CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Istoricul și omul politic basarabean Valeriu Matei: „E nevoie ca istoria și timpul să facă dreptate și pentru poporul român!”

S-au împlinit 82 de ani de la semnarea la Moscova, la 23 august 1939, a sceleratului pact sovieto-nazist Ribbentrop-Molotov, cunoscut și ca Pactul Stalin-Hitler.

În urma acestei înțelegeri tâlhărești, URSS a cotropit Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, după ce cu puțin timp înainte agresase Polonia, Finlanda, Estonia Letonia și Lituania.

ÎN TIMP, IMPERIUL SOVIETIC A FOST PEDEPSIT DE PROVIDENȚĂ, DESTRĂMÂNDU-SE

Istoricul basarabean Valeriu Matei a explicat pentru Q Magazine care au fost consecințele acestui pact pentru teritoriile românești, dar și pentru celelalte state agresate, opiniile sale fiind consemnate de revista https://www.qmagazine.ro.

Pactul sovieto-nazist, alături de protocoalele adiționale secrete, a însemnat deschiderea porții pentru declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial, un conflict pe care Germania lui Hitler l-a declanșat la 1 septembrie 1939 și la scurt timp după aceea de Imperiul Sovietic condus de Stalin la 17 septembrie, același an.

„Aceste țări agresoare nu-și puneau nici un fel de opreliști în declanșarea acțiunilor ostile față de terțe state. Au fost declanșate, astfel, agresiuni asupra Poloniei, Finlandei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei și României.  Notele ultimative ale sovieticilor din 26 și 27 iunie 1940, trimise României, au fost puse în aplicare de sovietici, aceștia fiind susținuți în pretențiile lor teritoriale de Germania hitleristă, de Italia condusă de Mussolini, de Ungaria, Bulgaria și alte state satelit.”, a subliniat Valeriu Matei.

Anexa secretă care stabilea sferele de influență sovietică și germană

„România suportă până astăzi consecințele acelei cârdășii sovieto-hitleriste, prin faptul că teritoriile de la răsărit de Prut au rămas înstrăinate de Țară, ocupate, anexate, transmise unor terțe state”.

Prin înțelegerile din perioada 28 iunie – 4 noiembrie 1940, teritoriile anexate de sovietici ale Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Herței au fost ciopârțite și împărțite.

A fost creată în mod ad hoc, fără niciun fel de acte justificative, așa-zisa Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, la 2 august 1940, fără să-i fie stabilite frontierele.

Divizarea acestor teritorii s-a făcut în conformitate cu interesele grupării ucrainene din Comitetul Central al Partidului Comunist Bolșevic, condusă de Nikita Sergheevici Hrușciov și de Semion Timoșenko, ministrul Apărării al Imperiului Sovietic în acea perioadă.

URSS a promovat în teritoriile ocupate o politică de asimilare și deznaționalizare, cum nu s-a mai produs în altă parte. Istoricul amintește că din mai mult de 2 milioane de locuitori, câți au rămas după ocuparea sovietică, peste 850 de mii au fost deportați în Siberia. 

A fost distrusă intelectualitatea, aproape sută la sută, purtătorii de conștiință națională și civică. Au fost deportați țăranii proprietari de pământuri.

A fost realizat un diabolic proces de deznaționalizare și rusificare, de cultivare a urii față de noi înșine, cuvântul român fiind folosit doar împreună cu calificativele fascist, ocupant burghezo-moșieresc etc., bibliotecile de carte românească au fost arse, bisericile și mănăstirile – închise și pângărite, monumentele de istorie și cultură distruse.

În 50 de ani de ocupație sovietică, prin acest proces de ideologizare și dezinformare, o parte a populației a fost îndepărtată de valorile culturii și spiritualității românești. Se stimula existența unei așa-zise limbi moldovenești deosebită de limba română, prin utilizarea alfabetului rusesc, introducerea de calchieri din rusă, prin traduceri hazardate sau prin editarea de dicționare (cuvântelnice) artificiale.

Totuși ocupanții sovietici nu au reușit să-i deznaționalizeze pe românii de la răsărit de Prut! Țărănimea basarabeană a știut să revină acasă. Intelectualitatea a fost refăcută, iar procesul de renaștere națională declanșat la mijlocul anilor 80 ai secolului trecut – e o dovadă.

În 30 de ani de la separarea de Imperiul Sovietic au fost lichidate parțial aceste consecințe. Trebuie, însă, să avem răbdare, să muncim împreună în permanență ca să lichidăm definitiv efectele unui regim diabolic cum nu a mai fost cunoscut de alte națiuni”, a mai declarat acesta pentru Q Magazine.

 „În timp, Imperiul Sovietic a fost pedepsit de providență, destrămându-se, pentru că era clădit pe jertfa și sângele unor popoare ocupate.

Consecințele acestui pact au fost lichidate prin proclamarea independenței Lituaniei, apoi a Letoniei și Estoniei. Teritoriile românești de la răsărit de Prut s-au eliberat parțial de sovietici, proclamându-se independența Republicii Moldova la 27 august 1991, dar pentru sudul Basarabiei și nordul Bucovinei, ținutul Herței, situația este mult mai tristă și delicată.”, a adăugat istoricul Valeriu Matei.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este Scriitorul-poetul-omul-politic-istoricul-Valeriu-Matei-foto-Agerpres-in-Q-Magazine-1024x682.jpeg

Valeriu Matei – scriitor, istoric și om politic din Republica Moldova, deputat în Parlament între 1990 și 2001, membru de onoare al Academiei Române din 2011.

În 1990, a scos din Arhivele sovietice Actele de dezmembrare a Basarabiei și rapoartele de ocupare a acestui teritoriu, pe care le-a tradus și publicat în română, franceză și engleză. Este principalul autor al Declarației de Independență a Republicii Moldova față de Imperiul sovietic.

ADDENDA:

În 2008, Parlamentul European a declarat ziua de 23 august drept Ziua Europeană de comemorare a victimelor stalinismului şi nazismului.

În 2019, Parlamentul European a votat adoptarea unei rezoluţii prin care UE condamnă Pactul Ribbentrop-Molotov încheiat între Uniunea Sovietică şi Germania nazistă.

Pe de altă parte, preşedintele rus Vladimir Putin a declarat că poziţia Uniunii Europene împotriva Pactului Ribbentrop-Molotov, care a premers declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial, este o „minciună neruşinată”, dovedind astfel încă odată că Rusia nu a înțeles nimic din lecțiile pe care i le-a dat istoria tragică a ultimului secol.

08/10/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

La 2 octombrie 1944, Biroul american pentru informaţii strategice raporta că „germanii păreau că se simt obligaţi să trateze România mai mult ca pe un aliat decât ca pe o ţară ocupată” şi că „forţa controlului german în interiorul României a fost mult mai mică decât s-a presupus”

Ion Antonescu Ioachim von Ribbentrop

Foto: Ion Antonescu şi Joachim von Ribbentrop.

Octombrie 1943. Ion Antonescu rezistă presiunilor economice germane.

Carl Clodius: „Dacă noi vom da curs cererii române și vom plăti livrările de produse agrare în aur, atunci acest lucru ne va costa probabil 3-4 vagoane aur în valoare de 84 până la 112 milioane mărci germane”.

Dacă în ceea ce privește participarea militară românească la război alături de germani, la parametri cât mai mari, mareșalul Ion Antonescu nu a avut nicio reținere, acceptând cererile lui Hitler (cel puțin până la înfrângerea de la Stalingrad), în problema relațiilor economice lucrurile au stat cu totul altfel, Conducătorul Statului solicitând de la început, spre nemulțumirea Berlinului, schimburi economice pe bază de paritate.

Semnificativ în acest sens este Raportul împuternicitului economic german Carl Clodius, adresat ministrului de Externe german, Joachim von Ribbentrop, la 24 octombrie 1943.

Documentul confirmă aprecierea prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu în ceea ce priveşte statutul juridic internaţional al României în raporturile cu Germania, care „o excludea automat din categoria satelor ocupate de Reichul nazist”, şi în raporturile cu Uniunea Sovietică, faţă de care ţara s-a aflat, după semnarea Convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944, sub „un regim de ocupaţie”, sancţionat prin constituirea Comisiei Aliate de Control, a cărei parte sovietică a fost învestită cu prerogative ce au anulat, în multe privinţe, iniţiativa şi autoritatea guvernului român.

 

Raportul diplomatului german Carl Clodius

 

„1. Situația tratativelor nu s-a schimbat în mod esențial față de comunicarea mea telegrafică din 9 octombrie.

Încercările mele repetate de a îndemna guvernul român să-și schimbe atitudinea n-au dus la niciun rezultat.

Vicepreședintele Consiliului de Miniștri român, ministrul economiei și chiar ministrul finanțelor s-au declarat, până la urmă, față de mine, de acord să caute soluția de compromis.

Guvernatorul Băncii Naționale a rămas pe poziția sa de respingere și a declarat, solidar cu întreaga conducere a Băncii, că el va trebui să demisioneze dacă s-ar rezolva chiar numai în parte cererile germane.

Mareșalul este cu totul de partea Băncii…

Am apelat la mareșal ca soldat, care doar nu poate lua altă hotărâre decât aceea că România trebuie să ajute cu toate forțele pe marele său aliat, care cu trupele sale și cu sângele său apără granițele României de bolșevism.

Am arătat că noi (abstracție făcând de petrol) doar nu cerem niciun fel de restrângere din partea României și că cerem numai să ni se elibereze prisosul.

Am accentuat că este de-a dreptul imoral din partea României să trăiască într-un belșug cum nu l-a cunoscut aproape vreodată nici măcar în timp de pace, în schimb ce Germania aliată trebuie să ia măsuri severe de raționalizare.

Față de toate aceste argumente, mareșalul a rămas pe poziția de totală respingere.

El a susținut că România va putea reglementa relațiile sale comerciale cu Germania numai pe baza schimbului reciproc deplin.

Când i-am replicat că nici măcar țările neutre – care nu ne vor binele – nu iau o astfel de poziție față de noi, deoarece chiar acestea ne acordă credite mari, mareșalul a rămas totuși la concepția sa.

În ceea ce privește asprimea exprimării mele, am mers până la maximum față de mareșal.

Între altele, i-am spus, că politica liberalist-capitalistă cu privire la aur constituie o crimă, și anume o crimă nu numai față de Germania, ci și o crimă față de România însăși.

De luni de zile, orice export în Germania (în afară de petrol) este în mod sistematic sabotat  de către autoritățile române.

Eu am impresia că persoanele competente din București nu se frământă, așa cum ar fi de datoria lor, cum ar putea ajuta Germania în lupta hotărâtoare împotriva bolșevismului, ci că ele, dimpotrivă, caută de dimineața până seara să zădărnicească sau cel puțin să tergiverseze orice prestare pentru Germania. Și în ceea ce privește celelalte puncte ale tratativelor, abstracție făcând față de problema principală: acoperirea cu aur, mareșalul s-a menținut pe poziția sa de refuz.

El a cerut iar o nouă reducere considerabilă a numărului trupelor germane din România și, de asemenea, a refuzat să aprobe plata membrilor de familie a germanilor (Volksdeutsche) din România, care sunt înrolați în unitățile Waffen SS, mai mult decât ajutorul românesc stabilit.

Convorbirea s-a terminat cu constatarea mea că, față de respingerea tuturor propunerilor noastre din partea mareșalului, nu se va ajunge repede la o înțelegere.

2. Dacă noi vom da curs cererii române și vom plăti livrările de produse agrare în aur, atunci acest lucru ne va costa probabil 3-4 vagoane aur în valoare de 84 până la 112 milioane mărci germane.

În această privință, trebuie spus următoarele: pretenția română, judecată obiectiv, este cu totul neîndreptățită.

Guvernul român a recunoscut față de mine că Banca Națională dispune de cel puțin 550 milioane mărci germane în aur, adică circa 2/3 din fondul german (fără aurul italian).

Este suficient ca Banca Națională română să recunoască cel puțin în parte marca germană ca devize străine și, astfel, ca acoperire valutară, pentru a evita orice complicație.

Poziţia românilor este, exact ca în anul precedent, o curată politică de șantaj.

Pe lângă aceasta promisiunile românilor din anul precedent n-au fost nicidecum îndeplinite.

În loc de 4 milioane tone produse petrolifere, noi vom primi, de exemplu, în cursul anului 1943 cel mult 3 milioane tone; în loc de 90 000 tone semințe oleaginoase promise, au fost livrate numai 15 000 tone.

Banca Națională Română s-a străduit deja tot anul trecut, în ciuda protestelor noastre repetate, să saboteze, cât a putut, livrările pentru Germania.

Dacă noi vom ceda acum în problema aurului, pretențiile române vor deveni din ce în ce mai mari.

În caz că noi vom rămâne la punctul nostru de vedere de până acum, va trebui să procedăm în felul următor:

Să se intervină încă o dată, insistent, în numele Führer-ului, pe lângă mareșal, să-și schimbe atitudinea în raport cu necesitățile războiului.

În caz că mareșalul, cum este de așteptat, nu va consimți, tratativele să fie întrerupte.

Apoi să se înceteze toate cumpărăturile germane din România, cu excepția petrolului.

Se va împiedica orice tranzit din România în terțe țări. Deoarece România nu știe ce să facă cu recolta sa și deoarece hambarele sunt deja arhipline, o astfel de blocadă a exportului va duce la o criză economică ascuțită în țări și va pune guvernul în fața unor probleme interne serioase.

Eu cred că mareşalul în cazul unui astfel de război economic nu va îndrăzni să înceteze livrările de petrol, deoarece, în cazul acesta, repercursiunile asupra apărării militare a pământului românesc pe frontul de răsărit ar fi prea vădite.

Tot aşa, nu cred că se va hotărâ să oprească complet plăţile pentru Wehrmachtul german, ci va admite ca acestea să fie efectuate cel puţin în volumul admis de el deja de pe acum (2/3 din cererile noastre)”.

La o concluzie asemănătoare cu cea a prof. Gheorghe Buzatu ajunsese, la 2 octombrie 1944, şi Biroul pentru informaţii strategice american, care conchidea:

„Faptele dovedesc că relaţiile româno-germane au fost timp îndelungat foarte delicate, iar forţa controlului german în interiorul României a fost mult mai mică decât s-a presupus.

Germanii păreau că se simt obligaţi să trateze România mai mult ca pe un aliat decât ca pe o ţară ocupată.

Eu au acceptat o contribuţie economică mult mai mică din partea României decât aceea care ar fi putut fi obţinută dacă ţara ar fi fost încorporată în maşina de război nazistă.

Elanul general al românilor – inclusiv al autorităţilor şi oamenilor de afaceri – pare să fi urmat politica de supunere cât mai redusă cu putinţă faţă de cercurile germane.

Chiar şi acei români care au colaborat în mod categoric cu germanii au dat mult mai puţin decât aveau.

Rezultatul a fost clar că România a reuşit să reţină de la germani o parte considerabilă din cele două importante produse ale ţării – alimente şi petrol. Contrastul puternic dintre nivelul de viaţă din România şi Germania în ceea ce priveşte aceste două articole dă măsura eşecului Germaniei în a exploata pe deplin acest aliat.

Chiar şi atunci când nevoia de aceste produse era mai mare, Gemania pare a se fi aflat într-o situaţie la fel de slabă faţă de România pentru a o forţa la livrarea acestor articole.

De exemplu, chiar şi după întreruperea serioasă a producţiei de petrol din cauza bombardamentelor aliate, românii au continuat să reţină o parte substanţială din producţia rafinăriilor pentru folosul lor şi să menţină un consum intern de produse petroliere la un nivel ridicat” 

 

––––––––––––––––––––

 

Surse:

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu – Jurnal de pe Frontul de Est (34)

https://www.art-emis.ro/istorie/jurnal-de-pe-frontul-de-est-34

 Ottmar Traşcă, Relaţiile politice şi militare româno-germane: septembrie 1940 – august 1944, Cluj-Napoca, Editura Argonaut.

01/05/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

30 august 1940: Din culisele Dictatului de la Viena. VIDEO

 

  Cu cât știm mai multe, cu atât avem mai multe șanse să nu repetăm ceea ce am greșit atunci. […]

 

 

Culisele Dictatului de la Viena din 1940

 

Cu cât știm mai multe, cu atât avem mai multe șanse să nu repetăm ceea ce am greșit atunci. În acest sens, trebuie să precizăm că vara anului 1940, cu cedările teritoriale către URSS și Germania, a fost punctul culminant al unei politici falimentare, ce nu a ținut cont de schimbările politice de pe continent de la momentul psihologic al Primului Război Mondial.

Revenind la momentul 30 august 1940, colonelul (r) Alesandru Duțu, unul dintre cei mai redutabili istorici militari ai țării, a publicat câteva dintre culisele acelor evenimente nefaste pentru noi.

Astfel, printre detalii, iese în evidență termenul de „gândire”, pe care Germania nazistă l-a oferit României pentru „acceptarea arbitrajului”: 5 minute!

De asemenea, reiese importanța pe Hitler și Germania o puneau pe petrolul României, de unde și dorința extraordinară a acestora ca țara noastră să nu riposteze militar la un atac al Ungariei. De altfel, cancelarul Germaniei chiar preciza că Ungaria nu are șanse într-o confruntare militară cu România, iar un conflict dintre cele două ar fi degenerat într-o conflagrație mai mare, care nu ar fi fost în interesul nemților.

Mai mult Hitler considera imperioasă existența continuării existenței statului român, în timp ce la „negocieri”, colaboratorii Fuher-ului anunțau partea română că dacă nu acceptă condițiile, Germania va lăsa România în mâinile Rusiei pentru a fi distrusă.

Aceste mărturii demontează teoria oficială, servită în școli și în public,  a „imposibilității” rezistenței românești în fața agresiunii maghiare și care se dovedește a fi doar un pretext pentru a ascunde lașitatea Regelui Carol al II-lea și a camarilei sale.

Iată textul colonelui (r) Duțu, marcând evenimentele în ordine cronologică (sublinierile ne aparțin):

26 – 27 august 1940. Cine, unde și cum a stabilit traseul viitoarei linii de demarcație româno-ungară impusă prin dictatul de la Viena.

Adolf Hitler: „Trebuie să impresionăm deci România și Ungaria cu urmările grave pe care le-ar avea pentru ele persistența într-o atitudine intransigentă”.

La 26 august 1940, preocupat de ,,cursul pe care-l lua controversa dintre Ungaria și România” și dorind să ,„evite cu orice preț o criză în Balcani”, Joachim von Ribbentrop a telefonat lui Galeazzo Ciano propunându-i să convoace la Viena pe miniștrii Afacerilor Străine român și ungar și ,,să li se dea sfaturile amicale ale Axei în vederea găsirii unei soluții”.

Oferta trebuia însoțită și de un ,,avertisment”: „cel care nu acceptă sfatul ia asupra sa întreaga responsabilitate a consecințelor viitoare”. Având acceptul lui Benito Mussolini, ministru italian de Externe s-a declarat de acord.

A doua zi, convocat de urgență în Germania, la castelul lui Joachim von Ribbentrop, Wilhelm Fabricius a indicat o linie de demarcație prin care România pierdea unele regiuni de graniță. Considerând că teritoriul oferit Ungariei era prea mic, Joachim von Ribbentrop a adăugat și orașul Cluj. Carl Clodius a plusat însă pentru Budapesta reușind să convingă pe von Ribbentrop că și „regiunea secuiască trebuie să aparțină neapărat Ungariei”. Seara, spre Germania s-a îndreptat și Galeazzo Ciano având „deplină libertate de acțiune” din partea Ducelui.

La Obersalzburg, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano prezintă lui Adolf Hitler propunerile privind teritoriul românesc care urma să fie atribuit Ungariei. Conform stenogramei întocmită de Paul Otto Schmidt, neștiind dacă amenințările Ungariei la adresa României erau serioase, Führer-ul a apreciat că în evaluarea situației generale trebuiau luați în considerare mai mulți factori:

 „Un factor pur material, care are însă o importanță extraordinară pentru continuarea războiului: aprovizionarea cu petrol, care este extrem de importantă, atât pentru Germania cât și pentru Italia. Este limpede că la primul foc de armă vor înceta toate expedițiile de petrol din România către Germania și Italia. Natural că o Românie în război cu Ungaria nu-și va mai putea exporta produsele prin Iugoslavia sau pe Dunăre.

Un al doilea element este problema extinderii războiului… Aceasta va duce la înrăutățirea considerabilă a situației Germaniei și Italiei în viitor. Dacă se va ajunge la un conflict armat, Ungaria se va lupta fie singură, fie cu ajutor străin. Dacă Ungaria va rămâne singură, atunci, având în vedere gradul ei de pregătire militară și situația ei în alte privințe, victoria nu este deloc sigură… Rezultă limpede că un conflict în Balcani nu poate fi decât defavorabil Germaniei și Italiei și de aceea ambele țări au tot interesul să facă totul pentru a evita un astfel de conflict. Aceasta este și părerea generalilor germani, deoarece nici ei nu consideră posibilă victoria ungară, cum o socotesc cei de la Budapesta”.

În final s-a considerat că pentru protejarea intereselor germane se impunea șantajul.

„Trebuie să impresionăm deci România și Ungaria – a continuat Hitler – cu urmările grave pe care le-ar avea pentru ele persistența într-o atitudine intransigentă. Trebuie să li se arate limpede că un conflict ar fi în dezavantajul ambelor țări și că Germania și Italia își vor apăra în orice caz interesele, dacă va fi cazul. Este deci oportun pentru ambele țări să accepte compromisul. Ungaria trebuie să accepte efectiv orice compromis deoarece nu ar obține nimic prin propriile ei eforturi, ci datorează satisfacerea revendicărilor ei exclusiv fascismului și național-șovinismului.

României trebuie să i se arate limpede că un compromis cu Ungaria înseamnă totuși salvarea unui teritoriu național care, la urma urmelor este încă destul de mare… De altfel, Italia și Germania trebuie să se gândească dacă nu ar fi indicat să dea o asigurare în legătură cu existența statului român în continuare, deoarece, după reglementarea conflictului, integritatea teritorială a acestui stat este efectiv în interesul Italiei și Germaniei”.

În final, Führer-ul a decis ca noua linie de demarcație româno-ungară să corespundă intereselor și planurilor viitoare de acțiune germane: stăpânirea (prin intermediul Ungariei) a crestelor Carpaților Orientali, pătrunderea până în apropiere de Brașov, pentru a „proteja” zona petroliferă, dezbinarea Ungariei și României în așa fel încât ele să fie ținute ca  „două bucăți de fier incandescente și de a le modela în interesul Germaniei”, așa cum avea să recunoască Joachim von Ribbentrop.

Cu același prilej s-a hotărât să nu se ducă convorbiri cu nici una dintre cele două delegații, ci ,„la un moment dat, să se supună părților română și ungară o hartă comună germano-italiană, cu linia de demarcație stabilită, care să nu mai constituie un subiect de discuție”.

Odată stabilită procedura, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano au împachetat harta și au plecat la Viena.

Pentru a fi sigur că planul va fi aplicat cu orice preț, Adolf Hitler a ordonat și măsuri militare corespunzătoare.

 

                              29 august 1940: Dictatul de la Viena

 

După primirea invitației guvernului german ca ministrul român al Afacerilor Străine să participe, la Viena, la ,„o convorbire asupra relațiilor româno-ungare”, regele Carol al II-lea a cerut să se insiste pentru aplicarea principiului etnic și a schimbului de populație (s-au luat în calcul și limitele eventualei cedări de teritoriu: între 10 000 și 18 000 kmp).

Pe o poziție asemănătoare s-a situat și Ion Gigurtu (în scrisoarea personală trimisă lui Joachim von Ribbentrop, prin Mihail Manoilescu): „Noi stăm pe punctul de vedere al schimbului de populație. Drept cea mai largă concesiune am consimțit ca îndată după acceptarea acestui principiu să avem o propunere pentru o eventuală frontieră astfel concepută să fie socotită ca un compromis și drept urmare să fie mutată încoace și încolo judecând-o prin prisma punctului de vedere teritorial”.

La 29 august 1940, în Capitala Austriei, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano au discutat mai întâi cu delegația ungară condusă de Csáky István căruia i-a propus ca diferendul să fie soluționat prin „arbitraj”.

Cerând „un timp de gândire”, ministrul de Externe ungar și-a întrebat guvernul dacă „este de acord să primească ca irevocabilă hotărârea pe care o va lua această instanță”, dând asigurări că „arbitrii” au lăsat să se înțeleagă că „cunosc pretențiile Ungariei și că vor căuta să le ia în considerare atunci când își vor forma decizia juridică”.

Întrunit în ședință extraordinară, guvernul ungar a decis „să se supună fără condiții” deciziei luate de „tribunalul” german și italian.

„Arbitrajul” a fost propus de Joachim von Ribentrop și lui Mihail Manoilescu, asentimentul guvernului român fiind cerut până la „ora 8 seara” (cu precizarea că nu trebuia cifrat deoarece „ar cere prea multă vreme”).

După ce ministrul român al Afacerilor Străine a dezmințit faptul că guvernul român ar fi cerut vreodată arbitrajul, Joachim von Ribbentrop a vorbit „în termeni impresionant de apăsați” de „atacul concomitent al Rusiei și al Ungariei ca de un lucru ce ar fi înțeles între aceștia” și a atras atenția că dacă „Majestatea Sa regele ar fi rău sfătuit și nu ar primi acest arbitraj, atunci ar fi în câteva zile sfârșitul României”.

După ce a precizat că germanii nu mai puteau să facă nicio presiunea asupra ungurilor, care „ar intra a doua zi în război”, a cerut ca România să nu considere acest lucru „ca un bluf, pentru că Führer-ul nu face bluf”.

La rându-i, Galeazzo Ciano a arătat că era autorizat de Benitto Musssolinni să declare că în situația în care România nu ar accepta arbitrajul s-ar crea ,„dificultăți Axei și ei vor socoti atunci România printre dușmanii lor”.

În același sens, Wilhelm Fabricius a precizat lui Valer Pop că în caz de război Germania și Italia vor fi de partea ungurilor. Neacceptând explicațiile lui Mihail Manoliescu, Joachim von Ribbentro a scăpat „o vorbă” despre suprafața care ar fi trebuit cedată de România și a declarat că viitoarea graniță nu putea fi „pur etnică” deoarece schimbul de populație era dificil de realizat. 

A conchis că soluția trebuia să consta într-o „sinteză între principiul teritorial și principiul etnic” și a precizat că teritoriul ce trebuia cedat de România se situa între 68 000 kmp, cât a cerut Ungaria, și 25 000 kmp, cât a oferit România. 

La protestul lui Mihail Manoilescu că „noi n-am vorbit niciodată de așa ceva”, ministrul german de Externe a atenționat că în caz contrar „veți face război și veți pierde toată Transilvania”.

Eroarea lui Joachim von Ribbentrop avea să fie recunoscută de Wilhelm Fabricius, în cursul nopții, când a precizat că cifra de 25 000 kmp nu a fost propusă niciodată de România.

În final, ministrului român al Afacerilor Străine i s-a pus următoarea alternativă:

„Sau primim arbitrajul astăzi, sau cel mai târziu în cursul nopții, așa ca mâine să se poată da hotărârea și în cazul acesta ne vom bucura de garanția absolută a puterilor Axei pentru integritatea României împotriva tuturor, chiar și de la răsărit, sau dacă nu primim vom fi mâine atacați de Ungaria și de Rusia și va fi sfârșitul României”.

Acest lucru avea să fie repetat de mai multe ori.

Consternat și deprimat după discuția cu miniștrii de Externe german și italian, Mihail Manoilescu a revenit printre colaboratori și le-a declarat:

„Este îngrozitor; ni se cere un arbitraj pe care trebuie să-l acceptăm până astă-seară și care pune în discuție o cesiune între 25 000 și 65 000 kmp. Dacă nu-l acceptăm va fi sfârșitul României. Mi-au spus-o clar”.

Apoi a transmis la București: „Situația este mult mai rea… Toate încercările mele de a schimba sau atenua hotărârea au fost zadarnice”.

În timpul celei de-a doua întrevederi cu Mihail Manoilescu, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano au făcut cunoscut că „Arbitrajul urmează să fie acceptat fără nici o rezervă și condiție, sau respins”.

Cei doi au mai comunicat că în caz de neacceptare a „arbitrajului” Axa „se va dezinteresa de soarta sud-estului Europei și consecințele pot fi pentru România o totală distrugere a ființei sale de stat”. În cazul acceptării, Germania și Italia ofereau „garantarea frontierelor României față de oricine, prin totalitatea forțelor lor armate”. Au comunicat că ultimul termen era la ora 24.

Noaptea târziu, după ce Mihail Manoilescu i-a declarat lui Wilhelm Fabricius că nici „rușii nu ne-au tratat în felul acesta, fiindcă, la urma urmei, ne-au dat un ultimatum de trei zile pe când ei ajung să ne socotească răgazul cu orele și minutele”, acesta i-a atras atenția că Joachim von Ribbentrop „nu se culcase încă așteptând comunicarea noastră”.

Peste ani, Mihail Manoilescu consemna în memoriile sale: „Niciodată n-am simțit mai dureros ce rău este să fii o țară mică, care nu-și poate croi singură destinul, și să atârni de țările mari care hotărăsc soarta lumii”.

Puțin după miezul nopții (29 spre 30 august 1940), la București, Consiliul de Coroană a început să dezbată „comunicările cu caracter ultimativ făcute de guvernele german și italian”.

Față de această inspirată formulare, Mihail Manoilescu consemna în memoriile sale: „Nu știu cine a avut inspirația să înscrie aceste cuvinte laconice, care definesc atât de exact situația și denunțau în fața lumii întregi siluirea și brutalitatea la care fuseserăm supuși.

Dar știu că autorul acestei formule a binemeritat de la viitorime, fiindcă a creat chiar din acea clipă baza unei revizuiri și a unei anihilări morale și politice a monstruosului act de la Viena. Acest comunicat a iritat însă până la exasperare pe Ribbentrop și Ciano”.

În timpul dezbaterilor, Ernest Urdăreanu a intrat în sală și a citit o telegramă în care se făcea cunoscut că, la Viena, Wilhelm Fabricius a atras atenția că Germania „nu-și ia nicio răspundere dacă în termen de cinci minute nu dăm răspunsul”.

În final, pentru primirea ,,arbitrajului” au votat 21 de participanți, 10 au fost împotrivă, iar unul s-a abținut.

Hotărârea a fost comunicată la Viena la orele 3.50, fiind înmânată lui Wilhelm Fabricius, care aștepta cu nerăbdare.

La orele 12.00, Pellegrino Ghigi și Wilhelm Fabricius au prezentat proiectul definitiv al scrisorilor de garanție:

,,În numele și din ordinul guvernului german (italian) am onoare a comunica Excelenței Voastre că Germania și Italia asumă cu începere din ziua de azi garanția de inviolabilitate și integritate a statului român”.

Cu același prilej, ministrul român al Afacerilor Străine a fost obligat să semneze două scrisori referitoare la situația germanilor din România, respectiv renunțarea la Cadrilater în favoarea Bulgariei.

Apoi, la orele 13.30, delegația română a fost condusă de Wilhelm Fabricius spre hotelul Belvedere, unde fusese convocată și delegația ungară.

În timp ce Paul Otto Schmidt se pregătea să citească textul „arbitrajului”, Mihail Manoilescu a cerut cuvântul pentru a prezenta o declarație de protest, dar Joachim von Ribbentrop i-a răspuns ,,scurt și brutal” că va vorbi la sfârșit.

După citirea textului ,,arbitrajului”, în limbile germană și italiană, delegației române i-a fost prezentată o hartă românească pe care era trasată viitoarea linie de demarcație româno-ungară.

„Ochii mei – rememora Mihail Manoilescu – căutau tăietura de la granița de vest pe care cu toții o așteptam. Mi-am dat seama că este însă altceva. Am urmărit cu ochii granița care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată și am înțeles că cuprindea și Clujul… Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că granița coboară în jos ca să cuprindă secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Brașovul!

O mică ușurare: Brașovul rămâne la noi. Când am privit în toată grozăvia împărțirea Transilvaniei, am înțeles că puterile, care îmi erau mult slăbite, mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben cenușiu, negru… În clipa aceea mi-am pierdut cunoștința”. Și-a revenit după ce i s-a adus un pahar cu apă.

Când i s-a prezentat actul pentru semnare a scos stiloul cu cerneală verde și a iscălit fără să citească. Profitând de de starea în care se afla, Joachim von Ribbentrop nu i-a mai dat cuvântul.

Cu greutate, ministrul român al Afacerilor Străine s-a ridicat din fotoliu (susținut de Valer Pop), fiind condus într-o cameră unde doctorul Eisen Schiemeleisen i-a luat pulsul și tensiunea, ultima fiind între 6 și 8.

După ce Joachim von Ribbentrop a încercat să-l consoleze, Mihail Manoilescu a replicat:

„Ceea ce mă îngrozește nu este judecata istoriei, ci soarta ce se deschide acum atâtor români care trec sub stăpânirea maghiarilor”.

„În felul acesta, mișelește, prin fraudă și surprindere, ca de tâlhari în miez de codru – avea să consemneze Raoul Bossy – a fost vremelnic ucisă România Mare, mai întâi de Stalin, apoi de Hitler și Mussolini prin uneltele lor, Ribbentrop și Ciano”.

 

 

 

Sursa: activenews.ro prin

Mihai ȘOMĂNESCU

 

 

 

 

 

11/02/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: