Regimul comunist din România şi evoluţia problemei Basarabiei în raporturile sale cu URSS

 

 

 

 

 

 

 

Perioada deplinei docilități

 

Instalarea comunismului în România și transformarea țării într-un stat-satelit al Uniunii Sovietice au făcut ca, pentru aproape două decenii după evenimentele din august 1944, problema Basarabiei și a Nordului Bucovinei să fie practic abandonată de regimul de la București.

Îndată după ocuparea de către trupele sovietice a teritoriilor românești de la est de Prut și integrarea lor în ansamblul republicilor unionale din imperiu, guvernul român a interzis orice referire la Basarabia, cuvântul în sine devenind „tabu”, inclusiv în conversațiile particulare.

Toate cărțile, articolele și studiile referitoare la acest subiect au fost retrase din circulație.

România va fi supusă ocupației militare directe, care va dura până în 1958, după ce în 1955 țara este încadrată în Tratatul de la Varșovia.

Integrarea se va produce și pe plan economic, prin tratatul din mai 1945 și, apoi, prin aderarea la Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, întemeiat în 1949.

În primii ani de „democrație populară”, politica externă a României s-a caracterizat printr-o deplină docilitate față de Uniunea Sovietică, satelizarea sa diplomatică fiind totală, ca și a celorlalte țări comuniste „frățești”¹. În februarie 1948, guvernul de la București încheia cu URSS un tratat de „prietenie, colaborare și asistență mutuală” valabil pe douăzeci de ani, urmat de înțelegeri asemănătoare cu Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia și Ungaria, semnate toate în cursul anului 1948².

În aceste condiții, Bucureștiul nu era în măsură să exercite suveranitatea în aproape nici un domeniu. Conducerea României era riguros controlată de ofițerii de informații sovietici infiltrați semideschis în toate instituțiile importante ale țării, inclusiv la cel mai înalt nivel³.

Moscova avea la dispoziție, de asemenea, tot soiul de agenți semioficiali din România, formați prin recrutări locale în instituțiile militare și ale securității, precum și angajații români motivați economic ai Sovromurilor, agențiilor comerciale sovietice și chiar ai armatei sovietice.

Acești agenți se bucurau de „privilegii extrateritoriale” și de beneficii materiale „care adesea le depășeau pe acelea ale conducătorilor comuniști”, făcând problematică loialitatea acestora față de centrul românesc al PCR⁴.

Controlul politic sovietic se exercita în primul rând asupra instituțiilor coercitive ale statului – armată, serviciul de securitate și miliția –, cât și asupra liderilor partidului, printr-o rețea de ofițeri și agenți sovietici infiltrați în instituțiile de stat și în jurul liderilor acestora.

Primul pas pentru preluarea controlului a fost constituirea în URSS a Diviziei „Tudor Vladimirescu” (1943) și a Diviziei „Horia Cloșca și Crișan” (1945), cu contigente masive de comisari sovietici. Un lot important de agenți sovietici se va constitui ulterior din rândul ofițerilor care făceau stagii de pregătire în URSS.

Aceștia „erau o pradă ușoară pentru serviciile sovietice de spionaj. După revenirea în țară în cadrul armatei, ei mențineau legăturile cu consilierii sovietici care, fără excepție, erau implicați în activități de spionaj pe teritoriul României, în serviciul agențiilor sovietice.

Ei comunicau fără translator, astfel că transmiterea informațiilor se făcea fără dificultate”⁵.

Ofițerilor pregătiți la Moscova li se solicita să accepte oficial subordonarea față de sovietici prin semnarea unor angajamente de loialitate, devenind vulnerabili la șantaj în cazul în care și-ar fi reconsiderat conduita. Mai târziu, Moscova a început să le acorde și cetățenia sovietică acestor agenți, oferind astfel o posibilitate cvasilegitimă pentru a interveni direct, în cazul în care ar fi fost demascați ca spioni împotriva propriei țări⁶.

În această perioadă, tot ce s-a publicat despre istoria României trecea printr-o aspră cenzură, fiind admise numai scrieri menite să justifice „drepturile” URSS și să glorifice puterea acaparată de comuniști. Au apărut pamflete și narațiuni de factură polițistă, scrise de cele mai multe ori de autori neromâni (Ion Ludo, Frank, Popoviciu), care au creat o falsă imagine asupra istoriei românești.

Este epoca în care istoricii staliniști, în frunte cu Mihail Roller, afirmau că Basarabia a fost cedată la 1812 de către Turcia direct Rusiei și că unirea provinciei în 1918 cu România nu a fost altceva decât o răpire care s-a perpetuat prin complicitatea aliaților occidentali. Roller a condus grupul de istorici care a redactat manualul școlar sovieto-român Istoria României. Manual unic pentru clasa a VIII-a secundară, publicat la Editura de Stat în 1947. În anii următori au apărut, sub redacția lui Roller, mai multe ediții ale lucrării Istoria Republicii Populare Române, care nu reprezentau altceva decât traduceri ale unor compilații de istorie făcute la Moscova pentru uzul românilor.

Pentru breasla istoricilor, a fost o perioadă extrem de dificilă. „Penibili au fost mai ales anii de început ai noii lumi – scrie istoricul David Prodan în Memoriile sale. În noile posturi de răspundere, de control, oameni de serviciu, laboranți, foste slugi, oameni pătați, vulnerabili, obligați la exces de zel pentru propria salvare…

La acest nivel riscai la fiecare pas să cazi în «greșeală» sau trebuia să fii judecat, și numai pentru a fi ținut sub presiune, și numai pentru a simți puterea regimului… Puteai fi acuzat și judecat în taină, puteai fi urmărit, încărcat de cel care se străduia să se salveze pe sine sau îți vâna locul.

(Se) putea să ți se aducă fără să știi vini grave, cu grave consecințe. Puteai fi încondeiat, fără să știi, cu cea mai gravă acuzație din toate: ai nesocotit partidul! O perioadă grea de răsturnare de valori, de agitație, de umiliri, inerentă marilor răsturnări”⁷.

Scrierile istorice apărute în România în perioada stalinistă, cât și un deceniu după aceea, erau tributare mimetismului și obedienței totale față de tezele neștiințifice susținute de istoriografia sovietică. Elocventă în acest sens este o simplă comparație între modul în care erau prezentate înMarea Enciclopedie Sovietică din 1950 și Dicționarul Enciclopedic Român, din 1962, relațiile româno-ruse⁸.

Considerațiile formulate de istoriografia din RPR privind problema basarabeană se rezumau la reproducerea tale quale a tezelor istoriografiei sovietice.

Chiar după ce stalinismul a fost condamnat oficial în URSS, iar divergențele româno-sovietice începuseră a ieși la iveală, istoriografia din țara noastră se mai menține în inerția stalinistă pentru aproape un deceniu.

Tratatul de Istoria României, apărut în 1961, de exemplu, prelua teza mai veche a lui Roller, potrivit căreia Moldova ar fi fost la origine parte integrantă a unui voievodat de Halici⁹.

În legătură cu acest flagrant neadevăr, istoricul Alexandru Boldur va interveni, în 1962, la conducerea politică a României, din păcate fără rezultat¹⁰.

Starea de lucruri din domeniul istoriografiei române din acea vreme era arătată într-o notă informativă a directorului Institutului de Istorie a partidului de pe lângă CC al PCM – filială a Institutului Marxism-Leninismului de pe lângă CC al PCUS, Semion I.

Afteniuk, adresată CC al PCM, la 11 noiembrie 1970: „În documentele Partidului Comunist Român din anii 20-50, în lucrările istoricilor marxiști din România au fost puse bazele unei tratări științifice corecte a problemelor esențiale ale relațiilor româno-sovietice din anii 1918-1944.

În particular, era condamnată participarea României regale la intervenția militară împotriva țării Sovietelor, cotropirea Basarabiei de către armata regală, politica colonială a României în ținutul ocupat, linia politică antisovietică, promovată de guvernele regatului chiar până la ieșirea României din război de partea Germaniei hitleriste împotriva Uniunii Sovietice, a fost dată o apreciere înaltă luptei oamenilor muncii din Basarabia împotriva ocupanților pentru reunirea cu Patria Sovietică și susținerea acesteia de către poporul sovietic și guvernul Uniunii Sovietice, a fost salutată eliberarea Basarabiei în anul 1940 și reunirea ei cu URSS, a fost apreciată pozitiv formarea RASS Moldovenești și a RSSM Unionale”¹¹.

Schimbări în istoriografie după moartea lui Stalin

Moartea lui Stalin în martie 1953 nu avea să aducă schimbări imediate în ceea ce privește discursul istoriografic oficial, dar au fost create condițiile pentru ca acestea să se producă, într-un ritm destul de lent, ce-i drept, în anii următori.

Se vor ivi începând cu anii 1955-1956, când în breasla ideologilor partidului și a istoricilor regimului se discuta deja despre reconsiderarea istoriei lui Roller, iar la Moscova se pregătea condamnarea cultului personalității lui Stalin.

Congresul al II-lea al PMR (decembrie 1955) a adus unele schimbări semnificative de abordare a discursului istoric, inclusiv în ceea ce privește atribuțiile instituțiilor ce aveau competențe în domeniul scrierii istoriei.

Începe declinul rollerismului, iar adversarii acestuia nu ezită să-l critice pe fondatorul său pentru „greșelile trecutului, iar el își face apărarea prin autocritica permisă de partid dar folosită pro domo¹².

Este perioada în care „spiritul Genevei” începea să se facă simțit în lumea diplomatică și definea un nou mod de desfășurare a raporturilor internaționale dintre „cei mari”: SUA, URSS, Marea Britanie, Franța¹³.

Noul discurs politic privind coexistența pașnică aduce o „diminuare a încrâncenării în limbajul istoric. Occidentul nu mai este privit doar ca un dușman etern ci și ca un partener de dialog, știința istorică occidentală nu era numai imperialistă dar și deținătoarea unei experiențe valoroase.

Chiar dacă schimbările au o mare doză declarativă, ele se fac din ce în ce mai mult simțite”¹⁴. Așa cum observă cercetătorul Vasile Pascu, discursul istoric a evoluat „de la tipicul stalinist, plin de reproș și ură împotriva stăpânirii de clasă și a Occidentului – la un discurs ușor naționalist, valorizator al moștenirii istorice, trecut însă prin filtrul marxist-leninist. Oricum, perioada se încheia printr-o debarasare de clișeele ridicole ale anilor ’50, se stabileau legături mai concrete cu istoriografia «imperialistă» și se trecea la recuperarea (totuși marxistă) a unor istorici consacrați înainte de 23 august 1944…”¹⁵.

Potrivit informării mai sus menționate a Institutului de Istorie a partidului de pe lângă CC al PCM, „devierea” științei istorice române de la „tratarea marxistă” a problemelor „esențiale” ale relațiilor sovieto-române s-a produs abia după plenara CC al PCR din 30 noiembrie-5 decembrie 1961, fapt reflectat în conținutul unor lucrări istorice și manuale de istorie¹⁶.

Ca exemplu al acestei „schimbări”, istoricul chișinăuian amintit evoca diversele ediții ale manualului de „Istorie a României” pentru clasa a XI-a, cât și alte lucrări. Astfel, în manualul editat în anul 1960 (Istoria României.

Manual pentru Clasa XI, București, 1960), s-a constatat „pe bună dreptate că guvernul regal român, plin de ură împotriva statului Sovietic, a cotropit în anul 1918 Basarabia, a dizolvat, făcând uz de forță, Sovietele revoluționare și a anexat acest ținut (p. 275). În iunie 1940, se spune în continuare, la propunerea guvernului Sovietic România a întors Basarabia țării Sovietice (p. 234).

În carte se dă o apreciere veridică luptei oamenilor muncii din Basarabia împotriva ocupanților români, care s-a desfășurat la sfârșitul anului 1917 – începutul anului 1918 și nu a încetat până în momentul eliberării ținutului de ocupanți, se relatează despre susținerea oamenilor muncii din Basarabia în această luptă de către poporul sovietic, de către guvernul acestuia și de către forțele progresiste ale României, precum și despre alte fapte ale solidarității internaționale”¹⁷.

În edițiile ulterioare ale aceluiași manual ocuparea Basarabiei Sovietice de către România regală în anul 1918, „retrocedarea” acesteia Uniunii Sovietice în anul 1940 și alte aspecte ale relațiilor româno-ruse în anii 1918-1940 sunt „apreciate cu totul altfel”.

Astfel, în același manual, reeditat în 1965 și având aceiași autori (Dumitru Almaș, Gh. Georgescu-Buzău, Aron Petric), ca și manualul din 1960, „de acum nu se mai spune despre faptul că România boierească a procedat la un act de cotropire, trimițându-și armatele în Basarabia la sfârșitul anului 1917 – începutul anului 1918, nu se mai amintește despre rezistența opusă agresorilor de către populația Basarabiei, despre participarea internaționaliștilor români la această luptă; oricât ar fi de straniu, materialul despre invazia armatelor române în Basarabia este plasat în sub-compartimentul – «Influența Marii Revoluții Socialiste din Octombrie asupra mișcării muncitorești din România» (p. 279-280).

Din manual a dispărut materialul despre lupta de 22 de ani a oamenilor muncii din Basarabia împotriva ocupanților și susținerea acestei lupte de către poporul sovietic, de către guvernul său, de către Partidul Comunist Român, iar despre eliberarea Basarabiei în anul 1940 se spune după ce se amintește de pactul sovietic german de neagresiune (august 1939) în felul următor:

«În iunie 1940, în urma notelor ultimative, trimise de către guvernul URSS și primite de către guvernul României, teritoriile Basarabiei și Bucovinei de Nord au intrat în componența statului Sovietic» (p. 326). Apoi, fără a da o caracterizare sau apreciere acestui eveniment, urmează fraza: «În această perioadă Partidul Comunist Român conducea lupta oamenilor muncii împotriva fascismului, pentru apărarea intereselor lor vitale» (tot acolo)”¹⁸.

După cum se consemna în nota informativă a lui S. I. Afteniuk, „la fel sunt tratate aceste evenimente și în alte lucrări”¹⁹.

Dacă în primul volum al Dicționarului enciclopedic, apărut în 1962, este scris: „În ianuarie 1918 guvernul burghezo-moșieresc al României a ocupat Basarabia” (p. 308), în volumul patru, apărut în 1966, citim: „La începutul lunii ianuarie 1918 Basarabia a intrat în componența statului Român” (p. 203).

În cartea Schițe de istorie a României, editată în anul 1967 în limbile rusă, engleză, franceză, germană, română, putem citi: „La începutul lunii ianuarie 1918 Basarabia a intrat în componența statului român… în iunie 1940, în urma cererii formulate de către guvernul sovietic în notele ultimative, adresate guvernului român, Basarabia și partea de Nord a Bucovinei au intrat în componența URSS” (p. 36, 44). Într-un mod asemănător sunt prezentate aceste fapte în lucrările colective fundamentale de istorie a României, apărute la București în anul 1970²⁰.

„Dezghețul hrușciovist” încurajează intelectualitatea românească din RSS Moldovenească

După dispariția lui Stalin și accederea lui N. Hrușciov în funcția de secretar general al PCUS, se înregistrează o destindere a politicii regimului sovietic, atât în plan internațional, cât și intern. În cuvântarea sa de la Congresul al XX-lea al PCUS despre cultul lui I. Stalin și consecințele acestuia (24 spre 25 februarie 1956), noul lider sovietic se desolidariza, printre altele, și de metodele violente aplicate de predecesorul său față de naționalitățile sovietice.

Erau reabilitate, în totalitate sau parțial, popoare deportate în masă și se anunța o politică de descentralizare economică, administrativă și culturală. Șovinismul velikorus, promovat și susținut deschis de I. Stalin în special după 1945, era declarat ca venind în contradicție cu internaționalismul proletar, cu alte cuvinte periclita coeziunea popoarelor Uniunii Sovietice²¹.

Noul curs politic inaugurat în URSS a conferit posibilitatea unei oarecare ridicări a nivelului științific în domeniul istoriografiei, renunțarea la naționalismul rus excesiv promovat în timpul lui Stalin și reîntoarcerea la un discurs „mai revoluționar” și ideologizant, ceea ce a însemnat însă și o mai mare indulgență față de patriotismul popoarelor din republicile unionale ale imperiului.

Aceste orientări corespundeau rolului mai pregnant pe care noua „conducere colectivă” sovietică îl conferea istoriei ca instrument de realizare a obiectivelor ideologice și de propagandă.

Renașterea discursului și a temelor revoluționar-ideologice în istoriografie a fost una dintre trăsăturile definitorii ale epocii hrușcioviene. Excesele naționalismului rus dispar din scrierile istorice, care tratează cu predilecție acum teme referitoare la „prietenia între popoarele sovietice”.

Prin stimularea acestei orientări, regimul urmărea realizarea unei legături mai strânse între popoarele din URSS și Partidul Comunist. De această politică a profitat intelectualitatea românească din RSSM, care, în condițiile cadrului mai larg creat pentru afirmarea creației proprii „moldovenești”, a putut promova, într-o oarecare măsură, valori culturale românești. Cea mai arzătoare problemă a acestei intelectualități viza demascarea „moldovenismului stalinist”.

O ocazie deosebit de prielnică s-a ivit în octombrie 1955, când la Chișinău se desfășoară Congresul lingviștilor sovietici, la care se declară că nu există argumente suficiente pentru a susține că limba „moldovenească” ar fi diferită de cea română.

Se adoptă, de asemenea, o rezoluție susținută de peste 700 de academicieni, profesori și studenți, prin care se propune deschiderea unei librării de carte românească în capitala RSSM (librăria „Drujba” în perioada sovietică).

În anul următor, după Congresul Internațional al lingviștilor (Florența), la care italianul C. Tagliavini afirma că unica diferență dintre limba „moldovenească” și română era alfabetul rusesc, doi filologi sovietici din Moscova, K. Budagov și S. Bernstein, au înaintat CC al PCM o scrisoare în care argumentau că limba vorbită pe teritoriul RSSM era parte integrantă a limbii naționale românești, invocând și afirmația lui Tagliavini.

Scrisoarea a fost prezentată numai lucrătorilor Institutului de Istorie, Limbă și Literatură al Academiei de Științe din RSSM, publicarea acesteia fiind strict interzisă²².

Perioada anilor 1955-1960 a avut o importanță deosebită pentru păstrarea identității naționale a românilor din RSS Molddovenească.

Astfel, după discuții largi ale lingviștilor în presa de specialitate, inițiate în 1955 și continuate în următorii doi ani, s-a reușit convingerea factorilor de decizie că era necesar să se renunțe la unele norme ale limbii „moldovenești” impuse în perioada stalinistă²³.

Schimbările în acest domeniu nu au putut fi duse, însă, până la capăt. Kremlinul a fost totdeauna conștient de pericolul pe care patriotismul local al populației majoritare din RSSM îl poate reprezenta pentru integritatea URSS, avându-se în vedere vecinătatea cu România.

De aceea, „moldovenilor li s-a acceptat să-și exprime caracterul lor național ca moldoveni, dar niciodată ca români”²⁴.

Regimul nu precupețea nici un efort pentru a alimenta în continuare aberantul mit „moldovenesc”. Teoriile bazate pe acest mit aveau ca obiectiv fundamental contestarea dreptului istoric de netăgăduit al României asupra unei părți din teritoriul său, Basarabia, concomitent cu afirmarea „legitimității” și justificarea acțiunilor anexioniste ale imperiilor țarist și sovietic asupra aceluiași spațiu²⁵.

În principal, istoricilor și lingviștilor le revenea ingrata sarcină de a demonstra ceea ce, de fapt, nu putea fi demonstrat.

S-a încercat, într-un efort absurd și diabolic, să se rupă din contextul spiritualității românești figuri reprezentative ale tradiției culturale, cum erau cronicarii moldoveni din secolele XVI-XVII sau Dimitrie Cantemir, plasați alături de „eroii revoluționari” Frunze și Kotovski.

În 1958, unul dintre istoricii de bază ai Partidului Comunist din Moldova, I. Grosul, vorbea la conferința comună de la Chișinău a istoricilor din România și a celor din RSS Moldovenească despre „relațiile moldo-româno-ruso-ucrainene” din trecut, „ca și când primele două denumiri s-ar exclude una pe alta”²⁶.

Participarea istoricilor români la reuniunea comună de la Chișinău semnifica faptul că ei nu renunțaseră încă la conceptele generale elaborate de istoriografia sovietică, în problema relațiilor româno-sovietice. Acest lucru se va întâmpla ceva mai târziu, așa cum vom arăta în cele ce urmează.

Primele simptome ale neînțelegerilor româno-sovietice

Perioada de incertitudine deschisă în întreaga Europă de răsărit, ca urmare a dispariției lui Stalin, s-a exprimat în cazul României prin apariția primelor simptome ale neînțelegerilor cu Moscova²⁷, ce nu puneau, însă, în pericol „soarta socialismului” și nici interesele sovietice în zonă. Referindu-se la împrejurările apariției acestor „divergențe”, istoricul american Robert King arăta că „atunci când controlul sovietic slăbea, iar liderii comuniști locali își formaseră o bază indigenă a puterii, au început să apară manifestările naționale”²⁸. Într-o lucrare consacrată istoriei Partidului Comunist Român, același cercetător identifică patru factori care au determinat succesul României în relația cu URSS, aici intrând perioada când la conducerea partidului s-a aflat atât Gheorghe Gheorghiu-Dej, cât și Nicolae Ceaușescu:

1) schimbarea politicii URSS în raport cu țările satelit;

2) stabilitatea versus instabilitatea de la vârful puterii sovietice după moartea lui Stalin;

3) contextul internațional în care au evoluat relațiile Est-Vest, aceasta permițând conducerii PMR/ PCR să aibă o serie de inițiative încurajatoare;

4) abilitatea conducerii de la București de a rezista presiunii sovietice.²⁹

Primele manifestări cu iz național apărute în cadrul partidului comunist din România se explică și prin schimbările produse în componența etnică a acestuia. Dacă în primii ani postbelici, elemente etnice neromânești – cum erau Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu ș.a. – dominau PCR (PMR, din 1948)³⁰, după dispariția dictatorului de la Moscova și îndeosebi după retragerea trupelor sovietice, pe măsura pierderii speranței că mai „vin americanii!”, un număr tot mai mare de etnici români intră în PCR. Faptul n-avea să rămână fără urmări.

Ca urmare a presiunii de jos, se configurează treptat la nivelul conducerii PMR concepția aplicării marxism-leninismului la condițiile concret-istorice din țară.

La Congresul al II-lea al PMR din 1955 s-a vorbit, pentru prima oară, despre calea românească de construire a socialismului, despre adaptarea marxismului la cerințele locale și s-a insistat asupra respectării principiilor de suveranitate, egalitate și neamestec în treburile interne³¹.

Încă înainte de Congresul al XX-lea al PCUS (februarie 1956), conducătorii de la București se opuneau perseverent tendințelor Moscovei de integrare a României în CAER, de transformare a sa într-un hinterland agricol, furnizor de materii prime pentru Uniunea Sovietică și alte țări socialiste.

Pentru liderul comuniștilor români, Gheorghe Gheorghiu-Dej, destalinizarea anunțată la Moscova a însemnat acutizarea luptei pentru putere în PMR și începutul unui proces de ieșire a României de sub umbrela sovietică.

În urma adoptării unei noi linii de către PCUS în cadrul celui de-al XX-lea Congres, liderul de la București a înțeles că menținerea dogmei staliniste în RPR (și, prin aceasta, securitatea regimului său!) trebuia să fie dublată de o distanțare treptată de Kremlin.

Dej și-a susținut punctul de vedere referitor la „Raportul” lui Hrușciov într-o ședință secretă, ce a avut loc după doar câteva zile de la Plenara CC al PMR din martie 1956. Bucurându-se de un auditoriu lărgit (3 000 de membri de partid), Dej a făcut referire la gruparea „sănătoasă” a PMR, care fusese învingătoare încă din 1952 asupra facțiunii staliniste.

Cu alte cuvinte, „Noi nu avem pe cine reabilita!”, susținea liderul de la București, convins fiind că „raportul secret al lui Hrușciov a fost o greșeală politică majoră, care dăunează ideologiei marxist-leniniste”³².

Retragerea trupelor sovietice și a consilierilor

Revoluția maghiară din 1956 „pare să fie momentul în care conducerea PCR a început distanțarea de URSS și deschiderea către lume”³³.

Pe data de 31 octombrie 1956, doar cu câteva zile înainte ca forțele sovietice să înăbușe revolta maghiară, Comitetul Central al PCR i-a dat indicații prim-ministrului de la vremea respectivă, Gheorghe Stoica, ca – în cadrul următoarei reuniuni a Tratatului de la Varșovia din noiembrie-decembrie de la Moscova – să facă presiuni privind retragerea trupelor și a consilierilor (consultanților) sovietici³⁴.

Susținând încă o dată argumentul din 1955, potrivit căruia prezența trupelor sovietice avea rolul de a produce disensiuni pe plan intern, transformând România într-o țintă ușoară a atacurilor politice din afară, CC a dorit să reamintească Moscovei că „nu considera necesară staționarea trupelor sovietice pe teritoriul său” și a sugerat posibilitatea „rechemării consultanților sovietici prezenți în diferite instituții”³⁵. Impunerea acestor argumente era un demers delicat într-un context în care conducerea sovietică tocmai se pregătea pentru o intervenție cu forțe militare în Ungaria.

În cele din urmă, o mulțime de factori printre care se numărau, cu siguranță, obiectivele de politică externă ale liderului sovietic, faptul că prezența trupelor acționa ca un paratrăsnet pentru insatisfacția populară, impactul militar secundar asupra unui potențial conflict Est-Vest și costurile semnificative ale invaziei din Ungaria, unde sovieticii înregistraseră 2 260 de victime (669 de morți, 1 540 de răniți și 51 de dispăruți), erau argumente suficiente pentru a influența Moscova³⁶.

Prin afirmarea sprijinului față de Moscova în urma intervenției militare sovietice în Ungaria, Gheorghiu-Dej urmărea să își demonstreze fidelitatea față de URSS, o tactică prin care câștiga atât încrederea liderului de la Kremlin (necesară propriei securități), cât și posibile concesii privind o desprindere treptată de stăpânul sovietic.

De altfel, manifestațiile de la Budapesta i-au întărit convingerea lui Dej că o politică de autonomie a României în interiorul „lagărului” era necesară pentru însăși supraviețuirea regimului de la București.

Tendința de lărgire a independenței în cadrul strategiei generale de politică externă avea la bază dorința lui Gheorghiu-Dej și a anturajului său de a feri țara de curente de opoziție, intensificate pe valul celui de-al XX-lea Congres al PCUS, manifestate îndeosebi în Polonia și Ungaria, care prezentau o amenințare reală a puterii sale incontrolabile.

Speriați de revoluția din țara vecină, liderii români au știut să profite de aceasta în interesul întăririi puterii lor.

De teama că liberalizarea socialismului la unii vecini va merge atât de departe, încât putea să provoace o reacție în lanț în România, Gheorghiu-Dej și echipa sa, de la sfârșitul anului 1956, au urmărit crearea unor mecanisme de contracarare a influenței nu numai ungare și poloneze, ci și sovietice, totodată, deseori sub lozinca eradicării urmărilor cultului personalității³⁷.

În urma vizitei sale în capitala ungară, la 22-25 noiembrie 1956 (unde fusese trimis împreună cu Emil Bodnăraș și Walter Roman pentru a ajuta la restabilirea unui regim pro-sovietic, sub conducerea lui János Kádár), Gheorghiu-Dej a hotărât desprinderea din brațele „ursului sovietic”, căci, a argumentat el, „dacă nu facem o cotitură de 180 de grade în relațiile noastre cu sovieticii suntem pierduți”.

În viziunea lui Dej, distanțarea de Uniunea Sovietică trebuia să fie realizată treptat, pentru a nu-i stârni furia: „nici să nu sărim peste cal, nici să nu învârtim sabia lui Damocles în vânt”³⁸.

În urma înăbușirii prin intervenție armată a revoltei ungare, în octombrie 1956, Moscova dă pentru „liniștirea” opiniei publice internaționale un comunicat referitor la „apropiata retragere” a trupelor sovietice din așa-zisele „țări de democrație populară”.

Începând din ianuarie 1957 și până în aprilie 1958, într-o serie de scrisori pentru conducerea PCR, în care inițiativa era prezentată ca aparținându-le sovieticilor, Kremlinul și-a exprimat acordul să își retragă consultanții³⁹.

La Congresul al XX-lea al comuniștilor sovietici, cât și un an după aceea, în iulie 1957, cu prilejul discuției cu un grup de ziariști din Ungaria, Hrușciov a declarat deschis că nu este deloc necesar ca fiecare țară socialistă să-și dezvolte neapărat toate ramurile economiei, că trebuie să existe o diviziune a muncii între țările socialiste și că România nu are nevoie să dezvolte propria industrie grea⁴⁰.

De remarcat că declarația liderului sovietic venea la puțin timp după ce delegația României la cea de a 8-a conferință a CAER de la Varșovia (18-22 iunie 1957) exprimase hotărârea de „a nu participa sub nicio formă la acest aranjament pur imperialist”⁴¹.

După evenimentele ce avuseseră loc în Polonia și Ungaria, pentru Hrușciov o întoarcere la stalinism era imposibilă și inoportună.

Vechiul concept al dominației și controlului total trebuia să fie înlocuit cu practica influențelor sovietice indirecte în problemele interne ale statelor „lagărului socialist”.

În aceste împrejurări, în iunie-iulie 1958 are loc retragerea trupelor sovietice din România, premise pentru aceasta fiind stabilitatea internă, poziția geopolitică a țării și anumite garanții pe care Moscova le avea cu privire la menținerea conducerii de la București în sfera de influență sovietică⁴². Pentru URSS, retragerea trupelor sale din România era partea integrantă a pachetului de măsuri de dezarmare, adresate atunci Occidentului.

La adoptarea hotărârii s-a ținut seama de faptul că România este înconjurată numai de țări socialiste, inclusiv Iugoslavia, nemembră a vreunui bloc, care nu era privită ca un potențial inamic militar.

Retragerea trupelor sovietice din România a fost sincronizată cu adoptarea măsurilor de întărire a capacității de apărare a armatei sale, precum și acordarea guvernului român a unui credit pe termen lung de 40 mil. ruble.

Retragerea trupelor sovietice din România a reprezentat o acțiune chemată să aibă, înainte de toate, un efect politico-propagandistic.

În Declarația Comitetului Politic Consultativ al țărilor participante la Organizația Tratatului de la Varșovia, din 24 mai 1958, ea a fost prezentată ca o nouă demonstrație a politicii iubitoare de pace a țărilor socialiste⁴³.

Evenimentul a reprezentat un mare succes diplomatic, militar și strategic pentru România. Referitor la acest moment, Hrușciov va consemna în Memoriile sale (a căror autenticitate este acceptată cu rezerve):

„La puțin timp după moartea lui Stalin, am fost în România și am vorbit cu tovarășul Bodnăraș. El era un bun prieten al Uniunii Sovietice… și se bucura de atenția și încrederea noastră absolută.

Fără nicio introducere, el mi-a pus următoarea întrebare: «Ce-ar fi dacă v-ați retrage trupele din România? Ce părere aveți în legătură cu aceasta?»

Trebuie să mărturisesc că prima mea reacție la această propunere n-a fost prea inteligentă… «Ce vreți să spuneți? Cum ați ajuns la aceasta?»

Atunci, el mi-a spus, printre altele: «În definitiv, România se învecinează numai cu țări socialiste, iar dincolo de Marea Neagră sunt doar turcii, nimeni altcineva.» «Și ce e cu turcii?», am întrebat eu. «Păi, ei sunt totuși într-un fel vecinii noștri, aflați în apropiere. Ei ar putea, în caz de nevoie, să ne vină în ajutor…

Ei controlează Bosforul și Dardanelele; deci, dușmanul ar putea în orice moment să aducă trupe de invazie în Marea Neagră și să intre în România. De asemenea, românii și-au mai schimbat părerile.

Ei spun: Nu vrem să fim bănuiți de dvs. că ne menținem în lagărul socialist numai prin faptul că pe teritoriul nostru se află staționate trupele dvs.

Noi suntem în lagărul socialist deoarece credem în construirea socialismului și suntem convinși de justețea politicii marxist-leniniste, iar poporul român ne recunoaște drept conducătorul său și ne sprijină pe deplin».

Am fost mai mult decât mulțumit de această explicație a motivelor care se aflau la baza propunerii de a se retrage trupele sovietice. Eu am fost convins că tovarășii români credeau sincer când ei își afirmau devotamentul față de construcția socialismului”⁴⁴. Această „convingere” a lui Hrușciov era întemeiată, desigur, în primul rând, pe „eficacitatea” organelor represive ale Securității conduse de cadre de spionaj sovietice, ca și pe pozițiile puternice ocupate de agenții URSS în Armata Română, în urma restructurărilor din 1956⁴⁵.

Sovieticii compensează retragerea trupelor prin rețelele de informații, iar regimul printr-un nou val de arestări

 

Pentru a contrabalansa pierderea influenței militare directe, în urma retragerii trupelor și a reducerii numărului oficial de consultanți și experți, Kremlinul a trebuit să se bazeze din ce în ce mai mult pe agenții și rețelele de informații clandestine, iar în acest sens Moscova dispunea de o rezervă numeroasă de recruți plasați în diverse instituții și segmente ale societății.

Prima generație de rețele și agenți sovietici includea pe foștii membrii ai Cominternului și veteranii războiului civil din Spania; foști prizonieri de război (POW), recrutați în timpul detenției la sovietici și apoi întorși în 1944, împreună cu Diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan”, cetățeni sovietici rezidenți și persoane rezidente în zonele de graniță româno-sovietică.

Au fost constituite noi rețele formate din ofițeri de armată și de informații (precum și din activiști de partid), instruiți în URSS începând cu anul 1945 și ulterior numiți în funcții de conducere, precum și din angajați români ai organizațiilor sovietice din România⁴⁶.

Pentru a-și atinge scopurile, sovieticii puteau acționa în România, prin diverse grupuri de sprijin formate din agenți infiltrați în mai toate sferele puterii (guvern, Comitetul Central al PMR și ministere) și care puteau suplini tot ceea ce Kremlinul realizase până la retragerea armatei și a consilierilor din România⁴⁷.

Pe plan intern, pentru a compensa retragerea trupelor sovietice și a oferi dovezi concrete de loialitate conducerii de la Moscova, precum și pentru a menține controlul partidului, Gheorghiu-Dej a aprobat introducerea unor măsuri drastice de securitate internă.

Astfel, în perioada 1958-1960, asistăm la o nouă campanie de arestări, urmăriri, critici la adresa intelectualilor „negativiști”. În aceste împrejurări, când în România opresiunea comunistă se declanșa din nou la cote inimaginabile, Onisifor Ghibu se adresa președintelui Consiliului de Miniștri al URSS, Nikolai Bulganin și secretarului general al PCUS, Nikita Hrușciov, cerând „lichidarea radicală a tuturor contractelor și anomaliilor monstruoase create de politica acestui temerar falsificator al marxism-leninismului (I.V. Stalin – n.n.) și autor al imensei tragedii de astăzi a Rusiei și a omenirii”.

De asemenea, în memoriu se solicita să se procedeze de urgență „nu numai la retragerea trupelor sovietice din teritoriile în care ele au fost așezate de la 1944 încoace, ci și din toate acele teritorii în care ele au fost introduse prin minciună, fraudă și teroare, între anii 1939, respectiv 1945”⁴⁸.

Pe baza unei riguroase documentări istorice, O. Ghibu cerea practic retrocedarea de către URSS a teritoriilor românești răpite în 1940: Basarabia, Nordul Bucovinei și ținutul Herța.

Pentru acest fapt, ilustrul luptător național avea să-și piardă din nou libertatea.

RSS Moldovenească devine o bază pentru operațiunile clandestine împotriva României

 

Retragerea trupelor sovietice din România a fost urmată de o serie de contramăsuri ale Moscovei, care au afectat și mai mult relațiile Bucureștiului cu Chișinăul.

Aproape imediat, Moscova a închis granița dintre RPR și RSSM, iar contactele politice și culturale directe, considerate acum ca „deviaționism naționalist”, au fost întrerupte.

Așa cum rezultă din desfășurarea celei de-a 9-a Plenare a CC al PC din RSSM (septembrie 1959), scriitorii, lingviștii, antropologii și etnologii moldoveni care îndrăzniseră să recunoască similarități cu cultura română au fost acuzați de „propagandă naționalistă”, iar unii dintre ei au plătit chiar cu viața⁴⁹.

Anul 1959 a fost ultimul în care Chișinăul s-a referit la relațiile sale cu Bucureștiul ca fiind „deosebit de apropiate”.

Relevant în această privință este raportul de activitate al Institutului de istorie al Academiei de Științe a RSSM pentru anul 1962, care menționa că în perioada 1959-1962 legăturile științifice cu istoricii și arheologii din RPR, pe linia schimbului interacademic, organizării unor simpozioane în comun, participării la expediții arheologice, „s-au redus substanțial”⁵⁰. Ca o reflectare a declinului tot mai pronunțat în sfera raporturilor bilaterale sovieto-române, relațiile Institutului de istorie de la Chișinău cu comunitatea științifică din România au coborât la cea mai joasă cotă.

În schimb, „s-au îmbunătățit întrucâtva” contactele științifice cu savanții de la Academia de Științe a Republicii Populare Ungare.

În același timp, accentele colaborării externe a RSS Moldovenești se vor deplasa tot mai vizibil spre „strângerea relațiilor cu Bulgaria frățească”⁵¹.

Această „schimbare de optică” în politica relațiilor externe promovată de Chișinău, în defavoarea raporturilor cu România, dar cu accent pe cele cu RP Ungară și RP Bulgară, corespundea perfect strategiei urmărite de conducerea sovietică.

Ca mijloc de eliminare a influenței românești peste Prut, Moscova s-a asigurat ca Ungaria și Bulgaria să mențină „cele mai apropiate” relații cu Chișinăul.

Din acel moment, RSS Moldovenească devenea tot mai mult o bază pentru operațiunile clandestine împotriva României.

Fapt semnificativ, din 1959, relațiile dintre RSS Moldovenească și Republica Populară Mongolă au fost „mult mai strânse” decât cele cu România⁵².

Simptomele neînțelegerilor se transformă în acțiuni politice concrete

 

Odată cu retragerea trupelor sovietice din România, simptomele mai vechi ale conflictului potențial dintre București și Moscova încep să se transforme în acțiuni politice concrete, noua echipă conducătoare a statului și guvernului, în frunte cu Ion Gh. Maurer, pășind repede, cu binecuvântarea lui Gh. Gheorghiu-Dej, pe calea unei politici orientate în direcția inițierii de legături economice cu Occidentul⁵³.

La cristalizarea acestei poziții naționaliste și antisovietice a contribuit desigur și un anume sentiment românesc tradițional antirusesc, datorat „dominației Rusiei asupra Principatelor Române în întreaga perioadă a secolului al XIX-lea, de la anexarea Basarabiei, în 1812, până la 1940”⁵⁴. În cadrul unor manifestări oficiale este denunțată „poziția incorectă” a URSS și a altor parteneri este-europeni⁵⁵.

Așa cum releva Ion Rațiu, „în unele ocazii, guvernul român închidea ochii sau chiar sprijinea demonstrații populare împotriva ocupației rusești”⁵⁶.

Din punctul de vedere al sovieticilor, raporturile dintre Moscova și București au început să se deterioreze la sfârșitul anilor 1950, situația având ca substrat pe lângă problemele politico-economice și pe cele privind teritoriile românești ocupate de URSS.

Nu întâmplător, cu ocazia celei de-a IX-a Conferințe muncitorești pan-germane, ce a avut loc la Leipzig, în ziua 7 martie 1959, N.S. Hrușciov declara:

„Se știe că o parte a actualului teritoriu al Republicii Sovietice Moldovenești a fost cotropită de regele român, iar la timpul respectiv a fost din nou reunită cu teritoriul sovietic.

Dar între Uniunea Sovietică și Republica Populară Română nu se pune problema frontierelor, deoarece ambele noastre țări sunt țări socialiste și se conduc de interese comune, merg spre același țel – spre comunism, dar aceasta nu înseamnă că în rândurile unei anumite părți a populației din România nu sunt oameni care consideră că Moldova este o parte a României”.

„Noi, sublinia liderul de la Kremlin, nu trecem cu vederea faptul că asemenea stări de spirit pot apare. Dar în același timp noi considerăm că pentru noi, comuniștii, problema granițelor nu este o problemă principală și în această problemă nu pot exista conflicte între țările socialiste”⁵⁷.

Interpretând problema granițelor de pe poziții marxist-leniniste, N. Hrușciov arăta că, odată cu victoria comunismului la scară mondială, vechile noțiuni despre frontiere vor dispărea, rămânând doar niște linii de demarcare „etnografice”, statornicite istoricește, așa cum se întâmpla în URSS⁵⁸.

Discursul lui Hrușciov la conferința de la Leipzig a fost dat publicității de agenția Tass la 27 martie 1959, dar în presa de la București pasajul referitor la chestiunea frontierelor în Europa postbelică nu a fost publicat. Pentru prima dată, conducerea de la București cenzura o cuvântare a liderului sovietic.

În cotidianul PMR, „Scânteia”, se menționa doar că „în cuvântarea sa N.S. Hrușciov s-a ocupat în mod deosebit de problema frontierelor”, arătând că problema frontierelor în țările socialiste „nu este o problemă principială” și că între acestea „nu pot exista conflicte din cauza ei”⁵⁹.

Liderul comuniștilor români, Gheorghe Gheorghiu-Dej a încercat să-i „explice” ambasadorului sovietic la București, A.A. Epișev, de ce nu s-a publicat această parte din discursul lui Hrușciov, dar se înțelege că lămuririle sale n-au fost prea convingătoare pentru oficialii sovietici⁶⁰.

Referitor la acest moment de disensiune cu sovieticii în chestiunea frontierelor, primul secretar al CC al PMR va arăta următoarele în ședința Biroului Politic al CC, din 26-27 februarie 1963: „Altă problemă este poziția față de granițe. Se apucă (N. Hrușciov – n.n.) și vorbește la Berlin (la Leipzig – n.n.) că cu Polonia s-a înțeles, dar cu România a mai rămas un balast cu Transilvania. Noi atât am vorbit cu Epișev: ce ați zice voi dacă sub pretextul acesta am deschide discuția despre Basarabia și Bucovina de Nord, ar fi just ca în loc să combatem aceste tendințe, să reluăm această discuție? Sigur n-ar fi just. Atunci voi de ce ridicați astfel de problemă? Dar cine ți-a dat mandat să faci asta? Mie niciodată nu mi-a reproșat”⁶¹.

Problema frontierelor postbelice a fost reluată de N.S. Hrușciov la Consfătuirea de la București a reprezentanților partidelor comuniste și muncitorești, din iulie 1960.

„Ce ar fi, se întreba primul secretar al CC al PCUS, dacă astăzi, între țările socialiste, problema s-ar pune în felul acesta: suntem cu toții comuniști, să facem un schimb de păreri și să vedem, poate că frontierele dintre țările noastre nu sunt chiar atât de just stabilite. Să stăm de vorbă. Știți, tovarăși, în acest caz nimeni nu ar rămâne cu păr pe cap, ne-am lua la ceartă și n-am rezolva aceste probleme.

Nu voi numi acum țările, nu voi spune ce țară are pretenții față de altele, toate țările au câte o pretenție la alta, la două sau la trei țări. Dar esența acestei probleme este un fleac, care nu valorează nici cât o ceapă degerată. Vă voi spune mai mult.

Să luăm un exemplu. În Uniunea Sovietică există un sistem unic socialist, format din 15 republici unionale. Dacă am aduna Comitetele Centrale ale tuturor republicilor unionale și le-am spune: tovarăși, atunci, când s-au stabilit hotarele dintre republici au fost comise greșeli, ar trebui să discutăm, să vedem dacă sunt just trasate, iar dacă nu sunt juste, haideți să le corectăm. Tovarăși, ar ieși așa o ciorovăială, încât am descompune partidul”⁶².

Hrușciov era informat despre „ingratitudinea” românilor

Niciuna dintre țările „lagărului socialist” nu a reacționat atunci față de aceste declarații ale lui Hrușciov în chestiunea frontierelor. Și totuși, liderul de la Kremlin a reținut poziția aparte pe care o avea România între celelalte țări socialiste.

În Memoriile sale, consemna că în acea perioadă era informat despre „ingratitudinea” românilor. Ca urmare, conducerea PCUS ar fi adresat liderilor PMR o scrisoare prin care se încerca „refacerea bunelor relații”.

În scrisoare se spunea: „Chiar dacă nu ne agreați, fapt este că istoria ne-a făcut vecini, iar voi sunteți alături de noi. Privind retrospectiv la perioada monarhiei române, este foarte surprinzător să constați că țara voastră a dus o politică inamicală față de Uniunea Sovietică; dar acum, când România este o țară socialistă, nu mai există vreun motiv ca noi să nu avem relații frățești”⁶³.

Mai menționează că în iunie 1960 a participat la al III-lea Congres al PMR (devenit apoi Congresul al VIII-lea al PCR), având, cu această ocazie, discuții deschise cu liderii români, care nu i-ar fi dat însă un răspuns sincer, relațiile cu ei continuând să se înrăutățească. „La manifestări oficiale, tovarășii români se comportau ca frați ai noștri, propaganda lor internă era însă tot mai mult îndreptată împotriva noastră”⁶⁴, scria Hrușciov.

Statisticile arată că la sfârșitul anului 1960, influența sovietică în lume atingea punctul culminant, pe care niciodată nu-l va mai realiza în perioada următoare. Astfel, dacă în 1945 țările aflate sub influența sovietică reprezentau un procent de 9% în lume, la sfârșitul anului 1960 ele constituiau un procent de 12%. Între noile state intrate sub influența sovietică se aflau în primul rând fostele colonii ale marilor puteri, antrenate în lupta anticolonială⁶⁵.

După 1960, relațiile dintre Kremlin și București se vor înrăutăți continuu, datorită, în primul rând, insistențelor sovieticilor de a transforma CAER-ul într-un organism economic supranațional, în cadrul căruia nordul urma să producă mărfuri industriale, iar sudul să furnizeze materii prime și agricole⁶⁶.

Reacția conducerii de la București s-a manifestat încă de la Congresul al III-lea al PMR (20 – 28 iunie 1960), care a dat o formulare și mai clară principiilor comunismului național, proclamând din nou dreptul țării de a se industrializa în mod rapid⁶⁷.

La sfârșitul anului 1960, o delegație a PMR participa la Consfătuirea Partidelor Comuniste și Muncitorești de la Moscova, care, prin Declarația adoptată, stabilea principiile cu privire la colaborarea țărilor socialiste pe baza respectului reciproc, a suveranității și a dreptului fiecărei țări de a-și elabora propria politică națională⁶⁸.

Liderii românii observă jocul lui Hrușciov la „două capete”

 

Presiunile asupra românilor, pentru a-i lămuri asupra „avantajelor” integrării economice, s-au intensificat în anii 1962-1963, fiind exercitate direct de Hrușciov și de alți lideri ai țărilor lagărului socialist, în cadrul diferitelor consfătuiri ale CAER sau prin intermediul economiștilor și publicațiilor de profil.

Primele „deosebiri de păreri” între conducerea de la Moscova și cea de la București în chestiunea adâncirii cooperării în cadrul CAER au apărut în anul 1962, la conferința de la Moscova, din 6-7 iunie, când propunerile sovietice privind formarea unui „organ unic, suprastatal, de planificare” și a unor structuri transnaționale pe ramuri au fost receptate de partea română ca „niște atacuri la adresa suveranității naționale”, mai ales că exista experiența nu prea îndepărtată a sovromurilor.

În pofida opoziției ferme a României față de modelul sovietic de reorganizare a CAER, Hrușciov va relua cu alte ocazii propunerile sale, „ceea ce va menține sub o presiune constantă conducerea RPR, creând o stare de puternică nervozitate în relațiile dintre cele două state”⁶⁹.

La mai puțin de două săptămâni după eșecul inițiativelor sale în cadrul CAER, N.S. Hrușciov însoțit și de primul secretar al CC al PCM, Ivan I. Bodiul⁷⁰, a efectuat o vizită în România, în perioada 18-25 iunie 1962, pe parcursul căreia nu și-a putut stăpâni starea de profundă nemulțumire față de liderii români, cărora le-a reproșat o serie de stări de lucruri din domeniul economic: faptul că „la voi se taie purceii la 25 de kg” (în RSS Moldovenească greutatea medie a unui porc îngrășat și vândut statului era de… 84 kg), că nu se semăna porumbul „în pătrat” sau de ce România cumpără tehnologii din Vest și vrea să aibă industrie, ca să fie independentă etc.⁷¹

La un moment dat, în tren, auzind la difuzor un cântec popular moldovenesc, Bodiul a exclamat: „E de la noi, din Moldova!”, la care Gheorghiu-Dej a intervenit și, pe un ton firesc, a spus că melodia este de la el, din Bârlad. Bodiul a insistat asupra versiunii sale, iar Dej, în continuare, calm, a arătat că „limba română și cea moldovenească sunt una și aceeași limbă, românii și moldovenii sunt una și aceeași națiune”.

Roșu „ca racul”, Bodiul i-a explicat lui Hrușciov, care nu a intervenit în discuție, că „sunt două limbi, una sub influență latină, alta sub influență slavă, că poporul moldovenesc este altceva decât poporul român”.

În context, Dej a făcut o serie de reproșuri la adresa conducerii de la Chișinău, arătând că „românii din Basarabia nu au școli, n-au ziare în limba română, alfabetul latin este înlocuit cu cel chirilic”. Semnificativă pentru deosebirea de opinii în chestiunile discutate, confruntarea de atunci, ca și altele de mai târziu, „nu a avut însă efecte pozitive”⁷².

Conducătorii români încep să observe că liderul sovietic face un joc duplicitar și diversionist în legătură cu problemele teritoriale ale statelor socialiste, în ansamblul lor, și ale României, în particular.

Hrușciov obișnuia să discute cu diverse prilejuri, într-o țară sau alta despre aceste chestiuni, lansând provocări prin tot soiul de inițiative, mai curând improvizații, trezind nedumerire, neîncredere și suspiciuni referitoare la politica și atitudinea reală a Sovietelor față de confrații de „lagăr”.

Era tot mai evident că Hrușciov se lansase într-un „joc provocator la două capete – în chestiunea Basarabiei și în cea a Transilvaniei, totodată”⁷³. Semnificativ este că, în Memoriile sale și-a expus poziția partizană față de Ungaria, susținând că „Transilvania fusese întotdeauna ungurească, că limba și cultura maghiară sunt predominante acolo” și că „românii întorseseră totul cu susul în jos în tentativa de a eradica tot ceea ce mai rămăsese unguresc în regiune”.

Insinuând că românii erau naționaliști-extremiști, Hrușciov a pretins că „făceau spume la gură” când susțineau că „Transilvania era provincie românească din timpuri străvechi” ⁷⁴.

De remarcat că astfel de opinii, arareori exprimate public sau atât de explicit, reflectau poziția constantă sovietică, de la crearea Rusiei bolșevice și până la colapsul URSS, în 1991⁷⁵.

Note (bibliografie):

¹ Vlad Georgescu, Istoria Românilor, A.R.A., Los Angeles, 1984, p. 299.

² Ibidem, p. 300.

³ Vezi pe larg Dennis Deletant, Ceaușescu and the Securitate: Coercion and Dissent in Romania, 1965-1989, Ed. Hurst&Company, Londra, 1995, p. 15-17; Larry L. Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, Editura Rao, București, 2011, p. 175.

⁴ Ghiță Ionescu, Communism in Rumania. 1944-1962, Oxford University Press, London-New York-Toronto, 1964, p. 212; Larry L. Watts, op. cit., p. 175.

⁵ Marin Pancea, Armata. Securitatea. Populația. Decembrie 1989 – Revoluție sau lovitură de stat (interviu cu fostul șef al Direcției de Informații a Armatei realizat de Grațiela Bârlă), Editura Holding Reporter, București, 1999, p. 19; Cristian Troncotă, Istoria securității regimului comunist din România, vol. I, INST, București, 2003, p. 74-75; Larry L. Watts, op. cit., p.194.

⁶ Larry L. Watts, op. cit., p. 194.

⁷ David Prodan, Memorii, Text îngrijit și adnotat, cu o prefață de Aurel Răduțiu, Editura Enciclopedică, București, 1993, p. 66. Vezi și Marian Popa,Istoria literaturii române, de azi pe mâine, vol. 1, Fundația Luceafărul, București, 2001, p. 876.

⁸ Vezi Bolshaja Sovetskaja Entsiklopedija, Ediția a II-a, vol. 5, Moscova, 1950, p. 82-83; Dicționar enciclopedic român, Academia R.P.R., vol. I, București, 1962, p. 307-308; Michael Bruchis, Rusia, România și Basarabia (1812, 1918, 1924, 1940), Editura „Universitas”, Chișinău, 1992, p. 94.

⁹ Istoria României, vol. II, Editura Academiei R.P.R., București, 1961, p. 101-103.

¹⁰ Anton Mărgărit, Rezistența Basarabiei, București, 1991, p. 32.

¹¹ Gheorghe E. Cojocaru, Confruntarea sovieto-română pe frontul ideologic din RSS Moldovenească (1968-1979). Studiu și Documente, Colecția Opera Omnia, Editura Tipo Moldova, Chișinău, 2011, p. 195.

¹² Vezi pe larg Vasile Pascu, Ideologie oficială și „deviaționism” în România anilor 1948-1964, lucrare de doctorat susținută la Universitatea București, Facultatea de Istorie, coordonator științific prof. univ. dr. Ioan Scurtu, București, 2010, p. 40-45.

¹³ Ibidem, p. 43.

¹⁴ Ibidem.

¹⁵ Ibidem, p. 45.

¹⁶ Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 195.

¹⁷ Ibidem.

¹⁸ Ibidem, p. 196.

¹⁹ Vezi pe larg Ibidem.

²⁰ Ibidem. Vezi Istoria României. Compendiu, sub redacția lui M. Constantinescu, C. Daicoviciu și Șt. Pascu, Editura didactică și pedagogică, București, 1970, p. 418, 522; Istoria poporului român, sub redacția lui A. Oțetea, Editura științifică, București, 1970, p. 318, 390.

²¹ Igor Cașu, „Politica națională” în Moldova Sovietică (1944-1989), Editura Cartdidact, Chișinău, 2000, p. 53. Vezi și Ovidiu Turtureanu, Societatea RSS Moldovenești de la acalmie la stări de conflict (1953-1991), Autoreferatul tezei de doctor în istorie, Academia de Științe a Moldovei, Institutul de Istorie, Stat și Drept, Chișinău, 2012, p. 16.

²² Ibidem, p. 54; Ovidiu Turtureanu, op. cit., p. 16.

²³ Ibidem, p. 55; Ovidiu Turtureanu, op. cit., p. 17.

²⁴ Nicholas Dima, Moldavians or Romanians?, în „The Soviet WST. Interplay between Nationality and Social Organization”, Ed. R.S. Clem, Preager Publisher, 1975, p. 38; Ion Constantin, Basarabia sub ocupație sovietică de la Stalin la Gorbaciov, p. 101.

²⁵ În disputa dintre „moldovenişti” şi românişti au existat şi adevăraţi oameni de ştiinţă sovietici, cum ar fi lingviştii Viktor Vinogradov, Samuil Bernstein, Ruben Budagov, Rajmund Piotrowski, Iosif Varticean, Dimitri Mihalci, Rubin Udler şi Serghei Lisiţki, care, în cadrul unor reuniuni ştiinţifice organizate la Chişinău, în anii 1951-1952, în plin regim represiv stalinist, au avut tăria şi curajul să afirme public că „nu există nicio diferenţă între limbile română şi moldovenească” şi că „limba moldovenească” este o limbă romanică, atât prin structura gramaticală, cât şi prin fondul lexical de bază (Vezi Jean Nouzille, Moldova, istoria tragică a unei regiuni europene, p. 184-185; Dorin Cimpoeșu, Republica Moldova între România şi Rusia, 1989-2009, cuvânt înainte de Mihai Retegan, Casa Limbii Române „Nichita Stănescu”, Chișinău, 2010, p. 23).

²⁶ G. Ciorănescu, G. Filitti, R. Florescu, D. Ghermani, A. Gorjiu, M. Korne, N. Neculce, Aspects des relations russo-roumaines. Rétrospectives et orientations, Minard, Paris, 1967, p. 224; Ion Constantin, op. cit., p. 102.

²⁷ Vlad Georgescu, op. cit., p. 300.

²⁸ Robert King, Minorities under Communism, Harvard University Press, Cambridge, 1973, p. 75.

²⁹ Idem, A history of the Romanian Comunist Party, Hoover Press Publication, 1980, p.139.

³⁰ Ibidem, p. 234.

³¹ Vlad Georgescu, op. cit., p. 303.

³² Silviu Brucan, Generaţia irosită. Memorii, Editurile Univers & Calistrat Hogaş, Bucureşti, 1992, p. 95-96.

³³ Ibidem, p. 96.

³⁴ Mihai Retegan, În umbra Primăverii de la Praga: Politica externă a României și criza din Cehoslovacia din 1968, Centrul pentru Studii Românești, Iași, 2000, p. 178; Larry L. Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, p. 205.

³⁵ Corneliu Mihai Lungu și Mihai Retegan, editori, 1956 Explozie. Percepții române, iugoslave și sovietice asupra evenimentelor din Polonia și Ungaria, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996, p. 148; Larry L. Watts, op. cit., p. 205.

³⁶ Vezi pe larg Larry L. Watts, op. cit., p. 205-206.

³⁷ Vezi pe larg Dan Cătănuș, The Romanian Communists under the Impact of Destalinization 1956-1961, în „Totalitarian Archives”, Nr.1-2/ 2002, INST, București, p.174-191.

³⁸ Silviu Brucan, op. cit., p. 72-74. 

³⁹ Vezi Constantin Hlihor și Ioan Scurtu, The Red Army in Romania, Centrul pentru Studii Românești, Iași, 2000, p.255-257, 277-278. De menționat că Hrușciov s-a oferit să retragă trupele și din Ungaria, dar Janos Kádár a solicitat rămânerea acestora pentru a-și întări regimul (Vezi Larry L. Watts, op. cit., p. 206).

⁴⁰ „Népszabadság”, Budapesta, numărul din 21 iulie 1957; cf. Ghiță Ionescu, Communism in Rumania. 1944-1962, Oxford University Press, London-New York-Toronto, 1964, p.227.

⁴¹ R. C. Ribi, Das Comecon. Eine Untersuchung über die Problematik der wirtschaftlichen Integration sozialistischer Länder, Zürich, 1970, p. 119.

⁴² Viorel Roman, Rumänien im Spannungsfeld der Grossmächte (1944-1991), Vol. III, Dr. Falk Verlag, Bremen, 1991, p. 38-39.

⁴³ Vezi pe larg A. S. Stykalin, Problemele relațiilor sovieto-române și ale formării modelului românesc al socialismului în materialele Prezidiului CC al PCUS (1953-1964), în Diplomație și destine diplomatice în lumea românească, Coordonatori Paul Nistor, Adrian-Bogdan Ceobanu, Editura Cetatea Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2011, p.129-149.

⁴⁴ Krushchev Remembers, translated and edited by Strobe Talbott, Little Brown & Co., Boston, 1971, p. 516. 

⁴⁵ Vezi Ghiță Ionescu, op. cit., p. 288-290; Viorel Roman, op. cit., p. 40.

⁴⁶ Larry L. Watts, op. cit., p. 207.

⁴⁷ Vezi pe larg Cristian Troncotă, Duplicitarii: O istorie a Serviciilor de Informații și Securitate ale regimului comunist din România, Editura Elion, București, 2004, p.14.

⁴⁸ Onisifor Ghibu, Memoriu adresat D-lor N. Bulganin și Nichita Serghievici Hrușciov în legătură cu evenimentele din Ungaria, în octombrie 1956, în „Vatra” nr. 1/ 1990, Târgu Mureș.

⁴⁹ „Sovietskaia Moldavia”, 24 și 26 septembrie 1959; Larry L. Watts, op. cit., p. 208.

⁵⁰ Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 97.

⁵¹ Ibidem.

⁵² Vezi Larry L. Watts, op. cit., p. 208.

⁵³ Vlad Georgescu, op. cit., p. 302-303.

⁵⁴ Robert King, op. cit., p. 223.

⁵⁵ Nicholas Dima, Bessarabia and Bukovina. The Soviet-Romanian Territorial Dispute, Columbia University Press, New York, 1982, p. 48.

⁵⁶ Ion Rațiu, Contemporary Romania. Her Place in World Affairs, Foreign Affairs Publishing Co. Ltd., London, 1975, p. 40.

⁵⁷ ANIC, Fond CC al PCR-Relații Externe, dosar 49/1959, f. 3. Vezi și Alexandru Șuga, Știință și polemică. Istoricii ruși falsificatori ai istoriei, în „Buletinul Bibliotecii Române din Freiburg”, Vol. V(IX), Serie nouă – 1975/1976, p. 95; Gheorghe E. Cojocaru, Explozia „problemei teritoriale” în relațiile soviet-române, în Fundația Europeană Titulescu, România supraviețuire și afirmare prin diplomație în anii Războiului Rece Comunicări, articole, studii, Vol. 3, Coordonator Ambasador Nicolae Ecobescu, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2014, p. 94.

⁵⁸ Ibidem, ff. 3-6; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 94.

⁵⁹ Cuvântarea rostită de N.S. Hrușciov la Leipzig, în „Scînteia”, 29 martie 1959; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 94.

⁶⁰ Vezi Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 94-95.

⁶¹ Dan Cătănuș, Între Beijing și Moscova. România și conflictul soviet-chinez, vol. I, 1957-1965, INST, București, 2004, p. 198; Gheorghe E. Cojocaru,loc. cit., p. 95.

⁶² ANIC, Fond CC al PCR-Relații Externe, dosar 49/1959, f. 8-9; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 95.

⁶³ Krushchev Remembers, p. 251.

⁶⁴ Ibidem, p. 232.

⁶⁵ Militärmacht Sowjetunion: Politik, Waffen und Strategie, Darmstadt, 1985, p. 80.

⁶⁶ Vlad Georgescu, op. cit., p. 303.

⁶⁷ Vezi Constantin Sporea, Der Dritte Kongress der Rumänischen KP, în „Osteuropa”, Stuttgart, 1960, p. 801.

⁶⁸ Declarația Consfătuirii Reprezentanților Partidelor Comuniste și Muncitorești, în „Scânteia”, 4 decembrie 1960.

⁶⁹ Dan Cătănuș, Între Beijing și Moscova, p. 15; Gheorghe E. Cojocaru, Explozia „problemei teritoriale” în relațiile soviet-române, loc. cit., p. 95-96.

⁷⁰ Ivan V. Bodiul a îndeplinit funcția de prim-secretar al RSSM în perioada 28 mai 1961-30 dec. 1980. În tot acest timp, a fost „cel care a omorât în faşă tot ceea ce înseamnă cultură naţională, literatură, ştiinţă, limbă română. Bodiul a fost un stâlp al politicii de rusificare şi deznaţionalizare”, a declarat istoricul Gheorghe E. Cojocaru, la moartea fostului lider al comuniștilor moldoveni, în anul 2006 (Vezi Anastasia Nani, A decedat Ivan Bodiul, cel mai longeviv prim-secretar comunist în Moldova, în „Adevarul.md”, 27 ianuarie 2013).

⁷¹ Dan Cătănuș, Tot mai departe de Moscova…: politica externă a României în contextul conflictului sovieto-chinez: 1956-1965, INST, 2011, p. 282-283; Gheorghe E. Cojocaru, Explozia „problemei teritoriale” în relațiile soviet-române, loc. cit., p. 96.

⁷² Paul Niculescu-Mizil, O istorie trăită. Memorii, vol. I, Ediția a II-a revăzută și completată, Editura Enciclopedică, București, 2002, p. 187; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 96.

⁷³ Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 96.

⁷⁴ Khrushchev Remembers, p. 231-232; Larry L. Watts, op. cit., p. 244.

⁷⁵ Vezi Larry L. Watts, op. cit., p. 244.

 

 

Sursa:

Ion CONSTANTIN – Poziția regimului comunist din România în chestiunea Basarabiei

Revista Limba Română Nr. 1, anul XXX, 2020

Publicitate

SĂ NU UITĂM ANUL 1812 !

 

 

 

 

 

 

 

 

De ce românii nu trebuie să uite anul 1812 ?

În istoria poporului român există date foarte importante, precum 1812, 1859, 1877, 1918, 1940, 1947 şi 1989, adevărate repere istorice, care nu ar trebui uitate de niciun român, oriunde s-ar afla şi indiferent de grijile zilnice ale acestuia.

Anul 1812 a marcat tragic istoria unei părţi a teritoriului locuit de români, Basarabia, lăsând probleme majore pentru evoluţia acesteia din următorii două sute de ani.

Prin aşezarea lor geostrategică, voievodatele româneşti, Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, au fost obiectul poftelor expansioniste ale unor imperii hrăpăreţe, precum cel habsburgic, cel ţarist şi cel otoman.

Moldova a fost jinduită dintotdeauna de ţarii ruşi, încă de la Petru cel Mare, intrând în toate planurile imperialiste de cuceriri spre Apus ale acestora. Incursiunile trupelor ţariste pe teritoriul ei au fost intensificate către sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor, culminând cu războiul ruso-turc din 1806-1812, încheiat cu Pacea de la Bucureşti.

Deşi a avut un rezultat indecis, războiul a provocat urmări dramatice pentru o parte a populaţiei româneşti din Moldova, după sfârtecarea trupului acesteia, prin înţelegerea dintre cele două imperii.

Astfel, partea de Est a Moldovei, cuprinsă între Prut şi Nistru, cunoscută, ulterior, sub numele de Basarabia, a intrat, în mod forţat şi brutal, în componenţa imperiului ţarist.

Din acel moment, pentru românii basarabeni a început un adevărat calvar, un drum al Golgotei, care durează de 200 de ani. În cei 22 de ani, cât s-au aflat la sânul Patriei-mamă, România Mare, nu s-a reuşit ştergerea profundelor urme ale rusificării, ale deznaţionalizării şi ale înstrăinării românilor din Basarabia.

Destinul acestora avea să fie mult mai aspru şi incomparabil mai dur odată cu reocupările Basarabiei, prima dată în 1940, iar a doua oară în 1944, de către trupele regimului criminal comunist de la Moscova.

Românii basarabeni au fost supuşi de către bolşevici unui program sistematic de atrocităţi, orori, înfometare şi crime, care au însoţit comunizarea forţată a Basarabiei.

În timpul celor 45 de ani de regim totalitar sovietic, obiectivul major al Moscovei a constat în schimbarea identităţii româneşti a populaţiei majoritare din noul stat unional, creat în mod artificial pe teritoriul Basarabiei ocupate. Propaganda sovietică, ideologia de partid şi „istoricii” de serviciu ai regimului dictatorial comunist au reuşit să mancurtizeze o mare parte a populaţiei româneşti majoritare, să-i şteargă memoria identitară şi să-i inoculeze ideea că aceasta ar forma un alt popor, respectiv „poporul moldovenesc”, total diferit de naţiunea română.

Dovada elocventă că politica Moscovei a reuşit în acest demers este faptul că neadevărul istoric grosolan a fost înscris în prima Lege fundamentală a noului stat Republica Moldova, succesor al celui unional sovietic, constituit, de asemenea, în mod nelegitim pe teritoriul vechii Basarabii, fără consultarea populaţiei printr-un referendum democratic.

Mai mult, această eroare istorică nu s-a înlăturat nici după douăzeci de ani de la proclamarea Independenţei, ceea ce dovedeşte o dată în plus că Basarabia se află încă sub ocupaţie rusească, iar desprinderea de imperiul sovietic, în 1991, a fost doar formală.

Dependenţa de piaţa, gazul şi de alte surse de energie ruseşti, jocurile politice ale coloanei a 5-a filoruse şi rusofone, amestecul brutal al Moscovei în buna desfăşurare a scrutinelor electorale generale din Basarabia, tergiversarea sine die de către Rusia a reglementării definitive a diferendului transnistrian, însuşirea de către Chişinău a tezei sovietice false privind aşa-zisa refacere a integrităţii teritoriale a ţării prin revenirea Transnistriei la Republica Moldova (căreia nu i-a aparţinut decât în perioada sovietică, în mod ilegitim – n.n.), acordarea, în mod tacit, a unui statut privilegiat limbii ruse în detrimentul celei române, oficiale, precum şi practica liderilor „moldoveni” de a merge cu căciula în mână la Poarta muscală sunt tot atâtea argumente ce probează că ocupaţia rusească în Basarabia continuă şi în zilele noastre.

Iată de ce românii nu trebuie să uite niciodată acel an fatidic 1812. Şi aceasta până când adevărul nu va fi repus în drepturile sale fireşti şi până când românii basarabeni nu vor învăţa o dată pentru totdeauna să trăiască pe propriile picioare şi să-şi ia soarta în propriile mâini.

Pentru ei, mai mult ca pentru oricare dintre români, este de foarte mare actualitate îndemnul din discursul Regelui Mihai I, rostit în plenul Parlamentului României, la 25 octombrie 2011, potrivit căruia „nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru”.

Datoria noastră sfântă, a celorlalţi români, este de a-i susţine pe românii basarabeni, ca şi pe cei bucovineni, hotineni, şi de a le respecta vrerea de a trăi, fie laolaltă cu naţiunea română căreia îi sunt parte pe vecie, fie separat, dar întotdeauna cu demnitate, credinţă de neam şi dragoste de Ţară.

 

 

Dorin CIMPOEŞU

Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XXI, 2011

Imperiul sovietic și fărădelegile îndreptate împotriva limbii române

Legile şi fărădelegile despre limbi

La început au fost legile. Avem în vedere cele trei legi adoptate în 1989: „Cu privire la statutul limbii de stat a R.S.S. Moldoveneşti”, „Cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti” şi „Cu privire la revenirea limbii moldoveneşti la grafia latină”.

Imperiul sovietic (U.R.S.S.) încă funcţiona, partidul comunist (P.C.U.S.) nu dădea semne de moarte (dimpotrivă, după „restructurarea” şi „transparenţa” declarate de tânărul pe atunci Mihail Gorbaciov, strecurat ca prin minune între mastodonţii din conducerea de vârf a statului şi partidului, alimenta speranţe de revigorare şi evoluţie), Vladimir Lenin continua să fie numai pe ici-acolo criticat (dar nu şi aruncat din mentalitatea şi comportamentul social al maselor), şi într-un atare context social-politic Sovietul Suprem al R.S.S. Moldoveneşti adoptă hotărâri de neimaginat până la acea vreme: „A trece scrisul limbii moldoveneşti la grafia latină” şi, îndeosebi, „A abroga Legea R.S.S. Moldoveneşti din 10 februarie 1941 «Cu privire la trecerea scrisului moldovenesc de la alfabetul latin la alfabetul rus»”.

Faptul că în toate textele se scria „limba moldovenească” nu e cazul să ne mire. După 1812 Rusia, care luase fără vreun temei juridic Basarabia, a avut grijă întâi să tolereze glotonimul limba română, apoi să-l înlocuiască treptat cu „limba moldovenească”, pentru ca, de pe la 1871, să stopeze procesul de predare în limba acestui pământ, trecând oficial la limba rusă pe întreg teritoriul imperiului (mai concret şi mai detaliat în privinţa aceasta a se vedea: Lidia Colesnic-Codreanca, Limba română în Basarabia (1812-1918), Chişinău, Editura Museum, 2003).

Ştafeta „limbii moldoveneşti”, deosebită de limba română, necesară ţarismului pentru a edifica o naţiune „moldovenească”, alta decât cea română, a fost preluată de imperiul sovietic, astfel încât decenii la rând conaţionalii noştri de până la 1989 (iar unii – şi după acest an) afirmă – în opinia lor, justificat – că bunicii şi părinţii lor au fost „moldoveni” şi au vorbit „limba moldovenească”.

Din păcate, aşa a fost, însă e regretabil că numiţii concetăţeni nu se interesează cine şi în ce scop i-au transformat în… „moldoveni” vorbitori de „limba moldovenească”.

Abia după declararea „restructurării” şi „transparenţei” gorbacioviste ni s-a permis să ne aducem aminte că am fost şi suntem români şi că vorbim limba română. Zicem „ni s-a permis” şi ne gândim la nişte discuţii furtunoase, cu participarea unor iluştri savanţi ruşi şi ucraineni, între care Vladimir Şişmariov, Ruben Budagov, Samuel Bernştein, Dmitri Mihalci, Rajmund Piotrowski, Stanislav Semcinski ş.a., în cadrul cărora se afirma argumentat că limba „moldovenească” este, în temei, limba română, împestriţată însă cu rusisme şi scrisă cu alfabet rusesc.

Pe urmele dezvăluirilor făcute publice de tot mai mulţi scriitori, ziarişti, istorici, jurişti şi, nu în ultimul rând, savanţi filologi, se trezeau conaţionalii noştri, care înţelegeau tot mai limpede că e timpul să ne salvăm de teroarea limbii ruse, iar româna să fie declarată în republica noastră drept limbă oficială. Regimul comunist, încă în vigoare, acceptă formarea unei ample Comisii interdepartamentale pentru studierea istoriei şi problemelor dezvoltării limbii moldoveneşti. Da, „moldoveneşti”, pentru că stereotipul nu putea fi depăşit repede, uşor şi definitiv.

Nu minimalizăm câtuşi de puţin contribuţia vreunui membru al pomenitei Comisii, a cărei sarcină principală era pregătirea unei Legislaţii lingvistice, dar evidenţiem activitatea – în cadrul acelei Comisii – a lui Ion Dumeniuk, Nicolae Mătcaş şi Ion Borşevici, care, prin sutele de articole, dialoguri radiofonice şi televizate, cuvântări întru susţinerea ideii de declarare a limbii poporului băştinaş majoritar drept limbă oficială, au apropiat ziua convocării Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989, la care au participat aproximativ un milion de cetăţeni, exprimându-şi voinţa fermă de a adopta Declaraţia de Independenţă, în care limba oficială a statului nostru a fost numită corect – română –, şi legile despre limbi, discutate între timp cu un entuziasm nemaiîntâlnit până atunci. Cartea lui Ion Dumeniuk şi Nicolae Mătcaş Coloana infinită a verbului matern (Chişinău, Editura Hyperion, 1990) şi tratativele deloc ordinare şi uşoare ale lui Ion Borşevici în cadrul Comisiei, apoi şi în cel al Sesiunii a treisprezecea a Sovietului Suprem al R.S.S. Moldoveneşti (desigur, şi alte articole, studii, luări de cuvânt ale altor autori) ne pot crea o imagine veridică a drumului extrem de complicat şi anevoios până să fie aprobate prin lege deziderate ca „În scopul lichidării deformărilor survenite în construcţia lingvistică din R.S.S. Moldovenească, al luării sub protecţia statului a limbii moldoveneşti – una dintre premisele fundamentale ale existenţei naţiunii moldoveneşti în cadrul formaţiei sale naţional-statale suverane, al asigurării funcţionării ei în toate sferele pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti şi al reglementării relaţiilor lingvo-naţionale în republică, Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti hotărăşte:

„A completa Constituţia (Legea Fundamentală) a R.S.S. Moldoveneşti cu articolul 70¹ având următorul conţinut:

Articolul 70¹: Limba de stat a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti este limba moldovenească. Limba de stat este folosită în viaţa politică, economică, socială şi culturală şi funcţionează pe baza grafiei latine” sau „…ţinând cont de identitatea lingvistică moldo-română realmente existentă…”.

Legile despre limbi, din care am citat, au fost echivalente cu o răzbunare a românilor din Republica Moldova pentru veacurile de oprimare naţională şi culturală de după 1812. Cu toate compromisurile făcute regimului care încă mai dăinuia, în primul rând – acceptarea denumirilor „popor moldovenesc” şi „limba moldovenească”, în al doilea rând – atitudinea blândă faţă de limba rusă şi faţă de celelalte limbi vorbite la est de Prut, legile despre limbi din 1989, obţinute în urma unor eforturi colosale din partea scriitorilor, savanţilor, întregii intelectualităţi a timpului, au avut o importanţă de-a dreptul istorică.

Afirmaţia din urmă îşi justifică valabilitatea în contextul în care aceeaşi Sesiune a Sovietului Suprem, la 1 septembrie 1989, a aprobat „în linii mari” proiectul Programului complex de stat pentru asigurarea funcţionării limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti şi a dat Consiliului de miniştri însărcinarea să perfecţioneze Programul menţionat cu luarea în considerare a obiecţiilor şi propunerilor făcute de deputaţi, să-l aprobe şi să asigure realizarea lui în termenul stabilit.

Imperfecte, după cum s-au dovedit curând, din cauza acceptării glotonimului promovat încă de ţarismul rus şi a nenumăratelor concesii făcute limbii ruse şi celorlalte limbi vorbite în teritoriu, cele trei legi despre limbi, adoptate în 1989, au generat tot atunci o mişcare largă şi o activitate prodigioasă în întreaga societate. La 30 august 1991 preşedintele republicii Mircea Snegur a semnat un decret cu privire la înfiinţarea Departamentului de stat al limbilor, menit să poarte răspundere pentru realizarea Programului complex de stat pentru asigurarea funcţionării limbilor.

Au început să se desfăşoare acţiuni de nivel republican cu referate şi comunicări în limba română, glotonimul limba română a început să fie utilizat liber în domeniul învăţământului de toate gradele; în instituţii, întreprinderi şi organizaţii de toate profilurile au fost formate curând circa două mii de cursuri, cercuri, grupe de învăţare a limbii române (chiar dacă acesteia i se spunea şi „moldovenească” ori „de stat”). În colectivele de muncă de toate profilurile erau numite persoane concrete menite să supravegheze respectarea Legislaţiei lingvistice.

Au fost instituite comisii pentru supravegherea respectării Legislaţiei lingvistice în colective, raioane şi o comisie de rang republican, subordonată direct Guvernului.

Se părea că veacurile de umilinţă erau lăsate pentru totdeauna în urmă. Putem înmulţi considerabil exemplele concrete de reînviere a limbii strămoşeşti în anii 1989-1993. Din păcate, pot fi numite şi fapte de împotrivire camuflată şi chiar făţişă Legislaţiei lingvistice adoptate în 1989. Or, începând cu acestea, vorbim nu atât despre legile istorice (totuşi) despre limbi, cât despre adevărate fărădelegi în acest domeniu.

Deşi mai democratice în comparaţie cu legile despre limbi adoptate în Ucraina şi în celelalte ex-republici unionale sovietice, actele noastre lingvistice au fost considerate de liderii ruşilor de la Tiraspol şi de la Tighina (Bender) o încălcare a drepturilor cetăţenilor alolingvi şi, ca urmare, ei au chemat lumea în stradă, la grevă împotriva legilor noastre, echilibrate şi paşnice în esenţă. Curând Federanţia Rusă a pus la cale şi a desfăşurat un război fratricid la Nistru, având drept pretext lezarea demnităţii etnicilor ruşi. Conducerea statului şi parlamentul chişinăuian s-au arătat oarecum înfricoşate, au devenit refractare imperativelor fixate deja în legislaţia din 1989.

Că nu susţineau în toate şi întru totul Departamentul specializat, înfiinţat între timp (a se vedea articolul Cine trage sforile la Guvern? de Alexandru Bantoş, în săptămânalul „Literatura şi Arta” din 14 martie 1993), e una.

Că Guvernul n-a acceptat niciunul dintre proiectele de variante revăzute ale legii despre funcţionarea limbilor în republică, cu fixarea la locul cuvenit a glotonimului limba română, unul întocmit şi publicat în presă de Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe, condus la acel timp de regretatul academician Silviu Berejan, şi găzduit în cotidianul „Moldova suverană” de inimosul jurnalist Tudor Ţopa (cu riscul demiterii din funcţie!), altul – întocmit şi prezentat la Guvern de colectivul Departamentului de stat al limbilor (acesta a fost discutat, parţial redactat, până la urmă acceptat în cadrul Secţiei Probleme sociale a executivului), dar… în loc să dea curs variantei într-un fel definitivate a proiectului (cu precizarea denumirii corecte a limbii vorbite la est de Prut), executivul şi-a văzut misiunea în a… desfiinţa unicul organism statal chemat prin definiţie să supravegheze respectarea Legislaţiei lingvistice, – e o altă acţiune / inacţiune prin care statul Republica Moldova s-a dovedit ostil limbii sale de… stat.

De altfel, Departamentul limbilor a fost ignorat şi mai abitir la nivel de parlament. Încă pe când trăia Ion Dumeniuk (decedat la 3 noiembrie 1992), Departamentul prezentase Guvernului o completare a Codului contravenţional, prin care propunea fixarea de amenzi conducătorilor de toate rangurile, care îngăduiau / tolerau comiterea de încălcări ale legilor despre limbi; propunerea Departamentului a fost discutată şi acceptată de executiv, dar lăsată fără atenţie de legislativ.

Guvernul Sangheli a renunţat categoric la atestarea cadrelor de conducere şi a funcţionarilor din sfera socială sub aspectul cunoaşterii limbii zise „de stat”, după ce emisese câteva hotărâri ca cea „Despre organizarea şi desfăşurarea atestării cadrelor privind nivelul de cunoaştere a limbii de stat” (28 decembrie 1993, nr. 805) şi aprobase tot atunci „Programa de atestare a cadrelor privind nivelul de cunoaştere a limbii de stat pentru exercitarea obligaţiunilor de serviciu”, iar departamentul specializat înfăptuise o muncă serioasă în vederea pregătirii de acest eveniment care ar fi dat un impuls puternic învăţării limbii române de către mase întregi de funcţionari, e încă una dintre multele dovezi neîndoielnice ale lipsei de voinţă politică în rezolvarea problemei revenirii la normalitate în sfera vieţii spirituale a poporului român de la est de Prut.

Fixarea în Constituţia din 29 iulie 1994 a glotonimului „limba moldovenească”, după ce denumirea limba română devenise între timp o achiziţie a intelectualităţii şi a altor pături ale populaţiei din republică, a fost un alt act de surzenie a elitei conducătoare la vocea savanţilor competenţi şi oneşti locali şi de peste hotare, care încă înainte de 1989 argumentau că limba „moldovenească” e aceeaşi limbă română, atât că pe atunci ea se scria cu alfabet rusesc. Ba chiar după adoptarea Constituţiei parlamentul chişinăuian s-a dovedit nu doar reticent, ci totalmente ostil hotărârii Prezidiului Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova din 9 septembrie 1994, apoi şi hotărârii Adunării Generale Anuale a aceluiaşi for ştiinţific din 28 februarie 1996, care răspundea, de altfel, unei solicitări a legislativului: „…denumirea corectă a limbii de stat (oficiale) a Republicii Moldova este LIMBA ROMÂNĂ”.

În condiţiile aflării la putere a Partidului Democrat Agrar, a socialiştilor şi interfrontiştilor, la 27 aprilie 1995 n-a fost luat în considerare nici mesajul, ce-i drept – niţel întârziat, al preşedintelui de atunci al statului, Mircea Snegur, cu titlul „Limba română este numele corect al limbii noastre”. La un moment dat a încetat să fie vehiculată denumirea republicii noastre ca „cel de-al doilea stat românesc”, s-a început un adevărat război – de data aceasta declarat nu de ruşii de la Tiraspol şi Tighina, ci de conducerea „noastră” – limbii române şi istoriei românilor ca discipline de studiu în şcolile de toate gradele.

Un atac fără precedent împotriva spiritualităţii noastre naţionale româneşti a pornit, după 27 februarie 2001, Partidul Comuniştilor din Republica Moldova. Cuceririle noastre istorice (totuşi) din 1989 sunt nu doar minimalizate, ci anihilate în temei. Răzbunarea secolelor de asuprire naţională şi culturală a românilor est-pruteni de către regimurile ţarist şi sovietic e amânată. Mase întregi de elevi, liceeni, studenţi şi reprezentanţi ai altor pături sociale au participat la o serie de mitinguri de protest împotriva declarării limbii ruse în calitatea unei a doua limbi oficiale a republicii, promisă de guvernanţi „fraţilor mai mari” din imperiul rusesc.

Forţată de ieşirea în piaţă a zeci şi sute de manifestanţi fără gând de cedare presiunii din partea Moscovei, conducerea românofobă a statului nostru a găsit modalităţi oarecum ingenioase – şi perfide! – pentru a deschide larg uşile şi chiar porţile republicii în faţa limbii ruse, prin adoptarea unei antinaţionale „Legi a publicităţii”, prin redactarea altor documente privind politica naţională, menite să astâmpere setea de supremaţie cu orice preţ a limbii ruse la est de Prut. Între altele, în 2009 problema declarării limbii ruse ca a doua limbă oficială a Republicii Moldova a fost abordată din nou de ambasadorul rus la o întâlnire oficială desfăşurată la Ministerul de Externe chişinăuian.

Nu mărim în chip abuziv numărul exemplelor concrete din care se înţelege dureros de limpede că legile despre limbi, adoptate în 1989 şi care alimentau speranţe adunate de aproape două veacuri, au fost transformate de regimul politic comunist antinaţional în adevărate fărădelegi pentru românii din Republica Moldova, îndemnaţi azi din nou să aleagă cuvintele „moldoveneşti” de cele… româneşti şi să studieze numai operele scriitorilor „moldoveni”, nu şi ale celor… români, ca şi cum Bogdan-Petriceicu Hasdeu ori Alecu Russo n-ar exemplifica întru totul unitatea nedezmembrabilă a literaturii naţionale româneşti, atât de bine „prinsă” şi de marele preot şi poet basarabean Alexei Mateevici încă în 1917.

Or, toate au o limită, şi adevărul nu va fi înfrânt, mai cu seamă când avem testamentele lăsate nouă de Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Alexei Mateevici, Eugeniu Coşeriu, Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Ion Dumeniuk, Grigore Vieru şi de alţi înaintaşi care ne insuflă tărie de caracter şi credinţă în victoria jinduită.

Un articol  de 
Ion CIOCANU

Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XIX, 2009