Jus inter gentes, anexarea Crimeei și interdicția achizițiilor teritoriale în Europa

 

 

 

 

 

 

 

 

De ce anexarea Crimeei a provocat un protest atât de furtunos din partea tuturor statelor europene? 

Jus inter gentes este un concept de drept romancare înseamnă literal „lege între popoare” și reprezintă corpul de tratate, convenții  și alte acorduri internațional, parte importantă a dreptului internațional public, care reglementează relațiile dintre națiuni.  

Sistemul de drept internațional a luat naștere din jus gentes european , unde unul dintre principiile   de bază este interzicerea achizițiilor teritoriale.

Această interdicție a apărut la sfârșitul epocii marilor descoperiri geografice în vremea marilor cuceriri europene în întreaga lume.

Istoricul Kamil Galeev explică în publicația de limbă rusă http://ttolk.ru/ jus_inter_gentes_kryim_i_zapret_na_territorialnyie_priobreteniya_v_evrope, de ce în Europa modernă, aproape nimeni nu a îndrăznit să anexeze teritorii.

Nici sprijinul pe termen lung al diferiților separatiști în spațiul post-sovietic și nici invazia deschisă a Georgiei și declarația de independență a Abhaziei și Osetiei de Sud, nu au provocat  o rezistență eficientă din partea comunității internaționale, în vreme ce  reacția Occidentului la anexarea Crimeei a fost neașteptat de dură  și hotărâtă pentru mulți ruși.

Încercând să explicăm de ce în lanțul de evenimente din ultimii ani, doar aceste acțiuni ale Kremlinului (pentru prima dată!) au fost primite cu  un răspuns atât de dur, intrăm pe un teren alunecos.

Cert este că anexarea Crimeei la Rusia este, de fapt, o încălcare extrem de gravă a consensului internațional cu privire la principiile integrității teritoriale a statelor și a dreptului popoarelor la autodeterminare – mult mai serioasă decât susținerea statelor nerecunoscute din Caucaz .

În lumea modernă, sprijinul dat separatiștilor de pe teritoriul unui stat vecin este privit ca o încălcare mult mai puțin gravă a legislației internaționale decât anexarea formală a teritoriului respectiv.

Apologeții politicii externe actuale se referă adesea la faptul că „Occidentul” în sine a încălcat în mod repetat principiul integrității teritoriale a statelor atunci când a venit vorba de dreptul națiunilor la autodeterminare – de exemplu, declarația de independență a Kosovo.

Cu toate acestea, o astfel de analogie este pur și simplu incorectă. Alta ar fi fost  situația în cazul separării Kosovo de Serbia și anexarea sa de către Albania, ceea ce, desigur, nu s-ar fi putut întâmpla.

 

Dacă Crimeea ar fi fost proclamată stat independent, decența ar fi fost respectată, iar acest teritoriu ucrainean  s-ar fi adăugat la lista teritoriilor nerecunoscute precum Ciprul de Nord, Transnistria sau Abhazia și Osetia de Sud.

 Desigur, aceasta ar fi făcut obiectul unor sancțiuni internaționale  – ca în cazul  tuturor regiunilor mai sus citate, dar țara  care a inițiat această acțiune  nu ar fi fost direct afectată, deoarece din punct de vedere formal,  pentru că practic nu a făcut altceva decât să sprijine exprimarea voinței populației locale.

 

 

 

 

 

 

 

 

Anexarea directă a unui teritoriu  aparținând unui stat vecin  subminează fundamentele echilibrului european de putere și, prin urmare, nu poate rămâne fără consecințe.

Cu toate acestea, faptul că Occidentul a reacționat atât de categoric la situația din Crimeea este legat de o altă circumstanță, care nu se poate invoca astăzi direct din cauza cerințelor de corectitudine politică.

Sistemul de drept internațional de astăzi s-a născut din jus gentes , iar unul dintre principiile sale de bază este interzicerea anexiunilor teritoriale pe seama altor state.

Această interdicție  s-a dezvoltat la sfârșitul epocii marilor descoperiri geografice în epoca marilor cuceriri  făcute de către europeni – când o mare parte a lumii a devenit  proprietatea lor colonială.

Apariția oportunității de a-și rezolva problemele interne europene  în detrimentul statelor non-europene, a dus la o scădere a tensiunii luptelor interstatale de pe continentul nostru, acestea  putând acum să facă obiectul unui cadru legal.

Este cunoscut faptul că Tratatul de la Tordesillas, încheiat imediat după descoperirea Americii, statua că toate țările non-europene erau obiectul legitim al anexiunii  europenilor.

O ilustrare mult mai bună a atitudinii europene față de problemele războiului și păcii, a dată de principiile stabilite pentru prima dată de Pacea de la Cateau-Cambrésis (luna aprilie 1559 ),  care a pus capăt războaielor din Italia și a conflictului dintre Habsburgi și Franța.

Tratatul acesta a definit echilibrele europene pentru întregul secol următor, mutând centrul de greutate spre Atlantic, formalizând slăbiciunea politică a statelor italiene și recunoscând în același timp Spania și Franța drept protagoniști ai scenei europene.

Respectivul ratat de pace a avut în vedere că ostilitățile dintre Franța și Spania nu vor înceta decât în ​​Europa (mai precis, la est de Insulele Canare și la nord de Tropicul Capricornului), astfel încât atacurile reciproce în afara acestei regiuni nu puteau constitui un pretext pentru declararea războiului.

 

 

 

 

 

 

 

 

Ulterior, acorduri asemănătoare s-au repetat până când au fost anulate sau uitate în secolul al XVIII-lea.

Cu toate acestea, chiar abolite oficial, aceste reguli, potrivit cărora nu numai puterile non-europene, dar chiar și posesiunile coloniale ale europenilor sunt considerate pradă legală, constituie încă o bază implicită a dreptului internațional.

Această teză nu este greu de verificat experimental – este suficient ca o țară să invadeze o altă țară europeană vecină, pentru ca această acțiune să atragă pierderi grave pentru reputația agresorului  și – potențial – unificarea vecinilor împotriva lui.

De aceea, Prusia, de exemplu, chiar înainte de războaiele mondiale, a dobândit reputația unui agresor brutal, deși cuceririle sale nu erau comparabile cu achizițiile puterilor coloniale care se extindeau în detrimentul țărilor care nu făceau parte din comunitatea europeană.

De asemenea, este curios  prejudiciul deosebit cauzat reputației Rusiei în opinia publică europeană de  anexarea Poloniei, un stat european, în timp ce expansiunea acesteia în Asia sau în Caucaz nu a provocat nicio condamnare morală sau de altă natură.

Cu toate acestea, cel mai interesant este să luăm în considerare istoria nu a puterilor periferice precum Rusia sau Prusia pre-napoleoniană, ci a hegemonului european recunoscut  de atunci – Franța -care a  încălcat deschis  a principiile menționate anterior.

La sfârșitul Războiului de Treizeci de Ani, Franța era cea mai mare putere din Europa și nu este de loc  surprinzător faptul că, după ce a obținut dominația militară pe continent, Ludovic al XIV-lea a decis să înceapă redefinirea frontierelor statului său.

 

Un întreg staff de juriști, constituit într-o „ Chambre du Reunion”special constituită, a avut drept principală misiuneîn fundamentarea revendicărilor teritoriale ale Franței față de vecinii săi.

Aceștia au găsit  în arhive, sau au fabricat, documente care confirmau  drepturile  Franței  asupra teritoriilor adiacente.

 

 

 

 

 

Deși multe dintre pretențiile franceze  (în special, îfață de Olandei spaniolă) păreau destul de solide, această activitate viguroasă de revendicare nu a dus la rezultatul scontat, iar anexiunile franceze nu au primit o recunoaștere internațională.

Mai mult, totul s-a încheiat cu izolarea diplomatică a Franței și la apariția așa-numitei Mari Alianțe îndreptate împotriva sa, forțând-o să se retragă din majoritatea teritoriilor cucerite anterior.

Putem considera că europenii s-au unit împotriva Franței, deoarece erau  indignati de expansiunea franceza ca atare? 

 Este un  lucru este extrem de îndoielnic, dacă ne gândim la  colonizarea Quebecului, sau la Pondicherry și  la confiscarea teritoriului de la indieni sau tamili, care nu au provocat niciodată o reacție comparabilă.

Prin urmare, orice anexiune deschisă pe continentul european este o afacere extrem de riscantă.

De aceea Bismarck, ”cancelarul de fier” al Germaniei,  care nu s-a bucurat niciodată de reputația unui „porumbel”, s-a opus puternic anexării Alsaciei și Lorenei după victoria țării sale în războiul franco-prusac.

El a presupus că Germania nu numai că și-ar  strica reputația în Europa, făcând acest lucru, dar va avea pentru totdeauna un inamic hotărât în Franța învinsă.

Evenimentele ulterioare au confirmat corectitudinea gândirii sale.

 

 

Publicitate