La negocierile cu România, oficiali ai Budapestei au pretins autonomie și drepturi colective pentru minoritatea maghiară

Foto: Kalmár Ferenc și Szili Katalin

Bucureștiul a respins pretențiile Budapestei privitoare la acordarea de drepturi colective minorității maghiare din România

Ferenc Kalmár, co-președintele ungar al Comitetului de specialitate româno-ungar de colaborare în problemele minorităților naționale, a declarat miercuri la Oradea că a cerut la negocierile cu Ministerul de Afaceri de la București ca România să acorde autonomie și drepturi colective pentru minoritatea maghiară, transmite agenția maghiară MTI, https://hirado.hu și https://www.g4media.ro.

Politicianul ungar a participat la o conferinţă de presă care a avut loc miercuri după-amiază, la Oradea, şi care a fost susţinută împreună cu László Tőkés, preşedintele Consiliului Naţional Maghiar din Transilvania, Ferenc Kalmár, copreşedintele Comisiei mixte româno-ungare pentru minorităţi, însărcinatului premierului ungar, Katalin Szili, respectiv István Csomortányi, vicepreşedintele Consiliului pentru Autonomie “Partium”.

Potrivit lui Katalin Szili, împlinirea – la sfârşitul lunii octombrie – a 30 de ani de la Declaraţia de la Cluj, când a fost formulată pentru prima oară aspiraţia pentru autonomie a maghiarilor transilvăneni, respectiv pregătirea Legii minorităţilor naţionale din România, ar fi o ocazie bună pentru un nou acord între organizaţiile politice maghiare din Transilvania. În acelaşi timp, însărcinatul premierului ungar şi-a oferit ajutorul pentru a se ajunge la acest acord.

Aniversarea Declaraţiei de la Cluj a fost adusă în discuţie de László Tőkés. Acesta a menţionat că în acordul de cooperare semnat în ianuarie 2018 de către preşedinţii Uniunii Democrate Maghiare din România (UDMR), Partidului Popular Maghiar din Transilvania (PPMT) şi Partidului Civic Maghiar (PCM), s-a făcut referire, de asemenea, la aniversarea a 25 de ani de la acea Declaraţie.

În opinia sa, pentru legalizarea formelor de autonomie Legea minorităţilor naţionale ar putea oferi o şansă, deoarece obiectivul adoptării legii se regăseşte şi în programul Guvernului României. Tőkés a remarcat că această lege este prevăzută şi în Constituţia României, iar Kelemen Hunor a declarat, anterior, că legea ar putea fi adoptată în toamna acestui an.

Însărcinatul ministerial Ferenc Kalmár a menţionat că în şedinţa de săptămâna trecută de la Bucureşti a Comisiei mixte româno-ungare pentru minorităţi a propus Danielei Gitman, copreşedintele comisiei mixte din partea română,consemnarea drepturilor colective.

A primit răspunsul că România respectă convenţiile europene obligatorii pe care le-a ratificat, însă acestea nu includ drepturile colective.

Cei doi oficiali români s-au întâlnit la București la 10 octombrie, iar la discuții oficialii au convenit să coopereze pe baza Tratatului de Înțelegere, Cooperare și Bună Vecinătate între România și Ungaria semnat la Timișoara în 16 septembrie 1996.

România a respins constant cererile de autonomie și drepturile colective invocate de partea maghiară, considerate inacceptabile atât din punct de vedere al Constituției României, cât și din perspectiva legislației europene.

Kalmár a remarcat că maghiarii nu au cerut niciodată ceva ce în relaţia dintre majoritate şi minoritate nu ar fi deja aplicat cu succes în Europa. Acesta şi-a exprimat, de asemenea, opinia potrivit căreia nu trebuie renunţat la cererea de autonomie şi la drepturile colective. Problema trebuie să se afle pe ordinea de zi şi atunci când războiul dintre Rusia şi Ucraina se va încheia, iar părţile se vor aşeza la masa negocierilor.

István Csomortányi a menţionat că între 1992 şi 2011 numărul maghiarilor din România a înregistrat o scădere de 30%, şi probabil că recensământul efectuat în această primăvară va arăta că acest declin a continuat. În opinia sa, declinul dramatic indică faptul că politica românească privind minorităţile naţionale este departe de a fi una exemplară. Potrivit politicianului, transformarea administraţiei publice româneşti pe regiuni istorice ar fi atât în interesul românilor, cât şi în cel al maghiarilor, întrucât ar ajuta la dezvoltare.

In ultimii ani s-au făcut simțite tot mai multe pretenții iredentiste ale oficialităților de la Budapesta, având ca țintă Transilvania si minoritatea maghiară.

Publicitate

NEOREVIZIONISMUL EXTREMIST MAGHIAR SUB STINDARDELE NATO ŞI ALE UNIUNII EUROPENE

Katalin Novak, aleasă în martie președinta Ungariei se află într-o vizită privată în România, fiind invitată sâmbătă la un eveniment cultural din Alba Iulia.

Katalin Novak va participa la dezvelirea statuii principelui Gabor Bethlen în centrul municipiului Alba Iulia.

Președinta Ungariei a făcut vineri, 20 mai, o vizită la Cluj-Napoca, unde s-a întâlnit cu liderul UDMR, vicepremierul guvernului României, Kelemen Hunor (foto).

Cu acest prilej, ea a declarat: „Astăzi m-am întâlnit cu Hunor Kelemen, Președintele RMDSZ ( rom.UDMR), Viceprim-ministru al României. În calitate de președinte al Ungariei, consider că este prioritatea mea să reprezint toți maghiarii, deoarece nu contează pentru mine dacă cineva locuiește în interiorul sau peste graniță. Ungurii sunt maghiari, punct”, a scris Katalin Novak pe Facebook.

Novák Katalin

Kelemen Hunorral, az RMDSZ elnökével, Románia miniszterelnök-helyettesével találkoztam ma. Köztársasági elnökként kiemelt feladatomnak tartom az összmagyarság képviseletét, így számomra nincs különbség a tekintetben, hogy valaki határon innen vagy túl él. A magyar az magyar, s pont.
———

Today I met with Hunor Kelemen, President of RMDSZ, Deputy Prime Minister of Romania. As the President of Hungary, I consider it my priority to represent all Hungarians, as it makes no difference to me whether someone lives inside or across the border. Hungarians are Hungarians, period.

Reacția MAE al României:

Un stat nu poate să își aroge drepturi de orice fel în raport cu cetățenii altui stat. Ca urmare a mesajului prin care Katalin Novak și-a asumat calitatea de reprezentant al tuturor maghiarilor, indiferent că aceștia locuiesc în interiorul sau în exteriorul granițelor Ungariei, Ministerul de Externe l-a contactat imediat pe ambasadorul Ungariei în România și i-a transmis „preocuparea părții române față de declarația de mai sus”.
Astfel, în măsura în care declarațiile Președintelui Ungariei, aflată în vizită privată în România, se referă și la cetățenii români de etnie maghiară, este de subliniat că, potrivit dreptului internațional, un stat nu poate să își aroge drepturi de orice fel în raport cu cetățenii altui stat.
„În plus, responsabilitatea primară pentru respectarea drepturilor identitare (etnice, culturale, religioase, lingvistice) ale cetățenilor români de etnie maghiară revine României, ca stat de cetățenie, Ungaria, ca stat înrudit, având cel mult un interes în consolidarea legăturilor culturale”, a precizat ministerul condus de ministrul Bogdan Aurescu.
În sprijinul acestor afirmații, MAE a invocat Raportul din 2001 al Comisiei de la Veneția privind tratatementul preferential acordat minorităților naționale de statul înrudit, și Declarația din 2001 a Înaltului Comisar pentru Minorități Naționale al OSCE intitulată Suveranitate, responsabilitate și minorități naționale.
„Prin urmare, astfel de declarații nu corespund standardelor europene în materie și nici spiritului Tratatului de înțelegere, cooperare și bună vecinătate dintre România și Republica Ungară (semnat la Timișoara, la 16 septembrie 1996) și Declaraţiei de Parteneriat Strategic dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Ungare pentru Europa secolului XXI (adoptată la Budapesta, la 29 noiembrie 2002), în acest an fiind marcate două decenii de la adoptarea acesteia”, se arată în comunicatul MAE.

* * *

Astăzi, Ungaria, membră a Uniunii Europene, îşi reiterează politica extremist-revizionistă, adaptând-o noilor realităţi. În ultimii ani, unii dintre „teoreticienii“ revizionismului ungar au renunţat la promovarea unor revendicări teritoriale directe, conştienţi de imposibilitatea realizării lor, apelând la forme indirecte, dar nu lipsite de subtilitate.

După aderarea Ungariei şi a României la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord şi integrarea în Uniunea Europeană, neorevizioniştii unguri au operat adaptări de strategie şi tactică, transferând partea de acţiune, în contradicţie vădită cu ideea europeană, pe seama unora dintre organizaţiile revizioniste extremiste ori cu caracter paramilitar, dintre care pot fi menţionate: “Garda Maghiară”, ”Noua Gardă Maghiară”, “Legiunea Secuiască”, “Descălecarea 2000”, “Mişcarea de Ungaria a Tineretului”, “Tinerii Maghiari Uniţi”, “Societatea Trianon”.

Spre deosebire de perioada interbelică, „ideologii“ revizionis­mului ungar nu mai enunţă, explicit şi agresiv, pretenţia de a anexa Transilvania în virtutea unui aşa-zis drept istoric, dar într-o măsură mai mare decât în trecut fac caz de aşa-zisa nerespectare a dreptului maghiarilor din România, punând un accent deosebit pe necesitatea acordării autonomiei, autodeterminării şi autoguvernării, mai nou şi mai curajos, autonomia teritorială a aşa-zisului Ţinut Secuiesc.

Se ridică fireasca întrebare dacă naţionalism-iredentismul, revizionismul şi tendinţele separatist-autonomiste maghiare îşi găsesc motivaţia în anume trăsături specifice psihologiei naţiunii şi poporului ungar? Componentele psihologice şi caracterologice proprii gândirii şi mentalităţii ungureşti nu pot şi nu trebuie ignorate din analizele şi judecăţile de valoare referitoare la politica naţionalist-şovină, revizionistă maghiară, având în vedere că:

• De aproape două secole, dacă nu chiar mai bine, vecinilor noştri unguri (şi concetăţenilor noştri de etnie maghiară) li s‑a inoculat spiritul superiorităţii de rasă şi naţiune.
• Li s-a vorbit – mai ales de către Biserica catolică – despre misiunea lor „civilizatoare“ în această parte a Europei.
• De peste 150 de ani, şcoala, biserica, istoriografia, mass-media etc. au sădit în sufletul ungurilor sentimentul de naţiune dominantă şi dominatoare, le-a insuflat ideea de stăpâni ai unor teritorii aflate, cândva, în evul mediu, sub dominaţia ori în orbita Budei.

Astfel, în psihologia colectivă şi în ideologia etnosului ungar s‑a întipărit – aproape ca o a doua natură – obsesia „menirii“ şi „obligaţiei“ de a menţine ori de a reface, prin orice mijloace, acea ficţiune istorică a „Ungariei Mari“, care a fascinat şi continuă să fascineze de câteva generaţii spiritualitatea ungurească.

Constantă a mentalităţilor claselor conducătoare ungare, ideea superiorităţii şi dreptului asupra teritoriilor cucerite în timp de regii arpadieni sau angevini era puternic înrădăcinată în conştiinţa colectivă a poporului ungar. Ea a apărut şi s-a manifestat indiferent de concepţiile politice, de locul ocupat în spectrul politic, atât în Ungaria, cât şi în diasporă, accentuându-se pe măsură ce trecea timpul, astfel încât „ar fi bine să nu cădem în aceeaşi greşeală comisă până în preziua Dictatului de la Viena (30 august 1940), când, deşi cunoşteam uneltirile întreprinse împotriva ţării noastre, am aşteptat nepregătiţi ziua fatală în care conducerea de atunci a României, timorată şi derutată, a recunoscut sentinţa criminală“ impusă de Germania hitleristă şi Italia fascistă.

Şi totuşi, dincolo de resorturile psihologice, dincolo de „argumentele“ şi „justificările“ izvorâte din interpretarea tendenţioasă a istoriei, dincolo de folosirea cu rea-credinţă a instrumentarului sociologiei, psihosociologiei şi etnosociologiei, dincolo de eforturile susţinute de a drapa naţionalismul, şovinismul, iredentismul, revizionismul în faldurile acestei idei a „Ungariei Mari“, politica promovată de Budapesta, de minoritatea maghiară din România ori de emigraţia maghiară faţă de ţara noastră îşi găseşte şi o motivaţie – mai prozaică, e drept – bazată pe considerente geopolitice şi economice, între care menţionăm:

• Ungaria (93.030 kmp) a deţinut în perioada dualismului austro-ungar (1867-1918), pe lângă importante teritorii locuite de slovaci, sârbi, croaţi, sloveni, şi teritoriul de peste 101.000 kmp al Transilvaniei.
• Bogăţiile solului – terenurile arabile din Podişul Transil­vaniei, Câmpia de vest şi Banat, densa reţea hidrografică, pădurile etc. – şi subsolului transilvan – gazele naturale din judeţele Mureş şi Sibiu (în primul rând, gazul metan, unul dintre cele mai pure din lume – concentraţia de metan ajunge la 99%), cărbunele (brun în judeţele Braşov, Cluj, Hunedoara, Sălaj; huila în judeţul Hunedoara; lignitul în judeţele Bihor, Sălaj, Covasna), manganul, minereurile feroase şi neferoase (exploatate în Banat, judeţul Cluj, în perimetrul Munţilor Apuseni, Poiana Ruscăi şi Pădurea Craiului, în Maramureş şi în alte locuri) – diversificata reţea de căi rutiere şi feroviare, gradul ridicat de urbanizare al localităţilor, toate acestea constituie o atracţie irezistibilă a Ungariei pentru spaţiul intracarpatic.
• Infrastructura industrială creată în Transilvania (la Braşov, Timişoara, Hunedoara, Reşiţa, Arad, Cluj, Târgu Mureş, Sibiu, Mediaş, Baia Mare, Satu Mare, Oradea, Făgăraş) constituie un alt factor motivaţional al Ungarirei, care vede aici un însemnat potenţial economic.
• altă motivaţie a politicii naţionalist-revizioniste ungureşti şi a interesului pentru spaţiul intracarpatic îşi poate găsi explicaţia în deosebitul rol strategic de apărare oferit de lanţul muntos al Carpaţilor care înconjoară Transilvania, lanţ ce reprezintă o barieră naturală greu de trecut dinspre est spre vest.

Raffay Ernő, într-un articol apărut în „Magyar Fórum“ susţine cu tărie că „[…] obiectivele maghiarimii trebuie să fie redobândirea teritoriilor noastre, modificarea frontierelor“.

În ceea ce priveşte eventualele reanexări teritoriale, acelaşi autor apreciază că „guvernele ungare din anii ’90 au irosit, au lăsat neexploatate posibilităţi existente “.

În opinia sa, „[…] procesul de dezmembrare a Iugoslaviei şi Cehoslovaciei a purtat în sine o mare posibilitate de a redobândi măcar o parte din drepturile noastre. […] 75 de ani au fost suficienţi ca timp de toleranţă.

Tocmai de aceea, obiectivele maghiarilor trebuie să fie redobândirea teritoriilor noastre de baştină, modificarea frontierelor “.

Tocmai pentru realizarea acestui scop acţionează, atât în planul operaţiunilor speciale secrete, cât şi făţiş – în forme legale, ori împotriva legii – noile organizaţii ale frontului neorevizionist.

Din varii motive,  autoritatile române  – cu cateva excepţii singulare – au evitat sistematic o interpretare şi aplicare “stricto sensu” a legilor sfidate de militanţii radicali ori de extremiştii  maghiari.

Frontul neorevizionist maghiar din România

La 25 decembrie 1989, în plină desfăşurare a evenimentelor asociate afirmării noii puteri, a fost anunţată constituirea Uniunii Democratice a Maghiarilor din România. Era prima expresie a dreptului la liberă asociere, exercitat după abolirea puterii totalitare a Partidului Comunist.

Noua formaţiune politică, în fapt un “front al mai multor orientări ideologice”, nu a apărut pe un teren nepregătit. Szűrös Mátyás, fondatorul doctrinei panma­ghiare, avusese contacte cu Domokos Géza, primul preşedinte al U.D.M.R. şi cu alte figuri reprezentative ale maghiarilor din România, între care: Sütő András, Fazekas János, Kányádi Sándor, Szabó T. Attila ş.a.

De la Budapesta, în spiritul doctrinei panhungariste, Antall József, şeful primului guvern maghiar rezultat după alegeri libere, a dat semnalul: “Doresc să fiu prim-ministrul celor 15 milioane de unguri din lume !”

Prim-ministrul Guvernului Slovaciei a replicat prompt: “cetăţenii de origine maghiară ai Slovaciei îşi au propriul prim-ministru, acela al Slovaciei“. De la Bucureşti, nu se ştie, încă, dacă s-a luat vreo atitudine.

Iniţial, U.D.M.R. nu a făcut referiri publice la autonomia teritorială a comunităţii maghiare din România, acest obiectiv al neorevizionismului maghiar fiind asumat, până la apariţia orientărilor ideologice şi a organizaţiilor “rivale”, de către asociaţiile neorevizioniste din Ungaria, conduse de maghiari din România.

Aşa, de exemplu, Tőkés László şi Sütő András au fondat şi condus “Societatea Pro Transilvania “, cu sediul la Budapesta, dar cu centrul de greutate al activităţii în România.

Premergător integrării României în Uniunea Europeană, începând din a doua jumătate a anului 2006, odată cu perspectiva înregistrării Uniunii Civice Maghiare ca partid politic, U.D.M.R. se radicalizează şi devine exponenta publică a revendicării autonomiei pe criterii etnice şi a declarării limbii maghiare ca limbă oficială în zonele locuite şi de cetăţenii români de naţionalitate maghiară.

În septembrie 2006, după Adunarea Naţională a Secuilor, Markó Béla a anunţat, la 23 septembrie 2006, la Miercurea Ciuc, constituirea Uniunii pentru Ţinutul Secuiesc, alcătuită din consiliile locale din zonă, declarând că U.D.M.R. are în vedere şi un referendum pentru autonomie.

Numărul secuilor din România variază, după diferitele surse, între 150 şi 831 persoane, ceea ce este de natură să demaşte o diversiune şi nu numai atât. Pentru ca organizaţiile politice prin care reprezentanţii ungurilor au acces la privilegiile puterii să nu fie, cel puţin direct, implicate în atentate la adresa Constituţiei României, neorevizioniştii şi extremiştii dreptei maghiare se folosesc de “secui” şi de “Ţinutul Secuiesc”, ca de un simbol.

Declaraţia liderului U.D.M.R. a atras imediat reacţiile vehe­mente ale partidelor politice, mai puţin ale Partidului Naţional Liberal, care guverna cu Markó Béla ca viceprim-ministru.

Tot mai frecventele derapaje anticonstituţionale ale U.D.M.R., dar mai ales escaladarea provocărilor naţionalist-separatiste ale coloanei a V-a a internaţionalei neorevizioniste, a determinat reacţii energice, dar nu şi suficiente luări de poziţie în Parlamentul României

Pe fondul nepermisei toleranţe a autorităţilor, Garda Maghiară – a cărei simbolistică are puternice conotaţii care fac trimitere la regimul nazist, aşa cum este ea prezentată pe site-ul oficial al organizaţiei – şi-a sporit interesul faţă de Transilvania.

Tabăra organizată de asociaţia Tineretul Maghiar din Ardeal (Erdélyi Magyar Ifjak – EMI) a constituit un bun prilej pentru liderul organizaţiei extremiste „Garda Maghiară” de la Budapesta, Vona Gábor, pentru a-şi afirma viziunea cu privire la Transilvania. Reluând placa revizuirii Tratatului de la Trianon, Vona Gábor şi-a mascat discursul, dar a afirmat, totuşi, tranşant că „întreaga naţiune maghiară se va trezi pentru a se uni din nou”.

 Foto: Vona Gábor, liderul Jobbik şi al Gărzii Maghiare : „Maghiarii şi rromii se pot uni atunci când este vorba  de «duşmanul comun» din Transilvania”.

Asemenea declaraţii avertizează asupra unor grave şi pericu­loase surprize. Cine poate fi duşmanul comun din Transilvania şi cum se va lupta împotriva lui?

Un caz în care s-a dispus interdicţia temporară a prezenţei în România este cel al lui Bayer Zsolt (n. 1963, Budapesta), membru fondator al Partidului FIDESZ, jurnalist în presa scrisă şi în televiziune – realizator al serialului de 65 de episoade „1100 de ani în centrul Europei”– şi autor al mai multor volume cu tematică naţionalistă ungară.

Mediatizator fervent al radicalilor maghiari reuniţi în „Uniunea Civică Maghiară”, „Consiliul Naţional Secuiesc” şi „Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania”, Bayer Zsolt s-a consacrat turismului propagandistic neorevizionist în țara noastră, promovând în adunările publice ale organizaţiilor menţionate un discurs radical-extremist, cu atacuri directe şi virulente la adresa Constituţiei României.

Aceste teze, afirmate de-a lungul multor decenii, au creat şi un sistem de reflexe ce au influenţat sever evoluţia şi comporta­mentul oamenilor de naţionalitate maghiară, pentru care – oriunde s‑ar afla, raporturile cu „ţara“ înseamnă în toate împrejurările raporturi de subordonare faţă de Budapesta şi de dominaţie spre ţările în care trăiesc ca minoritari.

 Legat de aceste raporturi sunt dirijate în aceeaşi direcţie şi activităţile religioase, economice, culturale etc.

Argumente „istorice“, provenite din arsenalul imperialismului ungar: „Transilvania după anul 896 şi până la 1918 a constituit totdeauna o unitate indivizibilă, fiind o parte organică a Ungariei istorice; abia între 1920 şi 1940 a fost integrată în România Mare“, declara Bajcsy-Zsilinszky Endre, un politician naţionalist radical ungur din perioada interbelică.

Afirmaţia este evident falsă, deoarece Transilvania nu a aparţinut Ungariei decât între anii 1867-1918, în perioada dualismului austro-ungar, iar Ardealul de nord , ca efect al Dictatului de la Viena din 30 august 1940,a fost ocupat până la 25 octombrie 1944.

Pentru a diminua până la anulare argumentul numeric, cel al naţiunii majoritare, şi a minimaliza principiul wilsonian – dreptul naţiunii celei mai numeroase din Transilvania de a-şi decide soarta – revizionismul recurge la argumente abstracte, ca de exemplu: „Transilvania este incomparabil mai mult şi altceva decât simplul amestec de atâţia unguri, atâţia români şi atâţia germani“.

La acest argument subscrie şi Göncz Árpad, fost preşedinte al Ungariei, care, referindu-se la populaţie, are în vedere „toţi fiii Ardealului, întrucât calităţile într‑adevăr ungare şi umane ale Ardealului s-au format în cursul istoriei în aşa fel, încât în sufletul fiilor Ardealului unitatea Statului ungar nu a pierdut nimic din realitatea sa istorică“

În privinţa românilor din Transilvania, revizionismul ungar propagă aserţiuni de genul: „infiltrarea românilor rămaşi sub stăpânirea otomană în Balcani – dar şi în Moldova şi Muntenia – are un caracter categoric antiungar. Infiltrarea a luat proporţii considerabile în sec. XVIII şi se leagă de dorinţa Vienei, transformată într-o tendinţă instituţionalizată, ca numărul ungurilor şi secuilor să fie redus în Transilvania cu orice preţ, pentru a-i transforma pe aceştia în populaţie minoritară…“

.

De această „manevră“, de a schimba raportul numeric dintre români şi unguri în Transilvania, aveau să se folosească politicienii, întrucât „înfiinţarea României Mari s-a putut realiza sub conduce­rea mult talentatului escroc internaţional care a fost Ion Brătianu“, în timp ce „existenţa europeană milenară“ a Ungariei istorice reprezintă „o misiune înaltă, o misiune care trebuie asumată şi în viitor, aceasta fiind impusă de situaţia internaţională a Ungariei şi de importanţa ei inalterabilă“.

În viziunea revizioniştilor unguri, o asemenea „misiune înaltă“ nu va putea fi alterată nici de „marea majoritate“ românească din Transilvania, ce se compune din „urmaşii acelora care în secolele XVII-XVIII s-au infiltrat ca refugiaţi în Ţara Sfântului Rege Ştefan, unde au fost primiţi cu generozitate, oferindu-li-se adăpost, deşi ei (românii) nu se puteau lăuda nici cu valori culturale, nici cu capacitatea de a organiza un stat şi nu erau susţinuţi nici de eforturi istorice ori de darul de a putea fi utili“.

În aceeaşi viziune, înfăptuirea României Mari a fost facilitată de „ciuma epocii noastre“ adică de „principiul majorităţii etnice“.

Din perspectiva fostelor naţionalităţi din Ungaria Mare (români, slovaci, sârbi, ruteni etc.), existenţa imperiului ungar a depins de folosirea severă a puterii şi de controlul exercitat asupra tuturor domeniilor sociale, fără vreo excepţie. Dar hungarismul mistifică istoria (cum se vede) şi îşi susţine propriul cult prin propagandă, considerându-se abilitat să fie stăpânul absolut al istoriei.

Cu o asemenea funcţiune şi încărcătură teoretică, hungarismul nu consideră posibilă nicio alianţă cu românii.

Ca încheiere la întrebarea „Alianţă sau revizuire teritorială“, îl vom cita pe David Prodan:

„Acel orgoliu al poporului maghiar, al culturii şi civilizaţiei sale, orgoliu cultivat cu o consecvenţă de invidiat, pornind de la înalta intelectualitate şi clasele diriguitoare şi coborând până la cetăţeanul de rând, un orgoliu care nu-şi găseşte termen de comparaţie poate la niciun alt popor din Europa.

O ură deosebită faţă de poporul român înainte de toate, primul în ierarhia resentimentelor sale. Urăsc neîmpăcat însăşi existenţa noastră. Singur poporul maghiar e dotat cu toate virtuţile în această parte de lume şi de-a lungul secolelor e singurul dedicat ingratei opere de civilizare. Concluzia se impune: el e singurul chemat să domine în această parte a Europei, el singur putând avea misiunea de a face operă civilizatoare printre aceste popoare“.

În această situaţie, şi ţinând cont de evenimentele de la Târgu Mureş din martie 1990, românii, indiferent de opţiunile şi simpatiile lor politice, ar trebui să fie conştienţi că ţara noastră se găseşte din nou, ca şi în vara anului 1940, într-o zonă geopolitică în care frontierele au devenit foarte fluide.

Chiar dacă atât România, cât şi Ungaria fac parte din Alianţa Nord-Atlantică şi din Uniunea Europeană, situaţia de la frontierele de nord-est este deosebit de complexă şi periculoasă, îndeosebi după ce Kremlinul a reacţionat la declaraţiile unor personalităţi politice româneşti în legătură cu posibilitatea unirii Republicii Moldova cu România.

În disonanţă cu acest deziderat românesc, imediat după anul 1990, în Germania au apărut idei şi preocupări teoretice care încearcă să „convingă popoarele Europei de binefacerile redimensionării statelor“.

Între ideologii „noii ordini germane“, o figură aparte o reprezintă profesorul Leopold Kohr care, în volumul „Prăbuşirea Naţiunilor“, susţine ideea conform căreia „toate problemele lumii vor fi rezolvate, dacă statele vor fi divizate în stătuleţe mai mici“.

 

Ar fi foarte interesant dacă renumitul profesor ar recomanda, în cunoştinţă de cauză, această formulă consacrată şi Germaniei, care ar trebui împărţită în numeroase „landuri mici şi frumoase“.

Aurel I. Rogojan

Documentar realizat pe baza lucrărilor:„Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor geopolitice mondiale”, autor Aurel I. Rogojan, Editura Compania , 2011 şi ”Spionajul şi extremismul ungar în România”, autori Aurel I. Rogojan şi Traian -Valentin Poncea, Editura Proema, Baia Mare, 2010 (nedifuzată)

Sursa: Ziaristi Online

16 iunie 1989 – DECLARAŢIA DE LA BUDAPESTA în care se cerea unirea forţelor românilor şi ungurilor împotriva duşmanului comun – dictatura lui Ceauşescu

Începând cu primăvara lui ’89, cine ştia unde să se uite, putea să discearnă desfăşurarea unui spectacol cu adevărat fascinant.

În iunie 1989 la Budapesta, cu prilejul reînhumării lui Imre Nagy, mai mulţi emigranţi români au iscălit împreună cu intelectuali maghiari aşa numita „Declaraţie de la Budapesta” în care se cerea unirea forţelor românilor şi ungurilor împotriva duşmanului comun – dictatura Ceauşescu (mai jos este redat textul integral).

În decembrie 1989 la Timişoara frăţia între diferitele naţionalităţi în lupta împotriva dictaturii s-a putut remarca, exact în spiritul Declaraţiei de la Budapesta, deşi nu neapărat ca o urmare a acesteia.

La Declaraţia de la Budapesta au aderat nume cunoscute ale emigraţiei româneşti, precum Paul Goma, Eugen Ionescu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Vladimir Tismăneanu, Mihnea Berindei, Neagu Djuvara.

La o lună de la apariţia ei, Declaraţia a fost aprobată şi de regele Mihai (foto).

În perioada respectivă, Serviciile de informaţii construiau variante, montau scenarii inclusiv de intervenţie, erau încercate diverse variante de putere, erau activate diverse personaje care, într-un fel dau altul, trebuiau să dea identitate şi relevanţă viitoarelor democraţii şi structurilor lor incipiente.

În definitiv, atunci, în 1989, se juca viitorul statelor în formula agreată de existenţă post-comunistă, erau aşezate într-o ordine de valoare şi acceptabilitate, erau îndemnate să prezinte ce-şi doreau ca elemente de identitate naţională.

Cred că este util să începem prin a reaminti Declaraţia de la Budapesta din 16 iunie 1989.

Se vorbeşte acolo despre destinul viitor al Transilvaniei şi doar al Transilvaniei ca „spaţiu de complementaritate”, fără a pomeni numele celeilalte entităţi, entitatea-mamă, „România”.

Textul respectiv a generat imediat o reacţie foarte dură, spre exemplu din partea lui Ion Raţiu, în acel moment cea mai cunoscută voce a exilului românesc, recunoscută şi omagiată ca atare pe plan mondial, scrie adev.ro/qt38xc.

Campaniei de falsificare a istoriei care are ca ţintă Revoluţia din decembrie 1989, i-a căzut victimă şi Declaraţia de la Budapesta, comentează pe blogul său luptătorul anticomunist de atunci https://mariusmioc.wordpress.com.

Hai să vedem totuşi ce conţinea faimoasa Declaraţie de la Budapesta (linc):

DECLARAŢIA DE LA BUDAPESTA

Astăzi, 16 iunie 1989, odată cu celebrarea funeraliilor victimelor represiunii revoluţiei maghiare din 1956, eveniment de o deosebită importanţă pentru popoarele Europei şi, în special, pentru cele care trăiesc încă sub dictaturi comuniste, a avut loc o întâlnire între membrii Forumului Democratic Maghiar şi Români, semnatari ai următoarei

DECLARAŢII

Noi, romani si unguri,

Consideram ca libertatea si propasirea celor doua popoare pot fi realizate si garantate numai intr-un cadru politic pluralist de respectare integrala a drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului. O actiune comuna a fortelor democratice maghiare si romane se impune pentru atingerea acestui scop. Regimurile comuniste si in special politica dusa de dictatura ceausista a creat o situatie de criza acuta care impiedica comunicarea dintre romani si maghiari.

Dialogul inceput astazi intre noi doreste sa invinga aceste piedici si sa stabileasca bazele unor relatii normale intre cele doua natiuni care s-au format in acelasi spatiu geografic.

Data fiind configuratia hartii etnice, solutionarea conflictelor nu poate veni in nici un caz din revizuirea frontierelor, ci din schimbarea rolului lor in sensul liberei circulatii a persoanelor, a informatiei si a ideilor, in conformitate cu acordurile de la Helsinki.

Situam deci imbunatatirea relatiilor romano-maghiare in perspectiva procesului de restructurare democratica general-europeana, care singur va fi in stare sa rezolve problemele acumulate de-a lungul istoriei intre popoarele continentului intr-un mod care sa satisfaca interesele legitime ale fiecaruia in parte.

Transilvania a fost si este un spatiu de complementaritate si trebuie sa devina un model de pluralism cultural si religios. Este in folosul popoarelor noastre ca diversitatea culturala, religioasa si de traditii care a facut specificul Transilvaniei sa fie prezervata.

Dreptul la o reprezentare politica autonoma si la autonomie culturala a fiecarei natiuni trebuie garantat. Realizarea sa implica, printre altele, asigurarea unei scolaritati de toate gradele in limba maghiara, inclusiv reinfiintarea universitatii maghiare din Cluj.

Principiile enuntate mai sus vor sta la baza tuturor actiunilor comune pe care semnatarii inteleg sa le duca in viitor.

Apelam la organizatiile democratice precum si la acele persoane care impartasesc aceste principii sa se alature acestei actiuni.

Budapesta, 16 iunie 1989

Semnatari:

Antal G. Laszlo, Antall Jozsef, Balogh Julia, Biro Gaspar, Csoori Sandor, Fur Lajos, Illzes Maria, Jeszensky Geza, Keszthelyi Gyula, Kodolanyi Gyula, Molnar Gusztav, Stelian Balanescu, din partea Cercului Roman din RFG, Mihnea Berindei, vicepresedinte al Ligii pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania (LDHR), Ariadna Combes, vicepresedinte al LDHR, Mihai Korne, director al revistei “Lupta”, Ion Vianu, reprezentant al Ligii pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania din Elvetia, Dinu Zamfirescu, membru al Biroului LDHR, membru al Partidului National Liberal.

Ulterior si alte persoane si organizatii s-au alaturat acestei declaratii: Rockenbauer Zoltan si Vagvolgyi Andras, din partea Federatiei Tineretului Democrat (FIDESZ), Partidul Liber Democrat, Asociatia Maghiarilor din Transilvania, prin presedintele Kiss Bela si secretarul Spaller Arpad, intregul colectiv redactional al revistei “2000″, Bojtar Endre, seful sectiei pentru Europa rasariteana a Institutului de Istorie Literara, prof. Bela Kallman, Dan Alexe, Daniel Boc, Theodor Cazaban, Matei Cazacu, Antonia Constantinescu, Sofia Cesianu, Florica Dimitrescu, Neagu Djuvara, Paul Goma, Virgil Ierunca, Eugen Ionescu, Marie-France Ionescu, Monica Lovinescu, Bujor Nedelcovici, Adrian Niculescu, Alexandru Niculescu, Alain Paruit, Alex. Sincu, Sanda Stolojan, Vlad Stolojan, Vladimir Tismaneanu, Ileana Vrancea.

Declaratia a mai fost semnata, ulterior, si de: George Barbul, Doru Braia, Dina Bratianu-Missirliu, Alexandru Missirliu, Ileana Verzea.

La o luna dupa difuzare, intr-o “Marti, 4 iulie 1989, Majestatea Sa regele Mihai a primit la resedinta sa de langa Geneva o delegatie din grupul romanilor care au redactat la Budapesta o declaratie comuna impreuna cu Forumul Democratic Maghiar.

Aceasta delegație compusă din Dna Ariadna Combes, dr. Ion Vianu si Dinu Zamfirescu a înmânat Majestății sale textul declarației de la Budapesta.

Majestatea sa a aprobat întrutotul conținutul declarației, care exprima convingerile sale privind relațiile dintre popoarele român si maghiar”.

Pe internet, cine caută „Declaraţia de la Budapesta” găseşte în mare majoritate saituri în care această declaraţie este considerată o trădare, o ameninţare la adresa graniţelor României şi în cîteva locuri se spune că în această declaraţie se preconiza autonomia Transilvaniei (linc). Nimic din toate acestea nu e adevărat, după cum se vede din textul declaraţiei. În general, o declaraţie politică trebuie analizată pe baza textului ei, nu pe baza comentariilor despre acest text aparţinînd unor terţe persoane. Faptul că pe saiturile internet de limbă română declaraţia de la Budapesta este pomenită aproape exclusiv pentru a fi criticată, inclusiv prin afirmarea unor minciuni despre conţinutul acesteia, arată puterea propagandei securiste despre tot ceea ce ţine de anul 1989. Se urmăreşte de fapt aruncarea cu noroi asupra dizidenţilor români, de la Paul Goma la Doina Cornea (prin fiica ei Ariadna Combes), insinuîndu-se că aceştia sînt, dacă nu trădători de ţară atunci cel puţin nişte tîmpiţi care s-au lăsat manipulaţi de duşmanii României.

# # #

REACŢIA EXILULUI ROMANESC LA DECLARAŢIA DE LA BUDAPESTA

Uniunea Mondiala a Romanilor Liberi – Ion Rațiu, Liciniu Faina, Alecsandru Miele, Ion Varlam, Coriolan Brad- 9 septembrie 1989 (integral, aici), în continuare am selectat, din motive de spaţiu, doar poziţia exprimată de Ion Raţiu: Uniunea Mondială a Românilor liberi a adoptat o poziţie ne-echivocă în problema relaţiilor româno-maghiare. „SĂ NE ÎNFRĂŢIM“, a fost apelul ce am lansat ungurilor, cu litere de o şchioapă în numărul nostru din iunie 1986. Să luptăm împreună împotriva comunismului. Pentru democraţie.

Am repetat aceeaşi idee în Declaraţia din 11 aprilie 1986, în care am cerut „solemn, fraţilor unguri, să înceteze calomnia că ungurii sunt supuşi etnocidului“ în Transilvania.

Aşa cum am declarat din nou la BBC şi la „Vocea Americii“, noi avem o reconciliere istorică cu ungurii şi depunem eforturi reale, verificabile, pentru a o realiza, mai ales ajutând pe toţi refugiaţii din România, astăzi în Ungaria, fără absolut nici o distincţie etnică.

Dar astăzi e rândul ungurilor să condamne şovinismul multora dintre ei – de care sunt pline ziarele şi programele de televiziune din lumea întreagă. Astăzi e rândul ungurilor să recunoască explicit că Transilvania e pământ românesc.

Dar ca să nu rămână nici o umbră de îndoială: ÎNTR-O ROMÂNIE DEMOCRATĂ, UNGURII ŞI CELELALTE MINORITĂŢI VOR AVEA EXACT ACELEAŞI DREPTURI CA ŞI ROMÂNII ÎN MIJLOCUL CĂRORA TRĂIESC. Ion Raţiu

De ce era importantă, esenţială, identitară chiar, discuţia de Transilvania şi despre relaţiile româno-maghiare?

De la Budapesta,pe 13 iulie 1989, pleca această telegramă către centrala CIA:

„Liderii pro-reformă din Ungaria găsesc că atitudinile regimurilor (comunist) ortodoxe din România şi Cehoslovacia amninţă din ce în ce mai atre şi ameninţă interesele naţionale de securitate ale Ungariei”.

Titlu de infarct care prefaţa ştirea propriu-zisă, în care se spunea că „Budapesta crede că Praga şi Bucureştiul au decis să-şi centreze activitatea serviciilor lor de securitate împotriva Ungariei.

Mai mult, oficialii români i-au avertizat pe unguri că nu sunt excluse confruntările armate în cazul în care Budapesta contionuă să facă presiuni împotiva Bucureştiului în ce priveşte modul în care tratează minoritatea maghiară din România. (sursa).

Cehoslovacia şi România au denunţat în modul strident reînhumarea lui Imre Naghy, liderul executat al Revoluţiei din 1958, acuzând Budapesta de tendinţe contrarevoluţionare.

Se spune că Ungaria a cerut Partidului social democrat din Germania de vest să introducă într-o rezoluţie bipartizană privind Ungaria din Bundestag o clauză împotriva destabilizării venite din străinătate”.

Era vorba, așadar, despre ştiri dramatice privind intenţiile mârşave ale securiştilor români care, împreună cu serviciile din Cehoslovacia, erau gata să treacă la acte de violenţă armată.

Foarte importantă este concluzia analistului CIA în telegrama din 27 noiembrie 1989 pe care o puteţi accesa aici, comentariu la realegerea lui Ceauşescu la Congresul PCR.   Comentariul este nemilos şi sună ca o sentinţă:

„Congresul a oferit o dovadă în plus a izolării internaţionale crescânde a lui Ceauşescu. Ambasadorii europeni şi cei din NATO (cu excepţia trimisului turc) au boicotat lucrările, aşa cum au făcut şi cel al Ungariei, Japoniei şi câţiva ambasadori din America Latină. Câteva partide comuniste vest-europene nu numai că nu au participat, dar au criticat cu tărie, în luări de poziţii publice, prestaţia românească în domeniul drepturilor omului.

În ciuda criticilor puternice, este puţin probabil ca Ceauşescu să schimbe în mod semnificativ sensul politicilor sale staliniste sau să facă mai mult în domeniul drepturilor omului.

În loc de asta, e probabil că va intensifica contactele cu alte regimuri dure, mai ales din Asia de est şi poate să caute noi metode – sunt posibile controale de frontieră mai severe şi mai multe restricţii împotriva ziariştilor străini – pentru a izola la şi mai mult România de ritmul schimbării„.

În fine, iată ultimul document din seria de azi, o telegramă din 19 decembrie 1989 a agentului CIA de la Budapesta care analizează implicaţiile condamnării oficiale de către Parlamentul Ungar a persecuţiilor la care era supus Tokes în România.

Se spune în acest document reprodus de  adev.ro/qt38xc că :

„în Ungaria, denigrarea României este un mijloc sigur de a câştiga voturi, iar deschiderea din ce în ce mai mare a politicilor din Ungaria poate să încurajeze competiţia partizană cerând sancţiuni la adresa României. Dacă demonstranţii vor crede zvonurile care vorbesc despre o mare baie de sânge, s-ar putea ca poliţiţiei ungare să-i fie greu să protejeze Ambasada României de atacuri. Moscova nu a comentat oficial în ce priveşte problema Tokes şi prezentarea în presă a demonstraţiilor a fost sumară.

Cu toate astea, ediţia de azi din Izvestia se referă la Tokes ca la un campion al cauzei drepturilor omului şi notează faptul că punerea sa sub arest la domiciliu a atras atenţia comunităţii internaţionale. Pare că Moscova va condamna violenţele, va reitera nevoia de reforme şi va oferi cel puţin un sprijin privat Ungariei în scopul de a ridica această problemă pe plan internaţional”.

  Desigur, ceea ce aţi văzut azi reprezintă o selecţie dintr-o masă impresionantă de documente. Sensul lor profund poate fi înţeles doar prin comparaţie cu rapoartele existente în arhivele KGB, acolo unde secţiunea România este deosebit de bine şi bogat alimentată.

Cu altă ocazie, cred că este esenţial să vedeţi cum, la Moscova, Ceauşescu era ultimul – şi de la un moment dat singurul lider comunist care nu dorea să înţeleagă nimic din lumea care se prăbuşea zgomotos în jurul său.

În 1989, marii actori politici deciseseră soarta jocurilor, dar la Bucureşti liderii politici ai momentului se închideau în propria lume, tăind astfel orice şansă de sincronizare cu restul ţărilor din jur.