Horia Roman Patapievici, un exponent al antiromânismului stupid

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Câteva năzdrăvănii debitate de fizicianul, filosoful și eseistul contemporan Horia Roman Patapievici, fost director al Institutului Cultural Român :

 

LIMBA ROMÂNĂ:

“Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături…” (din “Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.64)

POPULAŢIA ROMÂNIEI:

– “23 de milioane de omuleţi patibulari.” (din “Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag 53)

– “Un popor cu substanţă târâtă. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi mohorâţi, maxilare încrâncenate, feţe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare.” (din “Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.34)

– “Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu.” (din “Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag. 64)

GEOGRAFIA ROMÂNIEI: “Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării.” (din “Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.63)

ISTORIA ROMÂNILOR:

“In toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o.

Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfârşit.

Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având o băşică a udului mai mare (de, beţiile…) i-au dovedit.” (din “Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.63)

CULTURA ROMÂNILOR:

“Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească îşi urmează cursul până la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconştient, până ce mintea va fi în sfârşit scobită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.” (din “Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag49)

“Cu o educaţie pur românească nu poţi face NIMIC.” (Din “Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.56)

“România are o cultură de tip second hand”, a enunţat într-o emisiune televizată. (după Viorel Patrichi în Revista “Rost” nr.24/ 2005).

 

VIITORUL ROMÂNIEI:

“Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasam dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană.”(după Viorel Patrichi în Revista “Rost” nr. 24 / 2005)

 

Imbecilitățile  de mai sus se pot verifica în partea întâi a volumului “POLITICE”, apărut în 1996 în Editura Humanitas. Citate şi în Revista “ROST”, nr.24 /2005.

 

 

 

ADDENDA

 

 

 

 

 

Foto: Horia-Roman Patapievici (n. 18 martie 1957, București), fizician, filosof și eseist român contemporan.

 

 

Traseul lui HRP

Provenit dintr-o familie de agenți sovietici originară din Bucovina, cu tradiţie în trădarea care i-a definit dintotdeauna.Părinții lui Horia Roman Patapievici, Dionis şi Odarca Patapievici, au fost  un cuplu informativ creat de NKVD la începutul anilor ’40 în Cernăuţi şi infiltrat apoi în Secţia Gestapo-ului din Viena, de unde, în 1947-1948, a fost trimis în misiune în România ocupată de sovietici.

Fiul lor, HRPatapievici, s-a remarcat în timpul Revoluției anticomuniste din 1989, când a fost arestat timp de 26 de ore, devenind unul dintre cei mai medializați arestați politici din România, cu certificat de revoluționar , cu drepturi și privilegii.

În anii 1993-1995, Horia Roman Patapievici există informații că ar fi a fost dirijat de noii săi protectori din ”servicii” să întreţină legătur  informative, printre rămăşiţele emigraţiei legionare din Franţa şi R.F. Germania, unde se afla ca bursier.

Ca ultimi reprezentanţi ai României autentice, membrii exilului românesc trebuiau studiaţi şi anihilaţi, la fel ca, în ţară, foştii deţinuţi politici, singurele foruri morale româneşti din ţară, respectiv din afara ţării.

Locul lor trebuia ocupat de falşi disidenţi anticomunişti, ceea ce s-a şi întâmplat. Ca atare, diverşi trepaduși au fost direcţionaţi către emigraţia anticomunistă legionară. Patapievici junior, printre ei. Astfel a fost luat automat în studiu, documentare şi cultivare de „instituţiile culturale” ale Oficiului Federal pentru Apărarea Constituţiei (n.n. – omologul Serviciului Român de Informaţii).

Contactele şi, mai ales, contactările pe care le-a avut în Germania l-au făcut să ajungă, la întoarcerea din ţară, nici mai mult, nici mai putin decât director al „Centrului de Studii Germane” al Facultăţii de Filosofie de la Universitatea Bucureşti; (https://www.cotidianul.ro/la-conducerea-icr-se-afla-fiul-unei-fantome-a-nkvd/).

  

A devenit relativ rapid unul dintre cei mai nepopulari romani în viață. Numit in 2005 de către Traian Băsescu ntr-una dintre cele mai importante demnități publice din cultura româneasca, director al Institutului Cultural Român (ICR).

Și-a pastrat de-a lungul anilor consecventa editorialelor favorabile Președintelui, ceea ce i-a adus eticheta de  „intelectualul lui Basescu”. Nimic neobișnuit pâna la episodul „poneiului roz”, apărut cu putin timp inaintea alegerilor parlamentare din 2008, care  a șocat și indignat o anumita parte a presei si intelectualitatii din Romania.

Erau expuse un ponei roz cu o zvastica pe crupa, tot felul de figuri grotesti si faraonice, în posturi obscene, papuși dezbracate ale căror organe genitale erau expuse violent.

Ca presedintele al ICR, Horia Roman Patapievici a sarit in apararea expozitiei, intr-un mod care a starnit hotote de ras.

„Se vede, clar, cum Moise ii daruieste un falus lui David. Identificati-l pe David! Identificati falusul! Identificati-l pe Moise. Tabloul are semnificatii ascunse. Falusul este o cheie, care cauta sa penetreze o iala, care e sexul feminin. Mai pe romaneste, Moise ii spune lui David ca vor sa faca sex. Suntem in zona patologicului„.

Imaginea lui Patapievici  a devenit sinonima cu anti-romanismul și moralitatea indoielnică, iar această percepție în rândul opiniei publice a rămas  prezentă până în zilele noastre  .  
 

Documentare suplimentara:

 

PATAPIEVICI, falsificatorul trecutului. 13 FILE DINTR-UN DOSAR DE COLABORATOR AL REGIMULUI BOLSEVIC

Horia Roman PATAPIEVICI, TVR Cultural, 16 aprilie 2007: “Numele meu este Horia-Roman Patapievici. Horia este prenumele pe care mi l-a dat mama si toti oamenii, de când ma stiu, mi-au spus Horia. Mama îmi spunea Horia. Roman este prenumele pe care mi l-a dat tata si nimeni cu exceptia lui nu mi-a spus vreodata Roman. (…) Tata era dintr-un sat de lânga Cernauti si toata regiunea în care erau el si familia lui – cei care se chemau fie Patapievici, fie Smercianski (pe bunica mea o chema Rozalia Smercianski) – au ramas în Uniunea Sovietica. Un timp, au încercat sa se acomodeze. Tata e nascut în ‘21, avea exact vârsta de înrolare s.a.m.d. Roman Smercianski, varul lui primar, era în aceeasi situatie. Si s-a facut un consiliu de familie în urma caruia s-a hotarât ca baietii, baietii tineri, sa se refugieze. Nu în România, pentru ca ei erau convinsi atunci ca Uniunea Sovietica va invada România, ci în Polonia. În Polonia ocupata de nemti. Pentru ca Polonia fusese cu un an înainte împartita între rusi si nemti.”

Horia-Roman PATAPIEVICI, “Evenimentul Zilei”, 11 ianuarie 2007:

“Tatal meu a fost un refugiat din Cernauti. Venirea sovieticilor l-a facut sa se refugieze: nu in ce mai ramasese din tara, despre care credea ca va fi si ea in curand invadata, ci in Polonia. Oricat ar parea de ciudat azi, oamenilor din mediul social al bunicilor mei le parea in 1940, in Polonia impartita, mai sigur sub nemti decat sub sovietici.

Toata viata lui, tata a ramas ingrozit de rusi. Cooptat in anii ‘70 sa se duca la Moscova intr-o delegatie CAER, tata a refuzat. El, care din spirit de disciplina nu putea face niciun gest de fronda, a refuzat sa se intoarca in tara din care niciun Patapievici nu s-a mai intors. Nu putea uita ca din familia lui urmasi nu au avut decat cei care au reusit sa se refugieze.Restul patapievicilor au fost rasi – care arestati, care omorati, care deportati. Astazi, in locurile natale ale familiei Patapievici nu mai exista nimeni din neamul meu.(…)

Din familia mea paterna nu au supravietuit decat doi oameni: unul era tatal meu, celalalt unchiul lui. Dintre acestia, numai unul a mai putut avea, cum se spune in Biblie, fii si fiice. Sovieticii, pentru mine, sunt ucigasii neamului meu.(…)”

Horia-Roman PATAPIEVICI, “TANGO – Revista femeilor care stiu sa se miste”, 1 aprilie 2007

“Tatăl meu a fost un om de o modestie şi de o discreţie cu totul şi cu totul excepţionale. (…) Aveam să aflu cît suport existenţial avea prudenţa lui cînd, la aproape 20 de ani de la moartea lui, i-am putut citi, la CNSAS, dosarul.(…) După cedarea Bucovinei către sovietici, tata s-a refugiat în Polonia, apoi a plecat la Viena, unde a stat în timpul războiului; a fugit de sub ruşi împreună cu vărul lui primar, Roman Smerceanski, care a fost împuşcat de o patrulă sovietică la puţin timp după ce au părăsit Cernăuţiul.”

Monica LOVINESCU:

“Descoperim un tanar (are 35 de ani si pare cu vreo zece mai putin) simplu, emotionant si emotionat, aproape patetic, care ne vorbeste de tatal lui iesind din închisoare si nespunându-i nimic din cele petrecute acolo. Aduce o sticla de Murfatlar s-o bem împreuna în amintirea acestui tata mort fara sa-i fi spus fiului suferintele prin care a trecut”.

“Jurnal, 1990-1993”, pagina 291 

ADEVARUL:

“Subsemnatul Patapievici Dionis, salariat la Banca de Stat, Directia Operatiuni Banesti, domiciliat in Bucuresti, raionul Tudor Vladimirescu, str. Caimatei 14, arat urmatoarele:

1.(…) Urmare schimbarilor teritoriale ce au avut loc in aceasta perioada (22 iunie 1940) am avut posibilitatea sa ma inscriu la Universitatea de Stat din Cernauti (URSS) la facultatea de fizica si matematici. Pentru rezultatele bune obtinute la invatatura si pe taramul activitatii obstesti, am obtinut bursa de merit. Dupa absolvirea primului an de facultate, razboiul si ocupatia hitlerista-antonesciana au intrerupt mersul normal al vietii. Suspectat si persecutat de organele statului fascist pentru comportarea avuta sub regimul sovietic, lipsit de vreo perspectiva si amenintat cu mobilizarea si trimiterea pe frontul antisovietic, in toamna anului 1941 am parasit regiunile natale pentru a ama refugia in Polonia.(…)

Din aprilie 1945 am putut din nou sa traiesc in conditii umane. La Viena am activat ca transalator pe langa Comandamentul militar sovietic, apoi pe langa Politia Zonei Sovietice, in arondismentul I. (…) Imediat dupa eliberarea Vienei de Armata Rosie m-am inscris la Academia superioara de Comert Mondial. In timpul sederii mele la Viena am activat in randul Partidului Comunist Austriac. In anul 1946 am fost primit ca membru in Partidul Comunist (carnet nr. 201729 din 2 oct. 1946). (…)

2. Ca dovezi pentru cele aratate in autobiografie voi mentiona unele documente, existente asupra mea si persoane. (..) Pentru perioada 1940/1941 cand am studiat in URSS: carnet de student. (…) In ceea ce priveste activitatea democratica posed legitinmatia de membru in Partidul Comunist Austriac nr. 201729/1946 (predat la CC al PMR) si carnet de membru in K.d.G.H. – Comitetul studentilor oprimati de nazism (nr. A 2056); in Asociatia de strangerea legaturilor de prietenie cu URSS (nr. 62508), etc. (…)

TRAIASCA LUPTA PENTRU PACE

Bucuresti, 16 oct. 1960″

COMPLETARI:

“In legatura cu comportarea mea din perioada 1936-1940 si conceptiilor pe care le aveam atunci arat ca in clasa a VI-a de liceu (1937/1938) am avut discutii in contradictoriu cu profesorul meu de limba germana, Popescu, discutii care s-au terminat cu aprecierea dansului ca “am conceptii bolsevice” si ca locul meu ar fi “dincolo de Nistru”.”

“Plecarea din tara a fost determinata de atmosfera de teroare dezlantuita de autoritatile de ocupatie din Bucovina de Nord, impotriva tuturor acelora care au colaborat cu regimul sovietic si de atitudine negativa fata de razboiul antisovietic la care nu vroiam sa ma las mobilizat. De aceia am plecat din Cernauti inapoi la Stanceni, iar de aici la Horodenca, o localitate apropiat de Stanceni, pe teritoriul URSS (fosta Galitie Poloneza, intrata in componenta Statului Sovietic inca in anul 1939).”(http://www.ziaristionline.ro/2011/12/09/biografia-secreta-a-familiei-patapievici-de-la-nkvd-la-bnr-si-icr )

 

Publicitate

Mitul sângeros al Revoluției din Octombrie 1917

Admiratorii lui Lenin și ai socialismului real, și mai sunt încă prea mulți sub Soarele lui Satan, nu vor fi dezamăgiți. De acum înainte trebuie să fii brutal.

În secolul XXI nu mai avem timp de pierdut, dacă vrem să se termine cu minciunile ucigașe ale secolului precedent.

Deoarece odată cu afirmarea marilor mijloace media de masă, radioul, cinematografia, televiziunea și acum Web-ul, rețelele,de-a lungul ultimei sute de ani istoria a fost rescrisă pentru vecie, pentru a se încrusta în spirite o infernală mitologie în slujba ideologiilor dominante, doar în aparență concurente : comunismul și liberalismul ultra.

Putem de asemenea să afirmăm că ”în interiorul Matricei, ne scăldăm în lichidul amniotic al minciunii”…

”Aceste minciuni care ne-au făcut atâta rău”, spusese cu luciditate învingătorul de la Verdun atunci când s-a deschis marele bal diabolic, care a fost al Doilea Război Mondial.

Să începem, pentru a defrișa terenul, răsturnând câteva idei de-a gata. Să observăm, așa cum remarcă atât de bine Michel Heller, istoric ce a studiat comunismul (născut, conform Wikipedia, în 1922, într-o familie de muncitori evrei de la Moscova) în deschiderea cărții sale 70 de ani care au zguduit lumea (1987) că minciuna extensivă a fost principala metodă de lucru a istoricilor sovietici (dar nu numai), așa că se recomandă celor care vor să străbată această Niagara a dezinformării, mai întâi să își tragă bine suflarea…

În ce privește minciuna prin omisiune sau prin complezență vinovată, aceasta a fi fost, în Occident, apanajul profesioniștilor în confecționarea de mituri, al istoricilor, al jurnaliștilor, al scriitorilor disperați să aibă un public, al demagogilor și propagandiștilor[1].

În fine, pentru cel care se apleacă asupra umbrelor trecutului, este remarcabil să vadă hăul ce desparte istoria așa cum a fost cu adevărat de relatările legendare, care, de-a lungul timpului, au rezultat din ea.

Mitologie care, este adevărat, se grefează pe o concepție foarte veche despre lume, ca să nu spunem arhaică (mereu înfloritoare în mințile seci al oamenilor de azi), chiar prelogică (religioasă), impregnată de visare și de nostalgia unei Epoci de Aur.

Or, dacă vrem să evităm să recădem în aceeași rătăcire – adică războiul, civil sau internațional, totalitarism, masacre de masă – care însoțesc toate încercările de reîntoarcere la acest Eden primitiv, am avea tot interesul de a cunoaște, pentru a le dejuca capcanele, mecanismele gândirii colective și manipulările care ne-au condus prea adeseori în istoria recentă pe drumul către abis.

Câteva teze prea puțin ortodoxe

• Mai întâi, în Rusia nu a fost o revoluție, ci o lovitură de stat, bolșevicii punând mâna pe o putere ce zăcea pe marginea drumului din cauza neputinței social-democraților menșevici. Crucișătorul ”Aurora” trage cu ghiulele oarbe asupra Palatului de Iarnă, înainte ca vreo sută de oameni să pună mâna pe el și, în interior, pe sediul guvernului menșevic. Nici o legătură, deci, cu imaginile grandioase și exaltante din filmul lui Eisenstein, marele precursor al magicienilor hollywoodieni ai imaginarului. Ceea ce a fost posibil pentru că bolșevicii (majoritari în cadrul partidului social-democrat) constituiau, cu cele câteva sute sau mii de oameni, un grup omogen, sudat etnic, de revoluționari profesioniști[2].

• Această omogenitate etnică care a dat forță bolșevicilor este astăzi cu totul trecută sub tăcere….începând cu Michel Heller, autorul nostru de referință, care nu ezită, însă, în a-i acuza pe colegii istorici că ar practica minciuna în mod sistemic. De fapt, acest ”mare secret”[3]nu e de fapt un secret, este secretul lui Polichinelle, deoarece din prima zi s-a zis totul despre natura puterii leniniste, și asta de către o mulțime de martori credibili și de istorici serioși, dar puțin sau deloc cunoscuți publicului. Mai târziu, lovitura de stat a devenit, mutatis mutandis, o ”revoluție”, iar actorii ei au devenit ruși ca toată lumea, nemaifiind acei indivizi proveniți din comunități nonslave și de religie neortodoxă.

• Scopul acestei preluări a puterii în Rusia nu a fost niciodată să elibereze clasele muncitoare ruse, de țărani și muncitori, ci să aprindă, să dea startul revoluției mondiale. De altfel Lenin, întors tardiv în Rusia, în aprilie, după Revoluția Menșevică din februarie, nu credea într-o revoluție în Rusia.

• Lenin nu este deloc vreun teoretician al socialismului, contrar opiniei generale. El credea că socialismul se va instaura prin rețete simple, rețete de bucătăreasă, odată ce se va încheia preluarea puterii. Că toți, mânați de același elan, vor contribui mai mult sau mai puțin spontan. Că țăranii își vor deschide podurile pline de grâu pentru a-i hrăni pe muncitorii care vor lucra cu mare tragere de inimă pentru prosperitatea comună. Faptele au dărâmat rapid acest pronostic idilic, și totuși e dificil să îi taxăm pe Lenin cu banda sa ca dând dovadă de naivitate…

• Lenin nu este în fapt doar un strateg machiavelic al preluării puterii și al perenizării acesteia prin violența ce moșește istoria (cf. Marx și Sorel[4])și, prin urmare, cu Robespierre și Neceaev, un practician al terorii ca mijloc de a păstra frâiele puterii.

• Marea contribuție la istorie a lui Lenin a fost, deci, sub acoperirea clădirii socialismului (expresie lipsită de sens, un concept logomahic, pentru că Lenin nu a construit nimic, ci a distrus din plin), altfel spus, teoretizarea, inventarea și construirea statului totalitar. Avem în fapt o serie de păpuși rusești goale pe dinăuntru până la nucleul central: sovietele, Partidul, Comitetul central și Prezidiumul Sovietului Suprem coafat de către Biroul Politic, și acesta la rândul lui condus de Lenin și urmașii lui… Iată la ce se rezumă construirea socialismului, la o piramidă a puterilor executive supuse unei singure voințe de fier.

• E vorba, deci, de reconstrucția, într-un mod inedit, a autocrației țariste, dar cu generalizarea servituții și crearea unei noi aristocrații,  Această schemă este valabilă și azi, spre exemplu în versiunea hibridă, liberalistă, din China populară, pentru că la Congresul al XIX-lea al Partidului Comunist, președintele Xi a devenit, la 24 octombrie 2017, în urma lui Mao Tse Tung, un nou Împărat celest ce concentrează toate puterile în mâinile sale, după modelul lui Iosif Stalin, Nikita Hrușciov, Leonid Brejnev sau Andropov.

• Societatea totalitară, ale cărei baze au fost puse de Lenin – societate care se vrea și se pretinde a fi egalitară – este în realitate o societate de caste cu aleși de drept divin, cu privilegiați, cu bogătani, cu paria și sub-oameni despuiați de orice drept, chiar de drepturi elementare, … cu excepția dreptului de a participa la edificarea socialismului în scăldătoarea pedagogică a Nordului siberian.

• Din punct de vedere psihologic, Lenin nu cunoaște nici o barieră morală, este un mic nobil Kalmuk cu ascendență evreiască dinspre bunica maternă. Una dintre sursele lui de inspirație a fost ”Catehismul revoluționar” (1868) al nihilistului Serghei Neceaev și al anarhistului Mihail Bakunin, pentru care doar scopul de atins contează, nemaicontând mijloacele pentru a-l atinge, începând cu violența fără limită… De-a lungul carierei sale, Lenin va fi pe rând fals meșter monetar, șef de bandă teroristă (dar aici e vorba, desigur, de un calificativ ce ține de morala burgheză), agent dublu atunci când acceptă să-și trădeze țara în folosul Reichului german[5].

• Deși noțiunea de trădare nu are nici un sens pentru el![6]Să mai adăugăm că morala sa va fi, în același fel, cea a americano-cehoaicei Madeleine Albright, secretar de stat în mandatul președintelui Bill Clinton (1997/201), cea care considera că pierderile umane legate de embargo-ul impus Irakului după primul Război din Golf din februarie 1991 (o jumătate de million de copii, după rapoartele UNICEF), cea care credea, fără emoție, că acela era ”prețul de plătit”[7]!

 

Contextul loviturii din Octombrie

 

Contrar prejudecății curente, Rusia nu era în epoca aceea un stat regresiv, subdezvoltat sau stagnant. Dimpotrivă, ea cunoștea ”o dezvoltare economică fără precedent” (conform economistului Edmond Théry în mai 1913). În această țară încă esențialmente rurală pentru 160 de milioane de suflete, o lege a făcut, în 1908, obligatoriu învățământul primar.

Aplicarea acestei măsuri (din păcate înghețată de lovitura de stat) nu va fi dusă la bun sfârșit decât în 1930, adică la nouă ani după sfârșitul războiului civil. În 1915, 51% dintre copiii cu vârste între 8 și 11 ani sunt școlarizați, iar 68% dintre cei chemați la serviciul militar sunt alfabetizați.

În 1905, în preajma înfrângerii în fața Japoniei și a tentativei de revoluție (în care Trotski și Parvus, alias Israël Lazarevitch Gelfand – teoreticianul revoluției permanente – joacă un rol major), imperiul devine o cvasi-monarhie constituțională dotată cu o adunare, Duma, în care sunt reprezentate toate tendințele și toate partidele, fără excepție.

În 1906, Piotr Stolîpin, președinte al consiliului, dă țăranilor posibilitatea de a achiziționa parcela din pământul comunal (mir) pe care o aveau în exploatare.

La sfârșitul lui 1912, datorită acestei reforme agrare(care a urmat abolirii șerbiei în martie 1861 la inițiativa lui Alexandru II… asasinat zece ani mai târziu, în 1881), țăranii dobândesc dreptul de a răscumpăra două treimi din pământurile cultivate. Adică 22 milioane de hectare și un million de exploatații individuale…”Dacă această reformă ar fi fost finalizată – va spune Trotski–proletariatul nu ar mai fi ajuns niciodată la putere în 1917”.

Stolîpin va fi asasinat în septembrie 1911 de către un social-revoluționar evreu (Wiki), informator de poliție, agent dublu și instigator[8].

Să mai subliniem că mirul și șerbia agrară vor fi repuse în vigoare de regimul comunist sub numele de kolhoz. Iar când Lenin ridică țărănimea promițându-i ”pământul”, această proprietare este în mod evident destinată mirului, și niciodată individului. Stalin va instaura în anii treizeci șerbia muncitorească.

Revoluția din martie 1917, în contextul înfricoșător al războiului, a venit atunci când nimeni nu mai credea. Social-democrații și social-revoluționarii agrarieni nu considerau că se întrunesc condițiile pentru revoluție. Doar un concurs de împrejurări – prăbușirea puterii ca un castel din cărți de joc – îi va conduce pe menșevici la putere. Fiind în exil la Zürich, Lenin este cel mai sceptic, el crede că revoluția este posibilă în Suedia… sau în Elveția[9].

La 2 martie țarul Nicolae II abdică în favoarea unchiului său, care se eschivează. La 16 martie Duma creează un Comitet provizoriu pentru ”restabilirea ordinii guvernamentale și publice”, care dă naștere Republicii democratice ruse.

În toamnă, vidul și neputința puterii sunt evidente. Lovitura de stat care răstoarnă republica menșevică intervine în noaptea dinspre 25 spre 26 octombrie 1917.

Lovitura din Octombrie

La 3 aprilie, Lenin, după ce negociase cu Berlinul(mai ales prin intermediul lui Parvus), s-a îmbarcat într-un tren german care avea să-l ducă la porțile Rusiei. Ajunge la 16 aprilie la Petrograd, însoțit de vreo patruzeci de revoluționari de profesie.

Prețul pentru ajutorul german este retragerea Rusiei din război, ceea ce, ușurând situația Germaniei pe frontul de Est, îi va permite să-și concentreze forțele la Vest împotriva Aliaților.

Avea să vină pacea separată de la Brest-Litovsk, căreia Trotski, care participă la negocierea acestei ”păci rușinoase” (avea să spună Lenin), i se opusese într-o primă instanță. Social-democratul Trotski (care nu aparține facțiunii bolșevice),nu avea să prindă trenul revoluției în marș decât în luna mai, de la New York… având în buzunar fonduri de la bancherul filantrop Jacob Schiff (un Soros din acea vreme, care finanțase războiul ruso-japonez în favoarea taberei nipone).

Este însoțit de vreo sută de coreligionari scoși din văgăunile Brooklyn-ului. Majoritatea lor nu vorbeau rusa, dar au devenit cadre revoluționare ocupând posturi de comisari în sectoarele sensibile ale noii administrații.

La sosirea în Rusia, în aprilie, Lenin și tovarășii lansează de îndată (cu aur de pe Wilhelmstrasse) publicarea a 17 titluri de presă cu un tiraj zilnic de 320 000 exemplare.

Presă care difuzează sloganurile ce vor fi fermentul pentru războiul civil : Pământ și pace sau Jefuiți ceea ce a fost jefuit… Nu mai există nici o îndoială cu privire la realitatea finanțării germane a lui Lenin, după deschiderea arhivelor germane din această perioadă în 1945. O dovadă printre altele că Lenin știa să se descurce în orice fel, cu un cinism exemplar …În iulie, pe 3, garnizoana de la Petrograd, care se temea că va fi trimisă pe front, s-a revoltat. A doua zi i se alătură zece mii de marinari de la Cronstadt (aceiași pe care Lenin îi va masacra cu familii cu tot în martie 1921 pentru că cereau revenirea la democrație).

Dar sovietul de la Petrograd dă o lovitură mișcării, făcând publice mai multe documente care dovedeau conivența lui Lenin cu Reichul german și finanțarea bolșevicilor cu aurul acestuia din urmă.

Prudent, Lenin se refugiază în Finlanda și nu se întoarce decât la sfârșitul lui septembrie, atunci când polemica se calmase.

Încheierea finală a acestei preluări a puterii de către o organizație teroristă va surveni în noaptea dinspre 5 spre 6 ianuarie 1918, cu mascarada de Adunare constituantă….care nu va fi trăit decât pentru a fi desființată de marinarii grăbiți să-și regăsească garnizoana.

Vladimir Ilici Ulianov, zis Lenin

Lenin este un pragmatic străin de orice morală zisă burgheză. Este un amoralist radical în sensul propriu, un om care nu avea limite ale cruzimii sale cinice. Sigura lui morală era eficiența, el este în sensul literal un anomoios, fără credință și fără lege. Nu are decât un scop, Revoluția mondială. Nu-și face cu adevărat griji pentru Rusia, deoarece cucerirea puterii la Petrograd nu este decât o trambulină pentru internaționalizarea comunismului. Pentru asta, va convoca la Moscova, la 2 martie 1919, în plin război civil, Internaționala a III-a, numită și Komintern.

Ea se va reuni începând cu anul următor în Azerbaidjan, la Baku, având ca scop să aprindă scânteia și printre popoarele Asiei: Iran, Afganistan, India, China…

În fapt, Lenin, contrar a ceea ce ar putea lăsa să se presupună mitul său, nu este un teoretician care vine în continuarea gândirii lui Karl Marx. El se gândește exclusiv la condițiile trecerii de la teoria la practica revoluționară. Este un organizator și un orchestrator.          

  În 1902, publica un opuscul ”Ce e de făcut?”, prin care se delimita net de doctrina marxistă care considera comunismul ca un punct final al luptelor muncitorești.

Într-o perspectivă voluntaristă, Lenin nu crede că revoluția e posibilă decât condusă de o avangardă de revoluționari profesioniști (o idee extrasă din Catehismul lui Neceaev[10]care vorbește despre sectă și de inițiați).

Aceștia își vor întemeia acțiunea pe teroarea de stat. Deoarece Lenin, și încă și mai mult, Trotski, sunt a priori și exclusiv teoreticieni și practicieni ai ”dictaturii proletariatului”, vocabulă care semnifică guvernarea maselor prin teroare.

Amândoi consideră că nimic, absolut nimic nu are valoare decât dacă servește revoluției. Act fondator care, ca printr-o atingere de baghetă magică, trebuie să instaureze socialismul…. această entitate abstractă pe care nu a văzut-o nimeni niciodată (sau a fost văzută din perspectiva penuriei, a foametei și a lagărelor de reeducare), acest idol hidos care zdrobește oamenii, trup și suflet. Credo-ul său se numește Distrugere.

Întreaga gândire și activitate a lui Lenin sunt îndreptate doar către preluarea puterii și consolidarea ei : cum să instaureze și să mențină dictatura proletariatului pe care o imaginase Marx?

Când teoretizează, Lenin o face apropo de comunismul de război, de teroarea de stat, de partidul unic, apoi de structurile ce duc la instaurarea, exercitarea și perenizarea unei puteri strict monocefale.

Soluția e simplă: e nevoie de o putere omogenă, exclusiv bolșevică, exercitând ad libitum, pentru a avea mâinile libere, teroarea politică.

Dacă dictatura proletariatului, concept operațional marxist, este înscrisă de la început în programul partidului social-democrat, Lenin face din ea alfa și omega credo-ului său politic…astfel, dictatura ”este o putere pe care nimic nu o limitează, pe care nici o lege [morală], nici o regulă nu o împiedică și care se sprijină direct pe constrângere”.

Dar prin ce oare se confundă exercițiul unei puteri absolute a unui iluminat cu inaccesibila utopie a socialismului?

În mai puțin de trei ani Lenin va reinventa mai întâi autocrația imperială (pentru sine și în cadrul regimului nemilos care se revendica, în mod paradoxal, de la dragostea față de omenire), apoi în martie 1921 va reinventa capitalismul originar odată cu Noua Politică Economică.

Pe această bază, Stalin va reveni rapid la primele apucături, iar construirea socialismului va însemna pentru el consolidarea continuă a arhitecturii acestui regim totalitar în esența lui.

Un regim monolitic, ale cărui baze au fost puse personal de către Lenin și care va rămâne neschimbat de la începutul până la sfârșitul imperiului sovietic, adică până la alegerea lui Gorbaciov în martie 1985 în funcția de Secretar general al PCUS.

II

Teroarea – pilon al puterii de stat

Trebuie să insistă, deoarece ideea respectivă, în marea ei simplitate, poate părea deplasată: singura contribuție a lui Lenin la edificarea socialismului real  (pe care nimeni nu l-a văzut vreodată[11])a fost exclusiv faptul că a pus bazele societății totalitare … La două zile după lovitura de stat, Lenin suprimă prin decret libertatea presei și instituie organele dictaturii proletare.

Pentru început, la 7 decembrie 1917, prin Vecheka, Comisia extraordinară panrusă pentru reprimarea contra-revoluției și a sabotajului. Îi va atribui conducerea polonezului Felix Dzerjinski.

În decembrie 1917 încă nu se pune problema unui război civil, dar nimic nu este lăsat deoparte când e vorba de a zdrobi sau de a preveni orice tentativă de nesupunere față de noua ordine bolșevică[12].

Asasinarea, la 30 august 1918 a președintelui CEKA de la Petrograd, Moïsseï Uritski[13],apoi, în aceeași zi, tentativa (cu ocazia vizitării unei uzine), de ucidere a Lenin, de către Dora Kaplan, o social-revoluționară, vor accelera instaurarea statului terorist.

De la anunțarea acestor atentate, sunt masacrați vreo 1800 de ”ostatici ai burgheziei” între 31 august și 4 septembrie de către CEKA, în închisorile de la Petrograd și Cronstadt.

Aceste două atentate împotriva conducătorilor bolșevici vor servi ca pretext sau declanșatori pentru instituționalizarea terorii de masă și promulgarea decretului ”Despre teroarea roșie”, datând din 5 septembrie 1918.

Acest text vizând să ”izoleze dușmanii de clasă ai Republicii sovietice în lagăre de concentrare și să împuște pe loc orice individ implicat în organizații ale Gărzilor Albe, în insurecții sau răscoale”.

Pornind de aici, recurgerea la teroarea sistemică va deveni un element structural al afirmării și consolidării puterii noii clase conducătoare.

Misiunile ei principale sunt: confiscările, expulzările, retragerea tichetelor de hrană, publicarea de liste de dușmani ai poporului, execuțiile sumare asupra tuturor suspecților și deportările…

Pentru că debușeul natural al CEKA îl constituie taberele de muncă forțată care anunță ceea ce sub Stalin va deveni Arhipelagul gulagului în regiunea septentrională Kolîma.

Deportări care nu aveau nimic în comun cu cele pe care le-au cunoscut Lenin și Trotski, un fel de constrângeri la domiciliu în timpul cărora revoluționarii noștri s-au dedat din plin plăcerilor vânătorii[14].

Ultimii ani ai țarismului nu au fost, desigur, ceea ce au făcut din el și au zis despre el dușmanii lui. Era un regim binevoitor, adeseori de o indulgență vinovată față de teroriștii sanguinari care s-au înmulțit până în 1905 și care, mulți din ei, erau recrutați din rândurile burgheziei sau nobilimii, dar și din păturile cele mai de jos.

Marxiștii au denunțat mereu revoluțiile burgheze (începând cu cea din 1789), dar au existat vreodată alte revoluții decât cele burgheze?[15] Tatăl lui Lenin nu era oare, și el, un funcționar făcut nobil de către țar ?

Ceea ce nu a împiedicat ca fratele mai mare al lui Lenin să fie spânzurat în 1887 pentru că a participat la o conjurație ce țintea la viața suveranului.

Tovarășa lui Lenin, Nadejda Krupskaia, aparținea și ea claselor înstărite, la fel și Trotski, alias Bronstein, al cărui tată era mare proprietar de pământ și neguțător de grâu.

De fapt, revoluția este mereu o afacere a unor burghezi frustrați poate, în orice caz mereu bântuiți de o ambiție devoratoare, fie ea și mascată de o filantropie exaltată.

În noiembrie 1918[16],în timp ce războiul civil începuse efectiv, un text apărut în ziarul ”Teroarea roșie”la 1 noiembrie 1918, semnat Martin Lațis,rezumă destul de bine filosofia lui Lenin în această chestiune:

” Comisia extraordinară nu este nici comisie de anchetă, nici tribunal. Este un organ de luptă, a cărui acțiune se situează pe frontul interior al războiului civil. El nu judecă inamicul: îl lovește. Nu purtăm război împotriva unor persoane anume. Exterminăm burghezia ca clasă. Nu căutați, la anchetă, documente și probe referitoare la ce anume a făcut acuzatul, cu vorba sau cu fapta, împotriva puterii sovietice. Prima întrebare pe care trebuie să i-o puneți este cărei clase îi aparține, ce origine, ce educație, ce instrucție și ce profesie are. Sunt întrebări decisive pentru soarta lui. Iată semnificația și esența Terorii roșii.”

Lista celor împușcați și executați a fost publicată în jurnalul săptămânal al CEKA, și așa s-a stabilit că 1,7 milioane de dușmani ai revoluției au fost expediați ad patres între 1918 și 1919, mai ales țărani…. și muncitori a căror unică crimă consta în a fi cerut rații de hrană similare cu cele ale Armatei Roșii. Lenin cere personal executarea masivă a greviștilor pentru ”sabotare”.

Rapoartele oficiale din mai 1922 menționează că 1 695 904 de persoane au fost eliminate din ianuarie 1921 până în aprilie 1922. Estimările oficiale și istoricii care aplică corectitudinea politică, ca în toate cazurile de acest fel, indică un total de 140 000 de victime ale Terorii Roșii!

Mai 1922, războiul civil fusese înăbușit, Lenin modifică cu propria mână un proiect al noului Cod penal pentru a face din teroare unul din pilonii comunismului[17]. Teroare, căreia îi motivează ”esența și justificarea”… ”punându-le(acestora)bazele și legalizându-le în principiul lor”. 

Deoarece este important ”să se extindă pedeapsa cu moartea la toate activitățile menșevice [social-democrate] și socialist-revoluționare”. Revoluția permanentă (un concept vulgarizat de Parvus, mentorul lui Trotski), este, prin urmare, în interiorul teritoriului supus arbitrariului bolșevic – faptele vorbesc de la sine –, războiul perpetuu și fără limite al Partidului împotriva societății civile… încercată fără oprire de toți demonii reacțiunii!

Comunismul în acțiune

La 10 octombrie 1917, Lenin care vine din Finlanda unde se pusese la adăpost, participă la reuniunea Comitetului central, care decide cu privire la lovitura de stat, ce trebuia să aibă loc în ziua de 21 luna curentă.

Avea să fie ziua în care Comitetul militar revoluționar va da ordin ca forțele armate să i se subordoneze exclusiv: nu vor exista (contrar legendei cosmetizate și imaginilor de propagandă a posteriori) lupte eroice împotriva unui dușman încrâncenat. Congresul Sovietelor instaurează o dată în plus un ”guvern provizoriu al muncitorilor și țăranilor”. Cuvinte care se vor dovedi curând deșarte și chiar mai rău, mincinoase.

La 24 ianuarie lui Lenin îi e greu să creadă în propria victorie, el se extaziază fără falsă rușine în fața ”minunii” care a făcut să depășească cu cinci zile durata de viață a Comunei de la Paris!

Rămâne faptul că – și este convins de asta – lovitura de stat din Octombrie este scânteia care va aprinde incendiul revoluției mondiale… la fel și în ce-l privește pe Neceaev, pentru care în afară de Partid (Inițiații), poporul nu este decât materialul pentru revoluție, care, în această logică, este sacrificabil[18]… un consumabil, am spune în zilele noastre.

Lovitura din octombrie s-a terminat la 5 ianuarie prin reunirea unei Adunări constituante, care trebuia să fie expresia voinței poporului.

Constituantă curând și pentru totdeauna dizolvată, câteva ore mai târziu, în zorii zilei de 6. Între timp, alegerile prevăzute înainte de lovitura de stat s-au desfășurat la sfârșit de noiembrie : din 36 de milioane de votanți, Lenin și partizanii săi nu au obținut decât 9 milioane, adică mai puțin de un sfert ; social-democrații reformiști – 59,6%.

Mesa roșie e rostită, doar o politică de forță absolută le poate permite lui Lenin și acoliților săi fanatici să se mențină în fruntea țării contrar voinței populare. O necesitate care va permite mascarea falimentului imediat al tuturor pretențiilor bolșevice de a construi socialismul…

Socialismul de război va justifica orice, privațiunile, execuțiile, torturile, eliminarea totală a unor categorii sociale și a unor grupuri etnice în totalitatea lor[19].

Pentru Lenin, comunismul pus în practică se rezumă[20] la rechiziționare și la repartizare. Doar că, iată, țărănimea se va revolta contra rechiziționărilor forțate. Ideologiile au o puternică tendință de a uita principiile fundamentale ale naturii umane, începând cu instinctul de autoconservare.

În mai și iunie 1918,rechiziționarea autoritară a grâului devine ”baza construirii socialismului” (Lenin). Libertatea promisă se face servitute. Și încă una mai dură și mai nemiloasă decât în vremea țarilor. Se declară război celor de la țară.

Mii de jacquerii izbucnesc pe toată întinderea teritoriului în paralel cu revoltele muncitorilor, toate reprimate cu atrocitate de Armata Roșie și sancționate cu masacre și deportări fără cale de întors.

Și asta… până când Lenin o lasă baltă în 1921, își recunoaște eșecul și revine sine diela libera întreprindere și la capitalismul primitiv[21].Atunci când moare în ianuarie 1924, nimeni nu mai vorbește de renunțarea la NEP, Noua economie politică; o va face în schimb Stalin, reluând sclavagismul colectivist de acolo de unde Lenin îl abandonase în 1921, cu trei ani înainte de a muri.

Avea să se producă naționalizarea pământurilor însoțită de răsculăcire, și asta cu prețul unor teribile hecatombe.

Mai ales în Ucraina și în Kuban, unde marea foamete premeditată din 1932 și 1933, faimosul Holodomor, va face mai multe milioane de victime … și va fi pătată în roșu prin practici canibale. O perioadă care s-ar compara cu Marele Salt înainte chinez (1958/1962) și cu cele treizeci de milioane estimate de morți[22].

Comunismul de război

Vedem aici că acest comunism de război – un eufemism – este forma pe care o capătă în 1918 dictatura proletariatului, și că nu este, a priori, răspunsul dat vreunei contra-revoluții albe care se dezvolta efectiv pe solul fertil al revoltelor populare și al respingerii auto-imunitare a bolșevismului.

Lipsurile de toate felurile sunt în mod mecanic declanșate de  interzicerea comerțului privat și de monopolul de stat asupra aprovizionării.

Nu luptele din timpul războiului, nici gerul iernii nu sunt la originea acestor lipsuri, ci politica delirantă, în marș forțat, a unui pretins socialism.

Adică realizarea unei utopii fără conținut precis și operațional, condusă în practică mai întâi împotriva celor pe care trebuia să îi emancipeze și să îi slujească…Și asta spre marea nenorocire a acestora. În mod evident, proletariatul nu a răspuns așteptărilor lui Lenin.

Care îl și disprețuiește, în realitate. În discursul său ”Cum să organizăm întrecerea?” (decembrie 1917), țăranii proprietari sunt asimilați unor ”insecte dăunătoare”, unor ”păduchi”, unor ”paraziți”, unor ”microbi”.

Trebuie, scrie Lenin, ”să epurăm”, ”să curățăm”, ”să purificăm” societatea rusă de ”puricii”, de ”putreziciunile”, de ”paraziții” care o infectează. Și pentru asta orice mijloc e bun[23].

În 1922, la Congresul al XI-lea, cu industria distrusă, cu  uzinele oprite, Lenin va face o amară constatare, și anume că ”proletariatul a dispărut”. Sinistru și suprarealist bilanț pentru profetul mesianic al revoluției proletare.

Dar această constatare nu are nimic dintr-o revelație tardivă : din 1904, imediat după Congresul al II-lea al partidului social-democrat ”în schema leninistă, partidul luase deja locul clasei muncitoare. Organizația partidului se substituie sovietelor și chiar partidului, dictatorul, în fine, înlocuiește Comitetul central.”Comunismul nu este până la urmă decât ”dictatura unui partid piramidal și monolitic, în vârful căruia tronează un singur om, omnipotent și infailibil.”

Or, nu doar că la terminarea teribilei epoci a comunismului de război ”proletariatul a dispărut”, el a fost înlocuit prin dictatura unei camarile de politicieni și de călăi, omogenă etnic, străină de sufletul și de pământul rusesc și sudată de instincte prădătoare.

O nomenclatură care va abuza de întreaga țară până va fi și ea curățată de țarul roșu numit Stalin. Cel care, în urma primului plan cincinal (ratificat în aprilie 1929 prin a XVI-a conferință de partid), va lansa cele mai mari epurări din anii treizeci sub acoperirea luptei de clasă în interiorul partidului. 

Epurări ce vor fi – evident – un fel de a doua revoluție menită să prelungească și să continue construirea statului totalitar (zis socialist) pe bazele puse de Lenin…Și cum construirea comunismului (cea a unui partid totalitar fără altă finalitate decât el însuși și puterea absolută) cere sau presupune, pentru Partid, prin șeful său, o putere absolută și nelimitată, întreaga istorie ne-hollywoodiană și ne-fantasmată a comunismului se va rezuma la realizarea acestui postulat.

Un sistem istoric inedit… Statul totalitar

Recitiți 1984 al lui George Orwell (un socialist pocăit), în 1918 realitatea depășește deja ficțiunea : totul e interzis, controlat după modelul ”despotismului oriental”, pe care îl descrie Karl Wittfogel[24], dar mai metodic, mai implacabil.

În această lume fără clase se va dezvolta totuși, până la extremă, o ierarhizare ce face distincția între paria (reprezentanții fostelor cadre ale națiunii : preoți, burghezi, funcționari, intelectuali, ofițeri, notabili), altfel spus, sub-oameni… Categorii blestemate care trebuie eliminate fizic prin moarte și deportare.

Contrar a ceea ce ne imaginăm în general, Khmerii roșii ai lui Pol Pot nu au inventat nimic și par, privind în urmă, niște mici meseriași în comparație cu măcelul industrial al revoluției bolșevice.

Într-adevăr, prima constituție a RSFSR plasează în vârf proletariatul de esență divină (insistăm: acesta nu există în fapt în afara partidului, care e un ecran în fața aparatului de stat și a diferitelor eșaloane până la vârf),apoi diferitele clase țărănești (proletariat rural, țărani foarte săraci, săraci și mijlocii).

Culacii (proprietari de pământ) erau așezați în sub-grupul lichensty (de la rusescul лишить, a lipsi), adică comercianții, membrii ai clerului ortodox, pe scurt, toți cei care nu trăiesc din munca lor.

Teroarea va constitui în acest cadru epistemologic ”instrumentul unei politici de igienă socială ce viza eliminarea din noua societate în construcție a grupurilor definite ca dușmane”. Sunt astfel sortiți morții sociale sau fizice ”burghezia”, proprietarii funciari și culacii, acești ”țărani exploatatori”, care trebuie ”eliminați” sau de care trebuie să fie ”curățată” societatea rusă[25].

Societatea cu vocație fundamental egalitară este în realitate o societate de caste.

Societatea va fi jupuită, ca o ceapă, strat cu strat, pentru a eradica din ea purtătorii de germeni, de cutume, de tradiții și obiceiuri din vechea societate. Și astfel au fost epurate clase întregi de vârstă[26].

Prețul de plătit pentru a clădi o lume nouă. Din acest unghi, crearea Vecheka chiar a doua zi după preluarea puterii de către bandele organizate bolșevice trebuie privită ca un act de război preventiv îndreptat nu doar împotriva vechilor clase conducătoare (favorabile în majoritate revoluției social-democrate), ci și împotriva națiunii ruse însăși și a popoarelor asociate în cadrul Imperiului.

Vecheka ca ”organ de justiție imediată” este dotată cu puteri nelimitate după imaginea ghidului suprem.

Bilanțul unei puteri nelimitate

Lipsită de unitate, răzlețită, divizată între mai mulți șefi care sunt departe de a deține puterea lui Lenin, contra-revoluția va fi în cele din urmă zdrobită după multe spasme și râuri de sânge.

După Michel Heller, deja citat, ”Albii” au reacționat convențional, ca militari, și nu au înțeles că războiul civil era îmbrăcat cu haine noi, cele ale un război hibrid deopotrivă politic, ideologic și mesianic. Combinația de teroare și promisiunea unui Ierusalim terestru formau un cuplu infernal teribil de eficient.

Pentru a justifica teroarea, foametea, penuria, bolșevicii au știut să inverseze dovada: (inversiune acuzatorie) nu politica leninistă este cauza mizeriei generale, ci albii, reacționarii, complicii tiraniei. Dacă albii practică ocazional teroarea și masacrele, este ceva artizanal, conjunctural, în comparație cu teroarea de stat, sistematică, nemiloasă, metodică. Teroare care nu are nimic local, ci vizează grupuri sociale întregi, chiar țara întreagă și ArmataRoșie însăși, prin intermediul comisarilor politici.

Dar deși victorioși din punct de vedere militar, la 1 martie 1921, marinarii de la Cronstadt, cei care au fost vârful de lance al ”revoluției”, cer realegerea sovietelor, libertatea de expresie, libertatea presei și a întrunirilor, dreptul de a forma sindicate și grupări țărănești, publică un manifest intitulat De ce luptăm:

”Prin Revoluția din Octombrie, clasa muncitorească spera să își obțină eliberarea. Dar rezultatul este o înrobire și mai mare a persoanei umane…partidul comunist nu este apărătorul muncitorilor, așa cum pretinde, interesele lui îi sunt străine, și, odată ajuns la putere, nu se mai gândește decât să o păstreze”.

Adăugăm noi, prin toate mijloacele, și mai ales prin violență atroce.

Revolta de la Cronstadt, declară Lenin la Congresul al X-lea al partidului, ”este cea mai periculoasă din toate”. La 2 martie sunt adunați 50 000 de oameni, care zdrobesc fără milă rebeliunea în noaptea de 17 spre 18 martie. Cum Neva era încă înghețată, trupele de șoc asiatice și letone au reușit să ajungă fără obstacol la insula rebelă.

La 18 martie presa bolșevică este în totalitate consacrată Comunei de la Paris și cruzimii versailles-zilor.

Cinci mii de marinari au pierit în fortăreața asediată, mai multe mii, împreună cu soțiile și copiii, aveau să fie executați, iar supraviețuitorii au fost deportați…10 000 de morți, 6528 prizonieri dintre care 2168 executați.

Acesta este chipul socialismul real în cruda sa goliciune. La 8 martie, în cursul Congresului al X-lea, în timp ce bătălia de pe insula Cronstadt pe Neva este deja angajată (pentru a nimici zece mii de marinari răzvrătiți, revoltați împotriva noii ordini teroriste), Lenin anunță adoptarea NEP[27], noua politică economică, în fapt o cvasi-restabilire a economiei capitaliste, un salt brutal în spate care spulberă himerele comuniste.

Regimul nu va supraviețui în cele din urmă decât datorită unui masiv ajutor american în inginerie și capital[28]. Ajutor care nu va înceta nici sub Stalin, dimpotrivă chiar.

Coșmarul sau visul sângeros al lui Lenin nu a trăit decât pe timpul războiului civil. Însă teroarea de stat va continua. Lenin, grav rănit la gât în 1919, inoperabil vreme îndelungată, va deceda la 21 ianuarie 1924. Clasa ce va veni la putere va continua să se îmbuibe, în timp ce poporul va umbla decenii întregi pe drumul lung al mizeriei[29].

 

Jean-Michel VERNOCHET, scriitor, publicist (Franța)

 prin FLUX ON-LINE

Traducere – Ruxandra Iordache

 

 

[1]Numeroși au fost cei de teapa asta, precum istoricul Albert Soboul, care a exercitat o importantă autoritate morală și care îl descria pe Lenin (în ultima vreme France Culture i-a redat cuvântul post-mortem) ca fiind mare, cu o statură impozantă și o voce puternică și răsunătoare, când în realitate el era mic și avea prea puțină carismă în exprimare. Un flagrant delict de minciună impresionantă în cazul unei figuri dominante din lumea științei istorice de după Război. Minciuna este liberă pentru cel ce vine de departe din spațiu sau timp.

[2] Inițial, bolșevicii asociați cu elementele cele mai dure din partide care au lucrat pentru răsturnarea țarismului, nu însumau nicicum mai mult de câteva zeci de mii de militanți. Or, e cu totul greșit să ne gândim că o minoritate nu poate să pună singură mâna pe un imperiu de 160 de milioane de suflete, iar apoi să-l și conducă. O bandă de răufăcători bine organizată și hotărâtă își va impune mereu legea în fața unei mase amorfe și pasive. Să ne gândim la cele treizeci de mii de englezi care au guvernat vreme de două secole (1757/1947) enorma masă geografică și umană a Imperiului Indiilor.

[3] David Duke ,  Le grand secret, 2013,The Mystical Body of Christ and the Reorganization of Society, Denis Fahey, 1939,Waterford, Ireland.

[4] Georges Sorel, Réflexion sur la violence, 1908.

[5] Soljenitsîn, Lénine à Zurich, 1975.

[6] Trotski,   Leur morale et la nôtre, 1938.

[7]În emisiunea 60 Minutes  de pe canalul american CBS News, 12 Mai 1996.

[8] Roland Gaucher « Les Terroriste » 1965.

[9] Ibid. AlexandreSoljenitsyne « Lénine à Zurich ».

[10]Tribun al distrugerii creatoare după modelul neoconservatorului american Mikael Ledeen, Neceaev nu consideră pozitiv decât ceea ce are consecințe dezastruoase asupra societății instituite, până la pe cei pe care revoluționarii sunt meniți să-i salveze … « Confreria va contribui cu toate forțele și resursele la dezvoltarea și extinderea suferințelor care vor epuiza răbdarea poporului și îl vor împinge către o revoltă generală ». Cf. Maurice Paléologue, Les précurseurs de Lénine, 1938.

[11]”Fără Revoluția din Octombrie nu ar fi existat Revoluția chineză (1949), nici Revoluția vietnameză (1975), nici Revoluția cubaneză (1959), nici Revoluția algeriană (1963), pe scurt, nu ar fi existat această capacitate a popoarelor din Asia și Africa de a-și recuceri independența națională, și, în fine, nu ar fi avut loc nașterea acestor puteri emergente precum China. Altfel spus, Revoluția din Octombrie a inaugurat transformarea lumii moderne.” – Samir Amin în Révolution d’Octobre et mouvements de libération nationale – Paris, Sorbona, 21 octombrie 2017. Da, în ce privește ”transformarea lumii moderne”, dar aceasta s-a efectuat pornind de la un mit și bazându-se pe o minciună, cea a socialismului. Socialismul este o idee motrice, desigur, dar în spatele ei se înscrie o brazdă neînchipuită de morți și de distrugeri. Ale cărei rezultate sunt un abis : Revoluția din Octombrie a făcut Rusia mai mult să dea înapoi decât să progreseze.

[12]Într-o culegere de arhive publicate la Moscova în 1975 ”Lenin și CEKA”, Lenin declară că s-a inspirat din politica de teroare a lui Maximilien Robespierre. Sau mai mult: ”În lupta de clasă, am încurajat mereu recurgerea la terorism”, (Œuvres Choisies, ediția a patra, vol. 35, p. 275). A se vedea, de asemenea, decretul din 5 septembrie 1918 referitor la instaurarea Terorii Roșii în ”Decrete ale Puterii sovietice”, Moscova, 1964, p. 295.

[13]Cum nu iese fum fără foc, lui Uritski i se atribuie din 10 martie 1918 până la 30  august 1918 (dataviolentei sale morți), vreo5 000 de asasinate.

[14]Relegați pentru activități subversive (condamnați la exil în Siberia), Lenin și tovarășa sa, Nadejda Krupskaia, fiică de burghezi înstăriți, se instalează pe malul Lenei. De la această ședere îi va rămâne numele de Lenin. În 1900, Lenin, eliberat, pleacă cu soția în Elveția. Doi ani mai târziu, publică opusculul Ce e de făcut ? în care, delimitându-se de Karl Marx, vorbește despre revoluție dintr-o perspectivă voluntaristă, considerând că revoluția trebuie să fie condusă de o avangardă de profesioniști. Dostoievski relatează în Amintiri din casa morții (1860/62) propria sa experiență de deportat al regimului țarist.

[15]Poporul, când e aruncat în ardoarea revoluționară, nu mai servește, de cele mai multe ori, decât pentru a se putea delimita facțiunile rivale : luptele pentru puterea absolută au înlocuit de facto războaiele dinastice de altădată. Să ne gândim la revoluția culturală franceză al cărei singur și adevărat obiectiv a fost instaurarea lui Mao Tse Tung la vârful puterii pentru a îndepărta din birocrație elementele revizioniste.

[16]În martie 1918, atunci când se mută la Moscova cu guvernul bolșevic, care se teme de sosirea germanilor la Petrograd, Vecheka regrupează 600 de agenți și 37 000 de oameni la sfârșit de an… 280 000 la începutul lui 1921. Prin comparație, Ohrana, temuta poliție politică a tiranului Nicolai II,  nu număra decât 1 500 de agenți.

[17]La o cu totul altă scară, în Franța de azi să ne gândim la starea de urgență de acum înainte înscrisă în soclul legii.

[18] Pentru a fonda societatea edenică ”trebuie să ne facem trup din violență, și suflet din minciună. Adevărul, încrederea reciprocă, solidaritatea nu există decât între câțiva indivizi – vreo zece – care formează acel sanctus sanctorum al societății. Tot restul trebuie să folosească drept instrument orb și materie de exploatat în mâinile acestor câțiva oameni. Este permis și chiar este poruncit ca restul oamenilor să fie înșelați, compromiși, furați și chiar sacrificați la nevoie.”

[19] Precum cazacii. La 24 ianuarie 1919, Comitetul Central decide asupra unei politici de ”teroare masivă împotriva cazacilor bogați, care vor trebui exterminați și lichidați fizic până la cel din urmă”. Satele sunt arse, locuitorii sunt exterminați, rarii supraviețuitorii sunt deportați. Online Encyclopedia of Mass Violence – Sciences-Po Paris 2008.

[20] Lenin,  L’État et la Révolution  (1917) și Les tâches du pouvoir soviétique (1918).

[21]Acest reviriment brutal nu va împiedica la timp prăbușirea producției agricole jefuite de pretențiile armatei roșii și de necesitățile de aprovizionare a orașelor. Situație catastrofală ce va contribui la marea foamete din 1921/1922 cu cele cinci milioane de victime ale sale.

[22] Mao Tse Tunga refuzat să limiteze exporturile de cereale (prin care se finanța dezvoltarea industriei, a făcut următoarea remarcă care, singură, rezumă caracterul machiavelic și psihopat al conducătorilor comuniști de la Lenin încolo: ”A distribui resursele în mod egalitar nu va face decât să ruineze Marele Salt înainte. Când nu există destulă hrană, oamenii mor de foame. Mai bine să fie lăsată să moară de foame jumătate din populație, pentru ca cealaltă jumătate să poată mânca îndeajuns”. Liu Shaoqi (care înțelesese dimensiunea catastrofei) a fost acuzat de Mao”că dă bir cu fugiții în fața dușmanului de clasă”. Liu a replicat : ”Atâția morți de foame! Istoria ne va ține minte pe noi doi și canibalismul”. Cf. Zheng Yi, Stèles rouges : du totalitarisme au cannibalisme, Taiwan, 1993.

[23] Traduse în fapte, aceste idei umaniste l-au condus pe Trotski, în cursul verii lui 1921, la tratarea cu gaze de luptă a țăranilor insurgenți din provincia Tambov și la deportări masive de populații din această nouă Vendée… 12 iunie 1921, cum decretul privind NEP apăruse, Tukacevski ordonă ”curățarea pădurilor în care se ascund bandiții cu ajutorul gazelor toxice”. Iulie 1921, deschide 7 lagăre de concentrare unde sunt regrupate ”familiile bandiților insurgenți”. Aceste lagăre numără, la sfârșit de iulie 1921, circa 50 000 de persoane, majoritatea femei, bătrâni și copii. Tifosul, holera, foametea fac ravagii. În toamna lui 1921, mortalitatea ajunge la 15-20% pe lună. În total, 100 000 de țărani și familiile lor vor fi deportați, iar 15 000 executați. Din 1918, statul bolșevic se confruntă cu 245 de revolte țărănești. În 1919, regiuni întregi trec sub controlul țăranilor organizați în bande de mai multe mii, chiar zeci de mii de oameni. Socialismul era în marș.

[24] Karl August Wittfogel (1896/1988), german și comunist înainte de a evolua urmând același drum, pe care o pornise deja James Burnham, precursor al neoconservatorismului, publică în Statele Unite în 1957 o operă majoră de inspirație marxistă: Despotismul oriental (Oriental Despotism: A Comparative Study of Total Power).

[25] « Crimes et violences de masse des guerres civiles russes (1918-1921) », Nicolas Werth,http://www.sciencespo.fr/mass-violence-war-massacre-resistance/fr/document/crimes-et-violences-de-masse-des-guerres-civiles-russes-1918-1921

Vecheka (creată la 10 decembrie 1917) avea ca obiect ”teroarea de masă”, instrument și promisiune a unei lumi noi, regenerate, purificate. A se vedea editorialul – un masterpiece al New speek– publicat la 18 august 1919 în Krasnyi Metch la Kiev : ”Noi respingem vechile sisteme de moralitate inventate de burghezie cu scopul de a oprima și exploata clasele inferioare. Moralitatea noastră nu are precedent, umanitatea noastră este absolută deoarece se bazează pe un nou ideal : distrugerea tuturor formelor de oprimare și violență. Pentru noi, totul este permis deoarece suntem primii în lume care ridică spada nu pentru a oprima și a înrobi, ci pentru a elibera umanitatea din lanțuri… Sânge ? Să curgă în valuri ! Pentru că doar sângele poate colora pe vecie drapelul negru al burgheziei pirate într-un stindard roșu, drapel al Revoluției. Deoarece doar moartea finală a vechii lumi ne poate elibera pe vecie de revenirea șacalilor.”

[26] Louis-Charles Royer, L’amour chez les soviets, 1932. O mărturie ce nu trebuie neglijată.

[27]Michel Heller op.cit. p. 48 : NEP, pe lângă denaționalizarea micilor întreprinderi și revenirea la munca salariată, este înainte de toate o politică agrară. Comerțul este liberalizat, iar rechiziționările în natură sunt înlocuite de impozitul agricol…cu 339% superior impunerii directe de dinainte de 1914.

[28]În timp ce se declanșează îngrozitoarea foamete ce va face ravagii între 1921-1922, American Relief Administration va acorda un ajutor alimentar de care vor beneficia zece milioane de persoane în doi ani.

[29] ”Ce que j’ai vu à Moscou”, 1925. Henri Béraud, atunci om de stânga consacrat (va deveni mai târziu mâna dreaptă a lui Charles Maurras), este șocat de ceea ce descoperă la câteva săptămâni după moartea lui Lenin.

 

 

Portret de comunist. Ce înseamnă să fii urmaş de comunist ?

 

 

 

Horia-Roman Patapievici (născut 18 martie 1957), este un fizician român și eseist care a servit ca șef al Institutului Cultural Român din 2005 până în august 2012.

Între 2000 și 2005, a fost membru al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, susținând o mai mare deschidere față de dosarele Securității.

Iată o biografie lineară şi aparent fără probleme. Numai aparent, dacă avem în vedere că părinţii săi au fost toată viaţa bolşevici şi agenţi ai NKVD devotaţi sovieticilor, care au activat în mai multe ţări, dar mai ales în România.

 

 

 

 

Şi totuşi, am putut citi în 1996 câteva gânduri oribile ale acestui fiu de comunist alogen, de-a dreptul revoltătoare.

Iata o serie de citate din volumul “Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996:

– “Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării.” (pag.63)

– “Un popor cu substanţă tîrîtă. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi mohorîţi, maxilare încrîncenate, feţe urîte, guri vulgare, trăsături rudimentare.” (pag.34) – “Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu.” (pag. 64)

– “Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături…” (pag.64)

–  “In toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o.

Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvîntată, iar ei reîncepeau: ne zvîntam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfîrşit. Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, avînd o băşică a udului mai mare (de, beţiile…) i-au dovedit.” (pag.63)

– “Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească îşi urmează cursul pînă la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconşient, pînă ce mintea va fi în sfîrşit scobită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.” (pag 49) “Cu o educaţie pur românească nu poţi face NIMIC.” (pag.56) (Sursa: napocanews.ro)

Mult mai târziu, Victor Ponta, fostul prim-ministru al României, a explicat ca nu-l poate decora pe Horia Roman Patapievici, care fusese propus de preşedintele Băsescu, deoarece  acesta a făcut declaraţii anti-românesti.

 Patapievici a provocat un scandal international dupa ce a trimis ca reprezentanti ai Romaniei la o Academie de vara din Germania, doi cunoscuţi turnători ai Securităţii şi impostori ai lumii ştiinţifice, Andrei-Corbea Hoisie (membru al retelei codate de Securitate CAMELEONII) si Sorin Antohi, care pe deasupra era si “doctor” inchipuit.

Peste ani urma sa preia din experienta “ştiintifică” de farsor penal a lui Antohi şi avea să se prezinte el insuşi ca “doctor” pentru a beneficia de o bursa post-doctorală (Mellon Fellowship) bine plătită la Institutul de Studii Avansate din Berlin (Wissenschaftskolleg zu Berlin) şi o distincţie de “Doctor Honoris Causa”, fără nici un merit, oferită de prepuşii săi din Universitatea de Vest. 

Nemţii nu glumesc! Institutul pentru Studii Avansate – Wissenschaftskolleg zu Berlin, unde Horia Roman Patapievici, membru al GDS şi preşedinte al ICR, a beneficiat prin fraudă de o bursă post-doctorală  “Andrew W. Mellon Fellow”, în ciuda faptului că nu avea doctoratul, i-a retras titlul de doctor închipuit de pe site-ul instituţiei.

Dr. Katharina Biegger, responsabilă pentru admiterea bursierilor şi secretară adjunctă a Institutului pentru Studii Avansate din Berlin, a confirmat pentru Roncea.ro, că în cazul Patapievici s-au efectuat deja cuvenitele corecturi, se arată pe blogul www.roncea.ro.

Nici pe site-ul Institului Cultural Român, nici pe cel al Editurii Humanitas, nici pe cel al Preşedinţiei României, HRP nu are trecut în CV titlul de doctor. 

Cu astfel de nemernicii, HR Patapievici s-a dovedit un urmaş fidel al tatălui său, un trădător, agent dovedit al NKVD- KGB.

 Avem, din păcate, o tradiţie a trădării, prin care unii s-au definit dintotdeauna. Este şi cazul familiei Dionis şi Odarca Patapievici, un cuplu informativ creat de N.K.V.D. la începutul anilor ’40 în Cernăuţi şi infiltrat apoi în secţia Gestapo-ului din Viena, de unde, în 1947-1948, s-a petrecut marşrutizarea lor în România.

 Denis (Dionis) Patapievici, tatăl său, sa mutat din Cernăuți (acum în Ucraina) în Polonia ocupată în 1940, după ce Uniunea Sovietică a cotropit tâlhăreşte Bucovina de Nord care aparţinea Regatului României.

În anii petrecuţi în Germania (Austria), Dionis Patapievici s-a aflat în legătură cu legionari fugiţi din România după rebeliune. Pe de o parte, îi supraveghea din însărcinarea Gestapo-ului, iar pe de altă parte, din cea a N.K.V.D.-ului.

După ce armata germană s-a retras din Austria şi Gestapo-ul şi-a încetat activitatea, Dionis Patapievici nu a fost epurat, asemenea altor camarazi, ci a fost preluat imediat la Viena, ca « translator poliglot », de Comandamentul Mi­litar al Armatei Roşii.

După epurarea aparatului poliţienesc austriac de către serviciile de informaţii militare sovietice, Dionis Patapievici a fost transferat la Poliţia din Viena.

Concomitent, devine membru activ al Partidului Comunist din Austria, agitator ce atrage atenţia autorităţilor (vom vedea şi ce interes avea !), şi urmează cursurile Înaltei şcoli pentru Comerţ Mondial.

Aici îşi susţine licenţa cu lucrarea apologetică « Banca de Stat şi sistemul bancar al U.R.S.S. », despre care afirma că a fost un act ştiin­ţific temerar, căci « a popularizat măreţele realizări sovietice într-o ţară burgheză ».

Ca om al sovieticilor,  influenţa lui era în acel moment indiscutabilă. Motive pentru a se afla în atenţia autorităţilor existau : comportamentul său ca membru al Gestapo-ului şi conspiraţiile ţesute de filiala vieneză a Cominternului, al cărei membru activ era, împotriva securităţii şi neutralităţii Austriei.

În subsidiar, nu ar trebui ex­cluse nici unele abuzuri în rechiziţionarea, pentru Armata Roşie, a unor bunuri şi valori care ar fi fost deturnate în alte scopuri, ceea ce ar fi determinat păgubiţii să se întoarcă împotriva funcţionarilor corupţi ai Admi­nistraţiei Militare Sovietice.

În 1948, potrivit afirmaţiilor sale, are neplăceri : se simte su­pravegheat de autorităţi pentru că era un militant prea activ al Partidului Comunist din Austria şi al Asociaţiei Austria-U.R.S.S.

Drept urmare, se adresează Misiunii României şi Delegaţiei române pentru repatrieri, soli­citând efectuarea formalităţilor pentru stabilirea în România, unde aflase că puterea sovietică a instaurat un regim democratic liber, în care se va putea manifesta şi afirma potrivit convingerilor sale.

  Este justificată întrebarea dacă ucrai­neano-polonezul Dionisie Patapievici a ales România în locul Ucrainei sau al Poloniei din anumite convingeri, ori s-a conformat unui ordin de misiune.

Aşa s-ar putea explica de ce  infiltrarea sa în inima secretelor Băncii de Stat a României s-a făcut rapid.

 Ca în orice istorie de spionaj cu agenţi acoperiţi, numele, naţionalitatea şi cetăţenia acestora sunt învăluite în nebuloasele actelor de stare civilă, confecţionate pentru susţinerea legendelor prin care li se atribuie o nouă identitate.

Astfel, Patapievici-senior apare când Patapievici Dionisie sau Dionis, când Patapiewicz Denys, când Patapicovici. Naţionalitatea este incertă. Cea declarată era cea polonă, alţii spun ucraineană – şi-i credem, căci în familiile ucrainene din Basarabia copiii deveneau poligloţi, în­văţând patru limbi străine şi cu oarece greutăţi vorbind doar una, româna.

Diferenţele şi inexactităţile de nume sunt foarte importante în actele de stare civilă : ele sunt premeditat introduse în documente atât pentru a facilita acope­ri­rea, cât şi pentru a deruta şi îngreuna identificarea certă a agenţilor ilegali.

Potrivit criteriilor contrainformative ale Securităţii, Dionisie Pata­pievici ar fi trebuit să fie preluat imediat după repatriere în procedurile de debriefing (aşa se spune azi), pus sub o strictă supraveghere şi în carantină ideologică.

Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Consilierii so­vietici şi protecţia nomenclaturiştilor cominternişti l-au exceptat de la reguli.

În evenimentele « contrarevoluţionare » din 1958, soldate cu ares­tarea ministrului de Finanţe Aurel Vijoli, Dionis Patapievici, ca şef al Serviciului Circulaţiei Monetare din Direcţia Planificării Economice a Băncii de Stat, s-a aflat în tabăra celor care au înfierat imitarea de către ministrul Vijoli a metodelor burghezo-liberale titoiste.

Nici n-ar fi putut face altfel autorul lucrării propagandistice « Banca de stat şi sistemul bancar al U.R.S.S. ».

Dionis Patapievici nu lipsea din nici un colectiv care genera ori înmormânta probleme, dar consuma întotdeauna informaţii sensibile de primă mână, chipurile pentru a pregăti marile decizii de po­litici bancare.

Unii nu vedeau cu ochi buni omniprezenţa sa, dar întotdea­una se găsea o persoană importantă care să spună că « este bine ca tov. Patapievici să facă parte din colectiv, deoarece este şi translatorul întotdeauna prezent la întâlnirile cu delegaţiile C.A.E.R. şi din U.R.S.S. ».

Dionis Patapievici era permanent frământat şi nemulţumit. Se considera marginalizat politic, domeniu în care avea ambiţii. Nu i se echivala şi calitatea de membru de partid şi nici nu fusese primit în P.M.R., ulterior P.C.R.

Era oarecum nedumerit de această neîncredere, cu atât mai mult cu cât de la Securitate primea anual avizul de acces la documente strict secrete de importanţă deosebită.

 

 

PATAPIEVICI-TATĂL – Comunistul şi bolşevicul Patapievici Dionis

 

 

“Subsemnatul Patapievici Dionis, salariat la Banca de Stat, Directia Operatiuni Baneşti, domiciliat in Bucureşti, raionul Tudor Vladimirescu, str. Caimatei 14, arăt urmatoarele:

1.(…) Urmare schimbarilor teritoriale ce au avut loc in această perioada (22 iunie 1940) am avut posibilitatea să mă înscriu la Universitatea de Stat din Cernauţi (URSS) la facultatea de fizica şi matematici.

Pentru rezultatele bune obţinute la învăţătură şi pe tărâmul activităţii obşteşti, am obţinut bursă de merit.

Dupa absolvirea primului an de facultate, războiul şi ocupaţia hitleristă-antonesciană au intrerupt mersul normal al vieţii. Suspectat şi persecutat de organele statului fascist pentru comportarea avută sub regimul sovietic, lipsit de vreo perspectiva şi ameninţat cu mobilizarea şi trimiterea pe frontul antisovietic, în toamna anului 1941 am părăsit regiunile natale pentru a mă refugia în Polonia.(…)

Din aprilie 1945 am putut din nou să traiesc in condiţii umane. La Viena am activat ca translator pe lângă Comandamentul militar sovietic, apoi pe langa Politia Zonei Sovietice, in arondismentul I. (…) Imediat după eliberarea Vienei de Armata Roşie m-am inscris la Academia superioara de Comerţ Mondial.

In timpul şederii mele la Viena am activat in randul Partidului Comunist Austriac. In anul 1946 am fost primit ca membru in Partidul Comunist Roman (carnet nr. 201729 din 2 oct. 1946). (…)

2. Ca dovezi pentru cele aratate in autobiografie voi menţiona unele documente, existente asupra mea şi persoane. (..) Pentru perioada 1940/1941 cand am studiat in URSS: carnet de student. (…) In ceea ce priveste activitatea democratica posed legitimaţia de membru in Partidul Comunist Austriac nr. 201729/1946 (predat la CC al PMR) si carnet de membru in K.d.G.H. – Comitetul studentilor oprimati de nazism (nr. A 2056); in Asociatia de strangerea legaturilor de prietenie cu URSS (nr. 62508), etc. (…)

TRAIASCA LUPTA PENTRU PACE

Bucuresti, 16 oct. 1960″

COMPLETARI:

“In legatura cu comportarea mea din perioada 1936-1940 si conceptiilor pe care le aveam atunci arat ca in clasa a VI-a de liceu (1937/1938) am avut discutii in contradictoriu cu profesorul meu de limba germana, Popescu, discutii care s-au terminat cu aprecierea dansului ca “am conceptii bolsevice” si ca locul meu ar fi “dincolo de Nistru”.”

“Plecarea din ţară a fost determinata de atmosfera de teroare dezlantuita de autoritatile de ocupatie din Bucovina de Nord, impotriva tuturor acelora care au colaborat cu regimul sovietic si de atitudine negativa fata de razboiul antisovietic la care nu vroiam sa ma las mobilizat. De aceia am plecat din Cernauti inapoi la Stanceni, iar de aici la Horodenca, o localitate apropiat de Stanceni, pe teritoriul URSS (fosta Galitie Poloneza, intrata in componenta Statului Sovietic încă în anul 1939).”

Dionis Patapievici era permanent frământat şi nemulţumit. Se considera marginalizat politic, domeniu în care avea ambiţii. Nu i se echivala şi calitatea de membru de partid şi nici nu fusese primit în P.M.R., ulterior P.C.R.

Era oarecum nedumerit de această neîncredere, cu atât mai mult cu cât de la Securitate primea anual avizul de acces la documente strict secrete de importanţă deosebită.

Nu ştia însă că documentele puteau fi şi contrafăcute în scopuri de dezinformare/influenţare a spionajului sta­telor/băncilor interesate de informaţiile respective.

După şapte ani, double-crosse-ul din acţiunea de contraspionaj « D. Pătraşcu » a primit rezoluţia « închis cu menţinerea în evidenţă pasivă».

 

PATAPIEVICI Roman, falsificatorul trecutului.  

 

Horia Roman PATAPIEVICI, fiul spionului cominternist, declara  la TVR Cultural, în data de 16 aprilie 2007: 

 

“Numele meu este Horia-Roman Patapievici. Horia este prenumele pe care mi l-a dat mama si toti oamenii, de când ma stiu, mi-au spus Horia. Mama îmi spunea Horia. Roman este prenumele pe care mi l-a dat tata şi nimeni cu excepţia lui nu mi-a spus vreodata Roman. (…) Tata era dintr-un sat de lânga Cernauţi şi toata regiunea în care erau el si familia lui – cei care se chemau fie Patapievici, fie Smercianski (pe bunica mea o chema Rozalia Smercianski) – au ramas în Uniunea Sovietica.

Un timp, au încercat să se acomodeze. Tata e născut în ‘21, avea exact vârsta de înrolare s.a.m.d. Roman Smercianski, vărul lui primar, era în aceeasi situaţie. Şi s-a facut un consiliu de familie în urma caruia s-a hotarât ca baieţii, baieţii tineri, să se refugieze.

Nu în România, pentru ca ei erau convinşi atunci că Uniunea Sovietică va invada România, ci în Polonia. În Polonia ocupata de nemţi. Pentru ca Polonia fusese cu un an înainte împărţită între ruşi ăi nemţi.”

 

Horia-Roman PATAPIEVICI, “Evenimentul Zilei”, 11 ianuarie 2007:

 

“Tatal meu a fost un refugiat din Cernauti. Venirea sovieticilor l-a facut sa se refugieze: nu în ce mai rămăsese din ţara, despre care credea că va fi şi ea în curând invadată, ci in Polonia.

Oricât ar parea de ciudat azi, oamenilor din mediul social al bunicilor mei le părea în 1940, în Polonia împarţită, mai sigur sub nemţi decât sub sovietici.

Toata viaţa lui, tata a ramas ingrozit de ruşi. Cooptat in anii ‘70 să se duca la Moscova într-o delegatie CAER, tata a refuzat. El, care din spirit de disciplină nu putea face niciun gest de frondă, a refuzat să se intoarcă în ţara din care niciun Patapievici nu s-a mai intors. Nu putea uita ca din familia lui urmaşi nu au avut decât cei care au reuşit să se refugieze.

Restul patapievicilor au fost raşi – care arestaţi, care omorâţi, care deportaţi. Astazi, în locurile natale ale familiei Patapievici nu mai există nimeni din neamul meu.(…)

 

Din familia mea paternă nu au supravietuit decât doi oameni: unul era tatăl meu, celalalt unchiul lui. Dintre acestia, numai unul a mai putut avea, cum se spune in Biblie, fii si fiice. Sovieticii, pentru mine, sunt ucigasii neamului meu.(…)”

 

Horia-Roman PATAPIEVICI, “TANGO – Revista femeilor care ştiu să se mişte”, 1 aprilie 2007

“Tatăl meu a fost un om de o modestie şi de o discreţie cu totul şi cu totul excepţionale. (…) Aveam să aflu cât suport existenţial avea prudenţa lui cînd, la aproape 20 de ani de la moartea lui, i-am putut citi, la CNSAS, dosarul.(…)

După cedarea Bucovinei către sovietici, tata s-a refugiat în Polonia, apoi a plecat la Viena, unde a stat în timpul războiului; a fugit de sub ruşi împreună cu vărul lui primar, Roman Smerceanski, care a fost împuşcat de o patrulă sovietică la puţin timp după ce au părăsit Cernăuţiul.”

 

 

 

 Bibliografie (surse):

 

http://www.ziaristionline.ro/2011/12/09/biografia-secreta-a-familiei-patapievici-de-la-nkvd-la-bnr-si-icr-de-ce-este-urat-generalul-rogojan-de-troika-tismaneanu-patapievici-plesu/

 

Aurel I Rogojan

Capitol al cărţii Fereastra Serviciilor Secrete, Editura Compania, 2011