CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

13 iulie 1878 – Este semnat Tratatul de pace de la Berlin, prin care se recunoștea independența de stat a României

În urma conflictului româno-ruso-otoman din 1877-1878, s-a încheiat Pacea de la San-Stefano, eveniment la care România, stat aliat cu Rusia  care a avut pierderi materiale și umane considerabile, nu a primit acceptul de participare.

Ni se recunoștea Independența, primeam Dobrogea, dar pierdeam sudul Basarabiei, iar România devenea un spațiu de tranzit pentru trupele ruse ce staționau în Bulgaria.  

Parlamentul a cerut guvernului să nu cedeze niciun teritoriu.

Se declanșează o adevărată furtună, Rusia devenind “inamicul punblic numărul unu”.

 

 

 

 

Semnarea Tratatului de la San Stefano

Foto: Semnarea Tratatului de la San Stefano

 

Politicieni, ziare, toți cetățenii erau indignați și revoltați. Domnitorul avea însă o atitudine moderată, ştiind că soarta sudului Basarabiei era decisă de Marile Puteri.

În fața atitudinii românilor, Rusia a avertizat că “este gata să ocupe România și să dezarmeze armata”.

Replica Bucureștiului nu a întârziat: “O armată care a luptat la Plevna în fața împăratului Alexandru al II-lea poate să se bată până va fi nimicită, dar nu se va lăsa să fie dezonorată”.

Armata română se retrage pe poziții defensive în zona Pitești-Curtea de Argeș-Târgoviște. Marile Puteri erau însă impasibile la situația creată. Cancelariile europene spuneau că situația României nu poate fi rezolvată până la noul Congres de Pace.

Deși nu participaseră, statele occidentale erau nemulțumite de poziția dominantă pe care o câștigase Rusia în Balcani.

Tratatul de la Berlin (1/13 iulie 1878), avea menirea de a revizui prevederile păcii de la San Stefano şi a intrării Rusiei Ţariste în partea de Sud-est a Europei.

 

Semnarea Tratatului de pace de la Berlin 1878

Semnarea Tratatului de pace de la Berlin  

Marile Puteri au acționat solidar, pornind de la ideea că România nu era un stat independent și ca atare nu putea participa la negocierile de pace. Carol I a decis ca o delegație să se ducă totuși la Berlin.

La Congres, reprezentanții României, Greciei și Serbiei au fost admiși doar la ședințele care îi priveau, având un vot pur consultativ.

Eforturile lui Ion C. Brătianu, primul ministru, și Mihail Kogălniceanu, ministrul afacerilor stăine, de a participa cu drepturi depline la Conferință, nu au avut succes.

Pe 12/25 iunie aceştia au înaintat un Memorandum cancelarului Bismarck, președintele Congresului, care  sintetiza în cinci puncte următoarele cereri ale României: nicio parte a teritoriului să nu fie dezlipită de la statul român; teritoriul naţional să nu servească ca drum de trecere a trupelor ruseşti; România, în virtutea drepturilor ei seculare, să ia din nou în stăpânire gurile Dunării, inclusiv Insula Şerpilor; să primească despăgubiri proporţionale cu forţele militare angajate în luptă; independenţa ei să fie solemn recunoscută şi teritoriul ei declarat neutru.

La 19 iunie reprezentanții români au fost admiși la ședință însă doar pentru “a fi auziți, dar nu ascultați”.

Congresul de pace s-a desfăşurat la Berlin pentru că în epocă Germania este principala putere europeană.

După înfrângerea Franţei de la Sedan şi realizarea unităţii spaţiului german în jurul Casei de Hohenzollern şi a împăratului Wilhelm I, Germania va domina Europa.

 

Marea Britanie continua să rămână în ceea ce istoricii numesc “splendida izolare”, adică ea urmărea ce se întîmplă pe continent şi participa la politica acestuia, dar nu se angrena în nici un sistem de tratate şi alianţe.

Congresul a avut câteva prevederi care se refereau în mod expres la România, cea mai importantă fiind recunoaşterea independenţei sale de stat.

Dar recunoasterea nu era absolută, ci cu anumite condiţii.

Prin tratat, România pierdea Basarabia istorică (sudul Basarabiei Ţariste) retrocedat Moldovei în 1856 în urma înfrângerii Rusiei în Războiul Crimeii  şi obține la presiunile Rusiei, Dobrogea.

Rusia a forţat acest schimb oferind Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor în schimbul sudului Basarabiei deoarece era interesată de zona strategică a Gurilor Dunării.

 

Participanţii la conferinţă

 

Cele şapte mari puteri europene participante au fost: Germania, Regatul Unit, Austro-Ungaria, Franţa, Imperiul Otoman, Italia şi Imperiul Rus, iar cel care a dat dovada de abilitate diplomatică deosebită şi care a influenţat decisiv luarea hotărîrilor a fost cancelarul german Otto von Bismarck.

 

 

 

Otto von Bismarck

Foto: Cancelarul german Otto von Bismarck

 

 

Tratatul de pace de la Berlin avea în vedere ca toţi participanţii să ia în considerare aportul României pe plan militar, la cîştigarea Războiului ruso-turc din 1877-1878 care consfinţea independenţa României.

Rusia deşi se angaja să respecte toate prevederiile tratatului, a luat în considerare alipirea unor teritorii istorice care aparţinuseră României: Judeţul Cahul, Judeţul Izmail şi Judeţul Bolgrad astazi parte componentă a Ucrainei din 1991.

Faţă de această situaţie, delegaţia română, formată din primul ministru, Ion C. Bratianu, şi din ministrul de externe, Mihail Kogalniceanu, a protestat, în timpul lucrărilor Congresului de la Berlin, arătînd justeţea faptului că se recunoştea independenţa României şi că Dobrogea şi Delta Dunării reveneau ţării-mamă, aratând totodată că aceste teritorii istorice sunt în componenţa României, şi aici trebuie sa rămână.

 

Prevederile Tratatului de la Berlin

 

 

Harta modificărilor frontierelor statelor Europene în urma tratatului de la Berlin 1878

 Harta modificărilor frontierelor statelor Europene în urma tratatului de la Berlin 1878

Franţa era slăbită dupa 1871, iar Londra şi Parisul erau dezinteresate de evoluţia spaţiului Balcanic, singurele ţări care puteau reprezenta o contrapondere faţă de influenţa rusă şi frîna expansionsmului Petersburgului erau Germania şi Austro-Ungaria.

În ciuda încordatelor relaţii cu Viena, nu numai din pricina Transilvaniei, dar şi din cea a chestiunii Dunării şi a raporturilor comerciale, guvernul liberal al lui I.C. Bratianu s-a apropiat treptat de Puterile Centrale, ajungîndu-se în 1883 la semnarea unui tratat de alianţa cu Austro-Ungaria, la care au aderat apoi Germania şi Italia.

Confrom prevederilor Tratatului de la Berlin:

  • România devenea un stat suveran, egal în drepturi cu celelalte state independente. Ca stat care se bucura de independenţa deplină, România putea să-şi înfăptuiască nestingherită politica externă şi internă;

  • Erau recunoscute României: Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor;

  • Se recunoştea independenţa Serbiei, Muntenegrului şi României (conform Tratatului de pace de la San Stefano), cu condiţia acordării drepturilor de cetăţenie şi locuitorilor de altă religie decît cea creştină;

  • Judeţele Cahul, Izmail şi Bolgrad erau încorporate din nou Rusiei Ţariste;Cedarea efectivă către Rusia a celor trei județe din sudul Basarabiei s-a făcut la 1 octombrie 1878, prin retragerea autorităților române, fără semnarea vreunui document, care să fie interpretat ca o recunoaștere oficială a acestei situații.

  • Principatul autonom Bulgaria, conceput în granițe foarte mari în Tratatul de la San Stefano și plasat sub infruiență rusă, era simţitor micşorat. Se constituia provincia autonomă Rumelia, condusa de un guvernator crestin, numit de Sublima Poartă;

  • Austro-Ungaria primea spre administrare Bosnia şi Herţegovina;

  • Anglia lua Insula Cipru, în urma unei înţelegeri cu Turcia;

  • Se creau condiţiile pentru desăvîrşirea unităţii naţionale de stat prin unirea celorlalte teritorii româneşti aflate sub dominaţie străină: Transilvania, şi fragmentele Moldovei (Bucovina şi Basarabia ţaristă).

 

 

Romania 1878

Recunoașterea independenței era condiționată de Articolul 44 care  viza în special situația evreilor și a fost adoptat în urma insistențelor lui Adolphe Cremieux, președintele Asociației Israelite Internaționale.

Acest articol menţiona că :

“În România, deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice, admiterea în sarcini publice funcţiuni şi onoruri, sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitate ar fi.

Libertatea şi practica exterioară a oricărui cult vor fi asigurate tuturor supuşilor pământeni ai Statului Român, precum şi străinilor şi nu se va pune nici un fel de piedică atât organizaţiei ierarhice a diferitelor comunităţi religioase, cât şi raporturilor acestora cu capii lor spirituali.

Naţionalii tuturor Puterilor, comercianţi sau alţii, vor fi trataţi în România fără deosebire de religiune, pe piciorul unei desăvârşite egalităţi”.

La Berlin au fost facute si presiuni asupra reprezentantilor români, Ion Bratianu si Mihail Kogalniceanu, ajungându-se sa se condiţioneze recunoaşterea independenţei României de acordarea cetateniei române tuturor evreilor din tara, la gramada.

Aceste presiuni au fost facute  in special de cancelarul Otto von Bismarck, care era în relaţii strânse cu un mare bancher evreu din Germania.

Reprezentantii români nu au cedat presiunilor, argumentând ca marea masă a evreilor recent sosiţi în ţară nu erau integrabili imediat în societatea românească şi că naturalizarea  va  putea fi făcută în mod individual. 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/04/07/congresul-de-pace-de-la-berlin-1878si-problema-sudului-basarabiei/

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

  1. Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor, editura universitară, București 2006;

  2. http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratate_interna%C5%A3ionale

  3. http://www.istoria.md/ Tratatul_de_la_Berlin_1878

  4. http://www.istorie-pe-scurt.ro/congresul-de-pace-de-la-berlin1878-sau-sacrificiile-cerute-de-independenta/

13/07/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Congresul de Pace de la Berlin (1878) si problema sudului Basarabiei

 

budschak ita 300x257 Problema sudului Basarabiei la Congresul de Pace de la Berlin (1878)

Problema sudului Basarabiei va cunoaste momentul culminant la finalul razboiului împotriva Imperiului otoman (1877-1878), atunci când intentia diplomatiei tariste de a reanexa cele trei judete: Cahul, Bolgrad si Ismail devenea o cruda realitate. O astfel de pretentie, formulata acum oficial, nu numai ca stirbea integritatea teritoriala a României, pe care Rusia se angajase sa o respecte prin articolul 2 al Conventiei din 4/16 aprilie 1877 , dar constituia o mare nedreptate istorica.

Raspunzând unei interpelari în Adunarea Deputatilor privind atitudinea României la Congresul de la Berlin, primul ministru I.C. Bratianu avea sa sublinieze cu fermitate ca Guvernul nu este dispus la nici un fel de concesii fata de sudul Basarabiei si ca „oricine va fi acela care va reprezenta tara noastra la Congres, nu va putea sa se puna pe un alt tarâm si sa primeasca alte conditiuni, decât acele pe care le voieste tara întreaga”. Bratianu, departe de a fi convins ca justitia divina sau justitia umana „vor domni totdeauna în areopagul european”, promitea ca „cel putin vom veni cu drepturile noastre intacte…”, întrucât „acela care stie sa-si pastreze viitorul liber, numai pentru acela va fi viitor” .

Cu toata opozitia Cabinetelor europene, Domnitorul decide, totusi, sa-i trimita la Berlin pe M. Kogalniceanu si Ion Bratianu, desi îsi exprima convingerea ca nici una dintre Marile Puteri nu va sustine România; cu toate acestea, cei doi delegati aveau instructiuni precise sa persevereze si sa reziste la toate sugestiile privind orice tranzactie în problema Basarabiei, iar daca se va decide la Congres „spolierea României”, reprezentantii nostri trebuiau sa protesteze energic, aceasta fiind singura cale de urmat, în deplin acord cu voturile Camerelor române.

Desi îsi pierduse încrederea într-o atitudine pozitiva a Cabinetelor europene în ce priveste statutul de neutralitate si problema sudului Basarabiei, ministrul român de Externe, M. Kogalniceanu, dorea sa afirme cu claritate ca România nu accepta de bunavoie sa cedeze o portiune din teritoriul sau, ci doar „se supune fortei” . Pe de alta parte, Bratianu îi scria, la 3 iunie 1878, reprezentantului român la Viena, Ion Balaceanu, ca Guvernul princiar „nu va ceda nici o particica din Basarabia, nici chiar pentru cele mai stralucite compensatii”. România dispunea de 60.000 de oameni înarmati, tara fiind pregatita a se ridica pentru a-si apara dreptul sau .

La 1/13 iunie 1878 aveau sa se deschida lucrarile Congresului de pace de la Berlin, cu scopul – marturisit de Printul Bismarck, în calitate de presedinte – de a supune discutiei Tratatul de la San-Stefano, precum si de a asigura pacea „printr-o întelegere comuna si pe baza unor noi garantii” . Se întelege de la sine ca totul era spre beneficiul Marilor Puteri si în dauna statelor mici, ce nu îsi puteau proteja interesele. În conditiile amintite mai sus, reiese cu claritate ca forumul european întrunit la Berlin nu reprezenta altceva decât „o solemna reprezentatie”, dupa ce „piesa fusese în aproape toate amanuntele ei, aranjata dinainte în culise” .

La 1/13 iunie 1878 aveau sa se deschida lucrarile Congresului de pace de la Berlin, cu scopul – marturisit de Printul Bismarck, în calitate de presedinte – de a supune discutiei Tratatul de la San-Stefano, precum si de a asigura pacea „printr-o întelegere comuna si pe baza unor noi garantii” . Se întelege de la sine ca totul era spre beneficiul Marilor Puteri si în dauna statelor mici, ce nu îsi puteau proteja interesele. În conditiile amintite mai sus, reiese cu claritate ca forumul european întrunit la Berlin nu reprezenta altceva decât „o solemna reprezentatie”, dupa ce „piesa fusese în aproape toate amanuntele ei, aranjata dinainte în culise” .

La 19 iunie/1 iulie 1878, plecând de la premisa ca drepturile României trebuie aparate cu fermitate chiar si atunci când sortii sunt împotriva , emisarii Principelui Carol I aveau sa expuna si sa argumenteze în fata reprezentantilor Congresului „opiniunile si aprecierile Guvernului lor asupra punctelor Tratatului de la San-Stefano privitoare la dânsii”. Cu acest prilej, Mihail Kogalniceanu va face un scurt expozeu asupra drepturilor si cerintelor României. Înca de la început, el a tinut sa sublinieze ca nici o parte din teritoriul national nu putea fi înstrainata, invocând argumente de ordin istoric în ce priveste Basarabia, amintind despre angajamentele asumate prin Conventia din 4/16 aprilie 1877 de catre Rusia, precum si despre solicitarea venita din partea acestuia de a participa armata româna, alaturi de cea rusa, la operatiunile militare de dincolo de Dunare. În egala masura, a insistat asupra rolului important jucat de trupele române si de enormele sacrificii umane si materiale. Toate acestea îndreptateau România sa solicite:

– interzicerea dreptului de trecere pe teritoriul românesc a trupelor ruse ce se retrageau din Bulgaria, urmând sa utilizeze în acest scop doar calea maritima;

– posesiunea deplina asupra insulelor si a gurilor Dunarii, inclusiv Insula Serpilor, asa cum fusese prevazut, initial, în 1856;

– despagubire de razboi proportionala cu efectivul militar angajat în conflict si pagubele suferite de pe urma acestuia;

– recunoasterea definitiva a independentei si garantarea neutralitatii.

Ion C. Bratianu avea sa adauge la cele spuse de colegul sau ca deposedarea de o portiune din teritoriul românesc „nu ar fi numai o durere adânca pentru natiunea româna, ci ea ar darâma în sânul ei orice încredere în taria tractatelor si în sfânta paza, atât a principiilor de dreptate absoluta, cât si a drepturilor scrise” .

Imediat dupa retragerea reprezentantilor români, la propunerea lui Bismarck, este reluata discutia privind recunoasterea independentei României. Primul plenipotentiar al Frantei, Waddington, încercând sa salveze aparentele si sa ofere o palida compensatie fata de tratamentul „putin cam aspru” la care au fost supusi românii, avansa ideea acordarii unei extensiuni teritoriale la sud de Dobrogea, care sa cuprinda Silistra si Mangalia. Parerea exprimata întrunea aprobarea reprezentantilor Italiei si Austro-Ungariei, nu însa si cea a rusilor, care considerau ca Guvernul Imperial s-a aratat destul de „generos”, Dobrogea si Delta Dunarii compensând „cu prisos” cesiunea sudului Basarabiei. Totusi, ca urmare a insistentelor celorlalti colegi, reprezentantii Rusiei consimt a prelungi frontiera statului român de la Rahova pâna în preajma Silistrei si de aici pâna la Mangalia inclusiv, Insula Serpilor fiind si ea concedata României.

Departe de a lua în consideratie cerintele românesti, Tratatul de pace de la Berlin, semnat la 1/13 iulie 1878, preconiza, printre altele, recunoasterea independentei României (art. 43), însa în anumite conditii socotite de guvernantii de la Bucuresti drept „dureroase”. Statul român era silit sa acorde drepturi civile si politice strainilor de alt rit decât cel crestin (art. 44) si sa cedeze sudul Basarabiei, ce revenea Rusiei (art. 45). Drept „compensatie” pentru pierderea districtelor basarabene, prin Tratat se prevedea ca Dobrogea, în fapt stravechi teritoriu românesc, împreuna cu Delta Dunarii si Insula Serpilor aveau sa intre în componenta României (art. 46) . Profund dezamagit de rezultatele Congresului si de izolarea diplomatica în care se afla România, Carol I îi scria tatalui sau: „E trist când Europa sileste pe un stat tânar, dornic de înaintare, care si-a dovedit taria si puterea într-un razboiu sângeros, sa cedeze o provincie” .

 

*** Autorii acestui site vor sa comunice publicului urmatoarea: Principele Carol I al Romaniei nu si-a pus semnatura pe actul cedarii sudului Basarabiei, comunicand Guvernului Romaniei ca nu doreste ca semnatura sa să figureze pe vreun act la predarea Basarabiei. Stim cu totii ce s-a intamplat cu aceeasi parte de sud Basarabiei si cu Bucovina de Nord in 1996, cand presedintele si primul ministru de atunci ai Romaniei (Emil Constantinescu si Victor Ciorbea), au semnat tratatul prin care renuntau definitiv la respectivele regiuni in favoarea Ucrainei. Aceasta bunavointa a respectivilor “domni” i-a luat prin surpindere pana si pe diplomatii ucraineni! Rusine politicienilor nostri de dupa 1989 care au vandut tara si care continua sa o vanda fara a se gandi la generatiile anterioare de romani care au murit pentru crearea si mentinerea Patriei.

 

articol dupa prof. dr. Sorin Liviu Damean  Sursa: Foaia Nationala.ro

Sursa

 

07/04/2010 Posted by | BASARABIA SI BUCOVINA, ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | 10 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: