Latinitatea românilor şi miracolul românesc. VIDEO

 

 

 

 

 

În deceniile din urmă – după frângerea zăgazurilor dictaturii comuniste – opiniile despre trecutul românilor, exprimate în mijloacele de difuzare în masă cu multă dezinvoltură, sunt tot mai numeroase şi mai extravagante. Doar trăim, în fine, într-o ţară liberă!

Uneori se creează impresia că aceste formulări, greu de înseriat, neagă totul şi acceptă totul, după împrejurări, fără nici un respect pentru cercetarea autentică făcută cu metodele cunoscute şi consacrate ale meseriei de istoric.
Şi regimul comunist a cunoscut asemenea avataruri, dictate de interese politice, externe şi interne, dar controlate îndeaproape de servicii specializate.

A fost mai întâi etapa proletcultistă, din timpul „obsedantului deceniu“ (anii ’50 ai secolului trecut), când românii trebuiau să fie slavi sau de origine slavă, înfrăţiţi etern cu „marele frate de la Răsărit“, de unde venea, iremediabil, „lumina“.

A urmat apoi destinderea din anii ’60, când se revenise (cu anumite excepţii) la valorile naţionale tradiţionale şi când etnogeneza a fost prezentată în limite raţionale, chiar corecte (prin eforturile elitei academice), românii fiind reaşezaţi în familia popoarelor romanice. Spre finalul perioadei comuniste au apărut câteva derapaje „traciste“ şi „daciste“ (în spirit protocronist exagerat) – susţinute de o grupare a elitei de partid – dar acestea nu au pătruns, din fericire, în manuale şi nu au ajuns să predomine în mijloacele de difuzare în masă.

După 1989, nemaifiind nici o limitare ideologică de tipul cenzurii, lucrurile s-au dezlănţuit şi, până la un punct, era firesc să se întâmple aşa.

Lumea se săturase de „glorie eternă“, de „geniul Carpaţilor“, de „unitate, permanenţă şi continuitate“, de „victorii neîntrerupte“, de toată istoria festivistă cultivată de propaganda de partid la radio şi în puţinele ore de program TV.

Cum opinia publică era obosită şi dornică de lucruri spectaculoase, şocante, spuse şi scrise în forme fruste şi chiar obraznice, anumiţi creatori tineri (sau relativ tineri) şi-au dat seama, imediat după 1989, că sosise momentul lor astral, că era vorba despre „acum ori niciodată“.

Şi, astfel, unii intelectuali, dintre aceia fără pregătire de specialitate, au dat drumul unui şuvoi de invective, maculând întreg trecutul românesc şi, odată cu el, poporul român din toate timpurile, prezentat ca fiind incapabil de nimic solid şi valoros de-a lungul vremii, ca masă inertă, cuprinsă de un ancestral spirit gregar, vorbind o limbă bună numai pentru înjurături şi cultivând un poet naţional vetust, „autohtonist, naţionalist şi antisemit“, demn de plasat în debaraua istoriei.

Alţii, mai subtili, fiindcă erau specializaţi în studiul trecutului, au recurs la un alt registru, lipsit de invective directe şi de expresii suburbane, dar la fel de neconcordant cu realitatea de demult: ni se dezvăluia faptul că tot studiul trecutului (istoriografia) făcut de români era mitizat, adică era prezentat sub formă de clişee, în manieră glorificatoare şi naţionalistă, era destinat preamăririi faptelor strămoşilor, era un şir infinit de povestioare frumoase; acest lucru se întâmplase de la cronicari încoace (şi se ajunsese în acelaşi fel până la Iorga, Giurescu, Panaitescu şi Brătianu etc.), fiindcă istoricii români au fost cu toţii naţionalişti incurabili, pe de o parte, şi fiindcă adevărul istoric nu există, oricum, pe de altă parte.
Felul acesta de a scrie despre trecut, în manieră neprofesionistă şi denigratoare, a prins foarte repede şi din alte motive decât cele relevate mai sus.

Un motiv a fost setea autorilor şi, mai ales, a editurilor, de bani. Banii se fac din vânzări, iar vânzările devin relevante (chiar copleşitoare) printr-o bună reclamă sau – cum se spune azi – printr-un marketing performant.

Prin astfel de metode cărţi modeste sub aspect istoriografic, alcătuite însă în stil eseistic, scrise cursiv, frumos, convingător, au ajuns să acapareze piaţa, să fie cumpărate din greu, să fie cerute, comentate, citite în tren şi avion etc.

Erau adevărate best-seller-uri! Iar autorii respectivi, văzând cât de bine mergea afacerea, au continuat, scriind cărţi pe bandă rulantă, câte trei-patru pe an de individ, pe teme tot mai extravagante şi mai îndepărtate de realitatea trecută.

Acest lucru nu avea cum să fie rău sau condamnabil în sine. În fond, gustul publicului (influenţat bine ori rău, prin metode oneste sau oneroase) este suveran şi decide soarta de librărie a unei opere.

De blamat era cu totul altceva, anume confundarea acestor produse uşor vandabile cu cărţile de istorie şi cultivarea intenţionată a ideii periculoase şi greşite că „aşa trebuie scrisă istoria“, formulând în limbaj atractiv impresii (cât mai neobişnuite, ingenioase şi chiar trăsnite) despre trecut.
Fireşte, au apărut reacţii ale specialiştilor domeniului faţă de asemenea produse neistorice, unele adevărate elucubraţii „artistice“, care, relativizând complet viaţa trecută a românilor, aruncau un blam nemeritat asupra prezentului, asupra meseriei de istoric şi asupra poporului nostru în general.

Dar acestea, fără să beneficieze de concursul unor edituri la modă, al lansării din partea unor „intelectuali subţiri“ („boierii minţii“) şi al mijloacelor de difuzare în masă – preocupate de scandaluri politice şi mondene, de cancan-uri, manele şi zvonuri – au rămas în umbră, fiind receptate doar de către specialişti, adică tocmai de aceia care nu aveau nevoie să fie convinşi cum se cercetează trecutul şi cum se scrie istoria.

Dar a apărut şi un tip de reacţii din afara câmpului specialiştilor, din partea unor oameni iubitori de trecut, amatori în ale meseriei, mulţi dintre ei patrioţi autentici, unii trăitori departe de ţară, cu nostalgia văilor carpatine, a netezimii câmpiei ori a susurului undelor Oltului, ale Prutului ori ale Mureşului.

Ceea ce i-a deranjat cel mai mult pe aceşti „români adevăraţi“ a fost punerea sub semnul întrebării (de către autorii teribilişti pomeniţi mai sus) a originii românilor, a etnogenezei noastre, considerate incerte, nelămurite, discutabile.

Se scrisese, în lucrările „criticilor“ evocaţi mai sus, că descinderea noastră din daci şi romani rămânea un mit frumos prezentat, dar că posibila origine a multor români din componente etnice eterogene, diferite şi străine de daci şi romani (slave, cumane sau turcice în general, ungureşti, germanice etc.) este mult mai plauzibilă, mai aproape de realitate.

Însă argumente noi şi puternice în acest sens – faţă de cele cunoscute deja de istorici – nu s-au adus. Ca reacţie, „patrioţii“ autohtonişti, profund jigniţi, au revenit la teoria traco-dacică, reiterând originea noastră pură în traci (daco-geţi), consideraţi de Herodot „cel mai numeros neam din lume după indieni“.

Nu mai conta faptul că observaţia fusese făcută în urmă cu circa două milenii şi jumătate. În afara nevoii de a răspunde „denigratorilor“ menţionaţi la început, „daciştii“ mai aveau un motiv de a se dezlănţui în forma preferată de ei: se revendicau de la Haşdeu şi mai ales de la Nicolae Densuşianu (autorul unei lucrări erudite, însă fantasmagorice, intitulate Dacia preistorică), cel care pusese – mai mult fără voie – bazele unui protocronism devenit agresiv, după ce curentul trecuse prin faze diverse, inclusiv una sămănătoristă şi alta poporanistă.

Prin urmare, ei, noii protocronişti, au negat şi neagă orice altă origine a poporului român şi a limbii române decât cea dacică. Astfel, pentru ei, românii sunt daci, iar limba română este limba dacilor; neputând însă nega asemănarea românei cu latina (evidentă pentru oricine), ei spun că romanii şi-au însuşit limba lor de la daci, din care ar fi derivat apoi toate popoarele romanice, vorbitoare de limbi neolatine.

Una dintre motivaţiile acestor elucubraţii este năucitoare: romanii nu aveau cum să-i romanizeze pe traco-daco-geţi, care ocupau aproape toată Europa, fiind astfel mult mai mulţi, mai viteji şi mai avansaţi ca romanii etc.
Este de prisos să mai spun că negaţioniştii de meserie, cei care contestă orice valoare a istoriei româneşti, sunt noii „internaţionalişti“, camuflaţi sub lozinca globalizării, a europenismului, a integrării noastre în lume, a nevoii pierderii identităţii, pe când daciştii sunt noii „autohtonişti“, cei care văd un fel de reînviere prin noi înşine, cu forţele noastre, capabile să uimească singure lumea.
În peisajul trist al acestor avataruri, al acestor poziţii extreme şi departe de adevăr, specialiştii – singurii în măsură să ştie ceea ce s-a întâmplat în trecut –rămân muţi, tăcuţi, miraţi şi pierduţi. Iar publicul interesat, profund dezorientat, nu mai ştie ce să creadă sau ajunge să ia de bune opiniile mai ademenitoare, mai frumos ambalate, mai agresive. Iar agresivitatea vine acum nu atât prin publicaţii, televiziuni sau radio, cât mai ales pe Internet, pe e-mail, pe Facebook, pe Twitter etc.

Aşa, am ajuns, de exemplu, să fiu acuzat de lipsă de patriotism fiindcă susţin în continuare „teoria învechită şi mincinoasă“ a latinităţii românilor şi că nu fac eforturi să înţeleg „marea noastră zestre dacică“ şi „creştinismul nostru de dinainte de Hristos“ (!).

Acest reproş (pe care am fost tentat să-l ignor complet, după cum merita, de altminteri) este, totuşi, unul dintre motivele scrierii textului de faţă.
Mai întâi, trebuie spus răspicat că susţinerea originii romane a românilor nu a fost o chestiune de conjunctură, nu a apărat din nevoi propagandistice, politice, ideologice sau de altă natură.

Asta nu înseamnă că romanitatea noastră nu a fost folosită în diferite conjuncturi, dar ea nu a fost o invenţie ivită din vreo conjunctură.

Nu există popor pe lumea asta care să nu aibă o origine, care să se fi născut din nimic, care să fie generaţie spontanee. De asemenea, nu există popor care să nu se fi întrebat de unde vine, ce face şi încotro se îndreaptă. Mai sunt apoi şi popoarele (grupurile) străine, vecine ori mai îndepărtate, care s-au întrebat ce sunt românii, din cine se trag, ce limbă vorbesc, cum se poartă şi de ce.

Toţi autorii serioşi care scriu despre români, încă de la cumpăna mileniilor I şi al II-lea, spun că aceştia sunt urmaşii romanilor. Mai mult, chiar înainte de finalizarea procesului etnogenezei, când daco-romanii latinofoni – amestecaţi cu alte neamuri – nu erau încă români propriu-zişi (pe când nici francezii nu erau încă francezi şi nici italienii nu erau complet italieni), străinii îi prezintă drept urmaşi ai romanilor, stăpânitori cândva la nord şi la sud de Dunăre.

Scriitorii, savanţii, clericii, călătorii, oamenii de arme, negustorii şi chiar aventurierii trecuţi pe la noi, mai evident de prin secolul al XIV-lea încoace, i-au prezentat pe români Europei, în limbile de circulaţie de-atunci (mai ales în latineşte), ca fiind urmaşii romanilor.

Toţi istoricii, lingviştii şi oamenii de cultură români, de la umanişti şi preiluminişti şi iluminişti încoace (adică de la Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino Stolnicul, Dimitrie Cantemir, Inochentie Micu, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu), i-au descoperit lumii pe români ca urmaşi ai romanilor ori ai daco-romanilor.

Mai mult, prin anii ’60-’70 ai secolului trecut, pe baza unor izvoare irefutabile, s-a dovedit clar că românii înşişi aveau încă din Evul Mediu conştiinţa romanităţii lor, a descendenţei lor din romani.

Cei care au readus în atenţie acest lucru, pe urmele marilor înaintaşi uitaţi, au fost istoricii Şerban Papacostea şi Adolf Armbruster. Ei au fost în măsură să arate că unii dintre români au avut, inclusiv în Evul Mediu, conştiinţa romanităţii lor, adică acea convingere că ei veneau de la Roma, că se trăgeau din romanii militari, colonişti şi chiar aventurieri, ajunşi la Dunăre şi la Carpaţi, în Moesia şi Dacia, odată cu stăpânirea impusă de unii împăraţi din primul secol al erei creştine, apoi de Traianus şi perpetuată de urmaşii lui (1).

În acelaşi fel, unii polonezi (elita nobiliară, şleahta) ştiau, tot atunci, că se trag din sarmaţi (dar alţii ştiau că provin din slavi), anumiţi unguri că se trag din huni, unii francezi că s-au născut din troienii lui Paris etc. Orice comunitate umană, de oriunde şi de oricând, s-a interesat şi se interesează de origini, caută şi găseşte răspunsuri în acest sens, unele reale, altele imaginare, cele mai multe fiind îmbinări între real şi imaginar.

Nici la români nu a fost altminteri, în sensul că unii dintre ei s-au întrebat de unde provin şi au găsit (între altele) şi răspunsul, simplist şi exagerat, că toţi strămoşii lor „au venit de la Roma“ („de la Râm ne tragem“, zicea Grigore Ureche).
Această idee poate fi urmărită de la împăratul (ţarul) Ioniţă cel Frumos (Caloian), al bulgarilor şi românilor, în corespondenţa sa cu Papa Inocenţiu al III-lea, din jurul anului 1200 (2) şi până spre jumătatea secolului al XVI-lea, când călugării ortodocşi de la Mănăstirea Dealu, de lângă Târgovişte, îi relatau padovanului Francesco della Valle şi însoţitorilor săi istoria „aşezării locuitorilor în această ţară“ (3) de către împăratul Traian, din ai cărui vechi colonişti se trag românii, care „păstrează numele de romani“, „obiceiurile“ şi „limba romanilor“ (4).

Menţinerea numelui de rumân/ român, derivat din latinescul Romanus, pentru a denumi din interior singurul popor romanic din sud-estul Europei, este tulburătoare şi a fost prilej de numeroase comentarii de-a lungul timpului.

Se pot găsi multiple explicaţii ale acestui fapt, între care se află în mod cert această izolare a romanicilor, a proto-românilor şi apoi a românilor în mijlocul unor populaţii şi popoare diferite, neromanice (slave, turanice, fino-ugrice). În tot acest timp, popoarele romanice occidentale erau mai multe şi vecine între ele, ceea ce a dus şi la nevoia de a se diferenţia, de a se distinge între ele sau de a fi distinse de către alţii (5).

Termenul de vlah are o origine destul de obscură, dar majoritatea specialiştilor sunt de acord că el provine de la numele dat de vechii germani unui trib celtic romanizat – Volcae. Acest nume a fost apoi preluat de slavi, bizantini, neolatini, unguri etc. şi a pătruns în limbile de cultură ale Evului Mediu (greaca, latina, slavona) şi ulterior în limbile vernaculare, cu sensul de comunitate latinofonă, vorbitoare de limbă neolatină (6).

Deoarece românii erau singurii vorbitori numeroşi de limbă neolatină în Evul Mediu în zona central-sud-est europeană (7), termenul de vlah (cu variantele sale) a ajuns de la finele mileniului I să-i denomineze, în general, pe români.

Cu alte cuvinte, dată fiind inexistenţa unui alt grup neolatin important la Dunărea de Jos (deopotrivă la nord şi la sud de fluviu) şi la Carpaţi, slavii, ungurii, grecii şi celelalte popoare au ajuns să se refere la români (priviţi drept romanici) ca fiind vlahi (8). Faptul, cum spuneam, nu este neobişnuit, dar este tulburător, fiindcă cele două etnonime – român şi vlah – înseamnă, în esenţă, aproape acelaşi lucru, adică moştenitor al latinităţii, al romanităţii.

Dacă se porneşte de la diferenţa dintre populus romanus şi lingua latina (adică dintre denumirea poporului roman şi a limbii sale), atunci se poate şi nuanţa: în timp ce termenul de român trimite în primul rând la originea etnică romană, la descendenţa din romani, termenul de vlah se referă prioritar la limba latină, la uzul acesteia.

Altfel spus, vlah înseamnă la origine latinofon (vorbitor de limbă latină, de limbă provenită din vechea Italie), iar rumân înseamnă „de la Roma“, legat de statul roman şi de romani. În ambele cazuri, cum se vede, numitorul comun este Roma şi perpetuarea amintirii sale, prin origine sau (şi) prin limbă.
Fireşte, termenul de rumân/român este mult mai puţin atestat în sursele vechi, fapt perfect natural: străinii nu aveau nevoie să-l folosească, din moment ce ei aveau altul pentru a denumi poporul respectiv, pe de o parte, iar elita românilor, având ca limbă de cultură slavona, utiliza şi ea în scris termeni adecvaţi acestei limbi, derivaţi tot din vlah-valah, pe de altă parte.

Când s-a trecut însă la uzul mai extins al limbii române, din secolul al XVI-lea începând, în textele româneşti apare doar termenul cu care se denumeau românii înşişi, adică rumân/ român.

Totuşi, folosirea de către români, în Evul Mediu, a denumirii de rumân (român) pentru a se desemna pe sine şi existenţa dualităţii vlah-rumân (român) sunt realităţi cunoscute şi menţionate în Occident cel puţin începând cu secolul al XIV-lea.
Toţi marii intelectuali occidentali trecuţi prin Ţările Române constată latinitatea limbii noastre şi susţin originea romană a românilor, iterată de înşişi şi intrată în conştiinţa românilor înşişi.

Unii dintre cei mai fervenţi susţinători ai romanităţii noastre au fost învăţaţii moldoveni. Străinul Despot Vodă a fost învăţat de consilierii săi să-i stimuleze în luptă pe moldoveni reamintindu-le că se trag din romani, stăpânii de odinioară ai lumii. Cronicarii din secolul al XVII-lea – cu precădere Grigore Ureche şi Miron Costin – închină adevărate ode latinităţii noastre.

Dimitrie Cantemir este primul savant român de talie europeană care aşază latinitatea pe baze ştiinţifice. De la Cantemir încoace nici un cărturar serios nu i-a mai putut plasa pe români în afara latinităţii, iar şcoala filologico-istorică de la Iaşi a adus argumentele cele mai solide pentru latinitatea limbii noastre şi pentru rolul culturii şi civilizaţiei romane în formarea poporului român.
*
De la Dimitrie Cantemir încoace, adică de circa trei secole, savanţii români studiază sistematic naşterea poporului român şi, chiar dacă nu au ajuns la o soluţie definitivă (în ştiinţă puţine rezultate sunt definitive!), au dat răspunsuri edificatoare şi convingătoare în acest sens.

Fireşte, aceste rezultate nu au venit uşor şi nu au fost evidente de la început. Savanţii Şcolii Ardelene au exaltat originea latină exclusivă a românilor, din varii motive, ignorându-i complet pe daco-geţi. Neolatiniştii din prima parte a secolului al XIX-lea au fost şi mai radicali, propunând chiar o scriere etimologică românească, nepotrivită cu spiritul fonetic al limbii noastre.

A trebuit ca geniul lui Bogdan Petriceicu Haşdeu – cu faimosul articol „Pierit-au dacii?“ – ca să retrezească spiritul autohtonist, în a doua jumătate a secolului naţionalităţilor. De-atunci, marii istorici, începând cu Alexandru D. Xenopol, au cumpănit bine lucrurile, tratând etnogeneza în cadrele sale fireşti şi dând componentelor etnice ale poporului nostru rosturile lor reale. De-atunci încoace, dincolo de orice regimuri şi interese politice, la baza formării poporului nostru au fost aşezate, pe lângă multe componente secundare, trei elemente etnice principale: elementul autohton traco-dacic, elementul cuceritor roman şi elementul migrator slav.

În plan etnico-lingvistic ele sunt numite substrat, strat şi, respectiv, superstrat. Sub aspect axiologic baza o formează elementul roman şi limba latină, numitorul comun al tuturor popoarelor romanice. Se admite îndeobşte că românii s-au format în mileniul I al erei creştine, în vastele regiuni de la nordul şi sudul Dunării de Jos (dintre Munţii Balcani la sud, Munţii Carpaţi Păduroşi la nord, Tisa la vest şi Nistru la est), prin sinteza daco-romană şi în urma asimilării slavilor şi a altor grupuri de migratori.

Regiunile optime de conservare şi de apărare pentru români au fost zonele de deal şi de munte, împădurite, ferite de intruziunile străinilor şi propice pentru vieţuire.

Vasile Pârvan spunea profetic cândva: „Îi slăvim pe daci pentru vitejia lor şi îi binecuvântăm pe romanii cuceritori, căci datorită lor ne-am născut noi, miracolul românesc“.

Aş adăuga că am fost miracol nu atât prin felul naşterii (ne-am născut ca toţi romanicii), cât prin puterea de dăinuire în faţa pericolelor şi ameninţărilor.
Cât despre limba geţilor, ca fiind (după unii necunoscători) aceeaşi cu latina, iată ce spune despre acest subiect poetul Ovidiu:
„Ei şgeţiiţ vorbesc între ei o limbă pe care o înţeleg;
dar eu trebuie să mă înţeleg prin semne.
Eu sunt aici barbarul, căci nu sunt înţeles de nimeni:
când aud cuvinte latineşti, geţii râd prosteşte;
cu siguranţă că deseori vorbesc rău despre mine pe faţă;
. . . . . . . . . . . .
căci am învăţat să vorbesc limba getică şi sarmatică,
. . . . . . . . . . . .
Nu trebuie să te miri dacă versurile mele sunt cumva rele:
eu care le scriu am devenit aproape un poet get.
Ah! Mi-e ruşine: am scris o cărţulie în limba getică,
în care cuvintele barbare au fost aşezate după ritmul versurilor noastre.
Le-au plăcut – felicită-mă – şi am început să am
faimă de poet printre neomenoşii geţi barbari.
Mă întrebi de subiect? Am adus laude împăratului.
. . . . . . . . . . . .
Când am terminat de citit aceste versuri inspirate de o muză străină,
când sfârşitul volumului a trecut printre degetele mele,
toţi au dat din cap şi şi-au mişcat tolbele pline:
un murmur lung s-a auzit din gura geţilor.
Iar unul din ei spuse: «Deoarece scrii astfel de lucruri despre împărat,
ar fi trebuit să fii trimis înapoi sub stăpânirea împăratului».
El a grăit întocmai; dar iată, o, Carus, pe mine acum
a şasea iarnă mă găseşte sub polul acoperit de zăpadă.“
(Publius Ovidius Naso, Tristele, V, 10, 35-39; Scrisori din Pont, III, 2, 40, IV, 13, 17-24, 33-40; Bogdan Murgescu, coord., Istoria României în texte, Bucureşti, 2001, pp. 32-33).

Ovidiu, ajuns în exil la Tomis (Constanţa), printre geţii din Dobrogea, în anul 8 d. Hr., avea să-şi încheie zilele pe malul Mării Negre, prin anii 17-18 d. Hr., cu nostalgia Italiei şi a Romei.

În unele versuri ale sale scrise la Tomis spune că, deşi, de la venirea sa forţată în aceste ţinuturi îndepărtate Dunărea îngheţase doar de trei ori (trecuseră trei ani), lui i se părea că era despărţit de patrie de tot atâţia ani câţi fusese asediată de inamici cetatea Troia (adică de 10 ani). Cum se vede, poetului îi trebuiseră şase ani de convieţuire ca să înveţe limba daco-getică, ajungând să scrie chiar o „cărţulie“ (din păcate, pierdută) în această limbă, complet neînţeleasă de romani.
Prin urmare, aproape tot ceea ce putem cuantifica astăzi sub aspect ştiinţific din moştenirea noastră antică vine de la romani. Câtă vreme limba daco-getică este aproape necunoscută, neştiindu-i-se gramatica şi nefiind elaborate opere literare cărora să le fi servit drept suport, nu se poate spune nimic despre posteritatea sa.

Nu numai că nu s-au păstrat documente sau opere scrise în această limbă, dar ele aproape că nici nu s-au alcătuit vreodată (9).

Popoarele europene de astăzi sunt, în proporţie covârşitoare, de origine indo-europeană, fiind împărţite în trei grupuri (romanice, germanice şi slave) şi sunt născute toate în mileniul I al erei creştine. Celelalte popoare vechi, venite în Europa de Sud-Est cam cu două mii de ani înainte de Hristos, adică grecii, ilirii şi tracii, s-au topit în alte mase etnice şi – cu excepţia grecilor – nu au lăsat urme vizibile.

Cu alte cuvinte, moştenirea tracică se află azi mai mult în pământ şi în muzee.

Latinitatea a lăsat o literatură nemuritoare, o cultură scrisă, o artă laică şi sacră, precum şi o salbă de popoare neolatine care, prin numărul de vorbitori cu limbă maternă, domină astăzi lumea (10).
Nu întâmplător, unii dintre cei mai importanţi creatori spirituali români – de la Vasile Alecsandri până la Alexe Mateevici – au închinat imnuri latinităţii şi limbii noastre latine.

Suntem condamnaţi, prin urmare, pentru eternitate să trăim întru latinitate.

Dulce şi frumoasă condamnare, de care e bine să fim conştienţi şi s-o preţuim cum se cuvine.

 

 

Un articol de IOAN-AUREL POP

 

http://revistacultura.ro/nou/2015/05/latinitatea-romanilor/

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/02/28/acad-ioan-aurel-pop-istoria-si-semnificatia-numelor-de-romanvalah-si-romaniavalahia-video/

 

 

 

NOTE:

 

 

1 Este însă evident că nu această conştiinţă – elitară şi firavă – a fost decisivă pentru perpetuarea numelui Romei în etnonimul „român“, ci anumite împrejurări istorice, parţial evocate în acest studiu.
2 E. Stănescu (coord.), Răscoala şi statul Asăneştilor. Culegere de studii, Bucureşti, 1989, pp. 32-33;
Ş. Papacostea, Geneza statului în Evul Mediu românesc. Studii critice, ediţie adăugită, Bucureşti, 1999, pp. 242-243.
3 Maria Holban (coord.), Călători străini despre Ţările Române, vol. I., Bucureşti, 1968, pp. 322-323.
4 După secolul al XVI-lea, odată cu marii cronicari moldoveni care au scris în limba română, cu Dimitrie Cantemir şi apoi cu Şcoala Ardeleană, conştiinţa romanităţii se impune definitiv în mentalitatea românească.
5 După cum se ştie s-au păstrat şi în Occident etnonime provenite din latinescul romanus, dar numai sporadic, în cazul unor grupuri mai mici şi izolate, înconjurate de germanici, ca de exemplu romanşii sau retoromanii din Elveţia.
6 Nu interesează, în cazul de faţă, că uneori, în Evul Mediu şi în Epoca Modernă, termenul de vlah a avut, pe alocuri, şi accepţiunea de ţăran supus, de păstor (păcurar), de şerb (iobag) sau de „schismatic“ (ortodox), cum se va vedea mai jos.
7 Nu luăm aici în atenţie în mod intenţionat micul popor dalmat – între timp dispărut – din Balcani, vecin cu italienii, situat departe de românii nord-dunăreni şi fără relevanţă pentru tema noastră. De altminteri, dincolo de apartenenţa la latinitate, românii sunt cel mai numeros popor din sud-estul Europei.
8 Vezi Neagu Djuvara (coord.), Aromânii. Istorie. Limbă. Destin, Bucureşti, 1996, cu opiniile specialiştilor Cicerone Poghirc, Petre Ş. Năsturel, Matei Cazacu, Neagu Djuvara, Max Demeter Peyfuss, Mihaela Bacu şi Matilda Caragiu-Marioţeanu, în legătură cu denumirile generale de români (cu variante) şi vlahi (cu variante), cu procesul de romanizare, raporturile vlahilor balcanici cu grecii şi slavii, diaspora aromână, aromânii şi naţionalismele balcanice, asimilarea vlahilor etc.
9 În afara mărturiei de mai sus a lui Ovidiu – care spune că ar fi scris versuri în limba geţilor – nu există altele în acest sens.
10 Cea mai răspândită limbă maternă de pe pământ este nu engleza, ci spaniola. Dar, şi în cazul englezei, circa 60% din vocabularul său provine (mai ales prin intermediul francezei) din latină.

 

 

 

VIDEO:

 

 

Publicitate

VLAHII, ROMÂNI PIERDUŢI ?

VLAHII, ROMÂNI PIERDUŢI

pentru descarcare : aici

“Este vorba de un popor care prin strămoşii săi îşi are rădăcini de patru ori milenare; aceasta este mândria şi aceasta este puterea noastră.”

Nicolae Iorga

                                      

                     Vlahii, români pierduţi?

În perioada comunistă, după cum se ştie, politica oficială a regimului de la Bucureşti faţă de românii din jurul României sau faţă de cei din diaspora era cel puţin bizară. Atitudinea faţă de concetăţenii noştri din diaspora – rămaşi în străinătate după ocupaţia bolşevică a ţării sau a „transfugilor” – era explicată prin atitudinea ostilă a acestora faţă de lagărul socialist (sintagmă foarte potrivită), deşi între aceştia erau nume celebre (Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, G. Uscătescu, Gh. Calciu-Dumitreasa, Horia Vintilă. Constantin Virgil Gheorghiu etc.). Inexplicabilă a rămas neglijarea românilor din Ucraina (Bucovina de Nord, Herţa, Odesa), Basarabia, Bulgaria, Jugoslavia sau Ungaria. Sloganul conform căruia problemele sârbilor, bulgarilor din România, de pildă, se rezolvă la Bucureşti, aşa cum cele ale românilor din Bulgaria, Serbia se rezolvă la Sofia sau Belgrad a creat o ruptură între românii din ţară şi cei din jurul ei. (Excepţie în acest sens, dintre sateliţii Moscovei, a făcut Ungaria, care a avut în vedere problematica ungurilor de pretutindeni).
Această ruptură (deşi Vasile Pârvan declarase că „Dunărea nu a fost niciodată un duşman hain, care să despartă pe fraţi, ci a fost un prieten bun, care i-a unit”) a determinat o lipsă de cunoaştere reciprocă, păguboasă mai ales pentru românii din ţinuturile istorice româneşti (Basarabia şi Bucovina) sau pentru urmaşii românităţii balcanice, aşezaţi în Balcani. Românii sud-dunăreni nu-şi cunosc prea bine identitatea etnică şi culturală, originile sau tradiţiile comune. Ei au rămas la stadiul cunoştinţelor medievale şi post-medievale, când călătorii străini îi numeau vlahi sau valahi, aşa cum şi cei din Ţara Românească erau numiţi, vremelnic, în aceeaşi perioadă, aşijderea.
Prin întreruperea oricăror relaţii între românii de pe ambele maluri ale Dunării, cei din sud au rămas (încă) în bezna cunoaşterii: unii dintre ei fiind ideologizaţi de oficialităţile ţărilor în care convieţuiesc, sunt consideraţi de origine necunoscută sau de origine slavă („vlaşii”); altfel spus, vlahii/valahii/vlaşii nu sunt români. Din păcate, unii intelectuali din această zonă duc în continuare o politică de obstrucţionare a adevărului ştiinţific privind identitatea acestora.
Scopul, se pare, este politic şi pragmatic: legislaţia europeană, care sprijină minorităţile de orice fel (etnice, religioase, sexuale) nu recunoaşte o minoritate etnică decât dacă acea minoritate se regăseşte într-un popor/ţară actuală. Or, nu există Valahia azi, aşa cum şi în timpul medieval domnitorii nu aveau în titulatura lor oficială „domn al Valahiei” ci domn al Ţării Româneşti.
La Iaşi, apare de pildă, în 1643, Carte românească de învăţătură, adresată întregii „seminţii româneşti” şi nu „carte moldovenească”. Şi în alte state europene au existat, pentru fiecare dintre ele, alte denumiri ale populaţiei în evul mediu, dar aceste denumiri au devenit istorie. Nerecunoscută oficial ca etnie, ei nu se pot bucura de toate drepturile unei minorităţi. Cea mai concludentă situaţie este cea din Serbia: românii din Banatul sârbesc, pentru că se definesc ca atare, se bucură de toate drepturile din partea autorităţilor de la Belgrad, pe când cei din Timoc (peste 400.000), care nu se declară români (deşi la ultimul recesământ, în formularele statistice era menţionată şi rubrica „român”), nu pot beneficia de acelaşi tratament. În Bucovina de Nord, întrucât unii se declară români, alţii moldoveni, nu au reprezentativitatea necesară în Parlamentul de la Kiev. Aceeaşi situaţie există şi în Basarabia (R. Moldova), unde „savanţii” de tip Stati au descoperit şi o „limbă moldovenească” în spirit stalinist. Valahii/vlahii/vlaşii vorbesc limba…valahă?
Academia Română, ca şi alţi savanţi europeni, s-a pronunţat, în această privinţă: „unitatea limbii române vorbită la nordul şi la sudul Dunării este atât de concludentă, încât se poate spune nu numai că aromâna (ca şi meglenoromâna şi istroromâna) şi dacoromâna sunt asemănătoare, ci că sunt chiar identice în trăsăturile lor fundamentale, constituite de-a lungul secolelor (unele excepţii în vocabular, cel mai sensibil la schimbări, în contactele cu alte limbi” .
Dialectul dacoromân sau limba română actuală are, la rândul ei, cinci graiuri:
„1. Graiul muntenesc: Muntenia, Dobrogea, Oltenia de est, sudul Moldovei, partea de sud-est a Transilvaniei;
2. Graiul moldovenesc: Moldova, Basarabia şi până dincolo de Nistru, regiunea Kirovograd, regiunea Nikolaev, Bucovina, partea de nord a Transilvaniei;
3. Graiul bănăţean: Banat, vestul Olteniei şi Transilvaniei, judeţele Hunedoara şi Arad;
4. Graiul crişan: Crişana, zona celor trei Crişuri;
5. Graiul maramureşean: Maramureş, partea cea mai nordică a vestului Transilvaniei” .
Recent a apărut Atlasul lingvistic al Regiunii Valea Timocului de Petru Neiescu, Eugen Beltechi şi Nicolae Mocanu care au dovedit ştiinţific că locuitorii români timoceni vorbesc un grai de sinteză oltenesc şi bănăţean. Nici Atlasul Limbilor Europei nu înregistrează limba valahă sau moldovenească.
Spre a redovedi adevărul ştiinţific privind originea şi identitatea etnică şi istoria românilor sud-dunăreni, Fundaţia Scrisul Românesc şi Centrul de Studii şi Cercetări pentru Comunităţile de Români din Balcani a reeditat (în colecţia „Românii uitaţi”) lucrările unor savanţi români( Th. Capidan, G. Vîlsan, Ion Maiorescu, D. Bolintineanu, C. Burileanu, Lazăr Şeineanu, Sextil Puşcariu, Ioan Neniţescu, George Murnu, Ioan Caragiani, Tache Papahagi etc) sau a tipărit cărţi ale unor specialişti contemporani (Gheorghe Zbuchea, Diana Nedelcea Cotescu, Tiberius Domozină, Valentin Băluţoiu, Florian Copcea etc.), cărţi distribuite gratuit. Valentin Băluţoiu a tipărit (în 2009, la editura craioveană Alma) O istorie pentru românii de la sud de Dunăre, în ediţii bilingve română-bulgară şi română-sârbă.
În acelaşi scop, Fundaţia Scrisul Românesc şi Centrul de Studii şi Cercetări pentru Comunităţile de Români din Balcani, împreună cu alte instituţii cultural-ştiinţifice, a iniţiat şi organizat, începând din 2007, anual, Simpozionul Internaţional Românitate şi latinitate în Uniunea Europeană, finalizat prin tipărirea comunicărilor în volum, sub egida Academiei Române. La aceste simpozioane, prezenţa liderilor organizaţiilor şi fundaţiilor culturale din Serbia, Bulgaria, Basarabia, ca şi alţi etnici români din aceste ţări, a fost deosebit de benefică.
Aceluiaşi scop se subordonează şi prezenta lucrare, Vlahii, români pierduţi de profesorii Sorin Fira şi Cătălin Pîrvu. Merită să fie apreciaţi cei doi autori, în primul rând, pentru curajul de a se apleca asupra unei problematici pe atât de delicată, pe atât de necesară. În al doilea rând, structura şi conţinutul lucrării dovedesc că Sorin Fira şi Cătălin Pîrvu stăpânesc bine bibliografia şi sursele de informare, iar tratarea evenimentelor istorice este realizată în spirit ştiinţific, obiectiv.
Cum era şi firesc, autorii încep temerarea lor lucrare cu strămoşii noştri, tracii, geto-dacii şi figura istorică impunătoare a lui Burebista, „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia”, continuă cu etnogeneza limbii şi a poporului român (cucerirea şi romanizarea traco-daco-geţilor, populaţiile migratoare), combătând, cu argumente, teoriile false sau presupunerile în această privinţă.
Formaţi ca atare, românii au devenit o realitate a evului mediu european, prezenţi în documente oficiale, în scrisorile unor călători, scriitori, geografi străini, autorii prezicând că „apariţia denumirii de vlah sau valahus dat românilor de către străini în evul mediu marchează sfârşitul etnogenezei româneşti”. În Peninsula Balcanică, românii numiţi, în cursul evului mediu, şi vlahi, locuiau în grupuri compacte în Munţii Pindului, în ţinuturi cu denumiri de Vlahia, în Macedonia (Bitolia, Ohrida, Veria, Moscopole), în Peninsula Calcidică, pe lângă râul Mariţa, în Munţii Hemus etc., astfel încât, cum afirmă cu temei, Eminescu, nu există stat în Europa orientală care să nu cuprindă „bucăţi din naţionalitatea noastră” . În timp, apar primele forme de organizare socială şi politică a românilor din Balcani în epoca medievală, culminând cu primul lor stat în nordul Peninsulei, graţie celor doi fraţi Petru şi Asan, cu capitala la Târnova. Aici, autorii accentuează pe originea etnică română a dinastiei Asăneştilor, pe rolul vlahilor în formarea celui de-al II-lea ţarat bulgar.
Ultimul capitol al lucrării, Vlahii, români uitaţi, prezintă istoria modernă şi actuală a românilor sud-dunăreni, consideraţi „realitate etnică contemporană de necontestat”. Dureros este faptul, prezentat de autori, că unii dintre europarlamentarii noştri au tratat cu totală indiferenţă raportul obiectiv al parlamentarului german Jurgem Hermann privind situaţia românilor timoceni (întocmit la solicitarea parlamentarului basarabean,Vlad Cubreakov), prezentat Adunării Parlamentare a Consiliului Europei la 1 octombrie 2008. Delegaţia Serbiei, sprijinită de Rusia, Grecia, Cipru, a introdus un amendament prin care înlocuia sintagma „minoritatea vlahă/română” cu „minoritatea română şi vlahă”, amendament aprobat cu două voturi în plus.
Europarlamentarii ruşinei sunt: Cornelia Cazacu (care a votat amendamentul Serbiei), iar Cezar Preda, Ilie Ilaşcu (probabil bolnav), Relu Fenechiu (care cerea Parlamentului României să-i considere pe aromâni ca etnie diferită de români), Mihai Tudose, toţi strălucind prin …absenţă şi laşitate crasă.
Prin această carte, documentată, obiectivă şi necesară, Sorin Fira şi Cătălin Pîrvu au dovedit, în ciuda titlului, că românii nu sunt încă pierduţi, ci doar uitaţi.

Tudor Nedelcea

.             Prof. SORIN FIRA, Prof. CĂTĂLIN PÎRVU

 VLAHII,ROMÂNI PIERDUŢI

 Prefaţă de Tudor Nedelcea

 FUNDAŢIA SCRISUL ROMÂNESC
CRAIOVA, 2010

                                                  CUPRINS

Vlahii, români pierduţi? 7

                                              CAPITOLUL I.
BUREBISTA “CEL DINTÂI ŞI CEL MAI MARE
DINTRE REGII DIN TRACIA” 11
1. Tracii – neamul cel mai numeros din lume după acea al inzilor 11
2. Geto-dacii – cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci 12
3. Burebista – regele tuturor tracilor nordici 15

                                              CAPITOLUL II.
FORMAREA POPORULUI ROMÂN ÎN TIMP ŞI SPAŢIU 21
1. Romanii cuceresc pe daco-geţi. Persistenţa numeroasă a
elementului autohton după transformarea teritoriilor geto-dace
în provincii romane 21
2. Romanizarea traco-daco-geţilor 27
3. Mirajul pământului românesc. Popoarele migratoare trecătoare 30
4. Unde şi când s-a format poporul român. Teorii şi presupuneri
greşite despre etnogenezei românilor 34

                                            CAPITOLUL III.
ROMÂNII – O NOUĂ REALITATE A EVULUI MEDIU 43
1. De la “romani” (stră-români) la “vlahi” 44
2. Primele mărturii despre români sub numele de vlahi 45
3. Izvoare despre migraţii de români în sudul Dunării 47
4. Tradiţia existenţei românilor în Panonia, Transilvania, la nord
şi sud de Dunăre în cronicile medievale 48
5. Informaţii despre primele forme de organizare socială
şi politică a românilor 50
6. Alte menţiuni ale vlahilor în evul mediu, după desăvârşirea
etnogenezei româneşti 57
7. Primul stat creat de Romanitatea Orientală – operă a vlahilor
din nordul Peninsule Balcanice 59

                                        CAPITOLUL IV.
ROMÂNII SUD-DUNĂRENI – REALITATEA ETNICĂ CONTEMPORANĂ DE NECONTESTAT 80