succes, după cum se şi vede.
Iar pentru a da greutate asigurărilor că este la datorie, Rusia trece la o înarmare fără precedent de la perioada sovietică. 1000 de elicoptere, 600 de avioane de luptă, 100 de nave de război şi 8 noi submarine nucleare dotate cu rachete balistice.

Principalele beneficiare vor fi forţele navale, cu 35 de corvete noi, 15 fregate şi patru porthelicoptere franceze Mistral. Este logică această importanţă dată componentei navale, din moment ce Marea Neagră, Marea Baltică, Ocenul Pacific şi cel Îngheţat sunt covârşitoare pentru securitatea Rusiei. Noile submarine (clasa Borei) vor fi dotate cu noile rachete balistice Bulava (SS-N-30), o versiune îmbunătăţită a rachetei Topol-M (SS-27) cu lansare de pe platforme submarine, dar care au picat până acum jumătate din testele la care au fost supuse. Capabilă să poarte 10 ogive nucleare la o distanţă de 8000 kilometri, Rusia speră ca această armă să fie capabilă de o reală descurajare.
Politica existentă în ultimele decenii, în timpul Războiului Rece, se baza pe conceptul MAD (Mutual Assured Distruction), în sensul că ambele blocuri militare aveau suficiente capabilităţi nucleare încât în cazul unui război direct, care ar putea deveni nuclear, să nu poată exista învingători, ambele tabere fiind total anihilate. Acest concept strategic a menţinut un echilibru şi a împiedicat degenerarea într-un război direct între supraputeri: circa 50000 de ogive nucleare, dintre care 95% în mâinile celor doi principali adversari, SUA şi URSS. După încheierea Războiului Rece, numărul lor a scăzut, în urma tratatelor de dezarmare nucleară, dar şi datorită faptului că întreţinerea lor costa enorm.

Aceste sisteme se degradează în timp, şi menţinerea lor costă mult. După un număr de ani, nu mai poţi fi sigur că vor funcţiona. Mai ales în cazul celor sovietice, majoritatea păstrate în condiţii necorespunzătoare. Este suficient să ne gândim la aceste rachete ca sisteme foarte complexe, dar o mare parte din dispozitive, ca şi motoarele lor, sunt mecanice, iar o cât de mică disfuncţionalitate poate genera un eşec. Mai mult, majoritatea rachetelor sovietice erau pe bază de combustibil lichid, mai predispuse eşecurilor, spre deosebire de cele bazate pe combustibil solid. Oricum, încă nimeni nu a încercat un război lansând o mulţime de rachete purtătoare de ogive nucleare, pentru a putea măsura rata de succes.
Rusia are nevoie acum de o armă credibilă de a echilibra descurajarea adversarului, prin posibilitatea de a recurge la armament nuclear. Deşi mai are din vremea sovietică circa 1131 de rachete cu 4944 ogive (faţă de 1326 rachete cu 8448 ogive americane), totuşi, pentru a putea da greutate argumentelor, are nevoie de o rachetă purtătoare mai credibilă, în locul celor deja existente, dar depăşite şi care ar putea fi interceptate de elementele scuturilor antirachetă.

Aici apare rolul Bulava, de a putea depăşi scuturile antirachetă, inclusiv cel care va fi construit în Europa de Est, dând astfel greutate cuvântului Rusiei.
În cazul unui schimb nuclear, fiecare va încerca să anihileze rachetele celuilalt înainte de a fi lansate. Asta înseamnă că primele vizate vor fi silozurile şi bazele de lansare ale adversarului, pentru a-i distruge şansa unei riposte prin distrugerea a cea mai mare parte din rachetele şi capabilităţile existente. Deci, cine dădea prima lovitură, era în avantaj. Pentru a minimiza aceste pierderi, s-a încercat, pe lângă construirea unui sistem defensiv antirachetă (Iniţiativa de Apărare Strategică, sau Războiul Stelelor al lui Ronald Reagan) şi dispersarea ţintelor, pentru a putea rămâne suficiente pentru ripostă. Astfel au apărut rachetele tractate, care sunt dispersate şi ascunse în diferite puncte, dar gată să fie lansate la momentul oportun. Dar cel mai important factor îl constituie rachetele lansate de pe submarinele balistice. Submarinele, mai ales cele nucleare, pot sta în imersiune perioade de ordinul anilor, şi pot fi ascunse suficient de bine încât adversarul să nu ştie unde se află. Greu de detectat şi greu de urmărit, un astfel de submarin poate lansa fără veste rachete intercontinentale. De aceea Bulava vor fi armate pe submarinele clasa Borei.
În cazul unui conflict nuclear între Rusia şi SUA, majoritatea rachetelor vor trece pe deasupra Polului Nord, pe calea cea mai scurtă, nu pe deasupra Europei. Scutul antirachetă din estul Europei poate proteja teritoriul american doar de rachetele care vor fi lansate din Iran şi Orientul Mijlociu, pentru cele din Rusia traiectoria este alta, peste Polul Nord. Cu atât mai mult Rusia nu are de ce să fie atât de deranjată de acest scut. Este drept, scutul protejează vestul Europei de rachetele nucleare tactice, cu rază mai scurtă de acţiune, ce ar putea fi lansate de pe teritoriul Rusiei. Rachetele lansate peste pol s-ar putea să aibă o problemă de ghidaj, datorită trecerii pe deasupra polului nord magnetic, problemă numită „bias”. Acest bias ar putea afecta serios eroarea circulară probabilă (CEP), respectiv cercul în care este de aşteptat să lovească cu o anumită probabilitate. Adăugând sisteme GPS nu ar fi neapărat o rezolvare, deoarece ghidarea GPS se bazează pe informaţiile de la sateliţi, iar în cazul unui război nuclear este de aşteptat ca o mare parte dintre aceştia să fie distruşi.
O rezolvare posibilă ar fi plasarea rampelor de lansare cât mai aproape de teritoriul american, în aşa fel încât traiectoria să fie cât mai scurtă şi să nu treacă peste Polul Nord. Aici intervin submarinele Borei. Dar şi SUA au capabilităţi marine şi submarine de excepţie. Submarinele ruseşti care s-ar apropia de coastele americane ar putea fi detectate şi neutralizate înainte de a avea şansa unei lovituri, mai ales că încă din timpul Războiului Rece SUA a dispus un sistem de sonare pe fundul oceanelor care ar putea detecta nu numai apropierea unui submarin, ci prin zgomotele caracteristice, şi tipul, iar dacă a mai fost înregistrat înainte, ar putea fi identificat în urma confruntării bazelor de date. Deci submarinele Borei vor trebui dispuse la adăpost de sonarele şi marina americană.
Greu de înţeles pentru toată lumea a fost burzuluiala şi agitaţia creată de curând în jurul Kurilelor, insulele luate de URSS de la Japonia la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Se părea că scopul principal era abaterea atenţiei de la tragedia de la aeroportul Domodedovo, din februarie, când un atacator sinucigaş din Caucaz a detonat o bombă care a ucis 35 de oameni şi a rănit peste o sută. (vezi Zvârcolirea naţionalismului rus ). Dar mai era şi un alt motiv.
Preşedintele Dmitri Medvedev a decis întărirea garnizoanei ruse din insulele Kurile (divizia a 18-a, 3500 militari), cu vehicule blindate şi elicoptere, deşi această divizie este destul de bine dotată, inclusiv cu tancuri T-80. Infrastructura va fi modernizată, inclusiv porturile pentru a putea găzdui porthelicopterul Mistral ce va fi alocat Oceanului Pacific. Aeroportul de pe insula Iturup va fi lărgit în aşa fel încât să permită decolarea şi aterizarea aeronavelor de transport Il-76, necesare pentru a aduce întăriri în caz de conflict. Deşi aeroportul militar de pe insula Sahalin, din vecinătate, găzduieşte un regiment de avioane de luptă ce poate interveni în câteva minute deasupra Kurilelor, garnizoana de aici va primi sisteme de rachete antiaeriene cu rază lungă de acţiune S-400, cele mai moderne din dotarea forţelor armate ruseşti. Din cele 45 de regimente de rachete antiaeriene, numai unul este echipat cu S-400, cel destinat cu apărarea Moscovei (apropos, Moscova este singura capitală din Europa permanent apărată cu rachete antiaeriene, ceea ce spune multe despre paranoia rusească). Al doilea regiment dotat cu S-400 va fi detaşat în Kurile: două divizioane cu câte opt lansatoare fiecare, fiecare lansator având opt rachete.
De ce această înarmare a Kurilelor? Nu poate fi împotriva Japoniei, deoarece nu prea cred ca japonezii să atace Rusia prea curând pentru a-şi revendica stăpânirea insulelor. Nici chinezii. Dar aceste insule, în prelungirea peninsulei Kamceatka, sunt ca o barieră protectoare a Mării Ohotsk spre est şi sud-est, singura cale mai uşoară de acces.
Iar în Marea Ohotsk vor fi plasate submarinele Borei, armate cu rachete Bulava ce vor putea trage spre teritoriul american fără ca rachetele să fie nevoite să traverseze polul nord. Aici vor putea fi protejate şi la adăpost de marina americană, dar ţinând teritoriul american în raza de acţiune a rachetelor Bulava şi a ogivelor nucleare purtate de acestea. De aceea sunt înarmate şi apărate Kurilele, ca linie defensivă a Mării Ohotsk, viitoarea principală bază a descurajării nucleare ruseşti.
Rusia a simţit pe propria piele ce înseamnă să fii o ameninţare necredibilă. În Marea Neagră, flota militară turcă depăşeşte flota rusă şi ucraineană luate la un loc. În timpul conflictului cu Georgia, din august 2008, a pierdut patru avioane de luptă în cinci zile de conflict în faţa unei armate ce nu avea practic aviaţie militară. (vezi Învăţămintele conflictului ruso-georgian din 2008 (II)). Dar Rusia a decis să achiziţioneze porthelicopterele Mistral, dintre care unul va fi poziţionat în Marea Neagră, din mai multe motive, unul dintre ele fiind şi instabilitatea Caucazului care începe să-i scape Rusiei din mână (vezi Caucazul şi Mistralul). Tot în Marea Neagră, Rusia intenţionează să doteze flota sa cu 15 fregate, 10 nave de suprafaţă de alte tipuri şi 5 submarine. Noile rezerve de gaze şi petrol şi rutele acestora necesită o sporită prezenţă militară.

 

Mare parte din regimentele de apărarea antiaeriană ruseşti sunt dotate cu rachete S-300PT sau PS, nedigitale, datând din anii 80. Aşa era şi regimentul antiaerian 108 cu baza la Voronej, 500 de kilometri sud de Moscova. Mai mult, majoritatea acestora erau regimente total lipsite de soldaţi, doar câteva cadre militare, respectiv ofiţeri şi subofiţeri care aveau în grijă lansatoarele şi rachetele. Efectivele armatei au scăzut de la 5,2 milioane de soldaţi în timpul URSS la 1 milion astăzi, în Rusia. Confruntată în ultimii douăzeci de ani doar cu războaie în care adversarii nu puteau fi în niciun caz o ameninţare aeriană, Moscova a neglijat total aceste regimente, astfel că s-a ajuns ca imense teritorii sau zone de graniţă să nici nu fie monitorizate radar.
Astfel, în timpul războiului cu Georgia, trupele ruseşti s-au oprit la Poti nu numai în urma presiunilor diplomatice, dar şi prin recunoaşterea faptului că aveau cu ce să descurajeze manevrele aeriene americane. Cu patru avioane pierdute şi sistemele antiaeriene lipsite de soldaţi, ba dotate cu rachete din anii 80, ce credibilitate avea armata rusă? Astfel, cei 2000 de georgieni au putut fi readuşi din Irak de avioanele americane, iar un pod aerian cu ajutoare americane ar fi putut fi constituit fără ca Rusia să poată face ceva. În Marea Neagră începuse desfăşurarea NATO care ar fi protejat un astfel de sistem de convoaie cu ajutoare, inclusiv ajutor militar, către Tbilisi. Asta a fost forţa din spatele manevrelor diplomatice ale vestului care au oprit avansul Rusiei către Tbilisi.
Iar acum Rusia nu mai doreşte să fie pusă în aceeaşi situaţie. Îşi dotează regimentele antiaeriene cu rachete şi militari, le comasează cu cele radar, cumpără armament performant din Occident, construieşte nave, corvete, submarine, fregate, ba chiar şi un portavion, rachete balistice etc. Un program de 650 miliarde dolari în următorii zece ani, doar pentru menţinerea imperiului, deşi nimeni nu se gândeşte să-l atace.
Dar Moscova uită că tot printr-o astfel de cursă a înarmării a fost falimentată şi s-a prăbuşit Uniunea Sovietică. Iar în paranoia ei şi în goana după gloria şi statutul pierdut, Rusia îi calcă rapid pe urme.

O ANALIZĂ DE CRISTIAN NEGREA

Basarabia literara md.

19/08/2011 Posted by | LECTURI NECESARE | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

FIDEL CASTRO RECUNOASTE CA MODELUL ECONOMIC COMUNIST NU FUNCTIONEAZA

Castro: Modelul economic comunist nu mai functioneaza

Fidel Castro a spus recent unui jurnalist american ca modelul economic cubanez nu mai functioneaza.

Fostul presedinte cubanez, Fidel Castro, a facut o declaratie socanta in timpul interviului cu Jeffrey Goldberg, reporter pentru cotidianul The Atlantic, scrie USAToday.com.

“Modelul cubanez nu mai functioneaza pentru noi deloc”, a spus Fidel Castro.

Goldberg a fost atat de socat incat a intrebat-o pe Julia Sweig, din cadrul Council of Foreign Relations pentru America Latina, daca a auzit bine ce spunea Castro.

Golberg a scris: “A spus adineauri liderul revolutiei, in esenta, ‘Nu mai conteaza’? I-am cerut Juliei sa-mi interpreteze aceasta declaratie. Aceasta a spus ca, ‘Nu respinge ideile revolutiei. Am luat-o ca pe o recunoastere ca, sub modelul cubanez, statul are un rol mult prea mare in viata economica a tarii’”.

11/09/2010 Posted by | PRESA INTERNATIONALA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: