CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

UN BILANȚ AL CELOR 12 INVAZII RUSEȘTI PE TERITORIILE ROMÂNEȘTI: jafuri, violuri, crime, furturi, tâlhării, confiscări, devastări, rechiziţii, distrugeri, sechestrări de persoane, dislocări forțate de populație

Harta publicată de Daniil Dimitrie Philippide, în lucrarea Geografia României, Leipzig, 1816. A fost prima mențiune a numelui România, facută într-o lucrare stiințifică. Philippide delimitează teritoriul național al românilor atât în textul descrierii, cât și în hărți. Este cel dintâi care, într-o lucrare științifică, dă și încetățenește numele de România “pentru locul întâi pe care-l țin românii, atât prin vechimea, cât și prin numârul lor” (Istoria României).

Într-o carte datorată istoricului român din Statele Unite, Aurel-Sergiu Marinescu şi intitulată ”1944-1958, Armata Roşie în România, jafuri, violuri, crime, furturi, tâlhării, confiscări, devastări, rechiziţii, sechestrări de persoane” – (două volume, 1.100 de pagini, edit. “Vremea”), amplul prim capitol tratează tema cronologiei prezenţelor militare ruseşti pe teritoriul României, de la începutul secolului al XVIII-lea şi până în 1958, acela al părăsirii ţării noastre de către armata roşie.

Aurel Sergiu Marinescu - Armata rosie in Romania

Relaţiile diplomatice sunt mai vechi: în 1674, ţarul moscovit Alexei Mihailovici propunea un tratat de alianţă domnitorilor Moldovei şi Ţării Româneşti, împotriva stăpânirii otomane. În 1688, o scrisoare adresată voievodului Şerban Cantacuzino îl încuraja pe acesta să ceară asistenţa ţarului.

Dar prima pătrundere avea să se producă la 10 iunie 1711 când oastea ţarului Petru cel Mare trecea Nistrul spre a fi, curând pe urmă, nimicită la Stănileşti.

În scurta vreme cât au hălăduit în Moldova , noii aliaţi s-au ilustrat printr-un furt care a izbit imaginaţia cronicarului: scările de argint de la şeile boierilor, care tocmai gustaseră pentru prima oară şampania franţuzească, rămânând “înmărmuriţi de beţi.” 
Ulterior, invaziile se repetă cu o anumită periodicitate, de câte ori Poarta este agresată de o Rusie în plină expansiune teritorială, mai întâi în jurul bazinului Mării Negre, apoi către Apus, către Moldova.

În 1739, 1770-’74, 1787-’92, 1806-1812 – citez din cartea d-lui Aurel-Sergiu Marinescu -, ocupaţia armată a provocat ţărilor române pagube imense, generând o perioadă nefericită de despopulare şi sărăcire.

Armatele ţariste şi-au arătat întregul potenţial al samavolniciilor: abuzurile, jafurile sistematice, dimpreună cu rechiziţiile, confiscările de bunuri şi animale transformaseră Principatele noastre în ţări cu un înalt grad de mizerie. 
Când nimic nu mai era de luat, oştile imperiale se întorceau acasă, spre a reveni de cum se întrema situaţia în Principate.

Diplomatic, în tot acest timp, Rusia, în concurenţă cu Austria , manevra întru alipirea Principatelor dunărene -, etapă necesară în drumul către Constantinopol – şi, cum s-a văzut, excelente vaci de muls. Fapt ce n-a împiedicat apariţia unei facţiuni boiereşti pro-ruse.

Între anii 1828-1834 are loc cea de a şasea invazie rusească, citez: “Campania rusească din 1828 a adus, în acelaşi timp, tot felul de nenorociri: foamea datorită uriaşelor rechiziţii ale armatei invadatoare, ciuma adusă din Turcia, o iarnă grea cu o epidemie printre animale care a făcut ravagii, ţăranii fiind folosiţi ca vite de povară; alţii au fost luaţi cu forţa în Bulgaria, pe câmpiile pustii şi bântuite de ciumă ori în flăcări, pentru a recolta grâul părăsit de turci.” 
Cea de a şaptea invazie se produce în anii 1848-49 (“Amestecul ruşilor lui Kiseleff în înăbuşirea revoluţiei a fost hotărâtor.

În spatele represiunii şi a măsurilor guvernamentale româneşti antirevoluţionare au fost ruşii, la originea deportărilor, arestărilor şi maltratărilor.”). Prilej, totodată, pentru nesătula împărăţie de a pretinde sume uriaşe pentru întreţinerea trupelor, 11 milioane de franci pentru Ţara Românească şi 2 milioane şi jumătate pentru Moldova .

La începutul războiului Crimeei, pentru liniştirea populaţiei, o proclamaţie a ţarului Nicolae I justifica ocupaţia Principatelor române “pentru chestiuni de onoare”. Se mai afirma în acel act neamestecul asigurat în afacerile interne “exact ca Ministrul Molotov peste 90 de ani”. Considerând Moldo-Vlahia ca şi anexată, pusă sub oblăduirea baronului Budberg, oficialităţile militare ruse au trecut la ocupaţia preferată: jaful. 
Anii 1877-78 marchează a noua invazie şi cea de a doua răpire a Basarabiei, perioada 1916-1929, cea de a zecea, răpirea, în 1940 a Basarabiei şi ocupaţia militară dintre anii 1944-1958 încheind lista.

Despre aceasta din urmă, reprezentantul american la Bucureşti, Roy M. Melbourne se exprima astfel, la 18 august 1945, deci la mai puţin de un an de la declararea armistiţiului:

“În istoria sa tulbure, România a trecut prin multe invazii, dar nici una nu a dus poporul într-o astfel de stare de disperare şi deznădejde ca actuala ocupaţie a ruşilor.” 
Ideea, generalizată, că seculara exploatare otomană a cauzat în exclusivitate izolarea ţărilor române de acea Europă ce construia catedrale, ridica universităţi, înfăptuia Renaşterea, apoi lumea modernă industrială, trebuie amendată prin precizarea că mai bine de un sfert de mileniu de vampirizare rusească a pus capac unei stări şi aşa deplorabilă. 
Ultimei cotropiri – cea sovietică – i-am fost martor, cele consemnate în masivele volume ale d-lui Aurel-Sergiu Marinescu fiind pentru mine în special un prilej de rememorare.

Datele sunt numeroase, importante, într-o largă sinteză.

Cu toate că şi pe atunci secretul de stat stătea la baza guvernării, se ştia de către o lume întreagă că având de plătit Uniunii Sovietice, ca despăgubiri de război, suma de trei sute de milioane de dolari, eşalonaţi pe un număr de ani, în timp suma a fost depăşită de câteva ori. Cererile sovieticilor se vădeau exorbitante.

De ex. în mai 1945, luna încheierii războiului, când nu mai putea fi vorba de nevoile frontului, părţii române i s-au pretins 55.000 de vagoane şi 115 locomotive. În aceeaşi lună s-au capturat ca “trofee de război” 67 de fabrici şi uzine aparţinând industriei alimentare, uşoare şi petroliere. Numai din industria petrolieră au fost ridicate 51.173 tone de material tubular.

Scrie în carte: “Valoarea bunurilor aparţinând căilor ferate, aviaţiei şi marinei române rechiziţionate de trupele sovietice fără nici o formă s-a ridicat la suma de 338 miliarde de lei.” Dacă ne gândim că leul din 1945 era cel puţin de o sută de ori mai puternic decât cel de astăzi, iar România zăcea sleită de patru ani de război, realizăm catastrofa.

În secul limbaj al cifrelor: “în primele şapte luni de la armistiţiu s-au livrat într-un ritm alert, cantitativ, mult peste prevederile din Convenţie, care se întindeau pe şase ani.” 
În acea vreme, când încă nu se produsese ruptura de Tito, Ana Pauker îi mărturisea acestuia că ruşii iau şapte piei de pe noi.

Afară de plăţile legate de despăgubiri, restituiri de bunuri, pe lângă ceea ce, cu entuziasm slav, jefuiau trupele în trecere, mai exista şi obligaţia întreţinerii acestora, sute de mii, dacă nu milioane.

Între 23 august 1944 şi 31 mai 1945 s-au predat în acest scop 15.357 vagoane de cereale, 10.407 vagoane legume, 1885 vagoane de carne, 387 vagoane de conserve de carne, 163 vagoane de grăsimi, 88 vagoane de peşte, 124 vagoane de lactate, 27 vagoane de delicatese, 155 de vagoane de băuturi spirtoase, 1023 vagoane de sare, 4902 vagoane de furaje, 279 vagoane de tutun, 528.647.000 ţigări. Iar chibrituri: 35.134.000 cutii… Din septembrie 1944 până la 1 iulie 1945 se livrează Armatei Roşii 385.000 tone de alimente – numai raţia zilnică de făină se ridica la 851.482 de porţii!

Încât “România devensie o veritabilă colonie a Rusiei, când ţările Europei vestice renunţau la coloniile lor care, pe rând, şi-au câştigat independenţa.” 
Bani mai necesita şi întreţinerea Comisiilor aliate de control pe judeţe: statul român a avansat în anul 1946 suma de 185.532.163.520 lei în contul lor. Cât priveşte produsele predate, ele trebuiau să fie de cea mai bună calitate, conform dispoziţiilor: “Nu se vor preda depozitelor sovietice produse de proastă calitate (alterate, prost afumate, cozi, fălci, fâşii etc.)”. În schimb, din înaltă umanitate se specifica: “oasele cu măduvă vor fi predate trupelor române, şcolilor, spitalelor pentru a fi fierte pentru ciorbe.” 
În răstimpul în care autorităţile sovietice goleau în cea mai mare grabă România cam de tot ce apucau, eroicii soldaţi roşii îşi făceau partea lor, după împrejurări. O listă judeţeană din 1948, numea pe luna respectivă: agresiuni contra jandarmilor 42, devastări locuinţe, întrepridneri 7929, persoane jefuite 4105, femei siluite 213, ucişi 56, răniţi 27″.

Era, desigur, în ciuda liniei oficiale a unei tovărăşii pe cât de recente, pe atât de calde, replica unui război dus adânc pe teritoriul sovietic. Dar şi altceva. Cele peste o mie de pagini ale lucrării lui Aurel-Sergiu Marinescu, eminent istoriograf de vastă informaţie şi fost coleg de facultate, reînvie o epocă. Era, oare, necesar? Pentru simpla aducere aminte, mai puţin, pentru luminarea celor în necunoştinţă de cauză mai mult, iar ca reper în orice orientare într-un viitor ale cărui surprize mai mult ne rânjesc, decât ne surâd, tema se esenţializează.

Ea ţinteşte anume constante ale situaţiei noastre în lume, în pura fatalitate a unor circumstanţe istorico-geografice date, dar şi cu egală trimitere la propriile reacţii şi decizii. Umbra trecutului stă la spate, dar nu se desparte niciodată de noi. Fie că trăim sau nu în circularitate, cu istoria nu-i de glumit. “Stalin si poporul rus libertate ne-au adus!” (23 August 1944 – din Cotidianul) 
Jaful sovietic 
Nu doar o data, istoricii nostri si istorici occidentali, mai putin cei sovietici, au considerat ca efectele loviturii de stat de la 23 august 1944 au constituit pentru Wehrmacht o infrangere mai severa decat cea de la Stalingrad. Perfect adevarat, din punctul acesta de vedere nu este nimic de obiectat.

Numai ca, in conformitate cu statisticile Marelui Stat Major, acelasi eveniment a provocat si Armatei Romane pierderi in oameni si material militar considerabil mai mari decat cele pe care le indurase in batalia din Cotul Donului, parte integranta din ansamblul operatiunilor de la Stalingrad.

Dispunem de o asemenea statistica si, cu cifrele la vedere, putem proceda la comparatiile de rigoare. De la 1 noiembrie la 31 decembrie 1942, perioada celor mai dure confruntari cu sovieticii de pe frontul din Cotul Donului, Armata romana a inregistrat 353 ofiteri, 203 subofiteri si 6680 soldati morti in lupta, 994 ofiteri, 582 subofiteri si 30175 soldati raniti in lupta si 1829 ofiteri, 1567 subofiteri si 66959 soldati disparuti, in marea lor majoritate cazuti in prizonierat sovietic. 
Mult mai ridicate au fost pierderile Armatei romane din perioada 1 iunie – 31 august 1944, cu precizarea ca intre 1 iunie si 19 august, data declansarii ofensivei sovietice, frontul din Moldova si Basarabia de Sud a fost stationar si nu s-au purtat lupte cat de cat semnificative. Efectiv, de data aceasta a fost vorba de pierderi insumand 509 ofiteri, 472 subofiteri si 10262 soldati morti, 1255 ofiteri, 993 subofiteri si 33317 soldati raniti si 2628 ofiteri, 2817 subofiteri si 171243 soldati disparuti, in mare majoritate capturati de sovietici dupa ce regele proclamase la radio un armistitiu inexistent. 
 Dupa cum vedem, la toate categoriile cifrele pierderilor din 12 zile din august 1944 sunt net superioare celor din noiembrie-decembrie 1942, daca nu chiar duble. Oricum diferentele nu pot fi considerate un mizilic, ele fiind lipsite de importanta numai pentru politicienii iresponsabili, care isi inchipuie ca asa se face istorie: batjocorind, prin aruncarea lor in neant, zeci si zeci de mii de ofiteri, subofiteri si soldati ai unei natiuni. 
Ramane sa stim si ce s-a intamplat in aceasta tara nenorocita din momentul in care comunistii au inceput sa urle ca nebunii pe strazi: “Stalin si poporul rus libertate ne-au adus!”, si asta in timp ce sovieticii jefuiau Romania din temelii. La aceste jafuri apocaliptice istoriografia comunista s-a referit cu o extrema parcimonie, destul de tarziu, prin anii ’70 si ’80. A avut totusi bunul simt sa nu le justifice. 
In schimb, la numai o jumatate de veac de la petrecerea faptelor, in 1949, s-a insinuat cu nedemnitate in postura de avocat al rusilor diplomatul italian Renato Bova Scoppa, fost ministru al Romei la Bucuresti din 1941 pana in 1946.

In memoriile sale, intitulate Colloqui con due dittatori, acesta s-a grabit sa explice distrugerile si jafurile comise in Romania de rusi prin distrugerile si jafurile pe care le-ar fi savarsit Armata Romana in teritoriile ocupate din Rusia.

Penibila explicatie, fabricata de un om incapabil sa tina seama de realitati! In retragerea lor in adancimea propriului teritoriu, ca si in vremea invaziei lui Napoleon, armatele ruse practicasera tactica pamantului parjolit. Cand germanii, romanii si italienii au reusit sa ajunga la fata locului, n-au mai avut ce distruge, deoarece totul era pus la pamant. Iar din saracia mujicului rus, cu toata bunavointa, nu se putea jefui nimic.

Ca sa nu mai vorbim si de faptul ca literatura istorica a invingatorilor din al doilea razboi mondial, in mod sistematic, s-a obstinat sa asimileze cu jaful capturile de razboi legale, privind depozitele de munitii si subzistente, bunurile si armamentul abandonat pe campul de lupta, apartinand Armatei sovietice. Cum dupa orice razboi, istoria este scrisa de invingatori, n-am avut incotro si am fost nevoiti sa ne supunem verdictelor lor. 
Astazi, din fericire, putem discuta si altfel despre aceste verdicte. Intarzierea deliberata cu aproape trei saptamani a semnarii asa-zisei Conventii de Armistitiu, de fapt un act de capitulare, a fost provocata de rusi cu intentia clara de a oferi militarilor ei o plaja de timp cu statut incert si ambiguu, pentru a putea jefui in voie una din cele mai bogate tari ale Europei. Nu trebuie sa uitam ca, vreme de aproape cinci ani, de la instituirea blocadelor economice determinate de izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial, Romania tinuse in spate un colos asemeni Germaniei, cu petrol si ulei mineral, cu cereale, cu oleaginoase, cu carne si peste, cu tutun etc., primind in contrapartida masini agricole, arme si in jur de 45 de vagoane de aur.

Si asta in conditiile in care situatia alimentara a tarii, in toti anii campaniei din est, a fost literalmente infloritoare fata de cea a intregului continent. Cu alte cuvinte, aici, in Romania, intr-adevar, se putea jefui din gros. 
Si primele ordonante emise de comandamentele ruse au impus populatiei predarea aparatelor de radio, care au fost asezate sub paza sovietica. Prin asta s-au impuscat doi iepuri: in primul rand, cetatenii romani erau izolati de restul lumii civilizate. La a doua miscare, toate aceste aparate au fost transportate in Uniunea Sovietica, fiind considerate capturi de razboi, desi erau bunuri particulare. Jafurile intreprinse de militarii sovietici din initiativa personala si pe cont propriu, niciodata sanctionate de superiorii lor, aveau un specific care i-a contrariat pe romani, deseori frizand nebunia.

Confiscau in nestire automobile particulare si ale statului – au furat pana si masina de serviciu a generalului Aurel Aldea, parcata in fata Ministerului de Interne – si, pentru ca nu stiau sa conduca, le faceau tandari, izbindu-le in primul obstacol din cale. In cazul cand reuseau sa depaseasca primul impact, ajungeau la momentul cand se epuiza benzina din rezervoare si atunci automobilele erau abandonate si impinse de regula intr-o rapa, unde se faceau praf. Furau sub amenintarea armei cai din gospodariile taranesti si-i calareau pana cand se toceau potcoavele bietelor animale, si cand acestea incepeau sa schioapete, bateau caii cu violenta pe crupa, ii izgoneau din coloane si-i lasau de izbeliste. 
In primii ani de dupa razboi, padurile din Muntenia si din Oltenia erau pline de cai nebuni, alienati de durerea atroce din copitele neingrijite.

Sa nu fi stiut rusii ca un cal se mai duce din cand in cand pe la potcovar, ca mai are nevoie si de o furca de fan, si de un pumn de graunte? Caii, mai ales caii ii fascinau pe sovietici si cele mai mari lovituri le-au dat garnizoanei Cislau, unde se aflau hergheliile de prasila ale armatei.

Incepand cu 1 septembrie 1944, in trecere prin localitate, diversi militari ai armatei de ocupatie au jefuit garnizoana de armasarii si iepele de reproductie si chiar de cabalinele tinere, de un an si jumatate sau doi, nededate la calarie, sub pretextul ca se grabesc sa cucereasca Berlinul, ca si cum Berlinul s-ar fi aflat peste deal. Le-au folosit la ceva acele animale nefericite? Aiurea. Au calarit armasarii, iepele, mânjii pana la totala epuizare, nu le-au lasat nici un ragaz de odihna, nu i-au hranit, abandonandu-i infometati prin satele de jur-imprejur, unde au fost salvati de tarani si recuperati mai tarziu de personalul hergheliilor de la Cislau. 
Daca salbaticia cu care erau tratati oamenii putea fi oarecum explicabila, romanii se aflau de trei ani in razboi cu Rusia si resentimentele trec foarte greu, salbaticia cu care tratau sovieticii niste animale nevinovate nu se poate scuza.

Nimeni nu putea intelege de unde venea si ce hram purta stirpea aceasta de oameni, pentru ca tarani nu pareau sa fie si nici oraseni. Parea ca vin direct din niste caverne din varstele ancestrale ale umanitatii. 
Uneori, hotiile rusilor se derulau la un nivel de meschinarie greu de imaginat. Iata ce s-a intamplat in seara unei singure zile, 2 septembrie 1944, la Calarasi. La ora 21.30, in holul Hotelului Regal din localitate, Cristian Panghezi, un brailean sosit acolo cu treburi, a fost jefuit de ceas de un ofiter si trei soldati rusi. La ora 22.30, alti trei soldati rusi au intrat prin efractie in frizeria lui Leon Rusten din str. Petre Enescu nr. 21 si i-au furat patru brice, doua foarfece, trei masini de tuns si 2000 lei.

In sfarsit, la ora 23.00, doi soldati rusi au intrat prin forta in casa lui Enciu Mavrodin din cartierul garii si, cu revolverele in mana, l-au deposedat de o fata de masa si de un borcan cu dulceata. Asta pentru ca n-au mai gasit altceva. 
Alti ostasi ai asa-zisei armate “eliberatoare” se instalau intre timp in alte locuinte din Calarasi, spargeau toate mobilele, spre a-si arata muschii, cerandu-le apoi proprietarilor rachiu si femei. Cu toate ca proprietarii in speta nu erau patroni de bordeluri, ci niste gospodari ca toti gospodarii din Romania . 
Sa fim intelesi, aici nu era vorba despre cazuri intamplatoare si izolate, ci despre actiuni multiplicate in zeci si zeci de mii de ipostaze, la scara intregului teritoriu al tarii. Abuzurile fiind incurajate deschis de la cele mai inalte esaloane ale conducerii armatei de ocupatie.

Nu intamplator, autoritatile militare sovietice au negat sistematic ca faptele raportate de autoritatile romanesti ar fi fost comise de soldati rusi si le-au impus sa precizeze, si in documentele interne, si in comunicatele de presa, destinate opiniei publice, ca nu era vorba despre soldati rusi, ci despre “indivizi necunoscuti, imbracati in uniforme militare sovietice furate”. 
Intrucat existenta de toata ziua a oamenilor curgea inainte si nu putea fi tinuta in loc de razboi, si toamna lui 1944 a fost in Romania un sezon fastuos al nuntilor. In repetate randuri, serviciile informative ale Armatei romane au semnalat comportamentul abject al militarilor rusi cand se intampla sa dea buzna intre niste nuntasi.

De regula, mai de frica, mai dintr-un spirit ospitalier ancestral, erau invitati la masa si omeniti dupa datina. Insa, dupa ce se chercheleau bine, scoteau automatele dintre genunchi, ciuruiau tavanele cu rafale prelungi si asezau toti nuntasii la zid. Urma deposedarea tuturor de verighete si ceasuri, nefiind iertati nici mirele si mireasa. 
La Bucuresti, aceiasi militari rusi s-au dedat la hotii de o stranietate marcata. Mai multe biserici au fost jefuite de odajdiile preotilor.

Icoanele nu i-au interesat, ca sa nu fie nevoiti sa dea socoteala, probabil, propriilor lor comisari politici. Un subofiter rus a navalit in atelierul unui croitor de le str. Theodor Sperantia si l-a somat cu arma in mana sa-i faca pe loc cadou un costum civil la trei ace. Pentru ca nici unul din costumele existente in atelier nu s-a potrivit cu statura subofiterului rus, croitorul a fost impuscat, pur si simplu.

Din Teatrul Alhambra, rusii au furat costume de epoca, utilizate in piese cu subiecte istorice, si costume de… Mos Craciun! Mai multi militari sovietici au jefuit pe Calea Victoriei, in plina zi, un magazin de pantofarie de dama, fiecare plecand de acolo cu 10-15 perechi de pantofi cu toc si cu toate brizbrizurile la moda pe vremea aceea. Era greu de stiut la ce puteau sa le foloseasca, de vreme ce vivandierele lor purtau uniforme soldatesti si cizme cazone. 
In sfarsit, este greu de crezut, dar o banda de militari rusi a jefuit in totalitate si un magazin de ciorapi de dama, de corsete si sutiene.

De data aceasta, pe b-dul Elisabeta si tot la amiaza zilei. Nu doar o data, asemenea escapade de jaf, pentru sovietici, s-au incheiat in mod tragic, nu numai datorita rezistentei romanilor cu viata si averea amenintata, ci si din cauza neghiobiei jefuitorilor. Un singur exemplu ni se pare revelator.

Aproape un pluton intreg de militari rusi, in septembrie 1944, a navalit in pivnitele exploatarii viticole de la Minis, a mitraliat sirul lung de butoaie, continand fiecare cateva mii de litri de vin, si au inceput sa soarba lichidul miraculos chiar din jeturile care tasneau prin gaurile facute de gloante.

Treptat, pivnitele au fost inundate de continutul butoaielor pana la carambul cizmei jefuitorilor, si au murit toti inecati in vin, la gramada, doborati din picioare de gazele de fermentatie care tasneau din budane laolalta cu vinul. Bineinteles, accidentul a fost imputat personalului exploatatiei viticole, care n-ar fi vrut sa-i serveasca pe rusi la pahar, oferindu-le si o gustare pe langa vin. 
De fapt, comandantii sovietici pareau a nu fi in stare sa-si tina trupele in mana si sa le imprime o conduita de oameni civilizati. Un raport din 8 septembrie 1944, al colonelului Victor Andreescu, comandantul Regimentului de pontonieri, ne lamureste cam ce fel de raporturi existau intre ofiterii sovietici si trupele din subordinea lor.

“Nu exista nici un fel de disciplina in Armata rusa – consemna colonelul roman, in raportul nr. 334. Nici macar unul din 200 nu-si saluta superiorii, fie ei chiar generali; ca sa am o discutie personala cu dl general Ignatiev, comandantul geniului Armatei 46 ruse, am schimbat de trei ori locul pe camp si totdeauna am fost inconjurati de zeci de ostasi care tineau sa auda convorbirea; acestia se scobeau in nas si scuipau in fata generalului, fara ca cineva sa le faca vreo observatie.”

La randul lui, statul major al Armatei a 3-a romane, in raportul operativ din aceeasi zi, semnat de generalul I. D. Mihaescu, preciza: “Modul de comportare al trupelor ruse lasa de dorit; astfel: in comunele unde cantoneasa sau pe unde trec, jefuiesc populatia de vite, cereale, imbracaminte, bani etc. Autoritatile romane nu sunt respectate si sunt obligate a executa diferite servicii degradante. In garnizoana Slatina, magazia Regimentului 8 vanatori a fost sparta cu forta, iar continutul a fost luat de o coloana in trecere prin acel oras.

Desi in garnizoana Craiova s-au instalat o comenduire si patrule ruse, totusi actele de betie, jaf si amenintare nu au incetat inca. 
Toti comandantii si ofiterii rusi dau asigurari pentru o purtare demna a Armatei sovietice si un tratament omenos fata de populatia civila. In realitate, insa, ostasii si subofiterii se dedau la tot felul de jafuri si samavolnicii, care au adus populatia in stare de alarmare si neliniste continua. Daca de la unitati si formatiuni militare ridica cu mai putina indrazneala tot ce vor, la populatia civila de la periferiile oraselor si in special la sate jefuiesc si batjocoresc fara nici un menajament. In majoritatea satelor pe unde trec, iau cai, carute, trasuri, bani, ceasuri, inele etc., tot ce gasesc si le place, cu revolverul in mana.”

De la conacul mosiei Scarisoreanca, din Ulmeni, Ilfov, au jefuit o caleasca vieneza din veacul trecut, o adevarata bijuterie, piesa de muzeu pur si simplu.

A fost gasita facuta praf la intrarea in Bucuresti, aruncata in santul soselei. Colac peste pupaza, padurile Codlei foiau de numerosi dezertori din armata sovietica. Acestia se combinasera cu trenarzi din armata germana si devastau in nestire toate satele de jur-imprejur. 
In primele zile ale lui septembrie 1944, totusi, situatia promitea sa se aseze intr-un fagas nou: colonelul Kalinin a fost desemnat ofiter de legatura al comandamentului Frontului 2 ucrainean pe langa Marele Stat Major de la Bucuresti si una din misiunile lui principale chiar asta era, cel putin teoretic: sa ancheteze si sa infraneze toate conflictele dintre armata de ocupatie si civilii si militarii romani. Insa, de fiecare data cand ii erau prezentate detaliile unor incidente, colonelul sovietic raspundea stereotip:

“Nu recunosc culpa Armatei Rosii in provocarea de incidente. Din cercetarile sumare intreprinse s-a constatat ca aceste nereguli au fost savarsite de banditii lui Vlasov si dezertorii romani sau germani travestiti in uniforme sovietice.”

Conform logicii sale, la data aceea, Romania ar fi trebuit sa fie cutreierata de mii de ostasi sovietici in maieu si izmene, carora “dezertorii romani sau germani” le furasera vestoanele si pantalonii. Cat privea armata lui Vlasov, aceasta nu se repliase prin Romania din teritoriile ruse si se afla demult in refacere, in nordul Italiei si in Slovenia . 
Mult mai dureros era faptul ca asemenea atitudini erau incurajate si de declaratiile de o lasitate inspaimantatoare ale noilor autoritati romane. “Armata sovietica – clama un manifest lansat de Grigore Niculescu-Buzesti, la 13 septembrie 1944 – a fost primita in Romania in spiritul cel mai amical. Noi ne dam seama ca, in perioada operatiunilor militare in curs, mici incidente pot in mod necesar sa se produca. Dar noi nu ne asteptam sa le atribuim o semnificatie oarecare. Este vorba despre incidente episodice si fara importanta. Guvernul roman are profunda convingere ca tot ceea ce a fost convenit cu URSS va fi integral respectat.” Asa “episodice si fara importanta” cum erau incidentele, au afectat cateva sute de mii de romani si pe multi i-au costat viata. 
Pe de alta parte, Guvernul roman nu convenise nimic cu cel al URSS: prevederile asa-zisei Conventii de Armistitiu i-au fost impuse. Si atat de respectate au fost incat am platit despagubiri de razboi de cinci ori mai mari decat cele la care am fost obligati in noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944. Totul multiplicandu-se pana la un nivel incredibil, daca luam in consideratie si jafurile asupra particularilor, imposibil de calculat statistic.

De asemenea, toate aceste detalii nu se pot intalni intr-o istorie scrisa exclusiv dupa documente de cabinet, in care destinul unei natiuni este privit de sus, de acolo de unde se estompeaza tot ceea ce reprezinta un relief

. Din astfel de documente aflam ca regele a facut, ca Sanatescu a dres, ca Neagu Djuvara a fost trimis la Stockholm , ca Emil Ciurea a fost trimis la Ankara si asa mai departe. 
Insa, despre tragedia adevarata a acestei natiuni încă nu se stie prea mare lucru.

Ceea ce le permite unor diversionisti contemporani ai politicii românești sa sarbatoreasca ziua de 23 august 1944 drept “o victorie fenomenala impotriva nazismului”, cand ea rămâne, în realitate, simbolul celui mai sinistru dezastru traversat de români. 
In decembrie 1971 ma aflam la Moscova, ca ziarist în misiune, si am fost invitat la un mic banchet de un redactor sef adjunct de la Komsomolskaia Pravda. Din vorba in vorba, rusul se imbatase si începuse sa ma ia peste picior in mod grosolan, acuzându-mi compatrioții si acuzându-ma si pe mine ca suportam in tacere si fara reactii tirania lui Ceausescu.

Ca si cum Ceausescu ar fi fost varul tatalui meu. Inainte de a pleca la Moscova, abia revenisem de la München si Köln si i-am replicat interlocutorului meu, foarte calm:

“Draga Ivane, daca lasam de o parte ce se intampla in Romania, care e treaba noastra, uite care e situatia: am fost si in Germania Occidentala, am fost de cateva ori si la voi si pot sa-ti comunic, in cunostinta de cauza si cu mâna pe inima, ca voi ati pierdut razboiul, nu nemtii.”

In clipa aceea, rusul a ramas siderat si, pe neasteptate, a inceput sa planga in hohote, ingaimand printre lacrimi: “Asa este! Si eu am fost in Germania Occidentala si am vazut cum se traieste acolo. Noi am pierdut razboiul, nu ei!” 
Si asa a ramas, pana in zilele noastre.

SURSA: https://arhiva-romanilor.blogspot.com

(Datele de mai sus provin din arhiva Marelui Stat Major, Dosarele 1554, 1555 si 1556, si din arhiva Sectiei 2 informatii a aceleiasi institutii militare.

16/02/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Un comentariu

Ce au făcut soldații ruși ”eliberatori” pe unde au trecut?

 

 

 

Imagini pentru jafurile armatei sovietice photos

 

 

 

Istoria vecinilor de la răsărit ne spune până în ziua de azi că rușii au fost salvatorii noștri, cu toate că barbaria de care au dat dovadă atunci când au trecut prin România, este greu de descris în cuvinte.

1878 este anul în care „cauza Rusiei în România a fost pierdută pentru totdeauna”. Tensiunile au apărut când românii şi-au dat seama că „apărătorii ortodoxiei” voiau, de fapt, să-i transforme în gubernie.

Momentul zero al sentimentului de ostilitate pe care românii îl încearcă faţă de ruşi a fost, după toate probabilităţile, războiul dintre aceştia şi turci din 1806-1812, „şase ani în care pământul Principatelor avea să slujească din nou de câmp de bătălie.

Şi dacă, în saloanele din Bucureşti şi din Iaşi, doamnele vor învăţa valsul, iar bărbaţii vistul şi faraonul (jocuri de cărţi – n.r.), la ţară mizeria, jaful şi hoţiile vor atinge un nivel nemaicunoscut până atunci”.

Ironia e că, iniţial, românii i-au întâmpinat cu entuziasm pe „eliberatorii” creștini ruşi.

„În timpul războiului din 1768-1774, boierii moldoveni, în marea lor majoritate, îmbrăţişaseră cu înflăcărare cauza Sfintei Rusii, care, punându-se în fruntea unei noi cruciade împotriva necredincioşilor, avea să scape popoarele creştine de sclavia în care erau ţinute de secole.

O mulţime de călugări ruşi, sosiţi în Principate, în Transilvania şi în toată Peninsula Balcanică, pregătiseră de mult terenul, dovedindu-se propagandiştii cei mai eficace ai acestor mişcări populare şi de simpatie faţă de «Rusia pravoslavnică».

Mii de volintiri (voluntari – n.r.) din Moldova şi Muntenia se angajaseră în armata rusă; la sfârşitul războiului, erau 12.000″ [3], ceea ce înseamnă că peste 1% din populaţia bărbătească se înrolase la ruşi.

În toiul iernii, un sat întreg alungat pe câmp

Românii şi-au dat însă destul de repede seama că se înşelaseră, iar „eliberatorii” ruşi nu erau apărătorii creştinătăţii, ci doar soldaţii unui alt imperiu, mai vorace chiar decât îngrozitorii turci.

„Pe măsură ce adevăratele planuri ale ţarilor se dădeau pe faţă, marii boieri începuseră să intre la bănuială. Pe de altă parte, comportamentul trupelor ruseşti de ocupaţie din timpul războiului din 1787-1791 întunecase mult imaginea Rusiei în ochii poporului”.

Din epocă ne-au rămas mărturii zguduitoare ale cruzimii la care se dedau ruşii pe teritoriul Moldovei şi al Munteniei. Contele francez Louis Langeron, general în armata rusă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nota în „Memoriile” sale un episod petrecut în Moldova în timpul campaniei din iarna anului 1788: „Iată un exemplu, dintr-o mie, de ce era în stare cruzimea ruşilor”.

Enervat pentru că o furtună îi afectase armata, generalul rus Kamenski a poruncit să fie decapitaţi prizonierii tătari, iar un evreu suspect să fie legat gol de un stâlp şi stropit cu apă la minus zece grade Celsius, lăsându-l să moară îngheţat.

Apoi a dat foc unui sat întreg şi i-a alungat pe locuitori pe câmp, în ger şi zăpadă, lăsându-i să moară de frig şi de foame. În final, acest general Kamenski a dat ordin ca toate animalele care nu fuseseră ucise să fie strânse şi trimise în Rusia, pe moşiile sale.

Deşi lefegiu în armata ţarului, nobilul francez nu împărtăşea metodele pe care le foloseau colegii săi ruşi: „Am putut judeca grozăviile la care ofiţerii noştri se dedau prea adesea în Moldova şi, chiar dacă n-aş fi fost martor, aş fi putut judeca şi după teama cumplită de care este cuprins, dintr-o dată, un ţăran moldovean când vede că-i intră în casă o uniformă rusească.

Rămâne împietrit şi nu mai este în stare nici să zică, nici să facă ceva.

Degeaba îi ceri, îl rogi, îi dai bani ca să-ţi facă vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e bun de nimic şi rămâne ca o stană de piatră. […]”.

Deja, în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, boierii din ţările române nu le mai erau favorabili ruşilor, pe care-i priveau cu teamă şi-i suspectau (justificat) că vor „uita” să mai plece.

Iată ce scria un alt francez în timpul războiului ruso-turc din 1787-1791: „Nu s-a mai pomenit o situaţie precum a oamenilor aceştia, bănuiţi de ruşi că i-ar prefera pe austrieci, în timp ce aceştia îi cred mai legaţi de turci; de fapt, ei doresc plecarea celor dintâi la fel de mult cum se tem de întoarcerea celor din urmă. […] Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul”.

Incidentele ruso-române nu s-au oprit la conflictul din 1878. Prim-ministrul I.C. Brătianu şi fiul său, Ionel I.C. Brătianu, au fost ţinta a numeroase atentate organizate de ruşi.

Sabina Cantacuzino, fiica lui I. C. Brătianu, nota într-o scrisoare: „Rusia era înverşunată împotriva tatei şi a fost iniţiatoarea acelor atentate contra lui”.

În baza documentelor studiate, rezultă că mişcările ţărăneşti din 1888 şi 1907 au fost iniţiate de instigatori ai ruşilor, care aveau în plus şi agenţi de influenţă în politică şi în presă.

Evenimentele din Primul Război Mondial, în care armata rusă a fugit de pe câmpul de luptă în 1917, iar tezaurul României n-a mai fost returnat de Moscova, urmate de lungul conflict cu bolşevicii pentru Basarabia, ultimatumul din 1940, în care U.R.S.S. a anexat din nou Basarabia şi Bucovina, au alimentat tensiunile.

Au urmat Al Doilea Război Mondial, ocupaţia rusă din perioada 1944-1958, împreună cu jafurile, violurile, violenţele de tot felul şi impunerea cu forţa a comunismului.

 

 

 

 

 

armata rosie

Oile la ceaun

 

Pe lângă faptul că au confiscat toți caii țăranilor  români, rușii aveau o pasiune nebună pentru rachiu și oaie la cazan. Problema nu  era doar aceea că  mănâncau, ci faptul că aceștia nu tăiau oile niciodată.

Puneau cazanele pe foc și în clipa în care începea apa să clocotească, aruncau oaia de vie în cazan.

În clipa în care părea că este fiartă, abia atunci îi dădeau pielea jos și îi scoteau mațele.

Această practică i-a șocat pe țăranii români, însă aceste lucruri nu au fost niciodată consemnate în filele de istorie, ci au fost transmise prin viul grai.

 

Rușii se comportau ca niște cotropitori barbari în România. Mai multe rapoarte ale vremii consemnează că aceștia scoateau cetățenii români din trenuri și îi obligau să călătorească sus, pe vagoane, chiar dacă în tren erau suficiente locuri.

Ultima soluție luată de autoritățile române a fost aceea a închiderii crâşmelor din fața Armatei Roșii.

În acest sens a fost emis un ordin prin care se cerea luarea de măsuri urgente ”ca toate cârciumile aflate pe itinerariile de trecere a trupelor rusești, să fie închise atunci când pe aceste drumuri sunt trupe în trecere”.

Despre  comportamentul ”civilizat”de care a dat dovadă armata sovietică imediat după cotropir ea României ne putem edifica citind mărturiile unor  contemporani de marcă.

Astfel, potrivit notațiilor din Jurnalul lui Mihail Sebastian (un scriitor evreu care, indiscutabil, a așteptat din răsputeri Eliberarea, date fiind umilințele îndurate sub nemți), rușii au boala ceasurilor. Violarea femeilor pare explicabilă. Atît prin abstinența de fond, cît și prin deosebirile dintre cochetele românce și tovarășele lăsate acasă. Mania ceasurilor mărturisește însă un infantilism straniu, de ditamai bărbați fascinați de jucăria cu ticăit și limbă mișcătoare:

«Vineri, 1 septembrie [1944]

Nedumerire, frică, îndoială. Soldați ruși care violează femei (Dina Cocea povestea ieri). Soldați care opresc mașini în stradă, dau jos pe șofer și pasageri, se urcă la volan și dispar. Magazine prădate. Azi după-masă, la Zaharia, au năvălit vreo trei și au răscolit casa de fier, de unde au luat ceasornice. (Ceasornicul e jucăria care le place mai mult.)»

După ceas, pe scara fascinației vine automobilul:

«Am văzut azi-dimineață o tanchetă sovietică fugărind o mașină particulară pe care voia s-o confiște.
Incidentele de stradă continuă. Trecători bruscați, ca să dea ceasul. Ceasul e ideea fixă a soldatului rus.»

Boala mașinilor cochete, care merg singure, fără a fi împinse ca și tancurile, ca și camioanele Molotov, dar în plus au avantajul de a fi drăguțe, e sesizată și de generalul Constantin Sănătescu în Jurnalulsău:

«31 august 1944.
Sosesc trupe ruse din ce în ce mai multe în jurul Capitalei. Avem mari nemulțumiri, întrucît bande de soldați ruși jefuiesc și mai ales confiscă toate automobilele, fără vreun control.»

Un alt prim-ministru postbelic, generalul Nicolae Rădescu, notează și el într-un soi de jurnal (Începutul ocupației, scris la Lisabona în 1947 și publicat în revista „Memoria”, nr. 6 din 1992):

„În timpul perioadei extrem de dificile în care am fost șef al guvernului, perioadă care a durat trei luni, trupele sovietice s-au dedat jafului și ucideau oameni la întîmplare. În fiecare dimineață eram obișnuit să primesc rapoarte despre jafurile și asasinatele din timpul celor 24 de ore precedente. Nici membrii sovietici ai Comisiei de Control aliate, nici reprezentanții diplomației sovietice n-au luat în considerare numeroasele mele plîngeri; departe de a lua măsuri pentru a pune capăt terorii exercitate de trupele sovietice, aceleași autorități ruse cereau ca ministrul de interne să ordone execuția oricărui român care îndrăznea să se apere cînd era atacat de soldații ruși”.

Pe la orele nouă dimineața, o veste străbate ca o săgeată satul întreg. Vin rușii!

Abuzurile așa-zișilor eliberatori e dezvăluit în toate memoriile martorilor oculari. Paginile dedicate invaziei rusești în amintirile lui C. Rădulescu-Motru, tipărite în 1997 sub titlul Revizuiri și adăugiri, nu mai au nevoie de comentarii:

„Sîmbătă. 9 septembrie 1944. Butoești. Pe la orele nouă dimineața, o veste străbate ca o săgeată satul întreg. Vin rușii! Au ajuns coloanele lor de căruțe la Arginești, cătunul vecin dinspre răsărit. Nici o clipă de pierdut! Toți sătenii fug cu vite, copii și lucrurile ce mai au prin casă, spre pădure. Sunt sfătuit să fug și eu cît de în grabă, fiindcă rușii pe unde trec trag spre conace și întreabă de boieri, de la care vor bani, ceas, haine și dacă nu au cît vor, lovesc.  

  Dar de abia sosesc din nou la conac, că un rus călare intră în curte. «Da-te cai!» Să dăm cai. Caii fuseseră trimiși la pădure pentru păscut de către nepotul meu, căpitanul Sobineschi, care era și proprietarul lor. Nu puteam explica rusului nimic, fiindcă el nu știa o boabă din altă limbă, decît a lui.

A plecat rusul mai departe călare spre pădure în căutarea cailor, după ce i-a căutat prin toată curtea. După-amiază încep căruțele. Unde ajung și văd cai, îi ia și îi înhamă. Tot ce întîlnesc în apropierea șoselei de ale mîncării: paseri, viței, porci, împușcă și ia cu ei. Căci armata nu are bucătărie de campanie, unde să mănînce soldații. Fiecare căruță este pe cont propriu. Se alimentează din ceea ce fură. ”

11 septembrie 1944. București. Un spectacol dezgustător îl oferă presa. Cu cîți am vorbit, toți mi-au scos în relief dezinvoltura cu care, de la o zi la alta, gazetarii noștri și-au schimbat adresa propagandei lor. Ieri cu germanii, astăzi cu rușii. Dar, în același timp, toți mă asigură că entuziasmul le-a scăzut mult. Din întreaga țară vin știri că germanii au început să fie regretați. Mai ales de țărani.

14 septembrie 1944. București. Cu toate că aseară a fost semnat armistițiul, nimeni nu îndrăznește să se opună samavolniciei rusești. În satul meu, Butoești, aflu din scrisoare că au fost jefuite: casa preotului Belbița, care a fost și bătut crunt; casa verișoarei mele, Jeni Oromolu și a Marietei Dăbuleanu, precum și toate casele mai arătoase de pe marginea șoselei naționale. A fost un fel de prădăciune organizată.

În București, de la cine mă întîlnesc aflu același lucru. Peste tot gospodăriile mai înstărite au fost prădate și devastate.

Jeni Oromolu, în vîrstă de peste șaptezeci de ani, a scăpat de urgie fugind cu picioarele goale în porumbiștele din apropiere. După fuga sa, i s-au devastat pivnițele și toată gospodăria.

Toate acestea pînă la semnarea armistițiului. Ce va fi după?

15 septembrie 1944. București. În vreme ce jaful se întinde în toată țara, gazetele noastre au coloanele pline de laude la adresa Moscovei și de critici la adresa Germaniei. N-aude, n-a vede. Cînd citești o gazetă din București și nu cunoști trista realitate, ai crede că nu este popor mai fericit ca poporul românesc”.

Generalul Cortland V.R. Schuyler, reprezentantul Americii în Comisia Aliată de Control, notează în Jurnalul său:

„Marți, 12 iunie 1945

Se raportează din ce în ce mai multe jafuri, violuri și diverse acte de vandalism comise de ofițeri și soldați ruși peste tot în țară și îndeosebi în provincie. În majoritatea cazurilor, aceste acte de violență sunt comise de dezertori ruși care, atunci cînd sunt prinși, sunt sever pedepsiți de către ruși. Totuși, există dovezi că trupele rusești continuă să facă abuz de putere și de fapt terorizează populația.

Acum cîteva zile, la Iași, un ofițer inferior rus a sărit în spatele unui camion în care se găseau opt sau zece mecanici români și a cerut să fie plimbat prin oraș. Rusul era vizibil beat. Șoferul camionului s-a supus cererii, dar, după ce au trecut pe lîngă cîteva blocuri, rusul și-a scos arma și a împușcat șase mecanici, fără a fi fost provocat cîtuși de puțin. Ofițerul a fost arestat și predat autorităților militare rusești care, se înțelege, îi vor aplica o pedeapsă severă. Totuși, însuși acest act a băgat groaza în inimile tuturor locuitorilor din acea zonă a țării.

Mai multe persoane care dețineau case de țară sau în apropierea șoselelor principale au descoperit că este foarte periculos să petreacă o noapte acolo. Aproape în fiecare zi aceste case și ferme sunt călcate de grupuri formate din doi-trei soldați sau ofițeri ruși care cer vin, mîncare și adeseori femei. În general, românii nu prea opun rezistență și fac tot posibilul să satisfacă pretențiile rușilor.”

În 30 iulie 1945, autorul relatează un incident căruia îi căzuseră victime reprezentantul portughez în România și soția acestuia:

„Aflînd că reprezentantul portughez și soția sa, dl și dna Rochetta, se află la Predeal, i-am invitat să luăm împreună cina duminică seara, la vila mea din Predeal. Au venit, dar dna Rochetta era foarte nervoasă din cauza unui incident în care fuseseră implicați în urmă cu două nopți.

Joi, pe la miezul nopții, o bandă de cinci ruși beți le-au spart vila, i-au pus la zid pe dl și dna Rochetta împreună cu oaspetele lor român, i-au amenințat cu baioneta și cu o pușcă încărcată, în timp ce alți membri ai bandei au urcat la etaj, au violat-o pe camerista româncă a dnei Rochetta, au tras focuri în aer, au distrus ușile, au furat bijuterii și ceasuri, și în general au făcut prăpăd în casă. Se pare că numai printr-o minune a scăpat și dna Rochetta de viol. ”

Reuben H. Markham, corespondentul la București al lui Christian Science Monitor în volumul apărut în 1949, România sub jugul sovietic, e și el necruțător:

„Nici nu vreau să mă gîndesc la cîte femei au fost violate, dar numărul lor a fost, în orice caz, foarte mare. Dacă erai femeie, puteai fi violată în casă, pe trotuar, sau tîrîtă cu forța în cîte un magazin. Au fost violate femei aparținînd unor familii respectabile, unde rușii erau primiți ca oaspeți, ori chiar din familii comuniste.

Timp de 12 luni, prin toate satele și orașele prin care treceau soldații sovieticii, românii vegheau zi și noapte ca să-și ascundă femeile, atunci cînd rușii se apropiau sau, pur și simplu, cînd auzeau vreo bătaie în ușă. Femeile se ascundeau adesea în lanuri de porumb sau în păduri. Uneori, violurile erau urmate de împușcături. România nu mai văzuse, de mai bine de un secol, o astfel de revărsare de sălbăticie (…)

Mai apoi, motivația jafului s-a schimbat oarecum. La vreo opt luni după ce rușii au intrat în București, războiul din Europa s-a sfîrșit și, drept urmare, mulți soldați sovietici au început să traverseze România spre Est, luînd drum spre casă. Acei nomazi nu s-au mai mulțumit cu simple furturi; au trecut la jafuri în toată legea. Voiau să pună mîna pe cîte ceva, pentru a lua cu ei acasă, de pildă, covoare, bijuterii, îmbrăcăminte fină, bani; în consecință, pe unde treceau, jafurile se țineau lanț. (…)

În timpul acestei lungi perioade de teroare și sălbăticie, tîlharii ruși erau deasupra legii. Nici un român nu se putea apăra efectiv. Dacă cineva opunea rezistență cînd era atacat în tren, pe stradă sau în propria lui casă, risca să fie imediat împușcat. Dacă locuitorii unui sat se apărau de incursiunile soldaților ruși, ei erau arestați și acuzați de răzvrătire împotriva Uniunii Sovietice. (…)

Armata Roșie obliga, așadar, România să rămînă complet lipsită de apărare, în timp ce soldații ei o devastau. Cu toate acestea, cînd eu, în calitate de jurnalist, m-am referit la «armata de ocupație», ministrul român cu propaganda m-a admonestat sever, pentru că nu m-am exprimat despre soldații ruși cu termenul de «eliberatori». Toate cele de mai sus se referă la jafuri ale indivizilor asupra indivizilor și nu la ceea ce statul sovietic și-a însușit din România”.

Pînă și un fost lider al PCR, Dumitru Popescu, e nevoit să-și amintească primitivismul rușilor. În „Am fost și cioplitor de himere”, el descrie astfel atmosfera din orașul copilăriei sale:

„Apoi rușii învingători! Furgoane, rubașcă de doc, căruțe scîlciate, cisme moi de iuft, automate pîrîind… Spirt alb, grămezi de ceasuri, violuri… După ei, divizia Tudor Vladimirescu pune stăpînire pe oraș, ocupă instituțiile publice…”.

Premierul Constantin Sănătescu: Mare bătaie de cap cu rușii !

Premierul Constantin Sănătescu în Jurnal purcede la o comparație între ocupația rusească și cea nemțească:

„Luna octombrie 1944. Mare bătaie de cap cu rușii, care nu respectă nimic. Devastările și jafurile continuă, și nu pricep că asta duce la o sărăcie de care se vor resimți și ei.

Au mare înclinare spre a dezorganiza totul – spre deosebire de germani, care stăruiau să se organizeze totul.

Nu se pot face semănăturile de toamnă, fiindcă ridică fără nici o socoteală vitele de pe cîmp, așa că nu este exclus ca în anul viitor să suferim în privința hranei”.

 

 

 

 

 

Foto: Afiș de propagandă

Să presupunem că respectivele personalități sunt subiective. Barbariile rusești sînt însă sesizate și de instituțiile oficiale ale statului. Rapoartele SSI sunt elocvente. O Notă din octombrie 1945 a Direcției Poliției de Siguranță creionează un tablou edificator.

Cităm pasaje din  „Incidentele provocate de ostașii sovietici:

Buzău. La 13 septembrie, trei ostași ruși au lovit patru funcționari polițienești chiar în localul Poliției; au fost arestați de Comandamentul Sovietic; în noaptea de 5/6 septembrie, doi ostași sovietici au împușcat pe locuitorul Mihail Crețu; la 12 septembrie, ostași sovietici au jefuit casa lui Zaharia Sali; în noaptea de 11/12 septembrie, locuitorul Iosif Frudel a fost jefuit și bătut de patru necunoscuți în uniforme sovietice; la 12 septembrie, ostași sovietici au jefuit magazinul comerciantului Oprescu; la 13 septembrie, noaptea, locuitorul Santocomo Rugero și soția sa au fost maltratați și jefuiți, în locuința lor; la 18 septembrie, ofițeri de poliție au fost loviți de ostași sovietici în localul poliției; la 12 octombrie, locuitorul Nicolae Stelian a fost împușcat de un ostaș sovietic; în noaptea de 15/16 octombrie, 6 ostași sovietici au jefuit casa locuitorului Alexandru Ionescu. (…)

Caransebeș. La 26 septembrie, ostași sovietici au luat toate obiectele și lenjeria de la ferma penitenciarului Caransebeș. Un ostaș sovietic a intrat în restaurantul Stănescu, furînd haina patronului, cu 120.000 lei și un ceas de aur. Ostași sovietici au ridicat paiele, proprietatea Comisariatului Caransebeș, depozitate în curtea fabricii Talpeș. În noaptea de 26/27 septembrie, ostași sovietici cazați în hotelul și restaurantul Pomul Verde au ridicat mobilierul hotelului, iar de la școala normală 174 paturi, plecînd cu ele.

Slatina. La 12 august, un gardian public a fost dezarmat de ostași sovietici; de asemenea, 2 ostași sovietici au ridicat un porc de 170 kg, de la locuitorul Ion Poboran; în noaptea de 26/27 august, trei ostași sovietici au jefuit pe trecători lîngă pădurea de la școala de agricultură; în noaptea de 12/13 septembrie un ofițer sovietic a împușcat mortal pe locuitorul Mitică Cotoilă; în noaptea de 14/15 septembrie, un gardian public a fost luat de 4 ostași sovietici și dus cu forța în comuna Slătioara, pentru a face o percheziție; la 3 octombrie, șeful de birou Iov Mihail, de la primăria Slatina, a fost ridicat de trei ofițeri sovietici și dus în loc necunoscut, în noaptea de 8/9 octombrie, 6 ostași sovietici au atacat un autocamion, un autobuz și o mașină mică, la ieșirea din Slatina.”

Rușii atacă pînă și oficialitățile. O Notă a SSI din 12 februarie 1945 semnalează:

 

„În ziua de 3 februarie a.c., doi indivizi îmbrăcați în uniforme sovietice au oprit mașina turism a domnului ministru subsecretar de stat al agriculturii, Zăroni, între Sibiu și Săliște. Domnului ministru subsecretar de stat i s-au luat cu forța bagajele și mașina. Domnul ministru subsecretar de stat, care era însoțit de un nepot al domnului vicepreședinte al Consiliului, Petru Groza, a venit pe jos pînă la Sibiu. S-a găsit mașina domnului ministru, tamponată, într-o curte, în Sibiu, unde a fost lăsată.”

Oficialitățile autohtone sunt neputincioase. Incapabile să-i influențeze pe ruși, ele trec la pedepsirea românilor. Astfel Ministerul Justiției emite, în 9 ianuarie 1945, Decretul-Lege pentru sancționarea unor infracțiuni săvîrșite contra militarilor armatelor aliate (ruși, evident). Decretul prevede sancțiuni extrem de grave. Cîteva dintre ele sînt reproduse și comentate în volumul Guvernarea Nicolae Rădescu  de Dinu C. Giurescu:

„– lovirea (art. 470 C.P.), de la 6 luni la 2 ani;

– vătămarea integrității corporale (art. 471 C.P.) de la 1 an la 3 ani;

– vătămarea gravă a integrității corporale (art. 472 C.P.), de la 2 la 5 ani;

– vătămarea foarte gravă a integrității corporale (art. 432 C.P.), de la 3 la 10 ani plus amendă;

– idem (art. 474 C.P.), de la 5 la 15 ani, plus amendă;

– lovituri cauzatoare de moarte (art. 475 C.P.), de la 7 la 20 ani.

Și «injuria» (art. 512 și 513 C.P.) era sancționată de la 6 luni la 2 ani!

«Complicii, tăinuitorii și favorizanții la infracțiunile de mai sus se vor pedepsi ca și autorii principali».

Infracțiunile se urmăreau «din oficiu, nefiind necesară plîngerea prealabilă»”.

În același volum, Dinu C. Giurescu ne arată cum se transpunea în viață Decretul-Lege:

„O știre a răzbătut în presă, probabil cu voia cenzurii, pentru a sluji de avertisment tuturora, Muncitorul Alexandru Pană Mircea din Constanța, str. Aviator Romeo Popescu nr. 21 a înjunghiat la 8 ianuarie 1945 pe locotenenții sovietici Pavlovici Constantin Micrakov și Mihail Iosifovici Dogaciuk.

«În stare gravă – notează ziarul – victimele au fost transportatee la spital unde se găsesc și azi internate».

Nu se arată de fel în ce împrejurări a avut loc rănirea.

Urmarea?

Curtea Marțială din Constanța a condamnat la moarte prin împușcare pe muncitorul Alexandru Pană Mircea. Recursul a fost respins iar condamnantul își așteaptă execuția, scrie ziarul «Ardealul», la 21 ianuarie 1945. Pedeapsa nu intra în nici una din prevederile noului decret-lege «pentru sancționarea unor infracțiuni săvîrșite contra militarilor armatelor aliate (sovietice)»”.

Lucrețiu Pătrășcanu îi acuză pe liderii partidelor istorice că întrețin o panică artificială față de Armata Roșie

Semnificativă rămîne poziția comuniștilor față de jafurile la care se deda măreața armată eliberatoare. Chestiunea e abordată în ședința Consiliului de Miniștri din 15 și 16 septembrie 1944, la care se discută Convenția de Armistițiu. Românul Lucrețiu Pătrășcanu minimalizează actele incalificabile ale barbarilor veniți de la Răsărit. Tupeul e împins pînă dincolo de limitele bunului simț. Liderul comunist acuză PNL și PNȚ că ar întreține în rîndurile populației o panică falsă, artificială față de Armata Roșie:

„Am sosit în România la 15 zile după ocuparea Bucureștilor, într-un moment cînd fuseseră semnalate anumite incidente petrecute cu Armata Roșie, incidente de care am luat cunoștință din telegrama d-lui ministru Niculescu-Buzești. Iarăși voi fi foarte sincer și voi spune: Nu cred că Guvernul și mai ales partidele politice, recte Partidul Național-Țărănesc și Partidul Liberal, au procedat just în această chestiune pînă acum. Vă spun foarte cinstit: greșelile recente sînt mai grave decît cele trecute.

Ce s-a întîmplat în România? De pe o zi pe alta, o armată care se pregătea să intre victorioasă în România, o armată ucraineană, care trecuse prin satele devastate din Ucraina, trupe care fuseseră întîmpinate de populația ucraineană cu strigăte: Să ne răzbunați, trupe care aveau în ochi imaginea vie a ruinelor, pe care le-a lăsat armata română a sosit în țară. Ce sentimente doriți dvs. să aibă această armată? Nu putea să aibă alte sentimente și alte porniri, decît acelea pe care le-a avut – și cred, în limitată măsură, – pentru că s-a văzut bine din tot ceea ce am putut avea ca material diplomatic – că detașamente izolate, grupuri răzlețe au prădat și au făcut anumite excese, dar sub nici un motiv unități compacte n-au făcut asemenea lucruri (…).

Am impresia – și aș dori foarte mult să fiu dezmințit – că și după prezența armatei roșii, această panică a fost cultivată. Aici mă adresez în special domnului Maniu și domnului Dinu Brătianu. Nu s-a intervenit ca acestei panici să i se pună capăt, cu toată autoritatea Partidului Național-Țărănesc și a Partidului Liberal, pentru că cuvîntul d-lui Maniu și a d-lui Dinu Brătianu, în zilele de panică, ar fi adus foarte mult bine României. Acest cuvînt nu s-a spus.

Nu fac proces de intenții nimănui, dar nu trebuie să se lase impresia că se cultivă panică, după intrarea armatei roșii în România. Sunt regretabile incidentele: fiecare viață care se pierde, fiecare cinste care se ofensează este un bun pierdut, nu există discuție, dar pentru atitudinea României și a partidelor politice, cred că în momentele acelea de panică, cuvîntul d-lui Maniu și al d-lui Brătianu ar fi trebuit să se audă. Domniile lor ar fi trebuit să ia atitudine, pentru că aceasta ar fi fost spre binele României.”

Iuliu Maniu, prezent la ședință, are tot dreptul să fie nu numai uluit, dar și indignat de o asemenea aberație:

„Conducătorii oficiali ai armatei sovietice au declarat oficial și în conversațiile particulare, pe care le-au avut, că ei vin în România ca într-o țară dușmană, ca o armată de ocupație.

Pînă acolo a mers această atitudine inexplicabilă că s-a întîmplat durerosul și umilitorul fapt că ministrul nostru de război și un al domn ministru au trebuit – întîi – să ceară audiență și n-au fost primiți și pe urmă să aștepte cu ceasurile pînă cînd au putut fi primiți de Comandamentul Militar al Sovietelor, cu o motivare că nu pot să stea de vorbă cu oamenii politici, ci cu militari, fiindcă sunt într-o țară străină, care este ocupată militaricește.

Va să zică, vedeți, o atitudine ofensatoare, nu numai contrarei lucrurilor noastre interioare, nu numai contrarie atmosferei, pe care eu mă sileam s-o produc cu toată bună-credința, ci contrarie celor mai elementare reguli de bunăcuviință.

Nu puteam noi, un Guvern al României pînă astăzi libere, vedea că ministrul nostru de război, ministrul de interne și ministrul de comerț și industrie să nu fie primiți de un domn general rus și să fie ținuți cu ceasurile la ușă.

În fața acestei atitudini a lor, care era cunoscută nouă, nu puteam face noi manifestări de dragoste și manifestări de amiciție cînd ei fac manifestări evidente nu numai de dușmănie, dar chiar de ofensă.

Este adevărat că existența noastră depinde în mare parte de Rusia; ne dăm seama de aceasta. Dar vă rog să credeți că noi, Guvernul român, putem fi învinuiți într-o mare măsură de opinia publică românească și făcuți răspunzători de respectul și prestigiul pe care îl putem cîștiga și de influența morală, pe care o putem produce în această opinie publică românească.

De aceea, nu putem face acte de dragoste cînd față de noi ei fac acte de ofensă.

De aceea, vă rog să examinați și din acest punct de vedere atitudinea noastră, căci nu puteam face altfel.

A trebuit să facem cea mai mare sforțare – morală și politică, domnul Brătianu și eu, nu știu dacă și domnul Titel Petrescu – ca să nu scăpăm cumva un cuvînt de indignare, care știam că ar produce mari pagube intereselor românești.

În afară de acestea, dacă ar fi fost așa cum spunea domnul Pătrășcanu – că au fost excese din partea anumitor soldați ruși, fiindcă în orice armată din lume se găsesc și elemente fără conștiință – n-aș fi spus nimic. 

Dar cînd însăși conducerea supremă și Comandamentul Suprem Militar și cînd unitățile organizate rusești fac acte inadmisibile, atunci ce putem noi face? Las că la toate protestele, pe care le puteam prezenta pînă în ultimul moment, răspunsul era că sunt în țară ocupată, suntem țar fără armistițiu și că, prin urmare, ei, punct cu punct, respectă legile militare.

Dar am văzut în ce situație a ajuns Guvernul acesta și eu, cînd s-au petrecut lucrurile despre care v-am vorbit; știți cum s-a purtat Comandamentul Militar rusesc în modul cel mai umilitor. Știți cum au pus mîna pe toate vasele noastre și au făcut unele acte pînă acolo, încît un amiral a trebuit să se împuște, s-a sinucis, pentru că au fost făcute acte umilitoare, nu acte făcute numai de un dușman, ci acte umilitoare, care dezonorează.

Ei bine, în asemenea condiții, cum poți d-ta aștepta ca noi să facem osanale de dragoste și prietenie, să facem manifestări de prietenie?

Am fost fericit că m-am putut stăpîni pe mine și că dl Brătianu s-a putut stăpîni și că lumea românească și ceilalți domni miniștri s-au putut stăpîni ca să nu facem nici un accent de revoltă și nemulțumire.

De aceea, imputarea pe care ne-o faceți pentru trecut este complectamente neavenită și nedreaptă. N-ați fost aici, căci eu cred că, dacă dvs. ați fi fost aici și ați fi văzut ce se întîmpla, apoi dvs. de bună seamă ați fi trebuit să folosiți o mare forță morală ca să vă rețineți de a dezaproba lucrurile petrecute.

Cînd sate de-ale noastre sunt aprinse, cînd se părăsesc averi de miliarde, cînd Comandamentul Militar rus nu primește pe membrii Guvernului și evacuează sate întregi – ce vrei d-ta să facem noi? Manifestări de amor, dragoste și iubire?

Dar dvs. vă dați seama ce înseamnă acestea pentru autoritatea Ministerului de Interne: ca să meargă Comandamentul Militar rus sau unitățile militare – nu particulare și soldații ruși, ci Comandamentul sau trupele organizate – să meargă prin sate și să scoată pe oameni afară din casele lor, și îi aruncă afară în timp de noapte!

Apoi, bine, domnule Pătrășcanu, d-ta trebuie să-ți dai seama de sentimentul de răspundere, pe care trebuie să-l avem față de opinia publică românească și față de poporul român. Oricît ar fi rațiunea politică de clară și de calmă, sunt anumite sentimente, care nu pot fi predominante fără ca să nu ne supunem atunci la acte de umilire și la o rupere de publicul românesc.

Noi cu publicul românesc trebuie să trăim; noi cu lumea românească trebuie să ne așezăm viitorul. Evident că această posibilitate, a condițiilor de viitor, trebuie s-o ordonăm cu necesitățile politice și pînă la un punct, care se poate.

Am și făcut-o.

Îți dai d-ta seama ce înseamnă pentru ministrul de război, general de armată, ca să stea la ușa cutărui sau cutărui domn general rus? Și nu o dată, ci de două și de trei ori?

Îți dai seama ce înseamnă pentru președintele Consiliului de Miniștri să ceară audiență și pe urmă să fie ținut la ușă? N-a zis nimic. A mers și a doua și a treia oară. A răbdat.

Dar un lucru putem și noi cere, ca, după aceste întîmplări, să nu se ceară de la noi explozii de bucurie și explozii de osanale și iubire față de armata, pe care vrem s-o servim, care însă ne ofensează în măsura aceasta absolut lipsită de orice tact.”

 

Surse:

https://evz.ro/iuliu-maniu-despre-rusi-in-sedinta-consiliului-de-ministri.html

https://www.efemeride.ro

16/10/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

ISTORIA ȘI CELE 12 INVAZII RUSEȘTI ASUPRA TERITORIILOR ROMÂNEȘTI

 

 

 

 

 

« Răpirea Basarabiei AR FI TREBUIT SĂ-I ÎNVEŢE PE ROMÂNI un lucru:
că dacă există vreun pericol pentru existenţa lor ca naţiune acesta va veni de la nord .
Dacă este vreun ADEVĂRAT DUȘMAN AL ELEMENTULUI ROMÂN, ACESTA ESTE ACEL RUSESC, care nu din întâmplare, din neîngrijire pune în pericol existenţa noastră, ci LUCREAZĂ CU CONȘTIINȚĂ LA DISTRUGEREA EI.
Acest PERICOL l-au simţit TOŢI ROMÂNII, acei ce şi-au iubit întradevăr poporul şi care au binemeritat de patria lor.
Toată dezvoltarea noastră naţională este datorită LUPTEI NEÎMPĂCATE ÎN CONTRA ACESTUI ELEMENT COTROPITOR, luptă în mare parte susţinută cu ajutorul Apusului.

În asemenea împrejurări, A FACE POLITICĂ RUSEASCĂ ESTE DE A DA NOI ÎNŞINE ARMA ÎN MÂINILE UCIGAŞULUI , este A TRĂDA INTERESELE CELE MAI SFINTE ale cauzei ROMÂNE ”.

 – A. D. XENOPOL  –

 

 

 

CELE 12 INVAZII RUSEȘTI ASUPRA TERITORIILOR ROMÂNEȘTI

 

 

 

 

 

Vecinul rus: 12 la 1.

 

 

Titlul nu reprezintă scorul unei partide de fotbal cum s-ar părea şi nici al unei alte întreceri sportive.
El este tristul rezultat al unor încălcări teritoriale dintre două ţări pe care destinul istoric le-au adus în vecinătate: Rusia şi Ţările Româneşti.
De curând ruşii, prin reprezentanţii lor politici, ne-au certat într-o formă neadecvată şi neutilizată în relaţiile diplomatice uzuale.

L-au incriminat pe şeful statului roman că a îndrăznit să afirme că şi el, ca român, ar fi ordonat, în 1941, trecerea Prutului pentru a ne recupera un pământ, cu neîndoielnice drepturi istorice, al nostru.Să vedem, în rezumat, desfăşurarea acestui 12 la 1, acestor încălcări de frontiere de-a lungul perioadelor istorice.

 

După căderea Constantinopolului, în 1453, principatul moscovit, devenit prin cuceriri successive de teritorii şi etnii, Marea Rusie, se erijează în moştenitoarea culturii şi misiunii istorice a Bizanţului.

Primul contact politic mai direct cu această ţară se petrece în anul 1711, când Domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir, care voia să scape de vasalitatea turcească, încheie un tratat cu Petru I, Ţarul Rusiei.

Între altele, se specifică:

“Frontiera principatului Moldovei este determinată, după drepturile sale din vechime, de către Nistru, Cameniţa, Bender, inclusive teritoriul Bugeacului, Dunărea, Valahia, Marele Ducat al Transilvaniei şi graniţele deja cunoscute cu teritoriul Poloniei”.

 Este primul act prin care Rusia recunoaşte frontierele legitime ale Moldovei.

Urmează războiul ruso-turc cu înfrângerea ruşilor la Stănileşti.

 

I. În anul 1739 izbucneşte un nou război ruso-turc. Armatele ruseşti invadează Moldova, cum se va întâmpla de multe ori în istoria noastră. Pacea se încheie la Iaşi şi ruşii părăsesc pământul românesc. Este prima invazie rusească la noi.

II. În 1768 ruşii se încaieră din nou cu turcii. Armatele ruseşti invadează Tările Române. Caterina II cerea anexarea celor două provincii la Rusia sau cel puţin independenţa lor, cu gândul de a le anexa într-un viitor apropiat.

Aceste cereri neliniştesc însă Austria şi Prusia care se opuneau dorinţelor de expansiune spre sudul Europei, a Ruşilor. Se încheie tratatul de la Kuciuc-Kainardi.

III. Anul 1787 aduce un nou război ruso-turc. Ca de obicei, ruşii trec pentru a treia oară Nistrul. În Tratatul de pace de la Iaşi (1792) turcii, bătuţi, sunt obligaţi să cedeze Rusiei ţinutul dintre Bug şi Nistru, cunoscut sub numele de Transnistria. Iată-i pe ruşi ajunşi vecini pe Nistru.

De-acum începe tragedia noastră, căci nesaţiul rusesc este de nestăvilit. Sub forma diferitelor „Pan”-uri (pan-ortodoxism, pan-slavism, pan-comunism) se ascundea, de fapt, intenţia lor de a ajunge la Adriatica, trecând peste noi.

IV. În 1806, o nouă înfruntare ruso-turcă îi aduc din nou pe ruşi în ţările române. Europa se nelinişteşte din nou, căci acum era vorba de împărţirea Imperiului Otoman, ajuns în starea de „om bolnav al Europei”.

Au loc neîntrerupte negocieri: Franţa cu turcii, Austria, cu ruşii, din nou Franţa, cu Rusia etc. În toate aceste negocieri se punea problema ţărilor noastre pe care le „pohteau” şi ruşii şi austriecii.

Nu se ajunge la nicio înţelegere şi armatele ruseşti sunt obligate să se retragă peste Nistru.

Norocul ne-a surâs, căci aceste „pohte”nepotolite ale ruşilor şi austriecilor s-au neutralizat reciproc.

Rezultatul acestor ocupaţii succesive ale Moldovei şi Munteniei a fost devastator.

Iată ce observau chiar şi străinii: „locuitorii mai erau expuşi, în afara acestor rechiziţii, să le spunem regulare, la tot felul de abuzuri, hoţii, jafuri, care îi aduceau la nivel de sărăcie”.

Sau „… armata rusă distrusese în aşa măsură această ţară (Valahia), încât la începutul anului, ea nu mai oferea decât imaginea unui deşert”. (Meriage către guvernul francez)

V. O nouă încălcare a teritoriului român (a cincea) se petrece în 1811, cu ocazia unui nou război ruso-turc. Turcii sunt bătuţi. Li se cere cedarea Moldovei până la Siret. Dar cum Napoleon decisese atacarea Rusiei, aceştia se grăbesc să încheie pacea cu otomanii, mulţumindu-se cu provincia dintre Nistru şi Prut.

Şi cu toate că turcii nu aveau dreptul de a ceda ceva ce nu le aparţinea (firmanele turco-moldave din anii 1500 erau clare), ruşii ne răpesc Basarabia şi începe procesul de rusificare a ei.

 

 

 

 

 

Harta Principatelor Române si a Basarabiei, dupa 1812 

 

 

 

VI. Cu ocazia răscoalei Eteriei contra turcilor şi încercarea de implicare a provinciilor româneşti în ea, în anul 1821, trupele ruseşti ne invadează din nou cu nelipsitele încălcări şi pauperizare a populaţiei române.

VII. Anul 1828 îi aduce din nou pe ruşi în ţară. Ei invadează Moldova şi Dobrogea pe care le ocupă timp de 6 ani. Sărăcia la care ajunseseră românii, era extremă:

„Ocupaţia rusească a venit cu cortegiul ei de rele: jafurile insuportabile, cererea continuă de căruţe pentru transporturi, brutalităţile şi maltratările ce cădeau asupra poporului”3

VIII. Revoluţia română din 1848 a fost şi ea înăbuşită prin intervenţia trupelor ruse ce invadează pentru a opta oară spaţiul românesc.

Convenţia de la Balta-Liman stipulează între altele, staţionarea în ţările noastre a 35.000 de soldaţi ruşi.

IX. 1853. O nouă invazie rusească. Se jefuieşte visteria statelor noastre. Dar în 1854, statele europene declară război Rusiei şi asediază Sevastopolul. La încheierea păcii, se restituie Moldovei sudul Basarabiei.

X. 1877. Războiul de Independenţă. Principatele Române, reunite sub sceptrul lui Carol I, intră în războiul ruso-turc ca aliate ale Rusiei.

Drept răsplată, ruşii, care printr-o convenţie parafată de însuşi împăratul Rusiei recunoştea drepturile româneşti şi integritatea teritorială, ne răpescc cele trei judeţe din sudul Basarabiei, încorporate Moldovei în 1857.

1918. Basarabia, prin decizia poporului ei, revine la sânul naţiunii române de unde fusese răpită în 1811.

XI. România este ruptă din nou. Prin pactul Ribbentrop-Molotov, ruşii ne răpesc iarăşi Basarabia.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Printr-un ultimatum brutal, duşmănos şi necivilizat ni se acordă trei zile pentru evacuarea întregii provincii, cu toată administraţia ei.

Apoi armata română, ce avea ordin să nu riposteze, este umilită şi fugărită până la Prut.

1941. România, în alianţă cu foştii prieteni ai ruşilor, „fasciştii” germani, trec înapoi Prutul.

Armata română, ultragiată şi umilită în 1940, primeşte ordinul de la Antonescu: „Vă ordon, treceţi Prutul!”

Astfel, am recuperat ceea ce era al nostru, ceea ce este al nostru. O reparaţie istorică a dreptului poporului nostru de a dispune de viaţa lui.

XII. A douăsprezecea, şi sperăm ultima invazie rusească, are loc de 23 August 1944. trupele comuniste ruseşti ne ocupă şi ne impun legea lor timp de jumătate de secol.

Aşadar, de-a lungul ultimelor trei secole din istoria noastră am suferit 12 invazii ruseşti. De 12 ori aceste armate au tercut Nistrul şi Prutul, cu direcţia spre vest, jefuind şi umilind ţările româneşti, în avântul lor agresiv de a-şi mări imperiul.

Astăzi, diplomaţia rusească ne acuză că în anul 1941 am îndrăznit să recuperăm ceea ce este al nostru: Basarabia şi ţinuturile Bucovinei.

Şi ne acuză într-o formă expresivă, cinică şi făţarnică, specifică, de altfel, politicii ruseşti că ne-am aliat cu fascistul Hitler pentru a ne recupera ceea ce ei, ruşii, ne răpiseră, în alianţă cu acelaşi fascist Hitler, atunci când au încheiat înţelegerea de a împărţi Europa între ei.

„Vă ordon, treceţi Prutul!” a însemnat în 1941 o reabilitare a noastră ca popor, o reparaţie istorică a armatei române ce fusese agresată şi umilită.

Orice bun român nu poate fi decât de acord cu această chemare la denmitate.

Ne bucură faptul că şeful statului român ne-a readus-o în memorie.

Bibliografie (surse):

1. D.A. Sturdza şi Golescu Vartic: Convention et Traité de la Roumanie (Bucarest 1874)
2. A.D. Xenopol, Histoire de Roumains (Paris 1896)
3. A.D. Xenopol, Op. citată

„Permanențe” Nr. 7-8 /2011
Autor Nicolae Roșca – timpul.md/articol/arhivele-nu-ard-

 

22/11/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | 11 comentarii

%d blogeri au apreciat: