„Frăţia slavă”: Serbia face paşi importanţi spre aderarea la „Uniunea Eurasiatică” a lui Putin

 

 

Foto: Președintele Vladimir Putin cu omologul său sârb Aleksandar Vučić, la Belgrad, 17 ianuarie 2019

„Fraternitatea slavă” – militară și civilă

La 25 octombrie, Serbia urmează să semneze un acord de liber schimb cu Uniunea Economică Eurasiatică, pandantul eurasiatic al Uniunii Europene.

Din această structura interstatală inițiată de Moscova fac parte Rusia, Armenia, Belarus, Kazahstan și Kîrgîzstan.

„Pentru Belgrad, semnarea acestui document va marca o nouă etapă a prezenței sale în spațiul eurasiatic, accesul la o piață cu o capacitate de 182 milioane de consumatori și un PIB total de peste 1,9 trilioane dolari” – explică ambasadorul Rusiei la Belgrad, Aleksandr Boțan-Harcenko.

Serbia solicită oficial, de peste un deceniu, și integrarea în UE (cu care schimburile comerciale sunt de circa cinci ori mai mari decât cu Rusia), dar problema Kosovo (și altele) amână mereu finalizarea procesului (recenta vizită la Belgrad a președintelui Franței Macron a redus simțitor speranțele europene ale Belgradului după ce oaspetele francez a declarat că intrarea în UE se va face după ce Uniunea se va reforma).

În acest context, la Moscova, ministrul de Externe Serghei Lavrov declara, recent, că “Serbia este principalul nostru partener în Balcani” și amintea că între cele două țări există, din 2013, un parteneriat strategic.

„Rusia este geograficeste departe de Serbia, dar cultural foarte apropiată – scrie revista vest-europeană „Conflits”.

Relații istorice vechi întemeiate pe slavism și religia ortodoxă au consacrat în timp o prietenie durabilă între aceste două țări” (recent, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Sârbe a vizitat Rusia).

Omul politic și de cultură sârb Andrej Fajselj constată că în prezent „Serbia face obiectul unei lupte de influență între occidentali și ruși”, în sensul că americanii se străduiesc să-și extindă influența, dar rușii nu pot fi eliminați din joc.

Un raport întocmit la Bruxelles de Grupul consultativ pentru politica europeană în Balcani constata, cu câtva timp în urmă, că pe măsură ce încrederea statelor balcanice în perspectiva aderării lor la UE scade, Serbia și alte state din zona sunt tot mai atrase de alte opțiuni, respectiv de relații mai strânse cu țări dinafară UE și în primul rând cu Rusia.

În ultimii ani, colaborarea ruso-sârbă s-a dezvoltat în tot mai multe domenii: energetic, economic (îndeosebi infrastructură), cultural, religios, militar, dar în primul rând politic.

Moscova sprijină necondiționat Belgradul în ce privește poziția sa privitoare la problema Kosovo.

Serbia, care a optat pentru o politică de neutralitate militară, participă totodată la activități militare comune pe timp de pace și cu NATO și cu Rusia (cele cu NATO fiind considerabil mai multe).

Anual, în timpul verii, au loc manevrele militare „Fraternitatea slavă”, la care participa Rusia, Belarus și Serbia și care în acest an s- au desfășurat la Pancevo (în Serbia).

Dar, după cum se observă, „Fraternitatea slavă” nu înseamnă doar manevre militare ci și o rețea de colaborare și conlucrare în cadru bi-, tri- și multilateral între state din spațiul est-răsăritean și cel eurasiatic, scrie analistul Corneliu Vlad pe situl http://www.ziarulnatiunea.ro/ fraternitatea-slava-militara-si-civila/

 

 

 

Legenda: SLAVII DE EST (ruşii, ucrainenii, beloruşii), SLAVII DE VEST (polonezii, cehii, slovacii), SLAVII DE SUD (bulgarii, sârbii, croaţii, slovenii)

 

 

 

Serbia caută, se pare, să se alăture „Uniunii Eurasiatice” a lui Putin

 

Pentru Serbia, aderarea la Uniunea lui Putin ar însemna un acces sporit pentru produse, în special agricole, pe piețele Kazahstanului, Kirghiziei și Armeniei, ceilalți parteneri din respectiva uniune vamală.

Cifrele oficiale spun că în anul 2018, vânzările pe piața totală a Uniunii Eurasiatice s-au ridicat la 3,4 miliarde dolari, din care 3 miliarde doar în Rusia.

  O analiză a departamentului de limbă sârbă al Radio Europa Liberă arată că schimburile cu Rusia și ceilalți membri ai Uniunii Euroasiatice reprezintă, pentru Serbia, 7,5% din balanța sa comercială, în vreme ce comerțul cu UE reprezintă 63,2%, iar Serbia e  candidată la aderarea la Uniunea Europeană.

Aceste inițiative de regrupare a fostelor republici socialiste, cum e cea în care se caută acum atragerea Serbiei, sunt vechi.

Așa a fost și „Comunitatea Statelor Independente” (CSI) a lui Elțîn, omul care de altfel a declanșat dezmembrarea URSS-ului.

Uniunea Vamală a lui Putin, sau Uniunea Euroasiatică, cum i se spune atunci când se dorește să i se accentueze latura ideologică, se vrea o structură echivalentă cu cea a Uniunii Europene, dar o țară nu poate să facă parte simultan din ambele structuri comerciale.

E limpede că se vor ivi acolo automat conflicte tarifare, ca să nu mai vorbim de aceea că o țară asociată economic cu Uniunea Europeană nu poate fi în același timp asociată cu Rusia, prin tarife preferențiale, dat fiind că Rusia… e supusă unor sancțiuni comerciale europene.

Așa încât Serbia nu va putea beneficia de nici una din principalele avantaje : libertatea de circulație și facilități comerciale.

Cazul Serbiei este însă și mai complicat, întrucât Serbia, candidată oficial la aderarea la UE. Serbia a fost, încă din vremea lui Miloșevici, un cap de pod al Rusiei în Balcani, alături de, episodic și într-o măsură mai mică, Macedonia.

Scurtul război din Kosovo în urma intervenției occidentale și declararea independenței provinciei locuite în special de albanezi au făcut ca Serbia să se apropie și mai mult de Rusia, în cadrul a ceea ce poate fi numită o formă de „solidaritate slavă” și ortodoxă. Mercenari sârbi au ajuns în Crimeea și Donbas (luptând împotriva altor frați slavi și ortodocși), iar Rusia întreține în Serbia o întreagă structură logistică a serviciilor sale secrete, inclusiv cele militare.

Este limpede, în aceste condiții, că aderarea Serbiei la Uniunea Euroasiatică cu Rusia ar pune capăt în mod automat tentativelor de apropiere a Belgradului de UE.

Deocamdată, regimul de la Belgrad al lui Aleksandar Vučić, fost om de încredere al lui Miloșevici, oscilează pe față între Rusia și UE.

În chestiunea Kosovo, relațiile Serbiei cu UE rămân încâlcite. Uniunea Europeană a acceptat independența Kosovo, nu însă și cinci din țările membre: Cipru, Grecia, România, Slovacia și Spania.

Ce este „Uniunea Euroasiatică”

Rusia, Belarus și Kazahstanul au semnat, în toamna lui 2012, acordul de creare a „Uniunii Euroasiatic”, scopul fiind de a atrage în ea cât mai multe foste republici sovietice. Proiectul Uniunii Euroasiatice este prezentat ca fiind similar celui care a dus la crearea Uniunii Europene. Au aderat ulterior Armenia și Kirghizia, iar Serbia e așteptată la toamnă.

Ofensiva rusă mai are însă ca motor și resentimentul personal al lui Putin, date fiind sancțiunile impuse de UE după anexarea Crimeei, precum si ancheta deschisă de Comisia Europeană împotriva trustului rusesc Gazprom pentru încălcarea regulilor concurentei in UE.

Comisia Europeană caută sa ajungă la un acord amiabil cu Gazprom pentru a evita tensiunile politice si înrăutățirea situației.

Pasul înapoi al Comisiei a venit după ce Putin, care are legături strânse cu Gazprom, a dat semne ca ia întreaga afacere foarte personal și a semnat un decret prin care le interzice companiilor rusești să permită accesul unor părți străine la contabilitatea și arhivele lor.

Despre proiectul politic al Eurasianismului lui Putin am mai scris aici.

În sfârșit, în privința Serbiei, să nu uităm nici ciudățenia relațiilor unui politician român cum este Victor Ponta cu președintele sârb Aleksandar Vučić, căruia Victor Ponta îi este consilier și care i-a acordat fostului premier român cetățenia sârbă scrie portalul https://moldova.europalibera.org/a/serbia- 

Publicitate

Asistăm la o concentrare sistematică de articole, “studii ştiinţifice” și “evocări” ale unor cercuri maghiare prin care se revendică vechea doleanţă iredentistă asupra Transilvaniei

 

Transilvania din nou altfel

Nu este pentru prima dată şi cu siguranţă nici pentru ultima, când asistăm la o concentrare sistematică de articole, “studii ştiinţifice” sau “evocări” ale unor cercuri maghiare prin care se revendică vechea doleanţă asupra spaţiului transilvănean.

Deja astfel de atitudini au ajuns aproape un loc comun în conştiinţa noastră, un element care, repetat consecvent aproape că devine domestic, făcându-ne să trecem pe deasupra lui cu un zâmbet de superioritate, ştiind evident, că majoritatea acestor eforturi nu sunt decât ipocrizii şi falsuri istorice cu scop propagandistic.

Totuşi, aceste eludări din partea noastră nu pot continua la nesfârşit, căci o inocenţă afişată nu este deloc fertilă în faţa acestor atacuri şi falsificări voite, care au o anumită finalitate pentru imaginea noastră.

De fapt, nu cu mult timp în urmă, astfel de manifestări antiromâneşti au şi titulatură generică-sindromului Tony Judt, cu referire la un articol scris de istoricul american, în “The New York Reviews of Books” (1) şi care şochează pe orice lector român.

     În ceea ce ne priveşte însă, ne vom referi la o altă creaţie în genul celui lui Judt-e adevărat, mai putin subtilă, împănată cu note “ştiinţifice”. Este vorba de un articol apărut pe reţeaua INTERNET, pe site-ul asociaţiei Maghiarilor Ardeleni din SUA, sub titlul ”Speră şi poate vei rămâne” şi care, se pare, o prelucrare a unui reporter TV despre situaţia comunităţii maghiare din Apuseni.

Împotriva celor care contribuie perseverent la falsificarea sistematică a situaţiei din Ardeal, nu putem să nu atragem atenţia asupra câtorva erori din acest articol, evidente de altfel, oricărui om cu bun simţ, indiferent de ednia sa.

     Încă de la primele rânduri se creează o atmosferă lugubră, ceţoasă, nocturnă, specific “transilvăneană”, şi care se păstrează pe tot parcursul evocării făcute de eroul articolului, fostul pastor reformat din Abrud, Bauman Ferenc.

Acesta este cel ce povesteşte despre destinul absolut tragic al maghiarilor de pe aceste meleaguri în raport cu românii, cei care au avut din când în când impertinenţa să-i ceară drepturile în imperiul austro-ungar.

Imediat mai apoi, el aminteşte de momentul unor confuze şi dramatice evenimente, petrecute în anul revoluţionar 1848 şi mai apoi în 1849, pe care le răstălmăceşte însă, potrivit propriei sale perspective, aproape bucuros, că au o neasemănată ocazie de a dovedi “victimizarea” populaţiei maghiare din Ardealul de sud.

Pe scurt, după părerea noastră deducem din ambiguele sale evocări, că ar fi vorba de situaţia din Zlatna din toamna lui 1848, când pe baza hotărârii de la Blaj, din 15 septembrie 1848, se hotărăşte aplicarea drepturilor românilor de a forma “garda naţională românească pentru a menţine siguranţa în cercurile şi satele româneşti şi pentru a se apăra împotriva terorismului maghiar” (2).

 Garda naţională românească din Zlatna va fi condusă de Petru Dobra, care va fi ales prefect al oraşului. Pe baza ordinului baronului Puchner, comandant al armatelor austriece din Transilvania, gărzile româneşti încep să dezarmeze pe cele maghiare, situaţie care a încercat să fie realizată şi la Zlatna.

Trupele maghiare din oraş, au refuzat însă să depună armele, astfel că situaţia începe să devină încordată.

Au loc mai multe discuţii între reprezentanţii celor două tabere, în urma cărora se hotărăşte ca armele să fie depuse de ambele părţi şi să fie păzite pentru a se evita orice conflict.

Românii se execută de acest ordin aproape în totalitate, în 23 octombrie 1848, dar nu şi garda maghiară care, în această situaţie, care din ordinul conducătorului oraşului Nemegyei, va începe să tragă în trupele româneşti dezarmate.

Lucrul acesta va fi confirmat şi de un autor maghiar, Farkas Szilagyi. Românii fug la marginea oraşului unde se regrupează şi atacă şi ei pe maghiari, care furioşi, vor da foc clădirilor şi bisericilor româneşti din oraş şi mai apoi, vor fugi înspre Alba Iulia.

     Populaţia românească, de pe traseu a aflat însă repede de atitudinea şi crimele maghiare din Zlatna şi mobilizându-se rapid, va opri pe fugari, obligându-i să depună armele şi să se lase escortaţi până la Alba Iulia. Coloana este întâmpinată în dreptul comunei Presaca de o grupare a românilor din satele din jur, care, înfuriaţi de ştirile de la Zlatna şi nerecunoscând acordurile încheiate între refugiaţi şi români mai înainte, ei vor ataca pe maghiari.

Numărul victimelor nu se cunoaşte cu exactitate, acesta pendulând între 300 – conform datelor româneşti şi 600 -potrivit istoricilor maghiari.

Oricum, atacul a fost puternic dezarmat de comandantul militar din Alba Iulia şi o parte din fugarii maghiari vor găsi adăpost în satele din zonă, chiar în unele din care au provenit românii furioşi şi exasperaţi de umilinţele şi crimele pe care le-au suferit atâta vreme din partea autorităţilor maghiare (3).

     Acesta este regretabilul eveniment provocat de ambiţia stupidă a administratorului Nemegyei de a rămâne stăpân pe Zlatna şi de încălcare brutală a acordurilor de dezarmare pe care le acceptase iniţial chiar el. Este regretabil, deşi reacţia populaţiei româneşti nu face decât să arate încă o dată, că limitele suportabilităţii în faţa exceselor maghiare fuseseră de mult depăşite, sfârşind în acest debuşeu defulator, pentru ca, mai apoi, tot la rândul lor să ajute o parte a refugiaţilor gărzii ungureşti din Zlatna.

     Articolul nostru vorbeşte însă, cu aceeaşi abstracţie tipică dezinformărilor dezinvolte, de mii de morţi, fără să precizeze însă nimic concret, explicativ, lăsând cititorului neutru ideea ca astfel de întâmplări nu ar fi fost nimic ieşit din comun pentru epoca respectivă şi că ele reprezintă doar o banală parte dintr-un “destin tragic” al maghiarilor de aici.

     Practic, aceasta este şi intenţia ce se vrea indusă – de a convinge că populaţia maghiară a fost supusă sistematic şi sălbatic unor epurări şi asimilări forţate din partea românilor, deşi e evidentă întâietatea şi superioritatea ungurilor asupra mojicilor români.

Pentru a se sugera acest lucru, personajul principal, pastorul Bauman Ferenc, nu se dă la o parte din a utiliza un întreg arsenal emoţional şi dramatic, care camuflează de fapt neputinţa şi iresponsabilitatea de a oferi ceva concret şi coerent despre pretenţiile “istorice” ale maghiarilor în spaţiul transilvan.

Astfel el deplânge împuţinarea populaţiei, ungureşti, un fenomen pe care-l proiectează într-un cadru cu adevărat apocaliptic, ca şi când ar fi vorba de o strategie planificată, chiar obsesivă a românilor de a termina cu toţi maghiarii. Aceştia fiind de altfel obligaţi la o condiţie autonomă “clandestină”, doar incognito mai reuşind, cu măreţe eforturi proprii, să-şi menţină învăţământul maghiar, şi numai în cadrul comunităţii.

Oricine din România, cu o minimă decenţă obiectivă, rămâne blocat în faţa acestor imagini mai mult decât artificiale, care seamănă mai mult probabil cu un roman prost de aventuri.

     Se vorbeşte cu nonşalantă de “noile pustiiri şi emigranţi”, ca şi cum România ar fi cel putin Kosovo, şi ca şi cum mult mai mult decât ca de la sine înţeles, întreg spaţiul acesta este maghiar prin natura sa, românii nefiind decât nişte amărâţi de impostori care păcătuiesc prin lipsă de respect şi recunoştinţă faţă de cei ce le sunt superiori şi i-au civilizat.

Dar parcă intuind totuşi că mai este necesar un element concret în toată această fabulaţie paranoidă, autorul induce şi un personaj efectiv, care să confirme toate aceste lucruri, pe preotul reformat din Ighiu, Gudor Botond.

     Acesta devine aproape un personaj paradigmatic, un erou care reuşeşte să se descurce în această perioadă neagră pentru etnicii maghiari de aici, iar faptul că realizează un doctorat despre un preot din Ighiu, din sec. al XVIII – lea. Bod Peter, este oarecum o metaforă emblematică a eforturilor depuse de continuitate şi păstrare a conştiinţei maghiare în faţa încercărilor susţinute de “asimilare”. şi acesta la rândul său, devine un susţinător al idei de genocid al maghiarilor în perioada 1848-1849, când “răsculaţii români au masacrat 2000 de bărbaţi maghiari”.

Evident, paşoptiştii nu fac decât să continue şirul celor care au asuprit naţia, maghiară de-a lungul veacurilor aici pe pământul ei strămoşesc:

“până atunci, au fost năvălirea tătarilor, turcilor, pustiirile nemţilor, răscoala lui Horea”. Nu mai are rost să insistăm asupra acestei intercalări subtile a eroului nostru, de la 1784, într-o schemă depreciativă, în care eforturile sale, nu devin decât atitudini antimaghiare nimic diferite de ale tătarilor şi turcilor.

     Evocare se continuă prin descrierea unei călătorii, ce capătă aspecte de-a dreptul iniţiatice, spre Abrud, moment în care iarăşi, Bauman Ferenc ne reaminteşte – obsesiv, chiar hipnotic, de ciocnirile din 1849 dintre români şi maghiari, terminate evident cu un masacru.

Aproape ca ne vine să credem că în epocă, uciderea maghiarilor -care să nu uităm erau cei care conduceau Transilvania – devine un fel de sport naţional al populaţiei româneşti. Nu ne aduce nici măcar aluziv în discuţie un minim context, care să explice cauza unor astfel de evenimente şi care să fi fost motivele pentru care populaţia civilă să fie atât de exasperată şi încât să atace trupele militare.

     În schimb, ne evocă cu nostalgie vechile castele, “cazinouri, restaurante animate, magazine şi birouri de stat poleite cu aur, ce au fost de-a lungul secolelor în oraşele în care acum “sunt neglijate în mod groaznic”. Este interesant cum se conciliază această perspectivă veleitaristă a cosmopolitismului rafinat al autoritătilor maghiare din Abrud, cu precedentele evocări ale soartei mizerabile a maghiarilor ardeleni. Evident, că astăzi, alta ar fi fost situaţia oraşului dacă ar fi, făcut parte din Ungaria.

“Nefericitele” conjuncturi istorice: Trianon, al doilea război mondial, au condus, din păcate, la acest deznodământ în care “au rămas doar câţiva catolici şi o mică adunare de reformaţi, iar unitarienii au murit cu toţii”.

Mai să-ţi vină să crezi că pe aceste meleaguri destinul este antimaghiar. Ca să nu mai pomenim de “autorităţile – române” care” au provocat în oameni spaime incredibile şi înfricoşătoare”.

Probabil că din acest motiv, în 1994 când Bauman Ferenec a venit în zonă, apa nu urca “de la etajul 1 în sus” – era cu siguranţă un sabotaj la adresa maghiarimii pentru a-i obliga să plece.

 Probabil că toate aceste elemente ne par hilare, dacă nu ar fi în internaţionalitatea lor, profund dăunătoare şi animate de acelasi scop: de a cultiva în lume o imagine deformată a realităţilor din Transilvania, dar mai ales, de a oferi grotesc de false perspective asupra istoriei trecute şi prezente a minorităţii maghiare de aici.

Dincolo de ignorarea oricărei referi la ceva concret, documentat în susţinerea afirmaţiilor făcute cu atâta dezinvoltură în acest articol, ne loveşte violenta rea-intenţie şi mai ales aproape abjecta polarizare axiologie între “civilizata” etnie maghiară, cultă, cosmopolitană, care asculta în măreţe conace, Bela Bartok şi mediocra naţie română care populează insalubru blocuri proletare unde apa urcă doar un etaj.

Un cititor neştiutor al realităţilor va avea realmente impresia că pătrunde într-un spaţiu al creaţiei lui Bram Stocker. Este clar, ce-i drept, că veleităţile literare ale articolului precum şi subtilităţile, psihologice nu-i lipsesc. Aproape că lăcrimăm când citim pasaje ca acesta:

“A trebuit să mă obsedeze faptul că (spunea Bauman Ferenc nu voi mai boteza, că încet, voi îngropa odată cu sfârşitul de secol, bătrânii care formează majoritatea comunităţii.

M-am gândit nu o singură dată, şi la momentul în care comunitatea nu va mai avea nici măcar 10 membrii atunci când îl voi îngropa pe ultimul maghiar, eu, frumos, voi stinge luminile, voi închide biserica şi aşa va lua sfârşit istoria de 700 de ani a maghiarilor din Ardeal”.

     Ne pare are rău că suntem nevoiţi să apelăm la o rememorare a unor astfel de atitudini maghiare, care în cele din urmă nu duc la nimic concret şi nu fac decât să sporească concluzia şi să denatureze realităţile istorice.

Cu siguranţă, că nu serveşte nimănui astăzi- la modul onest al lucrurilor – să fie trunchiat sau să re reconstruiască ideologic trecutul comun al românilor şi maghiarilor în acest areal.

     Greşelile – cele care au existat realmente nu închipuite – trebuie asumate, de fiecare parte, fără să devină instrumente propagandistice în arsenalul strategiilor geopolitice contemporane ale unor vetuste şi absolut nejustificate viziuni utopice.

 

Adrian Moraru

http://www.dacoromania-alba.ro/transilvania

Note:

1. Tradus şi publicat în limba română în revista “22” (6 – 12 noiembrie 2001 pp. 6-7), sub titlul “România: ultima pe listă “

2. Citat din “Fondul George Anghel”, Directia Judeţeană Alba a Arhivelor Naţionale, fascicola 2 ‘1850 pp. 73-80)

3. Toate aceste elemente au fost preluate din articolul d-lui profesor Liviu Palihovici- „George Anghel despre conflictul de la Zlatna”, Dacoromania, nr. 3’ 2000, pp. 15-16.

 

Se va ajunge la o împărţire a Kosovo ?

 Publicaţia  Gazeta Ekspres, din Pristina, capitala  Kosovo scrie, citand surse diplomatice anonime,  că Administrația Statelor Unite ar fi  dat lumină verde variantei împărțirii Republicii Kosovo şi că există posibilitatea ca preşedintele american Donald Trump să fi fost de acord cu aceasta soluţie la recenta sa întâlnire cu președintele rus Vladimir Putin, la  summitul de la Helsinki.

Conform informațiilor furnizate de acest ziar, administrația Trump ar fi fost de acord ca Kosovo să cedeze Serbiei regiunile nordice în schimbul recunoașterii independenței sale.

„Se știe că administrația Donald Trump are acelaşi punct de vedere ca și Rusia în ceea ce priveste împărțirea Kosovo”, se spune în document.

Această schimbare radicală în politica SUA a avut loc după demisia fostului consilier de securitate națională Herbert McMaster și după venirea în locul său a lui John Bolton, care, potrivit ziarului, este cunoscut pentru pozitia sa antikosovara, inca de pe vrema când era ambasador SUA la Organizația Națiunilor Unite.

„Există posibilitatea ca sa se discute un schimb de teritorii. Dar sfârșitul acestei drame este acela ca Kosovo, mai exact ceea ce a mai rămas din ea, poate fi considerată o provincie a Albaniei“, – spune sursa anonimă evocată de ziarul de la Pristina.

UE negociază aderarea Serbiei începând din anul 2014, dar Bruxellesul subliniază că niciun viitor membru al UE nu poate avea dispute teritoriale sau de frontieră la momentul admiterii sale în Uniune.

Serbia nu recunoaște independența Kosovo, proclamată în 2008, iar președintele sârb, Aleksandar Vučić, insistă asupra faptului că orice viitor acord cu Kosovo ar trebui să fie rezultatul unui compromis, probabil al unui referendum.

Rusia îşi va prezenta poziţiile privind Kosovo în mod clar şi fără echivoc, a declarat preşedintele sârb, Aleksandar Vucic, după o întâlnire cu şeful statului rus, Vladimir Putin, ce a avut loc marţi seara la Moscova, relatează miercuri agenţia Tanjug.

„I-am spus de asemenea preşedintelui Putin că nu este posibilă o soluţie fără consimţământul Rusiei la ONU”, a declarat Vucic presei. Potrivit declaraţiilor lui Vucic, Rusia va urmări discuţiile privind Kosovo „şi toate evoluţiile” într-un mod foarte activ şi va reacţiona întotdeauna la timp.

Într-un „mod activ şi substanţial”, Rusia va participa „urmărind întregul proces şi situaţia din relaţiile dintre Belgrad şi Pristina, îndeosebi impactul diferiţilor factori internaţionali în această chestiune”, a mai spus preşedintele Vucic.

Întotdeauna au existat voci la cel mai înalt nivel în Serbia şi Albania, care cred că ar trebui sa inceapă negocieri pentru împărţirea teritoriului  Kosovo.

În urmă cu câţiva ani acelaşi lucru îl declara  Ivica Dacic, vicepremier şi ministru de Interne de atunci al Serbiei.

În opinia lui Dacic, Serbia ar trebui  sa negocieze soarta Kosovo cu vecinul său – Albania, iar împartirea teritoriului Kosovo între Serbia si Albania ar fi  o optiune reală.

Dupa parerea sa, Serbia ar fi trebuit sa initieze negocieri cu Albania incă de la inceputul conflictului.

In acelasi interviu, Dacic făcea şi o legatură între soarta Kosovo şi cea a Republicii Srpska, entitatea sârbă din Bosnia vecină, considerând că, dacă cetatenii acestei republici ar decide în cadrul unui referendum să se despartă de Bosnia şi Hertegovina, ei nu ar opta pentru un stat independent, ci pentru alipirea la Serbia.

„Aşa este şi normal, pentru ca suntem acelaşi popor. Şi ce oare albanezii din Pristina sunt diferiţi de cei din Tirana?” – se întreba retoric oficialul sârb.

 

Cinci sunt statele Uniunii Europene care nu recunosc existența de facto a Kosovo. E vorba de Cipru, Grecia, Spania, Slovacia și România.

Motivele lor sunt legate îndeosebi de modul în care a fost obținută independența, prin secesiune și luptă armată, fiecare dintre ele avînd o minoritate etnică importantă care ar putea, cel puțin în teorie, să folosească precedentul Kosovo pentru a solicita autonomie sporită sau, la limită, chiar obține independența teritorială.

În schimb, Kosovo este recunoscut oficial ca stat de către 116 țări, ultima dintre acestea fiind Barbados.

Statutul Kosovo poate fi privit și din perspectiva unei lecții de geopolitică. Suveranitatea acestei țări este negată, legitim am spune, de Serbia, dar și de Rusia și China, ale căror drept de veto în Consiliul de Securitate împiedică Kosovo să se alăture Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Desigur, Moscova sau Beijingul se opun nu pentru că ar avea neapărat ceva împotriva kosovarilor, cît pentru a-și flexa mușchii în fața SUA sau a altor puteri europene (Germania, Marea Britanie) care sunt susținători ai Priștinei.

 

Foto: Albanezii kosovari sărbătoresc separarea de Serbia

Istoric

• Sec. XIII – XIV: Kosovo este parte integranta a regatului sarb.

• Sec. XIV – XIX: Timp de aproape 500 de ani, provincia Kosovo face parte din Imperiul Otoman.

• 1909-1912: Miscarea de eliberare albaneza reuseste sa controleze in totalitate Kosovo si sa puna stapanire pe Skopje. La 28 noiembrie, la Vlore, albanezii isi proclama independenta.

• 1912-1918: Pe masura ce Imperiul Otoman se destrama, sarbii si albanezii isi disputa provincia Kosovo, care ramane pana la urma parte a regatului Iugoslaviei. Desi statul albanez este recunoscut, jumatate din teritoriile sale raman in afara granitelor.

• 1931: Se ratifica colonizarea slava in Kosovo, practicata intre cele doua razboaie mondiale.

• 1941-1944: Dupa invazia fortelor fasciste italiene, Kosovo intra sub control albanez, in 1941. Provincia va fi realipita Serbiei la sfarsitul razboiului.

• 1944-1950: Zeci de mii de albanezi se refugiaza in Kosovo, de frica regimului de la Tirana.

• 1955-1956: Valuri de teroare antialbaneza genereaza deportarea in Turcia a mii de albanezi musulmani.

• 1968: Au loc manifestatii de masa prin care se cere prima autoguvernare a provinciei.

• 1974: Kosovo primeste autonomie in cadrul statului iugoslav, autonomie ce va fi anulata de Slobodan Milosevici, in 1989.

• 1989: Presedintia declara stare de urgenta in Kosovo si trimite forte de interventie antirebeliune. Constitutia este amendata, si autonomia provinciei, abolita. La adoptarea masurii, se declanseaza confruntari violente, in urma carora sunt omorati 20 de oameni.

• 1990-1995: Pe masura ce Iugoslavia se dezbina, albanezii din Kosovo dezvolta un stat paralel in provincie.

• 1991: Incepe razboiul din Bosnia. Parlamentul Albaniei recunoaste independenta Republicii Kosovo.

• 1995: Se infiinteaza Armata de Eliberare din Kosovo, o gherila formata din etnici albanezi militand pentru independenta. Pana in 1999, au loc o serie de lupte intre acest grup si armata sarba.

• 1998: In iunie, presedintele Statelor Unite, Bill Clinton, s-a angajat sa apere Kosovo si sa implice chiar fortele armate americane, daca ar fi cazul.

• 1999: In ianuarie, trupurile a 40 de albanezi sunt descoperite in localitatea Racak, din sudul provinciei. Se emite ipoteza unei executii in masa. In februarie-martie au loc ultimele tentative de negocieri, esuate, la Rambouillet (Paris). Pe 24 martie, NATO incepe bombardamentul aerian asupra intregii Iugoslavii. NATO a declansat un atac de 78 de zile, care a indepartat armata sarba din teritoriu si a lovit tinte aflate pe tot teritoriul Serbiei.

• In iunie, ONU a adoptat rezolutia 1.244, care a pus capat ofensivei si a plasat Kosovo sub administratia Natiunilor Unite, in timp ce unitatile NATO – forta de mentinere a pacii in Kosovo (KFOR), cu un efectiv de saptesprezece mii de oameni – vor garanta de acum incolo securitatea zonei. Rezolutia 1.244 recunoaste apartenenta provinciei Kosovo la Serbia.

• 2000-2005: Dupa razboi, etnicii albanezi care se reintorceau in Kosovo alunga la randul lor sute de mii de sarbi.

• 2005: ONU incepe procesul de clarificare a statutului provinciei.

 

Surse:

 

http://www.ziare.com/international/kosovo/kosovo-trebuie-impartit-intre-serbia-si-albania-crede-vicepremierul-sarb-1098402

https://www.money.ro/kosovo-locul-in-care-razboiul-rece-nu-s-a-incheiat/

 

http://www.paginaderusia.ro/presa-trump-si-putin-s-au-inteles-sa-imparta-kosovo/