CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Opozanți ai politicii Kremlinului care au suferit îmbolnăviri misterioase

 

Această știre readuce în lumină o pagină din istoria Războiului Rece, în care laboratoarele militare secrete, armele chimice și poveștile halucinante de spionaj făceau parte din recuzita Moscovei.

Iată în cele ce urmează câteva din  incidentele celebre, în care adversari ai puterii de la Kremlin au fost victime ale otrăvirii sau ale unor intoxicații suspecte, relatate de agenția de știri britanică http://www.reuters.com.și de https://moldova.europalibera.org.

 

 

 

 

SERGHEI SKRIPAL

 

 

 

 

Londra reacționează la presupusa otrăvire a unui spion rus și a ...

Un fost agent dublu rus în vârstă de 66 de ani, care a transmis secrete serviciilor de spionaj britanice, și fiica sa Iulia, 33 de ani, au fost găsiți inconștienți pe o bancă din apropierea unui centru comercial din orașul englez Salisbury, în martie 2018.

Au fost transportați la spital într-o stare critică, iar oficialii britanici au spus că au fost otrăviți cu o substanță toxică numită Noviciok, produsă într-un laborator al armatei sovietice în anii ’70 -’80.

Produsul chimic Noviciok „provoacă o încetinire a ritmului cardiac și disfuncționalitatea  căilor respiratorii, ceea ce duce la moarte prin asfixiere”, a spus expertul în farmacologie, prof. Gary Stephens, de la Universitatea Reading.

„Unul dintre motivele principale pentru care acești agenți sunt produși este acela că  ei nu se află pe lista interzisă”, a precizat Stephens.

Rusia a negat orice rol în această otrăvire și a declarat că Marea Britanie promovează isteria anti-rusă.

 

 

VLADIMIR KARA-MURZA

Acest activist al opoziției ruse spunea că au fost încercări de otrăvire a sa în 2015 și în 2017. 

 

 

 

 

În 2015, Vladimir Kara-Murza, un politician care se opunea politicii Kremlinului,  vicepreședinte al mișcării Open Russia și președintele Fundației pentru libertate Boris Nemtsov, a fost internat pentru o deficiență renală acută. Doctorii au găsit atunci în sângele său urme de intoxicare cu metale grele.

După ce și-a revenit, el a cerut deschiderea unei anchete care să stabilească dacă a fost otrăvit, dar fără niciun rezultat.

Kara-Murza a fost internat din nou în stare critică în 2017, soția sa acuzând la momentul respectiv că acesta a fost intoxicat cu o „substantă necunoscută”.

Un laborator din Germania a descoperit niveluri ridicate de mercuri, cupru, magneziu și zinc în organismul acestuia. A decedat la 28 iulie 2019, la vârsta de 59 de ani.

 Moscova a negat implicarea.

 

 

ALEXANDR LITVINENKO

 

 

Fostul agent KGB și critic al președintelui rus Vladimir Putin a murit la vârsta de 43 de ani, după ce a fost otrăvit la Hotelul Millennium din Londra, cu  un ceai care  conținea poloniu-210, un izotop radioactiv rar și puternic. Litvinenko fugise din Rusia în Marea Britanie în urmă cu șase ani.

 

 

 

 

Asasinul invizibil. Istoria duşmanilor Kremlinului, ucişi prin ...

 

 

 

 

Asasinarea sa a fost probabil aprobată de Putin, indică o anchetă britanică încheiată în 2016. 

O anchetă condusă de un judecător britanic a constatat că fostul agent KGB Andrei Lugovoi și un alt cetățean rus, Dmitri Kovtun, sunt autorii acestui asasinat care făcea  parte dintr-o operațiune condusă de Serviciul Federal de Securitate (FSB) al Rusiei, principalul moștenitor al KGB-ului din epoca sovietică.

 Kremlinul a respins orice implicare a sa.

 

Taliul (thallium) cel ucigător

Taliul, un metal care există în pirite și care este extrem de toxic, este folosit în otrava pentru șobolani și în insecticide.

Așa se crede că a fost ucis Nikolai Hohlov, un fost un agent sovietic KGB care a fugit în 1953 în Statele Unite și a furnizat prețioase mărturii și informații despre operațiunile KGB.

 

 

 

Nikolai Hohlov
 

 

Hohlov a fost tratat pentru intoxicarea cu taliu la Frankfurt, Germania, în 1957, după o încercare de asasinare eșuată a KGB – posibil primul atac radiologic de către agenții KGB.

Unii foști ofițeri KGB au susținut că Hohlov ar fi fost otrăvit mai degrabă cu poloniu radioactiv, exact așa cum a fost Litvinenko în 2006, mai degrabă decât cu taliu.

 

 

Yuri Șcekocihin

Yuri Șcekocihin a fost un parlamentar și un jurnalist de investigație rus care a luptat împotriva corupției și a influenței criminalității organizate în Rusia. Șcekocihin a murit în iulie 2003, cu doar câteva zile înainte de a se întâlni cu investigatorii FBI în Statele Unite, după ce l-a lovit brusc o boală misterioasă care prezenta simptome de reacție alergică severă.

 

 

 

Yuri Șcekocihin
 

 

 

 

Autoritățile ruse au declarat că a decedat de la un sindrom Lyell alergic, dar dosarele sale medicale și autopsie rămân sub controlul FSB.

Unii investigatori afirmă că simptomele bolii lui Șcekocihin au fost similare cu simptomele de otrăvire radioactivă ale lui Hohlov și Litvinenko.

 

 

 

 

ALEXANDR PEREPILICINY

 

 

Rusul, în vârstă de 44 de ani, a fost găsit mort în apropierea casei sale de lux, într-o proprietate din afara Londrei, după ce a plecat la jogging în noiembrie 2012.

Perepilichny a căutat refugiu în Marea Britanie în 2009 după ce a ajutat o anchetă elvețiană în legătură cu un sistem rusesc de spălare a banilor. Moartea sa bruscă a sugerat că ar fi putut fi ucis.

 

 

 

 

 

Alexander Perepilichny

 

 

 

 

Moartea sa subită a născut suspiciuni că acesta ar fi fost  otrăvit cu o substanță rară.

O anchetă asupra morții sale nu a oferit o concluzie definitivă asupra cauzei decesului, însă a descoperit că o otravă rară și mortală extrasă din planta gelsemium a fost găsită în stomacul său.

Perepilichny mâncase o farfurie mare de supă cu măcriș în dimineața zilei în care a murit.

Rusia a negat orice implicare.

 

 

 

 Viktor Iușcenko

 

 

 

Viktor Iușcenko vorbește despre otrăvirea sa (video) – CADRAN POLITIC

 

Viktor Iușceko, un politician pro-occidental, pe atunci lider al opoziței din Ucraina, a fost otrăvit în timpul campaniei pentru alegerile prezidențiale din 2004,în care era principalul contracandidat al fostului președinte apropiat de Kremlin, Viktor Ianukovici.

Iușcenko afirmă că a fost otrăvit în timp ce lua masa cu oficiali ai serviciilor de securitate ucrainene. O cantitate de dioxină de peste 1.000 de ori mai mare decât nivelurile normale a fost descoperită în organismul său.

Fața  i-a  fost desfigurată de dioxină și a avut nevoie de zeci de operații după otrăvire.

 

Gheorghi Markov



A fost un scriitor și jurnalist bulgar, dizident față de regimul comunist instalat la Sofia, care a fugit în occident în 1969.

 

 

 

Gheorgi Markov

 

 

 

Dizidentul a murit la 11 septembrie 1978, după ce a simțit o împunsătură ascuțită în coapsă în timp ce aștepta un autobuz pe podul Waterloo din Londra.

Markov s-a întors și a văzut un bărbat ridicându-și umbrela pe care o scăpase. Bărbatul și-a cerut scuze, într-o engleză cu un puternic accent străin, apoi a chemat un taxi și a plecat, potrivit relatării lui Markov.

Scriitorul bulgar a murit ulterior în urma a ceea ce părea a fi o otrăvire cu ricin, o substanță pentru care nu există antidot, dizidenții acuzând KGB-ul că ar fi în spatele asasinatului.

 

 

 

 

Vladimir Kostov

O tentativa de asasinare avusese loc cu 10 zile înainte împotriva unui alt fugar bulgar care a lucrat pentru Radio Europa Liberă, Vladimir Kostov.

Vladimir Kostov - Openintegra

Kostov a fost împușcat în spate cu același tip de proiectil cu ricin, în timp ce intra într-o stație de metrou din Paris, în august 1978, dar numai o cantitate mică de ricin i-a pătruns în sânge și a supraviețuit.

 

 

 

 

 

 

Anna Politkovskaia

Jurnalista de investigație din Rusia și activistă pentru drepturile omului Anna Politkovskaia a avut o violentă criză în septembrie 2004, după ce a consumat ceai pe un zbor Aeroflot de la Moscova în sudul Rusiei în timpul crizei luării de ostatici de către ceceni într-o școală din Beslan, în Osetia.

 

 

 

 

Anna Politkovskaia
 

 

 

 

Politkovskaia a bănuit de la început că a fost otrăvită de FSB, iar rapoartele mass-media au afirmat că atacatorii ei au folosit o toxină necunoscută pregătită într-o fostă instituție sovietică a poliției secrete.

Politkovskaia a supraviețuit, dar a fost asasinată prin împușcare doi ani mai târziu în liftul clădirii sale din Moscova.

 

21/08/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , | Lasă un comentariu

„Contribuţia” masoneriei la clădirea Rusiei Sovietice. MASONERIA – „TATĂL” COMUNISMULUI  

 

 

Imagini pentru masoneria simboluri

 

 

 

 

MASONERIA – „TATĂL” COMUNISMULUI

În 1829 iluminista engleză Frances „Fanny” Vright ţine o serie de conferinţe la New York, la care participă inclusiv iluminaţii americani, susţinători ai lui Weishaupt. Cei prezenţi sunt informaţi că Iluminaţii doresc să unească grupurile nihiliste şi ateiste cu toate celelalte organizaţii subversive şi să formeze o Organizaţie Internaţională care va primi numele de „Comunism”.

A fost alcătuit un comitet, format din Clinton Roosevelt – strămoş direct al lui F. D. Roosevelt -, Charles Dana şi Horace Greelcy, însărcinat cu strângerea de fonduri pentru această acţiune.

În 1843 este creată în SUA organizaţia B’nai B’rith (Fiii Alianţei), lojă exclusiv rezervată evreilor. Ea a înfiinţat loja israelită „Alianţa Drepţilor”, care a devenit societatea secretă „Liga Comuniştilor”.Marx şi Engels confirmă în prefaţa la ediţia a doua a Manifestului Comunist, că această societate i-a însărcinat cu redactarea şi publicarea unui program teoretic şi practic al partidului.

De reţinut că, pe 17.11.1845, Karl Marx a devenit membru al Lojii Socialiste din Bruxelles.

În 1864, La Londra, în sediul Marii Lojă Unite a Angliei (Freemasons’ Hall) au loc discuţii care au dus la înfiinţarea primei Internaţionale Comuniste. Lideri: K. Marx şi cneazul Bakunin, francmason de gradul 32 în ritul Scoţian Antic şi Acceptat.

„Internaţionalismul proletar sub forma socialismului a dat un nou avânt ideilor masonice. Războiul franco-german şi căderea lui Napoleon al III-lea favorizează preluarea puterii în Franţa de către masoni. Din guvernul celor 11, 7 erau francmasoni.

La 18 martie 1871 se proclamă Comuna din Paris. Victoria finală aparţine însă masonilor conservatori, conduşi politic de Adolphe Thiers. Această victorie duce la separarea comuniştilor de masonerie.

Comuniştii îşi vor crea organizaţii proprii, paramasonice. Ei vor prelua de la masonerie principiul internaţionalismului proletar, deviza „Libertate, egalitate, fraternitate” şi unele simboluri masonice (de exemplu steaua cu cinci colţuri” (1).

Profesorul suedez şi francmason Zimmermann a declarat la o Convenţie Masonică din Winterhur: „Marxismul este cel mai nobil fenomen al secolului XX”. Un alt francmason proeminent a considerat marxismul ca fiind „o filozofie a francmasoneriei, o ştiinţă socială pentru controlul maselor”.

PLANUL „MARBURG” PENTRU INTRODUCEREA COMUNISMULUI

 

La începutul secolului XX, marii bancheri de pe Wall Street: Jacob Schiff, J.P. Morgan, Otto Kahn, Paul Warburg, John D. Rockefeller, Edward Henry Harriman ;I Frank Vanderlip au înfiinţat un cartel prin care au „comunizat” state importante.

Prin organizaţii oculte l-au scos în faţă pe Lenin care avea să declanşeze moda tiraniei totalitare individuale, asumată sub cauză generoasă.

Nu pot fi de acord cu cei care consideră că bolşevismul transformat apoi în stalinism, comunism, socialism multilateral-dezvoltat, a avut iniţial, un filon umanist, pentru înlăturarea situaţiei mizere a maselor populare, a unor naţiuni întregi.

Multe popoare au plătit scump vina de a se fi lăsate înşelate de cea mai odioasă şi mai bine elaborată minciună „cea care promitea bunăstarea tuturor făcându-i să dispară tocmai pe cei care reprezentau forţa vitală a unei naţiuni: preoţi, intelectuali, liderii vieţii economice şi politice, ţărani avuţi tocmai graţie hărniciei lor şi care, angajându-se în luptă cu ciuma roşie aveau să ducă un cumplit război timp de 72 de ani” (2).

Nu voi intra în amănuntele modului în care a fost finanţată, şi cu cât, „revoluţia bolşevică”, desfăşurarea ei, nici izbucnirea Primului Război Mondial. În schimb voi oferi câteva informaţii în premieră.

Cartelul marilor bancheri internaţionali a întocmit „Planul Marburg”.

La New York acest sindicat al „bancherilor internaţionali” a fost numit „Trust of money” („Trustul banilor”), care a finanţat şi revoluţia lui Pancho Villa din Mexic, în urma căreia SUA au luat de la Spania un vast teritoriu.

Există o documentaţie foarte vastă privind implicarea acestui cartel al „bancherilor internaţionali” în revoluţia chineză condusă de Sun Yat-sen. Bancherul Charles B. Hill, care conducea trei filiale ale lui „Westinghouse”, este cel care a tratat direct cu Sun Yat-sen aspectul financiar al revoluţiei. În 1905 a finanţat „duminica sângeroasă” de la St. Petersburg, condusă de Părintele Sapon, un agent al Ohranei – poliţia secretă rusă.

Prin banca suedeză NYA Banken, condusă de bancherul promarxist Olof Aschberg, au finanţat apoi instaurarea comunismului în Rusia, la 7.11.1917.

„Acelaşi Charles B. Hill a folosit filiera „Westtinghouse” din Rusia pentru a-i finanţa generos pe bolşevici. În 1923 – când URSS şi-a creat prima bancă internaţională „Ruskombank” – asociatul lui J. P. Morgan, bancherul suedez Olof Aschberg a devenit Preşedintele băncii sovietice, iar Max May, vicepreşedinte la „Guaranty Trust (J. P. Morgan), a preluat funcţia de director al „Ruskombank”. Primul ambasador sovietic în SUA – Ludwig Matens – a fost susţinut financiar de „Guaranty Trust” al lui J. P. Morgan” (3).

Bolşevismul a fost prima formă de „globalizare” prin crearea unei structuri supranaţionale. Cominternul nu este altceva decât „bunicul” Uniunii Europene.

W. B. Thompson, unul din bancherii ce va finanţa generos propagarea „revoluţiei bolşevice” în alte ţări, printre care şi România, era directorul lui „Federal Reserve” al SUA. În mai 1918 acesta va înfiinţa în SUA o ligă pentru întrajutorarea şi cooperarea cu Rusia, iar Edwin Gay, de la Departamentul Comerţului de Război va expedia Departamentului de Stat, în iunie 1918, un memorandum în care recomandă „relaţii comerciale şi prieteneşti mai strânse între SUA şi Rusia”.

Mai prevedea că dacă populaţia din regiunile controlate de bolşevici va avea condiţii economice mai bune, aceasta va accepta puterea bolşevică fără a se opune. Că apoi situaţia s-a schimbat mult în rău este o altă poveste…

Despre delegaţia „Crucii Roşii” americane, debarcată la Petersburg la 7.08.1917 iarăşi nu se vorbeşte nimic. Formată din 36 de „medici” şi „asistenţi medicali”, afişând scopuri pur umanitare, această delegaţie debarcase direct de pe Wall Street şi era condusă de „medicul” William Boyce Thompson, directorul lui Federal Reserve a SUA.

Alături de el mai erau încă 25 dintre cei mai mari oameni de afaceri, industriaşi şi bancheri americani. Cele 10 cadre medicale autentice s-au înapoiat în America la începutul lunii septembrie 1917. În august, cei 26 de „medici” sunt primiţi în audienţă de Lenin şi se pun la cale toate detaliile pentru puciul planificat.

Thompson va deschide prima secţie de spionaj economic bolşevic în SUA cu sediul la New York, în aceeaşi clădire în care îşi aveau birourile 22 dintre cei mai influenţi bancheri de pe Wall Street.

GENERALUL LUDENDORFF: „RUSIA TREBUIE DOBORÂTĂ”

Pentru instalarea lui Lenin au conlucrat două puteri: SUA şi Germania. America avea nevoie să exploateze resursele uriaşe ale Rusiei. Cu Germania Lenin a propus un „troc” lui Max Warburg şi serviciului secret al acestei ţări: Germania să-l ajute să preia puterea la Petersburg, iar el, Lenin, va încheia o pace separată, în condiţiile propuse de germani. Ceea ce s-a şi întâmplat la Brest-Litovsk, în 1918.

Decizia Germaniei de a sprijini „revoluţia” din Rusia avea un interes aparte: intrarea SUA în război de partea Angliei era iminentă, motiv pentru care germanii aveau interesul să încheie urgent o pace separată cu Rusia. Deci cu Estul, pentru a obţine „pacea separată” de la Brest Litovski.

„Către mijlocul lui aprilie, germanii au luat o decizie sinistră.

Ludendorff îşi cobora vocea când venea vorba despre ea. E adevărat, trebuie ţinut cont şi de riscurile disperate pe care comandanţii militari germani şi le asumaseră. Ei se găseau în aceeaşi stare de spirit care îi condusese la declanşarea unui război submarin, ştiind prea bine că acesta va provoca intrarea în război a Statelor Unite contra Germaniei.

Totuşi, nu fără un sentiment de teroare, au îndreptat împotriva Rusiei arma cea mai respingătoare dintre toate: Lenin. L-au transportat pe Lenin din Elveţia în Rusia, într-un vagon plumbuit…” (4).

Istoricii uită sistematic să vorbească despre o problemă. Max Warburg şi colonelul Nicolai din serviciul secret german au creat „legende” pentru câţiva zeci de ofiţeri ai acestui serviciu cărora le-au dat nume ruseşti şi i-au trimis la Petrsburg, ca experţi în organizarea puciului. Ulterior, pe tot parcursul Războiului Civil, aceştia au ocupat funcţii de conducere în Armata Roşie, iar până în 1921 au asigurat securitatea şi gardarea conducerii bolşevice. De remarcat că acelaşi Max Warburg a finanţat şi Pravda.

În memoriile sale de război, generalul Ludendorff scrie că „el şi statul major au visat adesea să realizeze revoluţia rusă, care trebuia să uşureze sarcinile militare ale Germaniei” şi se preocupau de organizarea „unei propagande menite să răspândească în armata rusă germenii unei campanii pacifiste”.

Stema Germaniei comuniste conţine
un simbolism masonic evident

 

 

 

 

Şi mai scrie: „Expediindu-l pe Lenin în Rusia, guvernul nostru şi-a asumat o mare răspundere . Această călătorie era justificată din punct de vedere militar, deoarece trebuia că Rusia să fie doborâtă. Dar guvernul nostru ar fi trebuit să ia măsuri ca să nu i se întâmple şi Germaniei acelaşi lucru”.

La mai bine de şapte decenii de la apariţia memoriilor generalului Lunderdorff, Marin C. Stănescu şi Costin Feneşan tipăreau la Bucureşti lucrarea „Lenin şi Troţki versus Ludendorff şi Hoffmann”, aducând la lumină documente „păstrate” cu grijă de guvernanţii roşii români, documente ce se află la Arhivele Naţionale Bucureşti, Colecţia C.C. al P.C.R., fond nr. 50, dosar 447, care sunt tratate cu indiferenţă de marii istorici ai comunismului. În baza acestora, reiese că activitatea „tătucului popoarelor” şi a acoliţilor acestuia, nu a fost tocmai patriotică.

Nu intru în amănuntele modului în care acest set de documente a ajuns, în primăvara anului 1920, în posesia organelor române de contrainformaţii, iar apoi la autorităţile de decizie ale statului. Autenticitatea acestor documente a fost confirmată de experţi internaţionali.

MAREA TRĂDARE BOLŞEVICĂ
În urma victoriei revoluţiei bolşevice din octombrie politica agresivă faţă de Antanta s-a intensificat. Normele dreptului internaţional au fost încălcate în mod grosolan. Echipe mixte de supraveghere, germano-bolşevice şi bolşevico-austriece au trecut la supravegherea directă a reprezentanţelor diplomatice ale statelor Antantei la Petrograd, dar şi la arestarea unor şefi ai acestora, cum a fost cazul trimisului român Constantin Diamandy.

Din numeroasele documente, cum ar fi şi Raportul liderului bolşevic Armand Joffe, reiese că, la şedinţa din 29.12.1917, generalul Max Hoffmann ceruse colaborarea bolşevicilor pentru ca armata română să accepte imediat încheierea unei păci „democratice” cu Germania.

În cadrul şedinţei, Troţki, pe atunci ministru de Externe, şi-a exprimat regretul că nu au nici un mijloc ”de a influenţa Statul Major român”.

„În replică, generalul Hoffmann a evidenţiat necesitatea şi posibilitatea „trimiterii unor agenţi de încredere în rândurile armatei române (acelaşi lucru s-a întâmplat în Valea Jiului, când au fost trimişi agenţi NKVD pentru organizarea „nucleelor muncitoreşti” – nota T.F.), arestarea misiunii române la Petrograd (peste câteva zile s-a şi întâmplat – nota T.F.), şi luarea unor măsuri privind anihilarea regelui român şi a organelor de comandă ale armatei române” (2). Krîlenko, comandantul-şef al trupelor bolşevice, a trimis în România, la 21.01.1918 un comando sub conducerea unui faimos terorist – Grigorii Semionovici Roşal, pentru a duce la îndeplinire cele stabilite.

La Iaşi, însă, într-o conlucrare perfectă, ofiţeri ai serviciilor de contraspionaj române, ruse şi franceze i-au atras într-o capcană, i-au capturat şi executat după legile nescrise ale războiului.

Colaborarea pe plan militar între bolşevici şi germani s-a soldat cu trădare din partea primilor, în urma căreia au avut de suferit trupele aflate pe câmpul de luptă.

Urmările suportate de Armata română în urma trădării aliatului său, Rusia bolşevică, este un subiect ce va trebui aprofundat. Pornind de la documentele nou apărute. Consider de o importanţă excepţională Nota secţiei de Informaţii din Petrograd a Marelui Stat Major german adresată lui Troţki la 12.01.1918, căruia i se aduce la cunoştinţă că ordinul de la Berlin era „pentru alegerea (în Comitetul Executiv al Partidului bolşevic) a următoarelor persoane: Troţki, Lenin,, Zinoviev, Kamenev…”

Prin prisma celor prezentate consider că teza potrivit căreia apariţia proletariatului, dar mai ales definirea lui ca o pătură socială conştientă de propria menire, capabilă să-şi creeze propria doctrină se dovedeşte a fi în întregime falsă. Lenin şi acoliţii săi au fost plătiţi regeşte ca să distrugă Imperiul ţarist şi să instaureze bolşevismul „coafat” apoi în comunism În România „coafat” în „socialismul care creează societatea multilateral dezvoltată”.

Prima grijă a nucleului instalat la Petrograd a fost decretarea amnistiei generale. Imediat după lovitura de stat, „populaţia revoluţionară” a eliberat circa 300.000 de deţinuţi de drept comun, care au creat adevărate tulburări de masă. Mulţi dintre aceştia au devenit viitoarele „cadre de nădejde” ale partidului.

Acest aspect vă aduce aminte de ceva, stimaţi cititori?

Între „capitalismul occidental” şi „bolşevismul sovietic”, ambele creaţii ale Masoneriei, au existat dintotdeauna legături strânse, avantajoase pentru ambele părţi., lucru ascuns cu grijă. Bancherii internaţionali au tratat direct cu guvernele impuse de ei, atât din punct de vedere financiar cât şi economic. Astfel, prin înţelegeri directe cu guvernul sovietic americanilor le-a fost garantată exploatarea pe termen lung a bogăţiilor Rusiei.

Cu garanţii guvernamentale. General Electrics, spre a da un singur exemplu, va obţine un contract deosebit de avantajos din punct de vedere financiar pentru electrificarea Rusiei. „Lampa lui Ilici” despre care am învăţat în şcoală a fost o altă minciună a propagandei bolşevice.Majoritatea masonilor din întreaga lume susţineau regimul de violenţă al sovieticilor. Colaborarea cu bolşevicii a continuat. Mulţi masoni francezi au oferit ajutorul lor comuniştilor sovietici.Un aspect mai puţin cunoscut este faptul că masonii bolşevici aveau nevoie de sacrificii umane în ritualurile pe care le făceau.

„Din dispoziţia lui Lenin, aceştia au sacrificat oameni către demonul Molok, aşa după cum relatează fostul lider Georges Solomon, care a părăsit tabăra bolşevicilor (el chiar a scris cartea „Printre cârmuitorii roşii”, apărută la Stockholm în 1930 – nota T. F.) Cum realizau comuniştii masoni sacrificiile lor ritualice către Molok? La cartierul general al securităţii – Ceka din Kiev – în 1920 exista o cameră care avea un bazin, altă dată plin cu caraşi roşii. Acest bazin era umplut cu sângele rezultat din sacrificiile umane. De-a lungul pereţilor erau amplasate cârlige de care erau atârnate corpurile umane.

Pe umerii ofiţerilor erau scrijeliţi epoleţi, iar pe piepturile creştinilor cruci. Unii erau jupuiţi, iar carcasele lor lăsate atârnate în cârlige. Pe o masă era un vas cu alcool în care se afla capul tăiat al unui om.

Capul aparţinea unui grevist, un bărbat frumos trecut de 30 de ani” (5).

În 1932, Marele Orient s-a întrunit în Convenţia extraordinară de la Paris, unde preşedintele Gason Bergler a afirmat: „Ni s-a raportat personal de către fratele Radek din Marele Orient din Rusia faptul că guvernul sovietic intenţionează să menţină o legătură strânsă cu francmasoneria mondială, şi ni se solicită totodată să îi influenţăm pe fraţii americani să facă tot ceea ce le stă în putinţă pentru a determina guvernul Roosevelt să recunoască puterea sovietică. Reprezintă o datorie morală pentru noi aceea de a-i susţine pe fraţii ruşi, şi împreună cu ei să continuăm lupta împotriva duşmanului comun” (6).

Vă mai prezint un scurt aspect al acestei colaborări în domeniul politicului, ascuns cu foarte mare grijă de cei interesaţi. La începutul anilor ’30, Iagoda, devenit celebru ca director al NKVD-ului, se afla în America. Era în strânse legături cu Kenneth Durand, şeful serviciului de spionaj înfiinţat de Thompson la New York. Acesta l-a pus în legătură cu Joseph Lash, membru al Partidului Comunist american.

În noiembrie 1932, Iagoda îi trimite o scrisoare „tătucului” Stalin, în care îl sfătuia să finanţeze campania electorală a lui F. D. Roosevelt, ceea ce s-a şi întâmplat. Iagoda a avut legături strânse şi permanente cu familia locatarului de la Casa Albă, cu Departamentul de Stat. Timp de 10 ani şi-a cultivat aceste relaţii după care a fost numit director al NKVD!!!

La intervenţia masonilor francezi şi a lui Iagoda, la începutul anului 1933, Statele Unite au recunoscut puterea sovietică. Următorul pas pentru guvernul sovietic a fost legalizarea activităţii lojelor masonice pe teritoriul ţării.

Teodor Filip.

Surse:

1. http://www.almeea.com;
2. http://www.agero-stuttgart.de;
3. http://www.ziua.ro;
4. W. Churchill, „The World Crisis”, (Criza mondială), Vol. IV, p.72-73;
5. Aleksei Shiropayev, „Închisoarea neamului”, Moscova, 2001, p.71;
6. Oleg Platonov, „Istoria secretă a francmasoneriei”, Vol.II, Moscova, 2000, din ziarul electronic Necenzurat. Cu ocazia comemorării revoluţiei bolşevice din Rusia anului 1917 vă oferim un film despre crimele comunismului, unul chiar mai dur decât „Golgota Basarabiei” sau „The Soviet Story” (Povestea Sovietelor). Deşi comunismul a produs de circa 50 de ori mai multe asasinate decât fascimul (Raportul realizat de Florin Matrescu estimează peste 300 de milioane de victime ale comunismului internaţional) şi ideologia marxistă încă îşi mai face simţite efectele în istoria noastră recentă, nimeni nu condamna negarea holocaustului comunist, propaganda comunistă nu a fost interzisă prin lege, iar noi românii ne-am dovedit a fi extrem de toleranţi cu o serie de urmaşi ai criminalului regim comunisto-securist precum Ion Iliescu, Traian Băsescu sau Adrian Năstase, care ne-au condus şi încă ne mai conduc ţara.

Ori cu indivizi precum Vladimir Tismăneanu şi Horia Roman Patapievici, care ne-au rescris (a se citi falsificat) istoria perioadei comuniste şi conduc institute culturale româneşti, deşi părinţii lor se aflau printre cei trimişi de sovietici pentru a instaura regimul concentraţionar şi de teroare în România.

Filmul „În umbra lui Hermes – Secretele comunismului” de Jüri Lina, realizat după cartea sa „Sub semnul Scorpionului„, arată modul în care francmasonii, bancherii internationali şi comuniştii şi-au unit forţele într-o alianţă satanică, instaurând în Rusia, prin revoluţia bolşevică din noiembrie 1917, cea mai brutală şi mai dezumanizantă societate sclavagistă văzută vreodată pe acest Pamant.

Scriitorul rus Aleksandr Soljeniţîn în 1974, îşi sfătuia concetăţenii: „Trăiţi fără minciună!” Acest sfat se poate aplica însă în egală măsură şi Vestului. Din pacate în vremurile noastre adevărul nu este întotdeauna foarte evident. Cele mai multe dovezi oficiale despre comunism sunt pur şi simplu falsificate. Soljeniţîn sublinia:

„În ţara noastră, minciuna a devenit nu doar o categorie morală, ci un pilon al statului.” Dovezile atentatelor, masacrelor, crimelor, genocidului, a tâlhariilor realizate de către masoni au fost conspirate atât în Est cât şi în Vest. Filmul „În umbra lui Hermes” conţine o documentaţie importantă despre forţele financiare masonice care, cu sînge rece, au conspirat pentru a profita prin comunism de suferinţele altora. Regizorul Jüri Lina subliniază faptul că, deşi adevărul nu este astăzi foarte apreciat, este de datoria lui să spună adevărul despre comunism şi despre eminenţele sale cenuşii, în loc să trateze în mod superficial simptomele acestui sistem social psihopat.

Istoria se face in fiecare zi – dar de către cine? Răspunsul este dat în acest film, al cărui scop este de a dezvălui adevărul, în ciuda multiplelor falsificări ale istoriei, care sunt atat de blând tratate de către mass-media.

Astăzi cunoaşterea istoriei reale a comunismului este esentiala pentru a stopa ascensiunea impostorilor ideologici şi apariţia unei noi dictaturi francmasonice globale. Sfatul nostru este să urmăriţi acest film şi să-l salvaţi pentru al putea oferi şi altora (până nu dispare).

Download de la http://www.megaupload.com/?d=45XX7S4B

Imagine

„Contribuţia” masoneriei în Rusia Sovietică

Mulţi francmasoni erau încântaţi să lucreze pentru bolşevici. Mikhail Skobelev a fost francmason şi membru al guvernului provizoriu în anul 1917. În 1922 el a devenit bolşevic şi a început să lucreze pentru guvernul sovietic. Unul dintre liderii de dreapta din Partidul Cadeţilor, Nikolai Nekrasov (1879-1940) a fost ministru de transport în guvernul provizoriu. Înainte de aceasta el a fost secretar general al Consiliului Suprem al Marelui Orient. După demisia lui Nekrasov, Alexander Kerensky, francmason de gradul 32, a fost numit secretar general în vara anului 1916.

Ceva mai târziu, în acelaşi an, el a câştigat această poziţie în competiţia cu Alexander Galpern. Kerensky a primit gradul 33 în Statele Unite. El a fost de asemeni şi membru al B’nai B’rith.În 1918, Nikolai Nekrasov şi-a schimbat numele în Golrofsky, şi a început să lucreze pentru bolşevici. El a devenit unul dintre liderii Uniunii Cooperatiste.

El a predat, de asemenea, şi la Universitatea din Moscova. În 1921, el a fost arestat de către securitate, însă în mod surprinzător, a fost în mod neaşteptat eliberat. Şeful securităţii Cheka, Felix Dzerzhinsky, a dat ordinul:

„Investigaţia trebuie oprită imediat”. El a început să lucreze pentru Uniunea organizaţiilor centrale comerciale din Rusia în acelaşi an (Viktor Ostretsov Platonov – Istoria secretă a francmasoneriei, Moscova, 1996, p. 364).

Francmasonul Sergei Urusov a fost ministru de interne în guvernul ţarist, şi ulterior şi în guvernul provizoriu. După preluarea puterii de către bolşevici el a deţinut o funcţie importantă în cadrul Băncii Naţionale (Marea Enciclopedie Sovietică, Volumul 56, Moscova, 1936, p. 301). El a fost emisarul francmasonilor francezi.Alexander Manuilov a fost decanul Universităţii din Moscova. El a devenit unul dintre conducătorii Băncii Naţionale. Cunoscutul economist Vladimir Groman a fost membru al Partidului Muncitoresc Social Democrat Rus, aripa non-leninistă. A devenit ulterior francmason, preferând să lucreze pentru bolşevici.

Maximilian von Mekk a urcat treptele ierarhiei devenind un important oficial în cadrul Comisariatului pentru Transporturi. Istoricul Mikhail Lemke a devenit bolşevic şi a început să falsifice istoria. Deputatul ţarist din cadrul Ministerului de Finanţe Nikolai Kutler, şi deputatul Ministerului de Interne, generalul Vladimir Dzhunkovsky, doi dintre francmasonii de grad foarte înalt, care serveau interesele comunismului, lucrau pentru securitatea Ceka. Chiar şi purtătorul de cuvânt al Dumei, francmasonul Fiodor Golovin, a urmărit să ocupe şi el o poziţie înaltă în Rusia Sovietică.

Ministrul de război al ţarului, francmasonul Alexei Polivanov, s-a alăturat şi el bolşevicilor şi a servit Armata Roşie. Grigori Petrovsky, un alt francmason, a devenit comisarul poporului pentru afaceri interne. El a continuat să lucreze pentru guvern până în anii 1950. Gleb Boky, şeful securităţii din Petrograd, i-a protejat pe fraţii săi masoni. În 1919, Boky a devenit membru al Frăţiei. Pe la mijlocul anului 1920, francmasonii erau întâlniţi peste tot în administraţia sovietică (Oleg Platonov – Coroana de spini a Rusiei: Istoria secretă a Francmasoneriei între 1731-1996, Moscova, 1996, p. 292). Dmitri Navashin, francmason de mare grad, era consilier pentru planificarea economiei în guvernul sovietic. Francmasonii erau bine plasaţi printre bolşevici. Înainte de anul 1925, părea că nimic rău nu li se poate petrece.

În 1925, generalul Boris Astromov, secretar general al Francmasoneriei Ruse Autonome a contactat poliţia politică GPU. Printr-o scrisoare, el a făcut cunoscute scopurile comune ale francmasonilor şi ale bolşevicilor. El dorea să colaboreze la consolidarea comunismului (ibid, p. 293). Astromov a subliniat faptul că simbolul comunist, cele cinci stele roşii erau simboluri masonice, la fel ca şi secerea şi ciocanul. Comuniştii susţineau de asemeni frăţia cu francmasonii, la fel ca şi aceştia. Însă francmasonii sunt cetăţeni universali, fără loialitate faţă de vreun partid. Confiscarea proprietăţilor private de către comunişti a fost o idee masonică. Francmasoneria, ca şi comunismul, erau pricepuţi în „mişcările” clasei muncitoare, iar organizaţia pionierilor a fost copiată după mişcarea cercetaşilor din Vest.

Poporul rus, la cheremul francmasonilor

Astromov, liderul Francmasonilor Autonomi, a realizat faptul că dacă francmasoneria este legalizată în Rusia Sovietică, mişcarea nu va fi suficient de eficientă. Acţionarea în secret ar fi fost preferabilă. Uniunea Francmasonilor Autonomi era o uniune a unui număr mare de loji. Astromov a preluat conducerea după Marele Maestru Vladimir Telyakovsky, care a murit în anul 1924.

În ianuarie 1925 a început restructurarea Lojii Steaua Nordului în Franţa, pentru francmasonii ruşi, un număr de membri fiind transferaţi de la Marele Orient al Franţei. Loja a fost de fapt fondată înainte de anul 1917. Mulţi terorişti notorii activau în această lojă, inclusiv Nikolai Avksenchev, care a fost lider în perioada 1925-1927 şi 1931 şi Pavel Pereverzev (1929-1930), fost membru al unor organizaţii teroriste (Oleg Platonov – Coroana de spini a Rusiei: Istoria secretă a Francmasoneriei între 1731-1996, Moscova, 1996, p. 307). Avksenchev s-a alăturat mai târziu guvernului provizoriu, ca ministru de externe. Pavel Pereverzev a fost ministru de finanţe în acelaşi cabinet. Northern Star a devenit principala lojă pentru ruşii exilaţi în Franţa. Marele Orient al Franţei permitea membrilor săi să se întâlnească la cartierul său general din Paris.

Pe data de 10 februarie 1927, Consistoriul rus a devenit centrul administrativ al francmasoneriei. Iar din 1930, centrul a primit asistenţă financiară de la Paris. Mulţi membri ai marelui Orient, inclusiv Teplov, Lobolensky şi contele Alexander Orlov-Davydov nu s-au alăturat, deoarece în opinia lor, activităţile noii loji erau mult prea publice. Loja rusă, fondată la data de 9 noiembrie 1931, a avut contacte frecvente cu organizaţiile masonice internaţionale. Vladimir Jabotinsky, un rusofob radical, aparţinea acestei loji (ibid, p. 308). Organizaţiile de refugiaţi erau de asemeni sub control masonic. Doar masonii determinau cine era refugiat politic în Rusia.Francmasonii nu erau pregătiţi să elibereze Rusia nici chiar după căderea comunismului. Jurnalistul francmason Lev Lyubimov a expus planurile sale în anul 1934: „După căderea bolşevicilor, francmasonii vor fi cei care se vor ocupa de educaţia poporului rus.” (Vozrozjdenije, 3 octombrie 1934).

După cel de al doilea război mondial, un grup de francmasoni ruşi aflaţi în exil au vizitat Ambasada Rusiei de la Paris, pentru a-şi exprima dorinţa de a susţine Rusia Sovietică. Delegaţia a fost condusă de către Vasili Maklakov (francmason de gradul 33), cel care a organizat uciderea lui Grigori Rasputin. Francmasonii au plătit tribut lui Stalin şi au încercat să-i atragă ideologic pe emigranţii ruşi mai aproape de Uniunea Sovietică.

Lupta lui Stalin împotriva francmasoneriei

În perioada lui Stalin, francmasonii au avut de suferit serioase pierderi. Cu toate că ei erau cei care îl încurajau pe Stalin să lovească în biserică, acest rival şi duşman al francmasoneriei şi al forţelor naţionale a făcut din francmasoni victime ale persecuţiei la sfârşitul anului 1920 şi până la începutul anului 1930. Dictatorul sovietic Josef Stalin s-a săturat de francmasonerie şi a început o luptă intensă împotriva societăţilor secrete la mijlocul anului 1930, cu toate că francmasoneria sovietică fusese legalizată cu câţiva ani mai devreme. Începând cu anul 1926, în mod sistematic, Stalin a executat francmasoni, deoarece el nu avea încredere în conspiratori. Aceştia au servit scopului său, iar acum, după părerea lui, nu mai era nevoie de ei.

Leningradskaya Pravda a declarat pe data de 5 ianuarie 1928 faptul că „nu demult, în Leningrad erau active patru loje masonice”. Stalin le-a închis pe toate. În 1931, loja Cavalerii Templieri din Uniunea Sovietică a fost lichidată (Anton Pervushin – Secretele oculte ale KGB şi SS, Moscova, 1999, p. 153). În Veneţia a fost planificată o „revoluţie” pentru data de 25 mai 1937, de către doi francmasoni italieni stalinişti, Carlo şi Nelli Rosselli, care şi-au propus să conducă 2.600 de terorişti într-un atac, care să producă un război civil. Brusc, Stalin a dorit să anuleze operaţia şi să oprească orice activitate a fraţilor Rosselli împotriva Italiei.

Cei doi fraţi au ignorat însă acest ordin. Atunci, KGB-ul, cu ajutorul unei organizaţii de dreapta, a pus la cale omorârea celor doi fraţi (Franco Bandini – Conul de umbră: Cine i-a înarmat pe asasinii fraţilor Rosselli, Roma, 1990). Carlo Rosselli a fost membru al lojii Noua Italie din Paris.

În acel moment, francmasoneria internaţională a luat o decizie importantă: Uniunea Sovietică trebuie să fie angajată într-un război sângeros împotriva Germaniei (Oleg Platonov – Coroana de spini a Rusiei: Istoria secretă a Francmasoneriei între 1731-1996, Moscova, 1996, p. 298). Francmasonii s-au asigurat de faptul că nu vor exista sancţiuni economice împotriva Germaniei.

Ei au dorit ca Hitler să fie cel care ameninţă Uniunea Sovietică. În anul 1948, francmasonul de grad 32, Igor Krovoshein, membru al guvernului rus în exil, s-a întors în Uniunea Sovietică. Pentru că Securitatea a dat în vileag misiunea acestuia de subminare a statului, a fost arestat şi trimis într-un lagăr de muncă. În 1957, fraţii francezi l-au ajutat să se întoarcă înapoi în Franţa. Scriitorul mason Bronislaw Sosinsky s-a întors de asemeni în Rusia în anul 1960.

Arhivele secrete masonice

La sfârşitul anului 1930, Departamentul de Stat al Statelor Unite a început o cooperare strânsă cu Marele Orient al Franţei, aşa cum arată documentele incluse în arhivele Marelui Orient, documente care au fost confiscate şi plasate în arhivele speciale din Moscova în anul 1945.În legătură cu ocupaţia germană din timpul celui de al doilea război mondial, francmasonii din Franţa au avut serioase probleme. Guvernul de la Vichy, în care Marshal Henri Philippe Petain a jucat un rol important, era împotriva francmasoneriei, şi a închis Marele Orient în anul 1940. Pe data de 13 august 1940, Marshal Petain a forţat prin legislaţie dizolvarea tuturor societăţilor secrete. Funcţionarii civili care aparţineau francmasoneriei au fost forţaţi să demisioneze chiar din posturile sau din lojile lor. Petain i-a arestat pe francmasonii mai importanţi (în jur de 500), şi i-a trimis în lagăre de concentrare. Oricum, conspiratorii şi-au continuat activităţile lor în lagăre.

Petain a profitat de ocazie şi a confiscat arhivele francmasonilor, care au fost predate germanilor. Francmasonii s-au răzbunat pe Petain în anul 1945, atunci când a fost mai întâi condamnat la moarte, apoi la închisoare pe viaţă. 96 de membri ai francmasoneriei au votat în favoarea lui Petain, pentru a-i încredinţa acestuia autoritatea de a guverna Vichy-Franţa (Ghislaine Ottenheimer, Renaud Lecadre – Fraţii invizibili, Paris, 2001, p. 63).În anul 1945, Armata Roşie a transportat la castelul lui Altan din Nieder-Schlesien, 25 de vagoane cu materiale preţioase de arhivă, inclusiv documente ale diferitelor loji din Germania, Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg, Polonia şi Cehoslovacia (Platonov, op. cit. Vol. 1, p. 3).Documentele au dat o imagine cuprinzătoare a puterii secrete exercitată de francmasoneria internaţională. Toate materialele au fost duse la Moscova, acolo unde au format baza pentru Arhivele Speciale ale Uniunii Sovietice (Osoby Arkhiv, 0A). Preşedintele Cehoslovaciei de dinaintea războiului, Edvard Benes (1884-1948) s-a dovedit a fi un francmason de grad înalt.

Un alt membru important al Marelui Orient a fost Emile Vandervelde (1866- 1938), ministrul de externe socialist al Belgiei, care a reprezentat ţara sa la Liga Naţiunilor în perioada 1925-1927. El a fost preşedinte al Biroului Socialist Internaţional (1900-1920) şi al Muncitorilor Socialişti Internaţionali (1929-1935). Cu ajutorul arhivelor secrete masonice, Stalin a putut să şantajeze de câteva ori pe unii politicieni masoni occidentali, care se temeau să îşi dezvăluie activităţile suspecte.

Extremistul mason Andrei Kozyrev (pe numele real Aaron Friedman), care după căderea comunismului a devenit ministru de externe al Rusiei, a organizat restituirea documentelor secrete masonice la sediul masonic de la Paris. Pe data de 20 mai 1994, Rusia a predat Franţei un milion de documente secrete. Potrivit lui Pierre Mollier, bibliotecarul Marelui Orient, aceasta a fost „ca un adevărat dar de Crăciun”.

Aceste documente conţineau informaţii importante despre conspiraţia masonică globală. Istoricul rus Oleg Platonov a reuşit să facă copii ale câtorva documente, înainte ca acestea să părăsească Rusia. În ianuarie 2002 francmasoneria scria despre aceste documente: „Pe data de 14 iunie 1940, armata Germaniei a intrat la Paris, şi în aceeaşi zi a preluat controlul asupra clădirilor Marelui Orient al Franţei din strada Cadet, situată în centrul oraşului… Pe data de 1 iulie 1940, ministrul de externe german, Alfred Rosenberg, l-a informat pe Martin Borman că au fost descoperite mari bogăţii în sediile masonice ocupate.

Au fost stabilite echipe care au pus mâna pe documente în legătură cu activitatea Marelui Orient, cel mai mare corp organizat al francmasoneriei franceze. Ei au confiscat valoroase documente istorice, în special dosare care se refereau la relaţiile externe ale Marelui Orient, la mijlocul secolului 19, şi o atenţie specială a fost acordată anilor care au precedat imediat izbucnirea războiului din 1939. Arhivele au fost transportate în Germania.”

Istoria ordinului „Iluminaţii”

Francmasonii au avut acelaşi rol în societatea occidentală, ca cel pe care Partidul Comunist l-a avut în Uniunea Sovietică. Dacă nu aparţineai francmasoneriei, nu aveai şansa rezonabilă a unei cariere rapide, indiferent de talentul celui în cauză. Francmasonii controlează ştiinţa şi influenţează viaţa culturală şi orientarea ei (Robert Lomas – Francmasoneria şi naşterea ştiinţei moderne, Gloucester, Massachusetts, 2002). Astfel că astăzi, viaţa culturală a devenit efectiv inconştientă. Am fost martorii unui început de senilitate culturală. Mulţi producători mediocri de filme au avut ocazia de a-şi face o carieră, numai datorită apartenenţei lor la masonerie: John Ford, John Houston, William Wyler, Peter Sellers, Charles Chaplin şi alţii. Sergei Eisenstein, regizor sovietic şi falsificator al istoriei, a fost şi el francmason, aparţinea Lojii Stella, care a fost fondată în anul 1920, în timpul erei sovietice. Potrivit proeminentului regizor rus de film Andrei Tarkovsky, Eisenstein nu cunoştea nimic despre limbajul filmului.

Pe data de 20 martie 1936, toate documentele care aparţineau „Iluminaţilor” au fost confiscate de către socialiştii naţionalişti germani. Toate materialele din arhivă au fost transferate la Moscova în anul 1945. Aproape 1.400 de metri de material de arhivă au fost mai târziu returnate Germaniei de Est şi poliţiei Stasi. Din 1989, documentele masonice din Arhivele Speciale din Moscova au fost disponibile pentru studiu. Arhivele mai conţineau de asemeni şi aşa numitul cufăr suedez – Schwedenkiste, care a jucat un mare rol în istoria francmasoneriei. Cutia conţinea scrisori şi documente care aparţineau ordinului „Iluminaţilor” care a fost fondat de către Adam Weishaupt în anul 1776, ordin care, în mod sistematic s-a infiltrat în lojile masonice ale timpului.

Mulţi francmasoni proeminenţi făceau parte din „Iluminaţii”, iar istoria acestui ordin este considerată o parte importantă a istoriei francmasoneriei.Cufărul suedez este de o mare însemnătate. Liderul „Iluminaţilor”, fratele Johann Christoph Bode a murit în decembrie 1793. Bode a fost recrutat de către Knigge în Wilhelmsbad în vara anului 1782. Bode a avut de asemeni acces la cea mai mare parte din corespondenţa „Iluminaţilor” în Gotha şi Weimar.

Aceste documente se încheie cu „iluminatul” de mare rang Ernst Duke von Gotha. După moartea sa în anul 1804, atât documentele sale cât şi arhiva lui Boda s-au întors în arhiva Marei Loji din Suedia, deoarece Duke von Gotha nu a fost sigur că documentele ar fi fost păstrate secrete şi nu ar fi devenit publice, dacă ar fi fost păstrate într-o lojă din Germania.

Francmasonul de rang înalt, regele Charles al XIII-lea al Suediei l-a asigurat că documentele nu vor fi făcute niciodată publice. În anul 1880 ducele Ernst al II-lea (nepot al lui Ernst von Gotha) a cerut ca documentele „Iluminaţilor” să fie înapoiate în Germania. Trei ani mai târziu, arhiva conţinând 20 de volume de documente clasificate au intrat în proprietatea Lojii Ernst zum Kompass din Gotha.

În 1909, istoricul Carl Lepp a numit aceste documente Schwedenkiste. Leopold Engel, marele maestru al „Iluminaţilor”, a folosit documentele Schwedenkiste atunci când a publicat cartea sa despre ordinul „Iluminaţilor”. Rene le Forrestrier, care nu era francmason, s-a referit de asemenea şi el la aceste documente. Ceva mai târziu, în anii 1920 şi 1930, instrucţiunile ducelui au fost urmate şi documentele secrete nu au fost publicate. Nicio informaţie nu a ajuns în presă, pentru că masoneria era cea care controla presa încă din acele timpuri.

Influenţe secrete

În cartea sa Clubul iacobinilor (Paris, 1900), istoricul francez Paul Nourrisson a arătat cum toate legile erau discutate mai întâi în Marele Orient înainte de a ajunge în Parlament. Jean Bidegain a publicat un fragment dintr-un protocol masonic în cartea sa Măşti şi feţe masoniceDocumente nepublicate (Paris, 1906, p. 187): „Francmasonul Schwander era de părere că francmasoneria ar trebui să îşi menţină protecţia asupra mişcării socialiste.” El a spus însă că este important pentru francmasonerie să nu se compromită prin aceste metode secrete. Potrivit lui Bidegain, francmasoneria era la bază o asociaţie secretă, care îndoctrina membrii săi cu idei socialiste.

Bidegain a subliniat faptul că toţi politicienii sunt masoni, ceea ce nu conduce la progresul umanităţii, ci serveşte numai intenţiilor secrete ale francmasonilor. Aceste intenţii vor distruge tradiţiile care stau la baza armoniei în orice societate (Sofia Toll – Fraţii nopţii, Moscova, 2000, p. 347).

Pe data de 24 octombrie 1883, sub semnul zodiei scorpionului, un număr de 17 socialişti care aparţineau „Iluminaţilor” au convenit să înfiinţeze Societatea noii vieţi la Londra. Pe data de 7 noiembrie 1883, a avut loc reuniunea unui alt grup, care a discutat despre formarea unei noi societăţi influente. Grupul a fost împărţit în două secţiuni, iar pe data de 4 ianuarie 1884 una dintre aceste secţiuni a fondat Societatea Fabian. Pe data de 25 ianuarie, J. G. Stapleton a fost numit primul ei preşedinte. Scopul societăţii era introducerea treptat şi în secret a socialismului, doctrină a cărei nume a fost introdus de către liderul militar roman Quintus Fabius Maximus Cunctator, care printr-o mişcare de trupe iscusită a ţinut piept armatei mult mai mari a lui Hanibal. Cealaltă secţiune şi-a desfăşurat activitatea pentru încă 50 de ani, sub denumirea Frăţia.

În mai 1884, jurnalistul mason George Bernard Shaw a devenit membru al acestei frăţii. (El a primit Premiul Nobel pentru literatură în anul 1925.) Relativ repede, a fost promovat în conducere. Amanta acestuia, Florence Farr, a fost membru al ordinului Golden Dawn. Shaw a sugerat să nu i se spună niciodată socialismului pe nume, pentru a nu-i îndepărta pe oameni. El însuşi s-a denumit ca fiind socialist marxist.

În martie 1885, francmasonul Sidney James Webb (1859-1947) a devenit membru al Fabian Society, iar în anul următor, Graham Wallas, un alt francmason, s-a alăturat de asemeni şi el. G.B. Shaw, Webb, Wallas şi Sidney Olivier au fost numiţi „cei patru mari”. Sidney Webb a fondat în anul 1885 Şcoala de Economie din Londra. El a primit ajutorul bancherilor masoni Rothschild, Julius Wernher, şi Ernest Capel. În anul 1912, Webb a înfiinţat periodicul de propagandă The New Statesman (Noul politician). Ceva mai târziu a făcut parte din Partidul Laburist.

Alţi membri ai acestui grup au fost francmasonii Edward Pease, Havelock Ellis, Frank Podmore, Annie Besant, John Galsworthy, R. H. Tawney, G. D. H, Cole, Harold Laski, Israel Zangwill, şi Israel Cohen. Fabianismul s-a răspândit de asemeni şi în alte ţări, printre care Statele Unite, Australia, Canada, Noua Zeelandă, Danemarca, Germania, Spania şi India. Cel mai influent fabianist din Statele Unite a fost Dean Acheson, care în anul 1933 a determinat Statele Unite să recunoască Uniunea Sovietică. Scriitorul Herbert George Wells, francmason şi agent secret, a devenit membru în februarie 1903.

În ziarul The American Mason (Masonul american) (octombrie 2001, p. 24), a fost făcută clar menţiunea despre faptul că Wells era francmason iar Marea Lojă din Minesota a confirmat apartenenţa lui Wells la masonerie. Wells dorea să acţioneze mai deschis şi mai intens, de aceea a sugerat schimbarea numelui, din Fabian Society în British Socialist Society (Societatea socialistă Britanică). Conducerea conspirativă a grupului nu a fost de acord cu această sugestie, iar în 1908 Wells a părăsit grupul.Scopul secret al Fabian Society era acela de a întemeia o societate ateistă, fără clasă, o societate socialistă care să pregătească drumul către victoria finală – comunismul. În 1891, grupul s-a alăturat Internaţionalei a doua, organism creat de către francmasoni cu intenţia de a transforma Anglia într-o ţară socialistă.

În 1890, fabianiştii au părăsit Partilul liberal. Ulterior, ei au ajutat la fondarea Comitetului de reprezentare al laburiştilor, care în anul 1906 a devenit Partidul laburist şi în 1918 a preluat toate ideile principale ale Fabian Society.

Un stat mondial, un singur guvern

În preajma anului 1946, Fabian Society avea 8.400 de membri, printre care Bertrand Russell, (Panditul) Motilal Nehru, tatăl primului-ministru indian Jawaharlal Nehru, Ramsey MacDonald (prim-ministru britanic în 1924, şi în perioada 1929-35), Julian Huxley, Aldous Huxley şi John Maynard Keynes, Harold Wilson, care mai târziu a devenit prim-ministru. Aproape jumătate dintre membrii Partidului laburist erau fabianişti. Cartierul general al societăţii putea fi găsit la Londra, pe strada Dartmouth nr. 11. A fost publicat The Fabian Journal şi The Fabian News Magazine. Fabianiştii pretindeau naţionalizarea totală a industriei.

În septembrie 1902, fabianiştii Beatrice şi Sidney Webb au format un club de elită, Coeficienţii, care se întâlneau o dată pe lună la un dineu la hotelul Ermina din Londra, de obicei într-un număr de 10-14 persoane. Ceva mai târziu în acelaşi an, H. G. Wells a devenit un membru proeminent al acestui club. Alţi membri erau francmasonii Richard B. Haldane, lordul Robert Cecil, lordul Edward Grey, Bertrand Russell, lordul Alfred Balfour şi lordul Alfred Milner. Haldane, Cecil, Grey şi Millner erau miniştri ai guvernului liberal în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Liderul ideologist al „Coeficienţilor” era H.G. Wells.Mulţi dintre nobili erau membri ai lojii „Iluminaţilor”, ai Mesei Rotunde britanice, numită şi Cliveden Set, după numele familiei Astor. Lordul Waldorf Astor a devenit un puternic magnat de presă la The Times. Această organizaţie masonică fondată la data de 5 februarie 1891 şi finanţată de către francmasonul Cecil Rhodes (membru al lojii Universitatea Apollo nr. 357, şi al lojii Prince Rose Croix nr. 30), nu a făcut un secret din faptul că i-a susţinut pe Lenin şi pe Hitler. Această organizaţie de elită includea de asemeni membri ca Rudyard Kipling, Arthur Balfour şi lord Rothschild. După moartea lui Rhodes în anul 1902, lordul Alfred Milner a fost ales noul lider.

În umbra grupării Masa Rotundă au luat naştere un număr de alte organizaţii: în 1919, la Londra, Institutul Regal al „Iluminaţilor” pentru Afaceri Internaţionale – Illuminati Royal Institute of International Affairs (RIIA), în 1921, în New York, Consiliul pentru Relaţii Externe – Council on Foreign Relations (CFR), în 1925, Institutul pentru Relaţiile cu Pacificul – Institute of Pacific Relations. Cel mai important ideolog al Mesei Rotunde americane era jurnalistul fabianist Walter Lippmann.

Fostul „iluminat”, profesorul Vitus Renner, a declarat fiind sub jurământ, pe data de 7 aprilie 1785:

„Iluminaţii nu se tem de nimic decât de faptul că ar putea fi cunoscute numele lor reale. Ei se ascund în spatele francmasoneriei.”Purtătorul de cuvânt al acestei conspiraţii internaţionale era H. G. Wells. În anul 1884 el a primit o bursă de studiu la Şcoala Normală de Ştiinţe din South Kensington, unde, pentru o perioadă de trei ani l-a avut profesor pe Thomas H. Huxley, un avocat dedicat falsei doctrine a lui Darwin. Wells şi-a susţinut cu ostentaţie părerea sa fermă în discreditarea conceptului de Dumnezeu.

După cel de al Doilea Război Mondial, fiii lui, Huxley, Aldous şi Julian au contribuit din plin la spălarea creierelor tinerei generaţii prin muzica rock, sex şi droguri, dobândind prin aceasta controlul social. Ceva mai târziu, Wells l-a denumit pe Hitler fratele său geamăn în spirit.Încă de la începutul anului 1855, socialistul mason Alexander Herzen a remarcat: „Este cu putinţă să îndrumi pe un drum greşit o întreagă generaţie, să o orbeşti, să o abrutizezi şi să o conduci către scopuri greşite….” (Alexander Herzen – De pe celălalt ţărm, Tallinn, 1970, p. 130).

În timpul Primului Război Mondial, Wells a condus departamentul de propagandă al securităţii britanice. El a fost consilier pentru dezvoltarea echipamentelor militare în timpul ambelor războiaie mondiale. În anul 1901, Wells a publicat „Perspective ale reacţiei progresului mecanic şi ştiinţific asupra vieţii şi gândirii umane”, în care pentru prima oară a introdus ideea unei „conspiraţii deschise” care conduce „un stat mondial în care se vorbeşte aceeaşi limbă şi există un singur guvern”.

Scopul declarat: distrugerea sufletului uman

H. G. Wells susţinea că persoanele care sunt mai puţin valoroase ar trebui să fie omorâte, iar „elita” ar trebui să decidă cine trebuie să fie omorât. Wells a scris: „Cetăţenii Noii Republici nu ar trebui să aibă nici un pic de milă şi bunăvoinţă faţă de numeroasele creaturi vrednice de dispreţ şi idioate, mânate de frică, neajutorate şi nefolositoare, nefericite, care trăiesc în dezonoare, debile şi hidoase, incapabile, proaste şi născute din desfrâu.”Wells a subliniat:

„Anticipez că o anumită parte a populaţiei, minoritară de altfel, profund tulburată de bolile transmisibile, precum şi de tulburările mentale, având obiceiuri respingătoare cum ar fi dorinţele nesăţioase de a se intoxica (n.t. – prin consum de alcool, tutun, alimentaţie nesănătoasă), îşi duce existenţa într-o suferinţă permanentă, şi presupun că nu ar ezita să ucidă atunci când suferinţa lor ar deveni insuportabilă. Idealul lor îi determină să ucidă la fel ca Abraham, având credinţa că trebuie să ucidă, fără a avea însă superstiţii în legătură cu moartea. Pedeapsa pentru aceasta nu ar fi moartea sau mutilarea corpului, nici mutilarea vieţii prin întemniţare, niciunul dintre aceste lucruri oribile, ci a le lua totul, în afară de memorie.” (Wells – Perspective ale reacţiei progresului mecanic şi ştiinţific asupra vieţii şi gândirii umane, Londra, 1901, pp. 299-300)

În 1905, el a publicat cartea „O utopie modernă”. Wells era de părere că o conspiraţie ar putea foarte bine să fie publică, ca o opoziţie la planurile secrete ale francmasonilor francezi.

În pamfletul său „Conspiraţia deschisă: Proiecte pentru o revoluţie mondială” (Londra, 1929), Wells a precizat trăsăturile esenţiale ale proiectului francmasonic:

– Controlul asupra resurselor naturale mondiale
– Reducerea numărului populaţiei prin declanşarea războaielor
– Înlocuirea ordinii mondiale multinaţionale, bazate pe suveranitatea naţiunilor, cu dictatura unilaterală.

Wells era de părere că existenţa statelor naţionale ar conduce inevitabil la războaie şi din acest motiv statele ar trebui să dispară. O rasă superioară ar pune atunci bazele unui nou stat mondial.

Noua autoritate religioasă s-ar contura în această „conspiraţie deschisă”.

Toate acestea se potriveau cu scopurile Marelui Orient, aşa cum au fost ele publicate în 1982 în periodicul lor: „Conceptul de rasă se dovedeşte a fi nerealist faţă de descoperirile din biologie, conceptul de limite, anihilate de dezvoltarea comunicaţiilor, conceptul de clasă, slăbit de progresul egalităţii, toate aceste concepte depăşite urmează să fie abolite, pentru a integra pe deplin omul într-un cadru universal.”

Aceasta este de fapt revoluţia timpurilor moderne, adevărata revoluţie care are loc, şi de la care Marele Orient nu poate lipsi, dacă doreşte să rămână dedicat propriilor principii.” (Humanisme, noiembrie 1982, p. 84).

Wells a accentuat faptul că ideile şi moralitatea ar trebui să fie controlate într-o aşa măsură încât oamenii să dorească în mod „voluntar” instaurarea Noii Ordini Mondiale promovată de către „conspiraţia deschisă”, care va fi introdusă la momentul potrivit. „Conspiraţia deschisă” a fost plănuită ca o reţea insidioasă, un sistem care se dezvoltă ca o naţiune în interiorul unei naţiuni, care eventual înlătură naţiunea, stabilind un guvern mondial. Această reţea ar trebui să acţioneze ca „un gen de societate secretă deschisă”, ceea ce neoficial este chiar francmasoneria. Ea va influenţa şi va dirija guvernul în orice direcţie va dori.

Acest tip de  „conspiraţie deschisă” se va baza pe ideile lui Darwin. Wells a menţionat:

„Toate aceste valori absolute şi atitudini cu care minţile noastre sunt împovărate vor trebui să fie îndepărtate, pentru a putea permite instalarea noilor convingeri. Şi nu numai din minţile noastre trebuie să fie îndepărtate aceste convingeri, ci şi din minţile celor care urmează să devină asociaţii noştri.”

                                                                                                                                                                                            

 Wells a considerat că este necesar ca această „conspiraţie deschisă” să se folosească de metoda spălării creierului tinerei generaţii, pentru a crea oameni „mai buni”, folosindu-se de elemente de psihologie a maselor. El a denumit această mişcare „războiul cultural”.Potrivit lui Wells, scopul acestei „conspiraţii deschise” este acela de a distruge sufletul uman, conştiinţa şi moralitatea, şi de a transforma fiinţele umane în creaturi lipsite de voinţă.

„Conspiraţia deschisă” ar conduce la devalorizarea omului, de vreme ce îl văduveşte de libertate şi îl determină să se supună unui imperiu mondial. Consecinţa acestei conspiraţii ar fi reducerea abilităţii oamenilor de a-şi da seama de cumplitele şi dementele scenarii ale psihopaţilor francmasoni.

Oamenii îi urmează pe francmasoni ca şi cum ar fi vrăjiţi, exact ca echipajul care îl urma pe demoniacul căpitan Ahab, care, rupt de realitate, îl vâna pe Moby Dick, fantomatica balenă albă. În cele din urmă, el a îngăduit chiar distrugerea vasului, de vreme ce majoritatea echipajului nu a îndrăznit să-i pună nicio întrebare lui Ahab, iar ceilalţi mai curajoşi nu i-au putut rezista. Erau vrăjiţi cu toţii de Ahab.

Liga Naţiunilor şi planurile pentru un guvern mondial

Wells a recunoscut: „Conspiraţia deschisă nu este de factură socialistă, ci doar un produs al socialismului, de la care a asimilat tot ce se putea asimila.” „Conspiraţia deschisă nu este într-atât un proces al socialismului, cât mai degrabă un plan extins, care a devorat şi digerat tot ce a fost folositor de la înaintaşii socialişti.”Planul lui Wells a fost implementat într-un mod înspăimântător în ultimii 75 de ani. Wells a fost un partizan înfocat al „globalizării”, cel mai distructiv scop al „Iluminaţilor”.

În zilele noastre conspiraţia deschisă a fabianiştilor a fost condusă de fostul prim-ministrul Tony Blair.

Întâlnirile secrete ale „Iluminaţilor” erau denumite sinoduri. Cei care, în interiorul oricărui district ajungeau să deţină grade medii, atingeau nivelul de epopt (în Grecia Antică, iniţiat în secretele eleusine) şi constituiau un sinod. Fiecare district avea nouă epopţi. Munca lor consta in propaganda prin care creau opinia publică.

Potrivit constituţiei Weishaupt, pusă la punct de cel care a înfiinţat ordinul „Iluminaţilor”, cei care aveau gradul de epopt erau responsabili de formarea opiniei publice. În numele ştiinţei, scopul „Iluminaţilor” era acela de a întoarce lumea pe dos. Epopţii acţionează ca apostoli. Cei care ating acest grad trebuie să îşi abandoneze credinţa în Dumnezeu (Augustin Barruel – Studii care ilustrează istoria iacobinismului, Londra, 1797). Wells a fost un astfel de epopt.

Bineînţeles, există şi grade mai mari, ca Iniţiat al Sanctuarului Gnozei, Rex Summus Sanctissimus, Frater Superior, şi Cap în afara Ordinului (gradul al 12-lea). Deasupra tuturor este Consiliul Suprem al ordinului, ai cărui membri sunt denumiţi areopagi. Preşedintele lor este regele secret al „Iluminaţilor”, al cărui nume şi adresă este cunoscut doar areopagilor. Areopagii reprezintă clasa invizibilă, partea nevăzută a conspiraţiei.

Dacă datorită unor fapte penale săvârşite de un membru al „Iluminaţilor” există riscul ca unele secrete ale ordinului să ajungă pe mâini greşite, acesta trebuie să se sinucidă. Conducerea pretinde sinuciderea în astfel de cazuri. Pentru a proteja secretele ordinului, adeptul Serge de Portugalia s-a sinucis în anul 1790. Constituţia Weishaupt preciza:

„Nici o putere din lume nu îl poate salva pe cel care ne trădează.”Francmasonii aveau nevoie de o organizaţie internaţională, capabilă să monitorizeze toate naţiunile. Aceasta a fost înfiinţată la Paris, pe data de 28 aprilie 1919, purtând numele de Liga Naţiunilor, la iniţiativa francmasonilor Woodrow Wilson (1856-1924, Preşedinte al SUA în perioada 1913-1921) şi Jan Christiaan Smuts (1870-1950, prim-ministru al Africii de Sud în perioada 1919-1924), şi a fost iniţial condusă de francmasoni în frunte cu James Eric Drummond (politician englez liberal, 1876-1951) şi Joseph Avenol (1879-1952). Satutul Ligii Naţiunilor a intrat în vigoare pe data de 10 ianuarie 1920 şi potrivit propagandei sale ar fi trebuit să pună capăt tuturor războaielor.

Elita masonică a fost cea care a instigat Primul Război Mondial, care a durat patru ani, trei luni şi 11 zile. În timpul acestui război au fost omorâţi opt milioane de soldaţi, aproape 20 de milioane de civili au murit datorită bolilor, foametei şi a schimbărilor sociale. 20 de milioane de soldaţi au fost serioşi răniţi iar 3 milioane au fost scoşi din luptă. Războiul a costat 100 milioane de dolari pe zi. În timp ce guvernul francmason avea propriile preocupări, oamenii de afaceri englezi vindeau mâncare germanilor, prelungind astfel războiul cu câţiva ani.

Livrările se efectuau prin intermediari din Scandinavia. Ceva mai târziu, elita masonică a oferit soluţia sa, şi anume, Liga Naţiunilor, care oficial ar fi trebuit să stabilească pacea şi cooperarea între naţiunile lumii, să devină un guvern mondial.Convenţia Marii Loje din Franţa din anul 1922 a recunoscut că Liga Naţiunilor ar trebui să conducă Statele Unite ale Europei, precum şi o federaţie mondială a statelor (Vasili Ivanov – Serviciile secrete şi francmasoneria rusă de la Petru I până în ziua de azi, Moscova, 1997, p. 476).

Această tentativă s-a soldat cu eşec. Pe data de 25 septembrie 1919, Senatul Statelor Unite a votat împotriva membrilor Ligii Naţiunilor. Atunci când preşedintele Woodrow Wilson a fost informat, a făcut o depresie nervoasă. La scurt timp după aceea el a suferit un atac cerebral în urma căruia i-a paralizat partea stângă a corpului. Pe data de 19 martie 1920, Senatul a votat din nou împotriva deciziei ca Statele Unite să se alăture Ligii Naţiunilor.

Germania constituia cel mai mare obstacol în realizarea planurilor pe care şi le făceau membrii Mesei Rotunde britanice, de a implementa un guvern mondial care să fie condus de la Londra şi New York. Lordul Lionel Rothschild a fost membru cu puteri depline a Mesei Rotunde, a finanţat atât pe magnatul Cecil Rhodes, cât şi pe liderul francmasoneriei britanice Alfred Milner.

În acest fel ei au fost capabili să construiască imperiile lor miniere (DeBeers Consolidated Mines) în Africa de Sud. Rothschild a fost mulţumit de Milner, mai apoi l-a numit preşedinte al companiei miniere Rio Tinto Zinc.Înainte de Primul Război Mondial francmasonul de grad înalt Rene Viviani (1863-1925), a fost prim-ministru al Franţei. După război el a reprezentat Franţa la Liga Naţiunilor.

soviet story

THE SOVIET STORY (2008)
„Uniunea Sovietică a ucis peste 20 de milioane de nevinovaţi, bărbaţi, femei, copii. Zeci de milioane de oameni au fost asasinaţi deoarece nu s-au adaptat rigorilor „revoluţiei sociale” şi ale formării „omului nou”. “The Soviet Story”, în regia lui Edvins Snore, este „povestea sovietelor” – povestea masacrelor politice puse la cale în numele unor utopii dictatoriale criminale: comunismul şi nazismul (mai nou imperialismul neocolonialist cu masca demo(n)cratiei n.n.)”
Povestea unor experimente sociale diabolice, cu milioane şi milioane de victime nevinovate aruncate în gropi comune, care n-au avut nici măcar dreptul la memorie. Orice rezistenţă era pedepsită.
Filmul începe cu genocidul înfometării din Ucraina (din cadrul URSS), ordonat de Stalin: a exterminat 7 milioane de oameni numai în iarna anilor 1932-1933 – şi n-a protestat nimeni din Occident, deşi se cunoştea situaţia.
Zeci de milioane de oameni au fost asasinaţi deoarece nu s-au adaptat rigorilor „revoluţiei sociale” şi ale formării „omului nou”. Marx vorbea de „holocaustul revoluţionar”, el e creatorul genocidului politic, el a scris primul despre necesitatea exterminării rasiale, subliniază filmul. Lenin i-a desăvârşit opera. Hitler a învăţat multe de la marxism, nazismul era naţional-socialist (comunismul era internaţional-socialist).
Uciderea în masă era justificată nu numai ca o necesitate ideologică scelerată, ci şi ca o „selecţie naturală” (paraziţii din societate, care nu produceau, trebuiau lichidaţi; până şi dramaturgul George Bernard Shaw, premiat Nobel, a fost un susţinător al acestor epurări).
În URSS sunt exterminaţi „duşmanii de clasă”, nu contează rasa (cum conta la nazişti).
A fost introdusă în 1935 tehnologia asasinatului şi a execuţiei în închisori, a gropilor comune (Stalin avea plan, care era suplimentat, „să fie împuşcaţi 17.000 de duşmani de clasă azi”).
Între 1937 şi 1941 au fost ucişi 11 milioane de oameni.
Hitler era un admirator al holocaustului lui Stalin. El a pus la punct Noua Ordine Mondială, făcută să distrugă veche ordine din Europa. “The Soviet Story” ne aminteşte că se semnează Pactul secret dintre dictatorii Hitler şi Stalin în 1939 de împărţire a Europei („Pact pecetluit cu sânge”), el a provocat şi a întreţinut al doilea război mondial şi apoi „războiul rece” postbelic.
Despotismul comunist e egal totalitarismului nazist. Sovietele şi SS colaborau, NKVD (poliţia secretă sovietică, viitor KGB) instruia GESTAPO pe seama torturii, naziştii au preluat de la sovietici lagărele de concentrare.
Acum apar arhitecţii holocaustului evreilor, cu exterminarea în camerele de gazare (Stalin era un antisemit convins, atrăgea atenţia un om de al lui exilat, Troţki, că Stalin şi Hitler erau la fel). Tovarăşii erau uniţi de crimele politice.
La Katin rezerviştii polonezi (ofiţeri, prizonieri de război) au fost împuşcaţi în masă în ceafă în 1940 de NKVD, 20.000 de oameni neînarmaţi: „a fost un asasinat industrial”.
Masacrele din Uniunea Sovietică au ucis peste 20 de milioane de nevinovaţi, bărbaţi, femei, copii. continuat, spune filmul. Deportările în cadrul URSS (în Siberia, în principal) s-au asemănat deportărilor în vagoane de vite şi lagărelor de concentrare naziste, KGB a făcut experimente înfricoşătoare pe oameni, transformaţi în cobai.
Nimeni nu a pedepsit crimele de război, nici crimele politice postbelice ale URSS, cu zeci de milioanele de victime, Europa civilizată tace şi azi, fiindcă Europa depinde de gazul şi petrolul rusesc. Uniunea Sovietică a ucis peste 20 de milioane de nevinovaţi, bărbaţi, femei, copii. Un film zguduitor.
Interviurile cu foşti ofiţeri de informaţii evidenţiază detalii şocante. “The Soviet Story” s-a filmat în mai mult de doi ani în Rusia, Ucraina, Letonia, Germania, Franţa, Regatul Unit, Belgia, iar materialele pentru documentar au fost adunate de regizor timp de mai bine de zece ani.”

Liviu Ioan Stoiciu Sursahttp://2blackjack1.wordpress.com/2013/10/28/povestea-sovietelor/

Din anul 2008 masonii au decis să acorde zilei de 12 martie o semnificaţie proprie. Căci pe 12 martie 2008 Marea Lojă Naţională din România a primit recunoaşterea masonică supremă din partea Marii Loji Unite a Angliei (United Grand Lodge of England – UGLE), supranumită şi Loja Mamă a Lumii.

In imaginea de mai jos aveti faxul, postat pe site-ul masonilor romani, care confirma recunoasterea facuta in graba inaintea intrunirii lojilor NATO la Bucuresti.

 

 

 

 

Ce fel de organizatie este loja mama putem observa studiind sigla UGLE – United Grand Lodge of England. Putem vedea foarte clar cei 2 „ingeri” protectori, care sunt de fapt demoni,având copite în loc de picioare, dovezi de netăgăduit că francmasoneria este o sectă satanică:

Cu cât aflăm mai multe despre francmasonerie, cu atât ne convingem cât de malefică este această organizaţie. Zugrăvită pe dinafară în frumoasele culori ale unei societăţi de caritate şi întrajutorare, francmasoneria se revelează la o cercetare mai atentă în adevărata ei lumină, aceea a unei secte satanice.

Imagine similară

Francmasoneria îl venerează pe Lucifer – Satan

Francmasoneria a susţinut mereu că se închină Marelui Arhitect pe care îl prezintă ca fiind Dumnezeu. Afirmaţiile unor francmasoni importanţi, simbolurile utilizate în ritualurile şi emblemele masonice demonstrează că masoneria este o sectă satanică şi că acest Mare Arhitect nu este Dumnezeu Tatăl, ci Satan-Lucifer.

Albert Pike (foto) a fost şi este încă una din cele mai proeminente figuri masonice ale Ritului Scoţian, iar ideile sale au fost de multe ori catalogate drept sataniste. Cu toate acestea în numărul din ianuarie 1990 al revistei New Age Magazine, editată de aripa din Charleston SUA a Ritului Scoţian, lucrarea cea mai importantă a lui Albert Pike – „Morală şi dogmă”, scrisă în 1871 – este prezentată ca fiind „un ghid masonic pentru viaţa de zi cu zi.” (1)

 Într-un alt jurnal masonic publicat pe Internet, aparţinând tot Ritului Scoţian (Scottish Rite Journal) găsim următoarele elogii la adresa lui Albert Pike, care demonstrează ce rol important joacă acesta şi astăzi în cadrul Ritului: „Cândva fratele Mark Twain observa că se poate stabili caracterul unui popor după caracterul oamenilor sau evenimentelor pentru care acesta ridică monumente. Acest lucru este probabil adevărat. În cazul lui Albert Pike este. Numele său a fost atribuit unor şcoli, străzi, burse, vitralii, loji masonice, unui parc şi chiar unui parfum pentru bărbaţi.” (2)

Acest citat semnificativ ne face să realizăm cât de mult şi-au pus amprenta „valorile” masonice asupra societăţii moderne. 

Îngrijorător, dat fiind ce idei propovăduia Albert Pike.

Francmasonii se apără încercând să îl prezinte pe Albert Pike drept un personaj marginal, puţin citit şi cunoscut.

Cum se face atunci că acestui personaj atât de „puţin important” pentru francmasonerie i s-a ridicat drept memorial, loc în care este şi înmormântat, House of Temple (foto) din Washington DC, adică exact sediul central al Consiliului Suprem de grad 33 al Ritului Scoţian? Parafrazând citatul de mai sus am putea spune că putem cunoaşte natura francmasoneriei după persoanele căreia îi ridică monumente.

În iulie 1889 Albert Pike trebuia să participe în calitate de Suveran Pontif al Francmasoneriei Universale (un rang foarte înalt în francmasonerie) la Convenţia Supremului Consiliu de la Paris, unde urma să se găsească soluţia pentru o dispută dintre lojile franceze şi cele engleze. Conflictul izbucnise pe marginea unei probleme cheie, aceea a zeităţii sau divinăţii căreia i se închină masonii.

Francezii considerau că nu trebuie să existe alt Dumnezeu decât omul sau omenirea, concepţie care a dat naştere apoi unui nou curent cultural, impus sub numele de umanism. Englezii nu erau de acord şi susţineau necesitatea existenţei unei componente religioase.

Albert Pike avea rolul de a concilia cele două tabere, gradul înalt pe care îl deţinea permiţându-i să cunoască natura adevăratei „zeităţi” căreia i se închinaseră fără să ştie masonii dintotdeauna.

Întrucât sănătatea nu îi permitea să facă drumul până în Franţa, Albert Pike a trimis o scrisoare din care au fost reproduse fragmente în publicaţiile masonice ale vremii, atât în Franţa cât şi în Anglia.

Iată ce scria el: „Ceea ce trebuie să spuneţi mulţimii este că îl venerăm pe Dumnezeu, dar că este vorba de acel Dumnezeu care este adorat fără nici un fel de superstitiţie.

Pentru voi însă, Suverani Mari Inspectori Generali (adică gradul 33 în Ritul Scoţian n.n) vom spune aşa, şi aşa veţi repeta iniţiaţilor de grad 32, 31 şi 30: religia masonică trebuie să fie menţinută de către toţi iniţiaţii gradelor înalte în puritatea doctrinei luciferice.[…]

Adevărata şi pura religie filozofică (masonii îşi spuneau şi filozofi n.n.) este credinţa în Lucifer, egalul lui Dumnezeu.” (3)

Bibliografie (Surse):

 

 

http://searchnewsglobal.wordpress.com/2013/10/28/masoneria-tatal-comunismului/

https://necenzuratmm.ro/dezvaluiri/43891-masoneria-tatal-comunismului 

1. Armaghedonul masonic, 2007
2. Dorin Băleanu, Radu Comănescu: Iluştrii francmasoni ai României, editura Europa Unită, 2003.
3. Valentin Manoliu: Dezvăluiri uluitoare despre modul în care este afectată România de gigantica conspiraţie internaţională a Noii Ordini Mondiale, Editura Sapienţia, 2006
4. Ralph Epperson, Masonry: Conspiracy Against Christianity – Evidence That the Masonic Lodge Has a Secret Agenda, ed. Publius Press
5. John Ankerberg, John Weldon, The Facts on the Masonic Lodge, ed. Harvest House Publishers (January 1, 2003). Pentru alte detalii despre istoria masoneriei va recomandam filmul lui Juri Lina „Luciferienii – emisarii lui Jabulon”, din care puteti afla originile si legaturile masoneriei cu templierii, illuminati, comunismul, socialismul, kabala, magia, satanismul si subjugarea omenirii intr-o dictatura globala. ARTICOLE PRELUATE

21/12/2019 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ultimele spasme politice ale URSS

 

 

 

 

URSS Chute ARTE le 13 Aout 2014 Genadi Yanaiev et Gorbi 

 

Foto: Președintele Mihail Gorbaciov și Gennadi Ianaiev  

 

 

 

 

24 septembrie 1990 – Gorbaciov adera la tabăra conservatorilor

Gorbaciov nu înţelesese un lucru fundamental: că există o relaţie directă între proprietatea privată şi democraţie.

La 24 septembrie 1990, Gorbaciov îşi revendică dreptul de a supraveghea şi coordona personal trecerea la economia de piaţă, prin intermediul decretelor.

Situaţia economică a Uniunii Sovietice era din ce mai dezastruoasă şi astfel şeful statului a considerat de cuviinţă să ia sub conducerea sa directă problema în cauză.

Primăvara lui 1990 o arătase cum nu se mai poate mai clar că totul se prăbuşte pe zi ce trece.

Majorarea preţului la pâine în mai 1990, decisă formal de către premierul Râjkov, provoca o panică ieşită din comun în societatea sovietică.

Ţăranii nu mai au încredere în rublă şi preferă să facă troc, adică să schimbe direct produsele lor pe altele de care au nevoie.

În oraşe, inclusiv la Chişinău, vânzătorii cer cumpătorilor legitimaţia care să ateste viza de reşedinţă în localitate pentru a le putea onora cererea. Repartizarea celor mai importante produse se face prin sistemul de cartele.

Cei care au devenit studenţi în septembrie 1990 îşi amintesc cum au primit aceste cartele, dar de multe ori nu puteau să facă nimic cu ele.

Deficitul bugetului de stat al URSS atinge oficial peste 10 la sută, în timp ce chiar în anii stagnării brejneviene nu depăşea de regulă 2-3 la sută.

Inflaţia este şi ea invocată din ce în ce mai des în presă, dar şi în discursul oficial.

Aceasta era determinată de mai mulţi factori, printre care unul nou era acela legat de augmentarea nejustificată a salariilor de către primii manageri ai întreprinderilor industriale sovietice aleşi în mod democratic care se doreau neapărat realeşi, deci încercau să facă pe plac subalternilor lor.

Complexul militar-industrial alcătuia acum în toamna lui 1990 încă 50 la sută din totalul economiei sovietice, angajând o treime din forţa de muncă.

În aceste condiţii se impun reforme economice radicale care să pună capăt haosului. Sunt articulate două scenarii de ieşire din criză, unul elaborat de Leonid Abalkin, consilierul economic al lui Gorbaciov, şi premierul sovietic Nikolai Râjkov; al doilea plan este cel propus de doi economişti, Snanislav Şatalin şi Grigori Iavlinski.

Planul Abalkin-Râjkov era axat pe introducerea treptată a economiei de piaţă, eşalonată pe o perioadă de 5 ani de zile şi este considerat de experţi o încercare de a sabota de fapt trecerea la economia de piaţă prin măsuri de tergiversare a unui proces care era ireversibil.

Economia sovietică nu putea fi reformată, ci contruită din nou, pe temelii noi şi cu investiţii care să ţină cont de competiţia deschisă pe piaţă şi de necesităţile reale ale consumatorilor, nu ale statului hipermilitarizat.

La rândul său, planul Şatalin-Iavlinski era mult mai ambiţios şi programat pentru o perioadă de un an şi jumătate, numit şi planul „cele 500 de zile”.

Oricât de radical şi inacceptabil părea al doilea plan, era vorba însă de măsuri inevitabile şi cu cât mai repede erau adoptate acestea, cu atât erau mai multe şanse de reuşită.

Mai mult, viziunea Şatalin-Iavlinski era susţinută de republicile unionale, inclusiv de Elţân, pentru că reitera respectul faţă de suveranitatea locală.

Gorbaciov, prin invocarea dreptului său de a tranşa maniera de trecere la economia de piaţă prin decizia din 24 septembrie 1990 a încercat de fapt să spună că nici un plan nici altul nu este acceptabil.

A ordonat de aceea crearea unei comisii speciale conduse de fostul său consilier economic Agabedjean care să propună o versiune combinată a celor două concepţii.

Până la urmă, s-a ajuns la o mare încurcătură, considerată de istorici o sabotare mai mult sau mai puţin subtilă de către Gorbaciov a ideii de trecere la economia de piaţă.

Martin Malia, de exemplu, un autor a unei sinteze clasice a istoriei Uniunii Sovietice de la Revoluţia din Octombrie 1917 până la destrămarea sa în 1991 aminteşte şi de agenda încărcată a lui Gorbaciov în domeniul intern şi extern: pregătirea unui nou congres al partidului, semnarea unui nou tratat unional, reunificarea Germaniei.

Astfel, Gorbaciov a trecut pe planul doi un domeniu care merita a fi pe primul dacă dorea într-adevăr schimbarea.

În momentul însă în care a înţeles că schimbarea îi pune în pericol funcţia şi elita conservatoare – în primul rând armata şi KGB-ul – poate să-l detroneze, a ales să se alieze cu aceştia în detrimentul unei alianţe cu democraţii, în primul rând cu Boris Elţân, fostul său favorit, devenit rival.

Or, în septembrie 1990, Gorbaciov nu înţelesese un lucru fundamental: că există o relaţie directă între proprietatea privată, economia de piaţă, pe de o parte şi democraţia, pe de alta.

Igor Caşu

https://geopolitikon.wordpress.com/acum-20-de-ani-ultimele-spasme-politice-ale-urss/

27/03/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: