CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu: Partidul Comunist din România – un corp străin pe scena vieții politice românești din perioada interbelică (3)

PCdR 3

Urmarea articolului https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/11/03/prof-univ-dr-hab-nicolae-enciu-partidul-comunist-din-romania-un-corp-strain-pe-scena-vietii-politice-romanesti-din-perioada-interbelica-2/

România Mare – „un stat tipic cu multe națiuni”?

Ceea ce a contribuit cel mai mult la imaginea străină a P.C.d.R., făcându-l extrem de vulnerabil pe scena vieții politice românești din perioada interbelică, au fost directivele cu caracter militar ale Kominternului în „problema națională”, care constituiau un atac fățiș la integritatea României, scrie Prof.dr.hab. Nicolae Enciu din Chișinău în revista https://www.art-emis.ro.

Deja la congresul de constituire al P.C.d.R. din 1921, „problema națională” a figurat pe ordinea de zi, însă arestările operate de jandarmi și polițiști în ziua de 12 mai au zădărnicit examinarea chestiunii în cauză.

La congresul II al P.C.d.R. ținut în octombrie 1922 la Ploiești, rezoluția pentru chestiunea naționalităților s-a ferit să abordeze problema națională în maniera în care o cerea Kominternul, considerând-o drept „o problemă complexă”, din care motiv congresul a lăsat-o „în sarcina Comitetului Central ce se va alege și a apropiatului congres al partidului”[56].

S-a precizat doar că „problema naționalităților în România face parte integrantă din problema naționalităților din Peninsula Balcanică, care e locuită de un conglomerat de numeroase naționalități, ce-și vor cuceri deplina libertate națională numai în cadrul Republicii Socialiste Federative a Sfaturilor din Balcani”[57].

Un prim proiect de rezoluție în problema națională din România a fost redactat la începutul lunii decembrie 1923, la finele unor discuții dintre delegația P.C.d.R. și cea a Kominternului, proiect cu care s-a mers la Conferința a VI-a a Federației Comuniste Balcanice, care a avut loc în primele zile ale lunii decembrie 1923 la Berlin.

Conferința Federației Comuniste Balcanice a adoptat pentru P.C.d.R. trei rezoluții, între care și rezoluția asupra problemei naționale din România.

Susținând teza că România era „un stat tipic cu multe națiuni”, Kominternul stabilea sarcina ca P.C.d.R. să lupte „pentru autodeterminare până la despărțirea unor provincii de statul existent”[58].

Se cerea ca Basarabia, Bucovina de Nord și Ucraina de Vest să se unească cu U.R.S.S., iar Transilvania și Dobrogea să fie declarate state independente[59].

Problema națională a fost de multe ori ridicată la congresul al III-a al P.C.d.R., desfășurat în cursul lunii august 1924 la Viena, pornindu-se de la criticarea principiului „autodeterminării”, pe care o parte din congresiști l-au considerat inaplicabil în condițiile României interbelice.

S-a menționat, bunăoară, că „lozinca autodeterminării până la despărțire nu se bucură de simpatie în mase, întrucât masele năzuiesc nu la despărțire, ci spre democratizarea întregii Românii”[60].

Cu toate acestea, în rezoluția adoptată de congres se arăta:

 „România capitalistă prin rezultatele războiului imperialist mondial, prin « unirea tuturor românilor » și-a supus însemnate părți din națiuni dezvoltate politicește, economicește și culturalicește, și în felul acesta din stat național a devenit stat de naționalități[61].

O probă elocventă a naturii relațiilor dintre Komintern și P.C.d.R. în perioada interbelică o constituie consfătuirea de la Harkov a P.C.d.R., convocată de reprezentanții Internaționalei Comuniste la finele lunii iunie 1928 și transformată, tot la insistența acestora, în cel de-al IV-lea congres al P.C.d.R.

Rezoluția impusă de Komintern în problema națională sfida nu numai realitățile României interbelice, ci și bunul simț.

Astfel, reiterând lozinca „autodeterminării tuturor naționalităților până la despărțire”, documentul-directivă al Kominternului caracteriza România Mare drept „un jandarm devotat și credincios al puterilor imperialiste (Anglia, Franța etc.) împotriva primului stat proletar, URSS și împotriva viitoarei revoluții în Balcani”[62].

Obiectivele Moscovei față de Basarabia erau expuse în punctul 3 al directivei Kominternului, în care se menționau următoarele: 

„Muncitorimea din Basarabia a făcut împreună cu proletariatul rus Marea Revoluție din Octombrie, ca rezultat al căreia fabricile și atelierele și moșiile boierești au trecut în mâinile muncitorilor și țăranilor. Totodată a fost cucerită prin revoluția din octombrie și dezvoltarea națională a Basarabiei care însă acum 10 ani a căzut în robia moșierului și capitalismului român.

Din primele zile ale ocupației și până azi masele muncitoare basarabene, fără deosebire de naționalitate, duc o luptă eroică pentru eliberarea lor. Această luptă s-a dat la iveală prin răscoale mari (Hotin, Bender, Tatar-Bunar etc.) care au fost duse sub lozinca puterii sovietice. Burghezia română, în scopul justificării anexării banditești a Basarabiei, se silește să dovedească că moldovenii care formează majoritatea relativă a Basarabiei sunt români, în timp ce populația moldovenească ea singură se socotește, și este chiar în realitate, o națiune deosebită, având propria sa cultură și care luptă împreună cu celelalte naționalități ale Basarabiei împotriva asupritorului lor național și de clasă, împotriva burgheziei române.

Această luptă a maselor muncitoare din Basarabia este concretizată prin străduința lor de a se uni cu Republica Autonomă Sovietică Socialistă a Moldovei. Partidul nostru trebuie să sprijine lupta truditorilor Basarabiei în năzuința lor de unire cu R.A.S.S.M.[63].

Ripostând etichetării conform căreia moldovenii nu sunt români, Lucrețiu Pătrășcanu menționa, pe bună dreptate, că „moldovenii nu reprezintă o națiune aparte și, din punct de vedere geografic și istoric, moldovenii sunt aceiași români ca și românii din Moldova”. 

„Punându-l la punct” pe L. Pătrășcanu, reprezentantul Kominternului, B. Šmeral, a calificat o atare opinie drept „un mare oportunism de dreapta”[64]. Aprecieri identice, potrivit căror „România este un stat tipic cu multe națiuni”, un stat „imperialist”, creat pe baza „ocupării unor teritorii străine”, care ducea o „politică colonială de jaf și asuprire”, „ocupanții români ținând sub exploatare popoarele asuprite” etc. au fost făcute și la congresul al V-lea al P.C.d.R., – ultimul din cadrul perioadei interbelice, – aprecieri ce nu aveau nimic comun cu adevărul și realitățile istorice.

În condițiile în care, în perioada dintre cele două războaie mondiale, majoritatea zdrobitoare a societății românești era profund refractară ideilor comunismului bolșevic, intervențiile brutale ale Kominternului în activitatea P.C.d.R. – în special cererea de retrocedare a Basarabiei către U.R.S.S. și cea de autodeterminare a minorităților din România, – l-au redus pe acest din urmă la un grup restrâns de partizani, aflat la periferia vieții politice românești și lipsit de orice sprijin popular, deci inutil demersului societății românești centrat pe dezvoltare, democrație și conservarea valorilor tradiționale.

România Mare – un stat național.

România Mare, înfăptuită în 1918 prin acte democratice, plebiscitare, de unire a Basarabiei (27 martie/9 aprilie), Bucovinei (15/28 noiembrie) și Transilvaniei (1 decembrie) cu Vechiul Regat era, indubitabil, un stat național, locuit în majoritate de români. Noțiunea de „stat național” a fost fixată în chiar primul articol al noii Constituții a României, publicate în „Monitorul oficial” la 29 martie 1923, care preciza că „Regatul României este un stat național unitar și indivizibil”, iar teritoriul său „este nealienabil” (art. 2)[65].

Prin aceasta se sublinia că, deși în hotarele României se cuprindeau și cetățeni români de altă naționalitate, prezența lor nu a modificat caracterul de stat național.

Este de remarcat că existența și a unei populații de altă origine etnică în România interbelică nu a fost un fenomen etno-demografic singular, acesta fiind caracteristic, în proporții diferite, tuturor statelor europene, fără excepție.

Astfel, în timp ce în România minoritățile constituiau 28,1 % din totalul populației, în Rusia minoritățile alcătuiau 45,0 % din total, în Polonia – 36,7 %, în Cehoslovacia – 36,6 %, în Iugoslavia – 16,6 %, în Bulgaria – 16,6 % etc.[66].

Sub aspect etnic, România interbelică era caracterizată printr-o puternică omogenitate, la baza căreia se afla, în primul rând, caracterul unitar al limbii române, limba vorbită în zona de sud a țării fiind aceeași cu cea din Maramureș sau Moldova[67].

Evident, caracterul unitar al poporului român și al limbii sale nu excludea, ci chiar presupunea „oarecare nuanțe după situația geografică, după neamurile cu care a venit în contact și după împrejurările istorice”[68].

Bunăoară, „moldoveanul dintre Carpați și Bug, cu fața mai lungăreață, părul mai deschis și culoarea ochilor mai albăstrie, este mai blajin, mai domol la mișcări ca și la judecată.

Ascultă zece vorbe până ce dă un răspuns. Crezi că e adormit și, deodată, scoate cuvinte care te pătrund, fie ca adâncă înțelepciune, matură judecată ori fină ironie”.

De asemenea, el „e mai înrădăcinat”, deoarece, „expus năvălirilor, a avut mai multe de suferit, de aceea e mai bănuitor, mai  neîncrezător, dar, odată pătrunzând intențiile, nu e nimeni mai prietenos și credincios decât moldoveanul”[69]. Dimpotrivă, „munteanul, cu fața mai rotundă, cu părul și ochii mai negri, are alte însușiri.

El trăiește într-o parte de țară mai ferită prin munți, Dunăre și câmpie, de năvalnice valuri. (…) Munteanul este mai vioi, mai iute la vorbă și mișcări, mai aspru la căutătură; și el a rămas neîncrezător în raporturile cu oamenii, ducând însă neîncrederea înspre un egoism apărător. Nu este așa de primitor ca moldoveanul.

Mai puțin răbdător, repede reacționează”. Comparativ cu moldovenii, muntenii sunt mai înclinați spre acțiune, „mai întreprinzători, mai energici, mai perseverenți, cei din Oltenia negustori vestiți”[70]. În fine, un mileniu de împilare, bănuire, urmărire au schimbat structura sufletească a ardeleanului:

„Cuvântul și acțiunea trebuiesc cântărite, căci altfel pot avea urmări dureroase. Spontaneitatea poate fi periculoasă.

Dimpotrivă, chibzuirea minuțioasă a lucrurilor e necesară, spre a găsi momentul oportun pentru reacțiune, cu folos. Sufletul sub presiune mai adesea explodează, de aici un Horia ori Avram Iancu. Împrejurările locale fiind nefavorabile, pribegia este o scăpare”[71].

Toate aceste regionalisme, diferențe dialectale și nuanțe de temperament, menționa prof. Ion Simionescu, „nu știrbesc nicidecum unitatea firii românului și a complexului de însușiri atât de prețioase pentru dezvoltarea neamului”. Dimpotrivă, „energica activitate a transilvăneanului, vioiciunea munteanului, înclinarea spre adâncă gândire a moldoveanului, se împletesc într-un tot, care dă caracterul fundamental etnic, de la natură înzestrat cu ceea ce poate duce la progres și trăinicie”[72].

Este în afara oricăror dubii, că reprezentanții Kominternului nu au fost preocupați de relevarea adevărului despre structura etnică a populației sau a caracterului statului român, ci de dezintegrarea României Mari.

Aceasta deoarece România era „ca o pedeapsă a Rusiei, ca un instrument contra ambițiilor sale în Orient, ca o împiedicare pentru interesele sale pe Dunărea inferioară, în Marea Neagră, către Strâmtorile apelor libere din Sud”[73].

Răzbunându-se pe această situație, țarul roșu, Stalin, va reuși, așa cum a jurat la moartea lui Lenin, nu numai să consolideze, ci și să extindă Uniunea Sovietică, obținând excluderea, pentru o bună perioadă de timp, „a posibilității existenței unei Românii independente [74]-

NOTE: 

[56] Documente din istoria Partidului Comunist și a mișcării muncitorești și revoluționare din România (1921-1924), Editura Politică, București, 1970, p. 350.[57] Ibidem.[58] Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, România după Marea Unire. Vol. II. Partea I (1918-1933), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 194-195.[59] Dennis Deletant, România sub regimul comunist. În românește de Delia Răzdolescu, Fundația Academia Civică, București, 1997, p. 13.[60] Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, România după Marea Unire. Vol. II. Partea I (1918-1933), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 204.[61] Ibidem.[62] Ibidem, p. 607.[63] Ibidem.[64] Ibidem, p. 608-609.[65] Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Enciclopedia de istorie a României, Editura Meronia, București, 2001, p. 13.[66] George Banu, Tratat de medicină socială. Vol. I: Medicina socială ca știință. Eugenia. Demografia, Editura Casa Școalelor, București, 1944, p. 263.[67] Ion Simionescu, Țara noastră. Natură. Oameni. Muncă. Ed. a III-a, rev. și ad., Imprimeria Națională, București, 1940, p. 276.[68] Ibidem, p. 279.[69] Ibidem.[70] Ibidem.[71] Ibidem, p. 297-280.[72] Ibidem, p. 280.[73] Petre Mihail Mihăilescu, România în calea imperialismului rus: Rusia, România și Marea Neagră, Editura Dacia Traiană, București, 1944, p. 291.[74] Ibidem, p. 158.

Publicitate

03/11/2020 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu : Partidul Comunist din România – un corp străin pe scena vieții politice românești din perioada interbelică (2)

PCdR 2

Continuarea articolului https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/11/03/prof-univ-dr-hab-nicolae-enciu-partidul-comunist-din-romania-un-corp-strain-pe-scena-vietii-politice-romanesti-din-perioada-interbelica-1/

Afilierea la Komintern – „sărutul morții” pentru soarta P.C.d.R.

Prezența partidelor comuniste în peisajele politice naționale la finele primei conflagrații mondiale constituie o realitate ce contrasta cu practicile politice de până atunci.

Anii 1918-1921 au fost cei mai „prolifici” din această perspectivă, constituindu-se partide comuniste în Ungaria (24 noiembrie 1918), Polonia (16 decembrie, sub titulatura de partid Muncitoresc Comunist), Germania (ianuarie 1919), Letonia (martie 1919), Iugoslavia (aprilie 1919, cu denumirea de Partidul Muncitoresc Socialist), Bulgaria (mai 1919) și chiar în SUA (august-septembrie 1919, în două structuri distincte: Partidul Muncitoresc Comunist, provenit din majoritatea Partidului Socialist și Partidul Comunist propriu-zis, din minoritatea aceluiași Partid Socialist)[41] (Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu din Chişinău în revista https://www.art-emis.ro/)

„Seria constitutivă” a partidelor comuniste nu a ocolit, firește, nici România, aflată în imediata vecinătate a Uniunii Sovietice. Principalul partid democratic de stânga din România, Partidul Social Democrat, creat în 1893, a ieșit din Primul Război Mondial fragmentat în două grupări numite „maximaliști” și „minimaliști”.

Membrii primei fracțiuni erau pro-bolșevici, pledând pentru afilierea la Internaționala a III-a Comunistă, pentru impunerea imediată a dictaturii proletariatului pe calea revoluției socialiste și erau conduși de Al. Dobrogeanu-Gherea, Boris Ștefanov și Alecu Constantinescu. Printre membrii mai tineri ai acestui grup se numărau Marcel Pauker și viitoarea sa soție, Ana Rabinsohn. Pe de altă parte, liderii moderați ai social-democrației române pledau în favoarea creării unei baze naționale pentru activitatea partidului în cadrul României Mari[42]. Este de remarcat că unul din liderii grupării „minimaliste”, Ioan Flueraș, a susținut eforturile delegației României la Conferința de Pace, afirmând adevărul că românii din provinciile foste subjugate până în 1918 „au purces la sfărâmarea jugului apăsător”, au scuturat lanțurile „robiei naționale” și au înfăptuit, „prin dreptul lor la libera determinare, regimul lor propriu. Ei s-au unit cu România pe baza dreptului de autodeterminare a națiunilor, principiu recunoscut de întregul socialism internațional”[43]. Totuși, gruparea „maximaliștilor” va deveni predominantă, consolidându-se cu elemente noi, adesea extremiste, aparținând organizațiilor muncitorești din provinciile proaspăt încorporate ale României Mari, mai ales din fosta gubernie rusească Basarabia, din fostele comitate transilvane și bănățene și fosta provincie Bucovina, care se pronunțau în favoarea alinierii necondiționate la politica Moscovei[44].Conflictul dintre cele două grupări a devenit public în noiembrie 1920, când o delegație formată din șase maximaliști și minimaliști a fost trimisă la Moscova pentru a negocia afilierea la Komintern. Delegația a fost îndrumată mai întâi la Harkov, unde s-a întâlnit cu Cristian Rakovski, vechi militant al mișcării socialiste din România, devenit după Congresul I al Internaționalei a III-a membru marcant al conducerii acesteia. Discuțiile începute la Harkov asupra celor 21 de condiții de afiliere la Komintern au continuat la Moscova, cu reprezentanții Comitetului Executiv al Internaționalei – Grigory Zinoviev, Nikolai Buharin – și cu reprezentantul Federației Comuniste Balcanice – Sablin. Delegației române i s-a cerut, printre altele, un răspuns tranșant la șase întrebări, de el depinzând afilierea Partidului Socialist din România la Komintern, și anume:„- Declarați în numele Comitetului dv. Central că sunteți de acord cu cele 21 de condiții?- Aceste teze și condiții trebuie adoptate fără rezerve de către următorul dv. Congres?- Declarați că, imediat după întoarcerea dv. în România, Grigorovici, Jumanca, Flueraș și consorții vor fi excluși din partid?- Declarați că vă supuneți tuturor hotărârilor Federației Comuniste Balcanice și să-i asigurați cea mai fierbinte participare și înțelegere din partea voastră?- Sunteți de acord ca, împreună cu partea comunistă a delegației române, cu participarea Comitetului Executiv al Internaționalei Comuniste, să elaborați o listă a noului Comitet Central al partidului român, compusă din comuniști de încredere?- Puteți garanta că, imediat după întoarcerea dv. în România, organul central își va schimba poziția și va scrie în mod comunist?”[45].

După aprinse confruntări și obiecții, delegații români au răspuns, totuși, afirmativ la întrebările puse de reprezentanții Internaționalei Comuniste. Ioan Flueraș n-a fost acceptat la discuții, fiind învinuit de reprezentanții Kominternului de participare la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, ca și pentru semnarea Tratatului de Pace de la Versailles. Înainte de plecarea spre patrie, la 10 decembrie 1920 delegații români au fost primiți de V.I. Lenin, care le-a explicat că „singura cale revoluționară” poate salva muncitorimea „din lanțurile capitalismului”[46].

Reveniți de la Moscova cu „prețioasele indicații” leniniste, membrii delegației au înaintat, în ianuarie 1921, o moțiune Consiliului General al partidului, recomandând afilierea la Komintern. S-a decis convocarea unui congres al partidului în mai, unde punctul principal de pe ordinea de zi urma să fie afilierea la Komintern. Acesta a devenit, așa cum va fi considerat ulterior, Congresul I al Partidului Comunist din România, ale cărui lucrări s-au deschis la 8 mai 1921. Fusese planificat să dureze cinci zile, însă descinderile și arestările efectuate de poliție au pus capăt Congresului la 12 mai, la o zi după ce acesta votase cu 428 de voturi „pentru” și 111 abțineri afilierea necondiționată la Internaționala a III-a. Potrivit lui Const. Titel Petrescu, fruntaș socialist din perioada interbelică, trei dintre cei mai aprigi adepți ai afilierii au fost agenți de poliție, care urmăriseră pe această cale să ofere o justificare pentru arestări[47]. După informații oficiale, la 12 mai 1921, au fost arestați 200 de militanți revoluționari, dintre care 51 delegați la congres, inclusiv cinci deputați: Gheorghe Cristescu, Al. Dobrogeanu-Gherea, C. Stoev, E. Stanev și D. Stoiculescu[48].

Problemele rămase nerezolvate, inclusiv adoptarea programului și alegerea conducerii partidului, au fost soluționate la cel de-al doilea congres, ținut în secret la Ploiești în zilele de 3 și 4 octombrie 1922, la care participanții au adoptat și titulatura partidului – „Partidul Comunist din România, secția a Internaționalei Comuniste”. Secretar general al P.C.d.R. a fost ales Gheorghe Cristescu. La Congresul II al P.C.d.R. a fost adoptat, de asemenea, statutul provizoriu al partidului, articolul 2 al căruia formula raporturile acestuia cu Kominternul, precizând că „tezele și hotărârile de orice fel ale Internaționalei a III-a Comuniste sunt obligatorii pentru toți membrii și toate comitetele, comisiunile, grupele etc. ale Partidului Comunist”[49].

După cum afirmă cercetătorii regimului comunist din România, apartenența la Komintern a reprezentat „sărutul morții” pentru soarta PCdR din perioada interbelică[50]. Deja către congresul al II-lea al partidului, impactul afilierii la Komintern devenise clar. La insistențele Moscovei, la începutul anului 1922 „centriștii” au fost excluși din partid, ceea ce va provoca o scădere bruscă a efectivelor de militanți comuniști: în timp ce Partidul Social Democrat avea peste 45.000 de membri înainte de divizare, PCdR nu mai avea decât 2.000 de membri în 1922[51]. Potrivit datelor Kominternului, numărul comuniștilor români a scăzut în 1925 la 1.661 de membri, prăbușindu-se spectaculos la doar 300 de membri în 1927, în mare parte datorită faptului că poziția partidului cu privire la Basarabia devenise cunoscută. Numărul comuniștilor va spori apoi lent în anii ’30, ajungând la 1.635 de militanți, în 1937[52].

Minoritățile reprezentau un procent disproporționat de mare în componența numerică a PCdR. O analiză a acestei componențe pe anii ’30 arată că maghiarii, care reprezentau mai puțin de 8 % din populația României, reprezentau 26 % din membrii PCdR; în privința celorlalte minorități, situația se prezenta în felul precum urmează: evreii – 4 % din populație și 18 % din membrii de partid; rușii și ucrainenii – 3 % și respectiv 10 % din membri; bulgarii – 2 % și 10 %; românii – 72 % și 23 % din membrii de partid[53].

Imaginea „străină” a PCdR a fost accentuată și de faptul că toți secretarii generali (din 1924 titlul a fost schimbat în acela de prim-secretar), cu excepția lui Gh. Cristescu (1922-1924), au fost neromâni, aleși la congrese ținute în străinătate sub „îndrumarea” Kominternului sau desemnați direct de Moscova, ignorându-se formele statutare: maghiarul Elek Kőblős (1924-1928), ales la congresul al III-lea ținut la Viena; ucraineanul Vitali Holostenko (1928-1931), devenit secretar la congresul al IV-lea de la Harkov; ucraineanul Alexandru Danieliuk-Ștefanski (1931-1934), ales la congresul al V-lea, ținut la Moscova, și bulgarul Boris Ștefanov (1934-1940), desemnat secretar prin rezoluția unui comitet central aflat la Moscova[54].

Cu o atare conducere și structură etnică a partidului, dar mai ales datorită acceptării necondiționate a directivelor Kominternului, P.C.d.R. a rămas, pe tot parcursul perioadei interbelice, un partid marginal, al cărui principal obiectiv a fost dezmembrarea statului creat la 1918 și nu interesele poporului român.

Față de tratativele româno-sovietice de la Viena din primăvara anului 1924 privind diferendul teritorial dintre cele două țări, P.C.d.R. se va situa alături de partea sovietică, cerând autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de statul român.

Ca urmare a acestei atitudini, în decembrie 1924 P.C.d.R. a fost scos în afara legii, desfășurând în continuare acțiuni conspirative sau activând prin intermediul unor organizații surogat și editând publicații ilegale, sponsorizate de Moscova[55].

CITIȚI CONTINUAREA ACESTUI ARTICOL ACCESÂND:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/11/03/prof-univ-dr-hab-nicolae-enciu/: Partidul Comunist din România – un corp străin pe scena vieții politice românești din perioada interbelică (3)

NOTE:

–––––––––––––[41] Florian Tănăsescu, Dumitru Costea, Ion Iacoș, Gheorghe Neacșu, Marin C. Stănescu, Nicolae Tănăsescu, Ideologie și structuri comuniste în România. Vol. II (9 decembrie 1918 – 31 decembrie 1919), Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 1997, p. 43.[42] Stephen Fischer-Galați, România în secolul al XX-lea. Trad. de Manuela Macarie. Cuvânt înainte de Kurt W. Treptow, Institutul European, Iași, 1998, p. 92-93.[43] Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, România după Marea Unire. Vol. II. Partea I (1918-1933), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 166.[44] Stephen Fischer-Galați, România în secolul al XX-lea. Trad. de Manuela Macarie. Cuvânt înainte de Kurt W. Treptow, Institutul European, Iași, 1998, p. 92.[45] Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, România după Marea Unire. Vol. II. Partea I (1918-1933), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 166.[46] Ibidem, p. 167.[47] Dennis Deletant, România sub regimul comunist. În românește de Delia Răzdolescu, Fundația Academia Civică, București, 1997, p. 11-12.[48] Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, România după Marea Unire. Vol. II. Partea I (1918-1933), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 172.[49] Ioan Scurtu, Istoria României în anii 1918-1940. Evoluția regimului politic de la democrație la dictatură, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1996, p. 201-202.[50] Dennis Deletant, România sub regimul comunist. În românește de Delia Răzdolescu, Fundația Academia Civică, București, 1997, p. 12.[51] Ibidem.          [52] Ibidem, p. 16.[53] Ibidem.[54] Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Enciclopedia de istorie a României, Editura Meronia, București, 2001, p. 172-173.[55] Crestomație la istoria românilor (1917-1992). Alcătuitori: M. Cernenco, A. Petrencu, I. Șișcanu, Editura Universitas, Chișinău, 1993, p. 55-57.

03/11/2020 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu : Partidul Comunist din România – un corp străin pe scena vieții politice românești din perioada interbelică (1)

PCdR 1

„Ziua socotelilor”.

Sub lunga domnie a Romanovilor (1613-1917), mânată de o lăcomie insațiabilă pentru „extinderea imensului său teritoriu și a necuprinselor sale frontiere într-un mod inacceptabil, atât din punct de vedere moral, cât și din acela al raționamentelor practice”[1], Rusia a cotropit enorme teritorii străine, sub falsul pretext al „slabei lor populări cu triburi nomade semi-barbare”[2].(Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău

Începând cu anul 1654, când „s-a unit” cu Ucraina lui Bogdan Hmelnițchi, Rusia a purces la realizarea unui grandios program expansionist, întinzându-și tentaculele spre toate punctele cardinale.

Astfel a acaparat Țările Baltice (1710-1721), Azerbaidjanul (1723), sud-estul Finlandei (1743), Polonia de Est (1772), Crimeea (1783), Finlanda întreagă (1790), ținutul dintre Nipru și Nistru (1792), Georgia răsăriteană (1801), Georgia de Vest (1812), Marea Caspică (1813), Marele Ducat al Varșoviei (1815), Georgia întreagă (1829), întinse teritorii din Asia Centrală (1864-1885), Insula Sahalin (1875) etc.

Dacă în anul 1500 teritoriul Rusiei cuprindea doar circa 40.000 de mile pătrate[3], atunci către începutul secolului al XX-lea suprafața imperiului a sporit de aproape 11 ori, ajungând la 403.000 mile pătrate, prin subjugarea unor teritorii străine „imperios necesare Rusiei”[4].

Planurile Rusiei de întemeiere a unui imperiu universal vizau inclusiv teritoriile românești, devenite de la o vreme „un obstacol esențial” în calea acesteia spre Constantinopol[5].

Urmărind obiectivul „transformării Mării Negre într-un lac interior rus”[6], din 1711 și până în 1916, adică timp de peste două secole, armatele țariste au invadat de 10 ori teritoriul României, provocând în aceeași perioadă patru modificări ale graniței sale răsăritene[7].

Referindu-se la motivele raptului Basarabiei din 1812, marele poet Mihai Eminescu menționa:

„Rusia nu se mulțumește de a fi călcat peste granița firească a pământului românesc, ci voiește să-și ia și sufletele ce se află pe acest pământ și să nimicească o parte din poporul român.

Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-și asigure granițele, ci pentru ca să înainteze cu ele, și nu voiește să înainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete.

Luând fără de nici un drept, fără de nici o justificare legitimă și cu ajutorul celor mai urâte mijloace, partea de răsărit a Moldovei în stăpânirea sa, Rusia, la început, făcuse ca granițele între Moldova și așa numita Basarabie, să fie șterse cu desăvârșire, pentru ca din Basarabia să poată înrâuri asupra Moldovei și asupra întregului popor românesc”[8].

Procedând la o analiză temeinică a politicii expansioniste a Rusiei țariste, Friedrich Engels avea să menționeze, profetic, încă la finele secolului al XIX-lea, că „ziua socotelilor”, când Rusia „va trebui să restituie (…) enormele proprietăți furate”, va veni inevitabil[9]. Acea zi a venit la 2/14 martie 1917, când țarul Nikolai al II-lea a abdicat „în numele lui și al fiului său”, constituindu-se, în consecință, primul guvern provizoriu în frunte cu prințul Lwov și cu Kerenski la Ministerul Justiției.

Chiar din zilele care au marcat victoria revoluției din februarie 1917, guvernul provizoriu, dorind să ofere Rusiei o soluție democratică, a proclamat dreptul națiunilor din imperiul țarist „de a dispune de ele însele”[10], aceasta fiind prima formulă a principiului națiunilor.

Însuși Lenin, revenit la 3 aprilie 1917 în Rusia cuprinsă de revoluție, s-a pronunțat în favoarea „dreptului națiunilor la autodeterminare, inclusiv la despărțirea și formarea de state independente”[11].

Deja după lovitura de stat dată de bolșevici în octombrie 1917 la Petrograd, Guvernul sovietic a adoptat „Declarația drepturilor popoarelor din Rusia” (semnată de V.I. Lenin și I.V. Stalin), care proclama egalitatea și suveranitatea popoarelor dezrobite din Rusia, dreptul lor la autodeterminare până la separarea și formarea de state independente[12].

Este adevărat că principiul dreptului națiunilor de a dispune de ele însele nu a fost opera partidului bolșevicilor sau a conducătorului acestuia, V.I. Lenin, ci a elementelor moderate ale revoluției burghezo-democratice, care conduceau Rusia după februarie 1917. Principiul în cauză nu a fost o componentă a concepției bolșevicilor asupra problemei naționale, ci „rezultatul adaptării lor la împrejurările politice” din acea vreme,- altfel spus, a fost „efectul demagogiei lor, al dorinței lor de a atenua sentimentul național” al popoarelor subjugate din cadrul Imperiului țarist[13].

Lenin considera în această privință, că problema dreptului națiunilor de a dispune de ele însele nu trebuie în nici un caz confundată cu „raționalitatea autodeterminării” lor.

Aceasta din urmă (raționalitatea autodeterminării) „partidul proletariatului trebuie să o soluționeze în fiecare caz în parte”, din punctul de vedere „al intereselor luptei de clasă a proletariatului pentru socialism”[14]. Prin urmare, în pofida retoricii conjuncturale a lui Lenin privind „ducerea la capăt a eliberării popoarelor asuprite de velicoruși”, obiectivul bolșevicilor nu era să dezrobească națiunile din Rusia, ci să pună mâna pe cârma imperiului rus, menținându-i caracterul de stat unitar multinațional, imperialist prin însăși natura lui, ca și vechea Rusie țaristă.

Succesorul lui Lenin la cârma imperiului sovietic, I.V. Stalin, se va pronunța cu toată franchețea asupra caracterului și semnificației Uniunii Sovietice create la 30 decembrie 1922.

Astfel, în timp ce Lenin considera drept o sarcină de importanță primordială „menținerea și consolidarea” Uniunii Sovietice[15], I.V. Stalin, în jurământul solemn pronunțat la Congresul al II-lea general al Sovietelor din URSS în ziua de 26 ianuarie 1924, a promis nu numai „să consolideze”, ci și „să extindă” URSS-ul[16], ceea ce constituie o probă elocventă a caracterului imperialist al primului stat socialist din lume.

A jurat, de asemenea, „să consolideze și să extindă uniunea muncitorilor din întreaga lume – Internaționala a III-a Comunistă”[17].

Afișându-și pe față intențiile expansioniste, Stalin nu devia, totuși, cu mult de la „învățătura leninistă”. Aceasta deoarece chiar Lenin susținea că marile probleme ale omenirii se rezolvă „prin luptă și război”, exprimându-și convingerea sinceră că pentru fericirea generațiilor viitoare „este permis și moral totul”, adică: exportul de revoluție, războaiele civile, violența nelimitată, experimentele sociale etc.[18]. Același V.I. Lenin preciza la 15 octombrie 1920: „Când Rusia Sovietică se va întări, praf și pulbere se va alege din tratatele de la Versailles”[19].

Principiul autodeterminării la Conferința de Pace de la Paris.

Chiar dacă bolșevicii ruși au propagat dreptul popoarelor la autodeterminare doar în teorie, căruia însă în practică i-au stingherit aplicarea, până la zădărnicirea lui completă, principiul naționalităților și-a făcut efectul în declanșarea unor ample mișcări naționale care a cuprins rapid Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Georgia, Armenia, Ucraina și Basarabia. „Și acum, scumpi cititori, – menționa ziarul «Cuvânt Moldovenesc» din 8 martie 1917, – dea Domnul, ca felul nou de ocârmuire să ne fie și nouă moldovenilor spre o înnoire a vieții și spre deșteptarea din somnul de moarte în care ne-a ținut stăpânirea veche!

Fie ca soarele ce răsare asupra împărăției, să ne dea o rază mântuitoare de lumină și de slobozenie și nouă moldovenilor, care au fost robi nevinovați mai bine de o sută de ani”[20].

Cercetătorii care urmăreau atent evoluția evenimentelor din cadrul Imperiului țarist au remarcat, încă la începutul anului 1917, că Basarabia putea deveni o țară civilizată, spre binele întregii umanități, doar atunci când se va fi eliberat de jugul Rusiei – „închisoarea popoarelor” (V.I. Lenin) – pentru a se reintegra în cadrul națiunii române.

Doar cu această condiție, menționau aceiași analiști, Basarabia ar fi putut beneficia de amplasarea avantajoasă la intersecția marilor căi comerciale ce leagă lumea occidentală cu cea orientală, dezvoltându-și astfel plenar toate energiile aflate în stare latentă[21].

Experiența istorică a demonstrat că varianta descrisă de M. Inorodetz a fost nu numai singura posibilă, ci și unica justă și firească, cadrând perfect cu principiile călăuzitoare ale Conferinței de Pace de la Paris din 1919 și, în special, cu Programul de Pace din 14 puncte al președintelui SUA, Woodrow Wilson (1856-1924), conform căruia pacea trebuia „să se bazeze pe drepturile popoarelor, nu pe drepturile guvernelor (…); pe drepturile popoarelor, mari sau mici, slabe sau puternice – pe dreptul lor egal la libertate, securitate și autoguvernare”[22].

Referitor la poziția delegației americane la Conferința de Pace de la Paris privind chestiunea Basarabiei, este de remarcat că experții americani au recomandat președintelui Wilson „ca întreaga Basarabie să fie alipită la Statul Român”, deoarece „Basarabia a aparținut în trecut României (din sec. 14 până la 1812; 1856-1878) și este predominant românească după caracterul ei”[23].

Ca urmare a întregirii, la 30 octombrie 1918, de către președintele american a explicațiilor la cele 14 puncte ale sale, precizând că „teritoriul rus nu este sinonim cu fostul teritoriu al imperiului”[24], Conferința de Pace de la Paris a recunoscut independența Finlandei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei, precum și a consfințit realizarea României Mari.

Principiul autodeterminării a fost aplicat unui total de 28.571.000 de locuitori, cuprinzând o suprafață de 700.000 verste pătrate[25] din teritoriul fostului imperiu țarist, între care Finlanda (3.348.000 de locuitori și 286.500 verste pătrate), Estonia (1.750.000 de locuitori și 36.000 verste pătrate), Letonia (2.500.000 locuitori și 61.000 verste pătrate), Lituania (2.246.000 locuitori și 51.500 verste pătrate), Polonia (16.022.000 locuitori și 218.500 verste pătrate) și Basarabia (2.213.000 locuitori și 30.000 verste pătrate)[26].

Recunoscută oficial de întreaga comunitate internațională la Conferința de Pace de la Versailles-Paris în anii 1919-1920, România Întregită în hotarele sale istorice avea o suprafață de 295.049 km2 (față de 137.000 km2 înainte de 1918) și o populație de 18.057.028 locuitori în 1930 (față de aproximativ 7.250.000 locuitori în 1916)[27], fiind a opta țară, după numărul populației, din Europa.

România era un stat național unitar, întrucât majoritatea covârșitoare a locuitorilor ei erau români, alături de care trăiau alte naționalități.

Din punctul de vedere al structurii etnice a populației, România rămânea, și după unirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei și Banatului, un stat național, nici o minoritate etnică nedepășind ponderea de 8 % din populația țării.

Conform recensământului din 1930, din totalul populației 71,9 % erau etnici români, 7,8 % maghiari, 4,1 % germani, 4 % evrei, 3,2 % ucraineni, 2,3 % ruși, 2 % bulgari, 1,5 % țigani, 1 % turci și tătari, 0,6 % găgăuzi, 0,3 % cehi și slovaci, 0,3 % polonezi, 0,1 % greci și sub 0,1 % albanezi, armeni etc.[28].

Kominternul – instrument de diversiune și șantaj al imperialismului bolșevic.

Acaparând puterea, contrar predicțiilor lui Marx, într-o țară slab dezvoltată și cu o populație cvasi-analfabetă, Lenin a ajuns la concluzia că „valorile” revoluției proletare puteau fi salvate doar printr-o acerbă teroare politică și economică în interiorul Rusiei („dictatura proletariatului”) și prin provocarea, în exteriorul ei, a unui val de explozii revoluționare („revoluția mondială”). Chiar dacă în fața ororilor partidului bolșevic au fost nevoiți să fugă din Rusia circa un milion de oameni, – constituind obiectul unor dezbateri speciale în cadrul celei de-a XIV-a sesiuni a Societății Națiunilor din septembrie 1921[29], – Lenin era decis să se mențină cu orice preț la cârma imperiului.

Obținând în alegerile pentru Adunarea Constituantă din ianuarie 1918 doar 25 % din voturi, în timp ce socialiștii revoluționari („eserii”) dețineau majoritatea de 58 %, bolșevicii au procedat, contrar oricăror norme constituționale și morale, la dizolvarea Adunării, acuzând-o de a „servi drept acoperire contra-revoluției burgheze”[30].

La congresul al VII-a extraordinar al partidului (6-8 martie 1918, Petrograd), din inițiativa lui Lenin, bolșevicii s-au reorganizat în Partidul Comunist (bolșevic), în programul căruia au înscris obiectivul edificării „comunismului integral” în Rusia[31], iar în iulie 1918, al V-lea congres pan-rus al sovietelor a adoptat o Constituție care consacra rolul atotputernic al acestei organizații compuse din indivizi aparținând unui „nou tip antropologic”[32].

Evenimentele în cauză s-au produs după ce la 31 decembrie / 13 ianuarie 1918, guvernul sovietic remise o notă ultimativă României, semnată de V.I. Lenin, N.V. Krâlenko și N.I. Podvoiski, având caracterul unei declarații de război, iar din indicația lui V.I. Lenin, președintele Comisarilor Poporului, fuseseră arestați și încarcerați la închisoarea Petropavlovsk, ministrul României la Petrograd, împreună cu tot personalul diplomatic, consular și misiunea militară, fiind eliberați abia după două zile, în urma protestului energic adresat lui Lenin de către șefii a 20 de misiuni diplomatice.

După părerea diplomatului sârb Spolailović, martor ocular al evenimentelor descrise, atitudinea violentă a guvernului sovietic era subordonată planului: „revoluție în România și intrarea sa împreună cu Basarabia, ca republică română – ca un tot unitar, în componența Republicii Federative Ruse”[33].

În plin război civil, pe 2 martie 1919, Lenin a convocat la Moscova o conferință internațională. În pofida numărului mic de delegați și, mai ales, a absenței reprezentanților marilor organizații socialiste din Europa Occidentală neîncrezătoare în bolșevism și ostile dictaturii proletariatului, conferința a decis totuși să se constituie în Internaționala a III-a, numită și Internaționala comunistă sau Komintern.

Strâns legată de conducătorii sovietici, Internaționala a adoptat principiile de organizare proclamate de Lenin și a ales în fruntea sa pe bolșevicul Grigory Zinoviev (născut Hirsch Apfelbaum), stabilindu-și sediul la Moscova.

Pe parcursul existenței sale (1919-1943), Kominternul va deveni statul major al unei armate disciplinate, însărcinat să organizeze revoluții proletare în toate țările[34]. Partidele comuniste afiliate la Internaționala a III-a erau obligate prin statut să susțină „fără rezerve” Uniunea Sovietică, iar în Programul Internaționalei Comuniste se preciza că pentru proletariatul mondial, „URSS este singura patrie”[35].

La următorul congres al Kominternului (iulie-august 1920), Lenin a stabilit condiții foarte severe de adeziune la această organizație, între care: obligația partidelor comuniste de a se conforma programului și deciziilor Internaționalei comuniste; sarcina de a crea pretutindeni, alături de organizațiile legale, organisme clandestine, de a acorda un sprijin real oricărei mișcări de emancipare a coloniilor, de atragere a sindicatelor de partea mișcării comuniste prin infiltrarea acestora; de asemenea, partidele comuniste trebuiau organizate în maniera cea mai centralizată, ele erau obligate să excludă din rândurile lor liderii moderați, desemnați nominal, și să respecte o disciplină de fier, de tip militar[36].

Scopul esențial al fondării Kominternului era, așadar, subordonarea mișcării comuniste intereselor Moscovei. Instrumentele de subordonare au fost multiple: impunerea programului și statutelor Kominternului partidelor afiliate; recunoașterea condițiilor de afiliere; fixarea conducerilor și a structurilor partidelor afiliate numai cu asentimentul „Centrului”; controlul activității curente a secțiunilor „naționale” și monitorizarea tuturor demersurilor acestora prin reprezentanți ai Internaționalei care se rulau periodic în țările vizate. Kominternul devine, astfel, un instrument nu numai al Comisariatului de Externe, dar și al NKVD-ului și Armatei Roșii.

În activitatea acestuia predomină metode și practici specifice serviciilor de informații, de colectare a tuturor datelor „utile”, îndeosebi a celor de ordin militar, de intoxicare a opiniei publice cu sloganuri care să creeze fie imagini false, fie să producă stări emoționale, teamă, derută (amenințarea ocupării Basarabiei de către Armata Roșie, izbucnirea iminentă a revoluției socialiste etc.), de diversiune și șantaj (provocarea unor „răscoale” locale, incitarea la greve și revoluție) ș.a.[37].

Nefastă pentru toate țările în care a reușit să activeze, Internaționala a III-a a fost cu deosebire periculoasă pentru România, deoarece Lenin urmărea pur și simplu dezintegrarea și desființarea României.

Teritoriul cel mai lovit a fost Basarabia, avându-se în vedere proximitatea acestui ținut cu teritoriile în care bolșevismul făcea ravagii[38].

Pentru Basarabia, Internaționala a III-a a înființat, chiar în 1919, un stat major special, cu reședința la Harkov și cu o subreședință la Odesa.

A fost elaborat un program detaliat de acțiuni urmărind un triplu obiectiv și anume: organizarea incursiunilor peste Nistru a unor bande înarmate care trebuiau să atace pichetele românești și să jefuiască populația, pentru a o menține într-o permanentă stare de incertitudine, organizarea de atacuri și atentate asupra posturilor de jandarmi, asupra perceptorilor, primăriilor, având drept scop demoralizarea populației și reducerea prestigiului autorităților române în fața locuitorilor din Basarabia; în fine, organizarea diverselor nuclee bolșevice cu caracter revoluționar, având drept misiune recrutarea aderenților și pregătirea atentatelor[39].

În perioada cuprinsă între 1921 și 1939, numărul membrilor partidelor comuniste afiliate la Internaționala a III-a a sporit de la 887.745 la 1.200.000 – cifre ce exprimă limpede uriașa forță de manevră aflată la dispoziția Moscovei[40].

CONTINUAREA ÎN : https://www.art-emis.ro/istorie/partidul-comunist-din-romania-un-corp-strain-pe-scena-vietii-politice-romanesti-din-perioada-interbelica-2

NOTE:

[1] Alexandr Soljenițîn, Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX, Editura Anastasia, S.l., 1995, p. 106.[2] Н.А. Рубакин. Россия в цифрах: Страна. Народ. Сословия. Классы. Опыт статистической характеристики сословно-классового состава населения русского государства (На основании официальных и научных исследований. Санкт-Петербург: «Вестник Знания» (В.В. Битнер), 1912. C. 26.[3] Milă – unitate de măsură pentru lungimi folosită în trecut, care a variat în timp și de la o țară la alta; azi unitate de măsură pentru lungimi egală cu 1609,3 metri, folosită în Marea Britanie și în SUA (Dicționarul explicativ al limbii române – DELR – Ed. a II-a, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996, p. 633).[4] Н.А. Рубакин. Россия в цифрах: Страна. Народ. Сословия. Классы. Опыт статистической характеристики сословно-классового состава населения русского государства (На основании официальных и научных исследований. Санкт-Петербург: «Вестник Знания» (В.В. Битнер), 1912. C. 25, 26.[5] Antony Babel, La Bessarabie. Étude historique, éthnographique et économique, Librairie Félix Alcan, Paris, 1926, p. 29.[6] Ibidem.[7] Ion M. Oprea, România și Imperiul Rus. 1900-1924. Vol. I, Editura Albatros, București, 1998, p. 15.[8] Cf. Constantin Aldea, O istorie zbuciumată: Basarabia până în anul 1920, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1993, p. 40.[9] Cf. Ion M. Oprea, România și Imperiul Rus. 1900-1924. Vol. I, Editura Albatros, București, 1998, p. 149.[10] Ibidem, p. 150.[11] В.И. Ленин. Биографие. Кишинэу: Едитура «Картя Молдовеняскэ», 1960. П. 335.[12] Ibidem, p. 400-401.[13] Ion M. Oprea, România și Imperiul Rus. 1900-1924. Vol. I, Editura Albatros, București, 1998, p. 153.[14] В.И. Ленин. Биографие. Кишинэу: Едитура «Картя Молдовеняскэ», 1960. П. 335, 401.[15] Ibidem, p. 610.[16] История Всесоюзной Коммунистической партии (большевиков). Краткий курс. Москва: ГИПЛ, 1945. С. 256-257.[17] Ibidem, p. 257.[18] Ion M. Oprea, România și Imperiul Rus. 1900-1924. Vol. I, Editura Albatros, București, 1998, p. 191.[19] Cf. Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1998. Ed. a II-a, rev. și ad. Coord.: Ioan Scurtu, Editura Semne, București, 1998, p. 180.[20] „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 20, 8 martie 1917.[21] M. Inorodetz, La Russie et les peuples allogènes, Ferd. Wyss, Berne, 1918, p. 185; Idem, Pourquoi la Babylone russe s´est décomposée. Imprimérie des arts & sports, Paris, 1920, p. 4, 5, 11.[22] Cf. Teodor Pavel, Recunoașterea internațională a Marii Uniri, în Armata română și Marea Unire. Contribuții la realizarea Unirii și la consolidarea statului unitar, Editura Daco-Press, Cluj-Napoca, 1993, p. 237.[23] Valeriu Florin Dobrinescu și Ion Pătroiu, Marea Unire din 1918 în documente diplomatice americane, în „Patrimoniu”, nr. 4, 1991, p. 157-158.[24] Ibidem, p. 157.[25] Verstă – unitate de măsură pentru distanțe folosită în trecut (mai ales în Rusia), egală cu 1.067 km (DELR, p. 1158).[26] Статистический ежегодник. Ч. I (1918-1920). Москва: Б.и., 1921. C. 6-7.[27] Ioan Scurtu, Istoria României în anii 1918-1940. Evoluția regimului politic de la democrație la dictatură, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1996, p. 3.[28] Recensământul general al populației României din 29 decembrie 1930. Vol. II: Neam, limbă maternă, religie, Imprimeria Națională, București, 1938, p. XXIV.[29] Bruno Paradisi, Migrazioni umane, în Enciclopedia del Nove cento. Vol. IV, Istituto dell’ Enciclopedia Italiana, Roma, 1979, p. 296-297.[30] Pierre Milza și Serge Berstein, Istoria secolului XX. Vol. I. Sfârșitul „lumii europenr” (1900-1945), Editura BIC ALL, București, 1998, p. 88.[31] В.И. Ленин. Биографие. Кишинэу: Едитура «Картя Молдовеняскэ», 1960. П. 415-416.[32] Nikolai Berdiaev, Revoluția rusă și lumea comunistă, în „Revista de istorie și teorie literară”, nr. 2, 1994, p. 210.[33] Aurel Karețki și Adrian Pricop, Lacrima Basarabiei, Editura Știința, Chișinău, 1993, p. 19.[34] Pierre Milza și Serge Berstein, Istoria secolului XX. Vol. I. Sfârșitul „lumii europenr” (1900-1945), Editura BIC ALL, București, 1998, p. 92.[35] Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1998. Ed. a II-a, rev. și ad. Coord.: Ioan Scurtu, Editura Semne, București, 1998, p. 180.[36] Pierre Milza și Serge Berstein, Istoria secolului XX. Vol. I. Sfârșitul „lumii europenr” (1900-1945), Editura BIC ALL, București, 1998, p. 92.[37] Florian Tănăsescu, Dumitru Costea, Ion Iacoș, Gheorghe Neacșu, Marin C. Stănescu, Nicolae Tănăsescu, Ideologie și structuri comuniste în România. Vol. II (9 decembrie 1918 – 31 decembrie 1919), Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 1997, p. 42-43.[38] „Memoria. Revista gândirii arestate”, nr. 21, septembrie 1997, p. 16-18.[39] Gheorghe Tătărescu, Mărturii pentru istorie. Ediție îngrijită de Sanda Tătărescu-Negropontes. Cuvânt înainte de Nicolae-Șerban Tanașoca, Editura Enciclopedică, București, 1996, p. 76-77.[40] Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1998. Ed. a II-a, rev. și ad. Coord.: Ioan Scurtu, Editura Semne, București, 1998, p. 180.

03/11/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: