CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

EPISOADE ALE ISTORIEI ROMÂNILOR CARE NU SE ÎNVAȚĂ LA ȘCOALĂ

 

 

 

 

 

 

Istoria unei țări nu se compune doar din momente glorioase, de apoteoză și triumf, când mulțimile exultă de fericire, iar conducătorii sunt nimbați de haloul gloriei.

Din nefericire, adesea memoria colectivă reține traumatizant momentele oribile ale decăderii și agoniei. Nici în cazul poporului român acestea nu au lipsit.

De pildă, atunci când Constantin Brâncoveanu și fiii săi au fost uciși și mutilați barbar la Stambul sau atunci când, în 1812, într-o sală a Hanului lui Manuc, Rusia țaristă ne fura prima oară Basarabia, sau atunci când, pe 30 august 1940, la Viena, cu complicitatea lui Hitler și a lui Mussolini, Horthy împlânta pumnalul în trupul Transilvaniei, ori atunci când, în decembrie 1989, cripto-comuniștii confiscau revolta populară…

 

 

 

 

 

Un capitol fascinant din istoria României îl constituie evenimentele din anii 1848-1849 din Transilvania, de departe cele mai sângeroase și mai tragice din tot spațiul românesc al acelor vremi.

Din păcate, aceste evenimente sunt pe de o parte insuficient cercetate și lămurite, pe de alta, cei mai mulți dintre cei care au încercat, n-au reușit să le clarifice, rătăcind ei înșiși drumul bun.

Are oare vreo șansă un neistoric să aducă o oarecare lumină în hățișul de fapte, uneori contradictorii, ale istoriei, scriind un roman?

Este nevoie de multă atenție și perspicacitate pentru a găsi răspuns la ghicitorile istoriei. Mult mai periculoase sunt însă dezinformările istorice, țesute cu grijă în jurul unor fapte ale glotașilor lui Avram Iancu, care sunt exagerate de sute de ori în sens negativ.

De exemplu, unii istorici au pretins că numai la Preseaca românii au măcelărit 640 de civili maghiari, printre care femei și copii, fără alegere! Autorul a cercetat cu grijă documente referitoare la aceste evenimente și a arătat, cu argumente ce nu pot fi răstălmăcite, că printre așa zisele victime se aflau cel puțin 350-400 de gardiști maghiari înarmați până-n dinți și care au opus rezistență. Iar o cercetare militară dispusă de guvernatorul Transilvaniei, Wohlgemuth, în anul 1851, a cuantificat victimele nevinovate ucise de părțile aflate în conflict.

Rezultatele obținute și publicate ale investigației respective au menționat că gardele maghiare au ucis, din 15 martie 1848 și până în august 1849, un număr de 4425 de români și 252 de sași, iar românii 165 de maghiari.

Este de remarcat faptul că în nici un document nu s-a găsit nimeni ca să prezinte aceste cifre într-un mod relevant și expresiv. Autorul a avut ideea de a face o mică socoteală, care arată fără nicio îndoială, un adevăr de necontestat: (4425+252):165 = 28,34.

Mai exact, la 28 de persoane civile ucise de gărzile maghiare, românii au răspuns cu un singur omor.

Nu înseamnă că omorurile sunt justificate. Dar în acele vremuri tulburi, care națiune a dat dovadă de barbarie și care de compasiune?

Iată că adevărul, bazat pe documente și matematică, a așteptat 167 de ani ca să poată fi vizualizat și înțeles în forma lui cea mai simplă, dar cea mai revelatoare: 28 la 1!

De episoade despre care nu-și mai aduce nimeni aminte este plină cartea și, culmea, deși lucrarea este numită „roman istoric”, aproape toate personajele sunt reale, ca și faptele lor.

Cel mai neverosimil personaj, Karl Hocheder, are un CV cât se poate de real. Iar povestea cetății lui, dărâmată de moți, este relatată de Iosif Șuluțiu în numărul 5 din revista „Transilvania” din anul 1877.

Și câte povestiri minunate scoate autorul din ungherele uitate ale istoriei!

Cine își mai aduce aminte astăzi de armeano-unguroaica Suzana Kabos, care l-a pârât pe Acsente Sever împăratului cum că acesta i-a omorât bărbatul și fiul în podul casei lor de la Aiud, în ziua de 9 ianuarie 1849, apoi le-a tăiat capul și membrele cu sabia și le-a aruncat pe ferestruica podului în curte? Noroc cu un procuror croat de la curtea judiciară, care a trimis o comisie de investigare la fața locului.

Acolo, s-a constat că pe gaura de aerisire a podului nu încăpea nici pumnul unui copil.

Iar lupta moţoaicei cu cei doi honvezi, uciderea lui Ghiuri, rostogolirea bolovanului uriaș peste gardele maghiare în retragere, explozia care a distrus cetatea Devei la 14 august 1849 sau plimbarea guvernatorului Wohlgemuth prin gunoaiele orașului Sibiu de către Ioan Maiorescu sunt tot atâtea episoade reale, culese din documentele vremii, total necunoscute cititorului de azi.

 

Ce știu copii noștri despre tragicele evenimente pe care ar trebui să le evocăm neîncetat în cărțile noastre de istorie se întreabă https://eintegral.ro/pagini-din-istoria-tarii-pe-care-am-vrea-sa-le-uitam:

 

14 iunie 1574: Ioan Vodă cel Cumplit sfârșește după înfrângerea sa de către turcicu trupul sfârtecat de patru cămile

15 august 1714: Altân Bey, „Prințul Aurului” – Martiriul celui mai bogat domnitor român și al fiilor săi

28 februarie 1785: Nicola Ursu („Horea”) și Ion Oargă („Cloșca”) trași pe roată la Alba Iulia

16 mai 1812: Cum a fost furată Basarabia la Hanul lui Manuc

15 iunie 1889: Cine și de ce l-a ucis pe Eminescu?

1-6 septembrie 1916: Dezastrul de la Turtucaia

7 mai 1918: Pacea umilitoare de la Buftea

6 iunie 1930: „Restaurația” lui Carol al II-lea sau cum un rege își detronează propriul fiu

30 august 1940: Diktatul de la Viena, un pumnal înfipt în inima Transilvaniei

1942: 250.000 de români pier la Cotul Donului și în Stepa Calmucă

1944: Odiosul preambul de la Moscova din 9 octombrie 1944 – 90% drept de  furt  al rușilor în România și 10% amăgire pentru Churchill

10 februarie 1947: Tratatul de la Paris consfințește sovietizarea României urmată de jefuirea ei nemiloasă . 

Iar istoria noastră însângerată nu s-a oprit aici …

23/12/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cronica unei tragedii inevitabile – Comunizarea Europei de Est

 

Ar fi putut scapa România de cosmarul celor patru decenii de comunism? Putea fi evitata cumplita dominatie sovietica asupra estului Europei?

Cand si de ce a fost abandonat rasaritul continentului la voia Moscovei?

 

 

Harta Europei de Est. Modificările hotarelor 1938-1948, consecinţă a Pactului Ribbentrop – Molotov (Ribbentrop-Stalin)

 

 

Am fost „tradati” la Ialta sau soarta ne era pecetluita dinainte?

La aceste intrebari si la multe altele incearca sa raspunda istoricul Liviu C. Tirau intr-o ambitioasa lucrare intitulata „Intre Washington si Moscova – Politicile de securitate nationala ale SUA si URSS si impactul lor asupra României (1945-1965)”.

Desemnata drept „carte a lunii” de catre Ministerul roman de Externe, lucrarea (publicata de Editura „Tribuna” din Cluj) se bazeaza pe o imensa munca de documentare.

Liviu Tirau explica noutatea demersului sau: „asezarea, pentru prima data, in aceeasi paradigma de analiza a evolutiei raporturilor strategice dintre cele doua supraputeri postbelice si efectul acestor politici asupra Romaniei din primele doua decenii de dupa 1945”.

O  capcana este, in viziunea lui Liviu Tirau, „mitul tradarii de la Ialta”.

El considera ca „autorii care restrang examinarea cauzelor comunizarii estului Europei la evenimentele derulate intre anii 1943-1946, induc concluzii reductioniste”.

Cu privire la acest subiect, va prezentam, in continuare, cateva fragmente din carte. Intertitlurile apartin redactiei. (Miruna MUNTEANU)

 

 

 

 

În februarie 1945 liderii SUA, Angliei şi URSS au trasat la Yalta contururile postbelice ale lumii.

 

Declaratii contradictorii ale liderilor sovietici La 2 aprilie 1944, ministrul de Externe sovietic Viaceslas Molotov a facut o declaratie surprinzatoare – raportata la atitudinea exprimata pana atunci de sovietici in negocierile cu anglo-americanii – privitoare la pozitia URSS fata de România :

„Guvernul sovietic declara ca nu urmareste obiectivul de a schimba ordinea sociala existenta in România …, iar intrarea trupelor sovietice in Romania este o consecinta a necesitatilor militare si a continuarii rezistentei de catre fortele inamice”.

Inainte de emiterea comunicatului de mai sus, guvernul sovietic adusese la cunostinta partenerilor sai din vest si termenii generali in care intentiona sa trateze România :

1. Trupele sovietice – care vor avea libertate nelimitata pe teritoriul romanesc, in functie de exigentele impuse de situatia militara – nu vor avea statutul de armata de ocupatie;

2. Basarabia si Bucovina de Nord ramaneau Uniunii Sovietice, in timp ce Transilvania urma sa fie inapoiata României;

3. Romania urma sa plateasca reparatii de razboi, ca despagubire pentru distrugerile produse pe teritoriul sovietic in timpul campaniei din est.

Responsabilii americani si britanici si-au dat acordul de principiu acestei oferte facute de sovietici, intrezarind in promisiunea Moscovei de a respecta suveranitatea României speranta crearii unui precedent si a unui model care sa fie urmat in politica diriguitorilor de la Kremlin fata de celelalte state din estul Europei.

La circa un an de la emiterea declaratiei Molotov, Stalin i-a facut lui Milovan Djilas atat de cunoscuta confidenta:

„Cel care ocupa un teritoriu isi impune propriul sistem social. Fiecare isi impune propriul sistem pana acolo unde i-au ajuns armatele.”

Este evidenta situarea la antipozi a punctelor de vedere exprimate de cei doi lideri sovietici.

Discrepanta dintre ele nu trebuie sa induca o falsa dilema: ca planurile postbelice ale responsabililor de la Kremlin s-ar fi modificat intre aprilie 1944 si aprilie 1945.

O examinare panoptica a evenimentelor derulate in raporturile dintre cei trei mari Aliati nu indica existenta vreunui element motivant in aceasta directie.

Fara a dori sa exemplificam excesiv lucrurile, daca ne vom raporta la cursul politic ulterior incheierii celui de-al doilea razboi mondial, vom putea recunoaste in cuvintele lui Stalin intentiile reale ale conducerii de la Kremlin.

In acelasi timp, coreland oferta generoasa facuta de Molotov României cu scenariile postbelice elaborate la Moscova, anterior si ulterior datei de 2 aprilie 1944, putem constata menirea ei tactica, aceea de a masca temporar scopurile urmarite de sovietici in estul Europei.

 

 

 

„Acordul procentajelor” si „mitul tradarii”

 

 

 

 

Churchill si Stalin au cazut de acord cu impartirea Europei

 

 

Sovietizarea României a reprezentat doar o parte a fenomenului mult mai amplu impus multor state din estul Europei.

Este evident ca geneza si dezvoltarea acestui proces a avut in Uniunea Sovietica factorul fundamental.

Nu pot fi insa eludate implicarea si atitudinea partenerilor occidentali ai URSS, fapt care ne apropie de o dimensiune profund emotionala, prezenta nu doar in interpretarile istoriografice, ci si in mentalul public est-european: mitul Ialtei, mitul tradarii, al vanzarii sau abandonarii natiunilor din jumatatea estica a batranului continent de catre Marea Britanie si Statele Unite ale Americii.

Tocmai persistenta acestor idei-obsesie ne indeamna sa incepem abordarea subiectului propus prin a examina cat de valida ramane – dupa aproape 60 de ani de la producerea evenimentelor in cauza si in contextul largirii surselor documentare – teza cedarii acestui spatiu de catre democratiile occidentale in favoarea inca a aliatului lor sovietic.

Soarta postbelica a României a constituit subiectul unor reconstituiri memorialistice si analize istorice inca din primii ani de la instaurarea regimului comunist.

Martori directi ai instaurarii dominatiei sovietice in estul Europei, Robert Bishop si Reuben Markham si-au publicat amintirile despre România acelei perioade la sfarsitul anilor ’40 ai secolului trecut.

Dincolo de prezentarea ingerintelor brutale ale sovieticilor in viata politica, ambii autori au considerat ca, prin lipsa unei opozitii ferme fata de aceste abuzuri, puterile occidentale au abandonat, de fapt, România  in mainile Uniunii Sovietice.

Aceeasi concluzie a putut fi inteleasa din cartea dedicata Regelui Mihai de Arthur Gould Lee („Crown Against the Sickle. The Story of King Michael of Romania”, Londra, 1950).

Henry Roberts a semnalat in lucrarea sa „Romania. Political Problems of an Agrarian State”, publicata in 1951, existenta unui interes particular fata de România al uneia dintre cele doua mari puteri occidentale, recte al Marii Britanii, care a incercat sa aplice „tehnica compensatiei”, atunci cand Visinski, emisarul Kremlinului, a recurs la amenintari extreme pentru a-l convinge pe Rege sa il numeasca pe Petru Groza in functia de prim-ministru.

Roberts a citat relatarea facuta de James Byrnes in „The New York Times”, la 18 octombrie 1947, privitoare la mesajul transmis de Winston Churchill lui F.D. Roosevelt, la 8 martie 1945, in care primul recunostea ca in octombrie 1944, la Moscova, incheiase un acord cu Stalin, prin care accepta ca Uniunea Sovietica sa fie „vocea” preponderenta in România si Bulgaria, pe cand Marea Britanie urma sa detina aceleasi prerogative in Grecia.

Doi ani mai tarziu, existenta acordului procentajelor a fost recunoscuta public de insusi Winston Churchill, in al saselea volum al memoriilor sale de razboi.

Premierul britanic a explicat atunci motivele care l-au condus spre un asemenea demers, dar si faptul ca „impartirea responsabilitatilor” in sud-estul Europei avea ca termen de valabilitate incheierea razboiului din Europa.

Cu toate acestea, conjugata cu misterul care domnea asupra presupuselor intelegeri oculte de la Ialta, dezvaluirea facuta de Churchill a fost retinuta mai cu seama ca un act de stabilire a sferelor de influenta si a contribuit la amplificarea ideii de vanzare si abandon a Europei de Est.

Ca atare, intelegerea survenita intre Churchill si Stalin la 9 octombrie 1944 a fost consemnata in majoritatea lucrarilor publicate in literatura occidentala pana la inceputul deceniului opt ca avand un aport major, daca nu chiar decisiv, la instaurarea comunismului in România.

Progresele facute in declasificarea documentara, dar si depasirea unor granite interpretative au fost validate de autorii scolii postrevizioniste(…).

Fara sa minimalizeze efectele intelegerii Churchill-Stalin, John Lewis Gaddis, Geir Lundestad, Vojtech Mastny sau Albert Resis au facut remarcate mai multe particularitati ale contextului politic est-european din toamna anului 1944 si din lunile care au urmat: sovieticii detineau oricum pozitia dominanta in Europa de Est, cu si fara acordul procentajelor;

prin urmare, demersul lui Churchill trebuie vazut nu doar ca o actiune egoista, menita sa apere interesele britanice, ci si ca o incercare disperata de a mai pastra puncte de influenta occidentala in estul Europei; in zona predominantei lor, sovieticii au respectat – si acolo temporar – termenii intelegerii doar cu Ungaria;

neinclusa in negocierea sferelor de influenta (Stalin refuzand orice compromis in aceasta privinta) Polonia a fost supusa de la inceput procesului de sovietizare; in pofida unei vremelnice reticente britanice de a protesta la abuzurile sovietice din România , guvernele de la Londra si Washington au incercat sa faca respectati termenii Declaratiei de la Ialta;

oricum, atat in viziunea Administratiei Roosevelt, cat si in aceea a lui Truman, era facuta o distinctie intre aranjamentele politico-militare (considerate a fi tranzitorii) incheiate cu statele invinse pe timpul razboiului si reglementarile finale, care urmau a fi luate la conferinta de pace. (…) Temerile lui Churchill

Din considerente tactice, sovieticii au evitat sa discute serios problemele est-europene pana in primavara anului 1944. S-au prevalat si de blocajul survenit in acest domeniu dupa aparitia delicatului caz Katyn, dar au profitat si de faptul ca Departamentul de Stat, care a urmat linia trasata de Casa Alba, a preferat sa-i lase pe britanici sa trateze aceste probleme care, in viziunea Washingtonului, urmau sa fie reglementate mai tarziu, in conformitate cu principiile Cartei Atlanticului.

Britanicii au fost insa refuzati de fiecare data de societici, chiar si inainte de episodul Katyn, cand, la inceputul lui martie 1943, Churchill ceruse Moscovei sa-si exprime un punct de vedere asupra proiectului de constituire a unei confederatii de state balcanice si central est-europene.

Aceste atitudini ale oficialilor sovietici i-au intarit lui Winston Churchill convingerea ca liderii de la Kremlin intentioneaza sa transforme Europa estica intr-o arie de hegemonie exclusiva.

El a incercat, fara succes, sa-l convinga pe Roosevelt de utilitatea strategica, nu neaparat militara, a debarcarii in Balcani.

Nu a renuntat la aceasta idee nici dupa ce la Teheran fusese luata decizia debarcarii in vestul Frantei si a fost respinsa „aventura balcanica”.

In acest context, inca din vara lui 1943, Comitetul pentru Planurile Postbelice (CPP) organism interdepartamental, format din specialisti militari si ai Foreign Office – a elaborat mai multe ipoteze de lucru privitoare la apararea intereselor strategice ale Marii Britanii si preintampinarea revarsarii puterii sovietice pana la Atlantic.

Analizele intocmite de CPP au pretins consolidarea unei linii terestre de protectie, care sa apere, din India, prin Asia Mica, Turcia si Grecia, zonele de importanta vitala pentru Marea Britanie: liniile de comunicatie din Marea Mediterana si regiunile petroliere din Orientul Apropiat.

Intr-un al doilea rand, CPP a evidentiat faptul ca, in situatia data, Marea Britanica va fi – in cel mai fericit caz – capabila sa limiteze la cote rezonabile dominatia sovietica doar in Polonia, Cehoslovacia, Ungaria si Austria.

Acest ultim raport, prezentat in primavara anului 1944, recomanda evitarea oricarui tip de confruntare militara cu sovieticii, consemnand si interesele majore ale acestora de a-si extinde intr-un mod decisiv influenta asupra Romaniei, Ungariei si eventual a Iugoslaviei.

In topul intereselor britanice din estul Europei se aflau doua tari: Polonia si Grecia. (…) Interesele britanice si naivitatea americana Faptul ca americanii se mentineau in a aborda delicatele probleme est-europene dintr-o perspectiva generala si de principiu – lucru care ii parea lui Churchill cel putin o naivitate – a constituit un argument in plus pentru premierul britanic in a-i propune lui Stalin o intelegere.

La inceputul lui septembrie 1944, el mai spera ca astfel va reusi sa limiteze extensia dominatiei sovietice in estul Europei: „România si Bulgaria sunt supuse unor enorme presiuni sovietice.

Recunoastem ca in trecut ambele tari au facut sacrificii pentru noi, dar… acum cand este mai fierbinte soarta Poloniei si a Greciei… pare imposibil sa le putem ajuta” (Winston Churchill – „Triumph and Tragedy”). Este arhicunoscuta relatarea premierului britanic privitoare la acordul procentajelor.

Autorii care s-au rezumat la a-i acuza cinismul de care ar fi dat dovada la 9 octombrie 1944 au ignorat – cu buna stiinta sau nu – harta militara a momentului, care conferea sovieticilor intr-o proportie de 100 la suta controlul asupra României si Bulgariei.

In fapt, asa cum i-a marturisit secretarului sau personal, John Colville, Churchill a recurs din disperare la un asemenea act, cu speranta ca ceva mai putea fi salvat.

Trei luni mai tarziu, in ianuarie 1945, Churchill a realizat zadarnicia demersului sau:

„Nu fac nici o eroare, toata zona balcanica, exceptand Grecia, va fi bolsevizata si nu pot face nimic pentru a impiedica asta. Nu pot face nimic, nici pentru Polonia.”

Ani mai tarziu, cand scria la ultimul volum al memoriilor sale de razboi, i s-a lamentat aceluiasi Colville ca, in conditiile in care Eisenhower fusese ales presedinte, „Nu voi putea povesti cum au dat inapoi Statele Unite, invitand Rusia sa ocupe teritorii vaste din Europa” (Sir John Colville – „The Fringes of Power. Downing Street Diaries”). (…)

O data cu declansarea razboiului rece, corpul decizional si analistii politici si militari americani au ajuns sa constate fragilitatea sperantelor ce si le facusera privitor la mentinerea cooperarii cu sovieticii si la respectarea de catre acestia a angajamentelor asumate fata de statele Europei estice.

Courtland van Schuyler a rememorat experienta desprinsa din zadarnicia eforturilor depuse de Statele Unite in aceasta directie:

„România  a fost primul exemplu al unei cazuistici, (dezvoltata) mai ales in Europa de Est, in care noi ne-am gasit confruntati cu o covarsitoare superioritate a puterii sovietice.

Am invatat, cred, un numar de lectii: …ca negocierile eficiente cu sovieticii pot fi conduse numai de pe pozitii de forta. Acolo unde puterea sovietica este dominanta… ei isi impun dinainte vointa… fara sa fie sensibilizati de argumente despre suferinta umana, reactiile publice, privatiunile economice sau drepturile indivizilor, grupurilor sau popoarelor.

Am invatat, de asemenea, ca… interpretarea de catre sovietici a intelegerilor… se deosebeste foarte mult de a noastra, fiind atat de diferita, incat este incompatibila cu gandirea occidentala.

Si, cel mai important, am invatat ca credinta sovietica in continua decadenta a societatii capitaliste si in suprematia finala a comunismului este irefutabila.”

 

 

Ziarul Ziua.ro

09/11/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ce a constatat Comisia de Anchetă constituita de Ion Antonescu, in legatură cu fraudele din avutul public săvârșite de Carol al II-lea. VIDEO

 

 

 

 

Carol al II-lea al României (n.15 octombrie 1893 -4 aprilie 1953), rege al Romanie  între 8 iunie 1930 si 6 septembrie 1940.

 

 

 

 

Cat a furat Carol al II-lea ?

 

 

 

 

                    Ceeace era de demonstrat si usor de intuit !

Dar cine a revendicat cu tupeu, cine a obtinut si cine a dat fara sa ancheteze?


 

 

 

c1646x404

 

 

   

 

În 1941, Ion Antonescu a hotărât constituirea unei “Comisii de Anchetă privind fraudele din avutul public săvârșite de Carol al II-lea”.

Raportul comisiei, împărțit pe patru capitole, a constatat numeroase abuzuri și ilegalități.

 

 

Carol al doilea si Hitler in 1938

Carol al doilea si Hitler in 1938

 

 

Primul capitol, intitulat „Daruri, avantagii și subvenții primite de la particulari”, arăta că fostul suveran a primit de la particulari o serie întreagă de daruri și avantaje, prin care și-a mărit considerabil averea.

“Valoarea cadourilor depășea semnificația unor manifestări protocolare sau mărturii de devotament și afecțiune deosebită, devenind pur și simplu mijloace ilicite de îmbogățire în dauna particularilor”.

Astfel, de la Nicolae Malaxa a primit o serie de daruri printre care: întregul grajd de curse, evaluat la 2.000.000 de lei, o colecție de mărci valorând 5.000.000 de lei, un tablou de Grigorescu, altul de Luchian.

Max Auschnitt a plătit 6.000 de lire sterline pe un cal de prăsilă pentru rege. Societatea Reșița i-a dat 150.000.000 de lei, de la Armand Călinescu a primit o stemă a Frontului Renașterii Naționale înconjurată cu pietre prețioase (250.000 de lei). C.F.R. a oferit o placehtă de paltină cu briliante și rubine în valoare de 900.000 de lei. B.N.R. a cotizat cu 81.000.000 pentru Fundația Regală la care se mai adaugă 225 de colecții mari de monede jubiliare de aur bătute cu prilegul împlinirii a 10 ani de domnie, 22 de monede mari, 22 mijlocii și 22 mici cu ocazia unui secol de la nașterea lui Carol I, aur masiv valorând 224.345 de lei plus 689.684 de la Ministerul Apărării Naționale pentru realizarea unui buzdugan, 25,587 kg. de aur în valoare de 5.652.963 de lei pentru confecționarea unui pahar și a unei farfurii precum și a hărții României în relief.

Darurile (care pot fi numite și mită) nu se opresc aici.

De la Societatea Techirghiolul (anexă a Băncii Marmorosch, Blank et comp.) a primit vila “Cetatea de Nisip”, construită pe terenul statului (4,5 ha.).

De la societatea “Lujani” acțiuni în valoare nominală de 217.000.000 de lei. Banca Marmorosch Blank et comp i-a dat 10.000 de acțiuni evaluate la 5.757.000 de lei.

“Societe Financiere textile pour la France et l’Etranger” i-a oferit 9.000 de acțiuni evaluate la 13.565.000. “Astra Vagoane” i-a dat și ea 30.000 de acțiuni valorând 46.227.252.

În total, averea lui Carol al II-lea a sporit prin acțiuni cu 204.113.231, acesta nereușind să le valorifice pe toate.

Abdicarea l-a împiedicat parțial…

 

 

 

carol

 

 

 

Capitolul al doilea al anchetei, se refera la „Sporirea patrimoniului fostului suveran în dauna statului”.

Pe acestă linie se înscriau obținerea a 100 de pogoane în pădurea Snagov din partea Primăriei București, dobândirea ilegală de imobile prin procedeul dării în plată: ferma Clenciu-Spanțov (770,8 de ha.), o parte din terenul Școlii de Horticultură de la Băneasa (3540 de m.p.), Stațiunea de montă Băneasa (5 ha. cu construcții), pepiniera de la Murfatlar (72 de ha.), balta Iezerul-Mostiștea (1010,4 ha.), balta Boianu-Sticleanu (6206,6 ha.), pădurea Hereasca (34,8 ha.), teren de cultură în prelungirea Hereasca (6,5 ha.), toate obținute de la Ministerul Agriculturii și Domeniilor în schimbul expropierii unor propietăți aparținând Coroanei pentru a fi demolate și a se construi Palatul regal din București, care era folosit tot de suveran.

După o serie de manevre, Carol al II-lea a obținut 15 ha. de vie de Cotnari (“donate”de cooperativa din localitate) pe care au fost construite pivnița și instalația de vinificare, plătite din fondurile Ministerului Agriculturii și Domeniilor (14.713.907 de lei).

Un mod important de sporire a averii l-a reprezentat acordarea și întrebuințarea de devize din fondul statului: 302 de automobile, un yacht, și-a plătit deplasările din străinătate (asta pe lângă lista civilă, “salariul” anual), comisioanele bancare pentru trasferurile în stăinătate etc., toate acestea însumând 533.227.214 de lei.

Scutirile de taxe și reducerile de impozite au fost o altă cale de îmbogățire.

Doar scutirile pentru produsele petroliere folosite de Casa Regală au fost de 28.915.699 de lei, pentru produse de larg consum 38.168.485 de lei, pentru apă, canal, curent, gunoi în intervalul 1934-1940, o sumă de 10.992.214,10 lei, țigările gratuite însemnau 1.284.200 de lei.

Pentru castelul de la Scroviștea, Carol a obținut de la guvern 69.000.000 pentru străzi, asanarea lacului din preajmă etc.

Guvernul a mai dat 127.899.000 de lei pentru două automobile vânătoare, plata unei foste servitoare a tatălui Elenei Lupescu, pentru poliția personală a lui Ernest Urdăreanu, plata rentei unei artiste de la Teatrul Național București care a trebuit să se stabiliească la Paris în urma insistențelor Elenei Lupescu, etc.

Yachtul Luceafărul, cel luat din banii publici, era propietatea regelui, dar trecut în patrimoniul Marinei Române, deci cheltuielile de întreținere și plata personalului (37.132.034) erau din banii statului.

Numeroase persoane din serviciul personal al regelui erau plătite de stat. Pasionat de filatelie, a obținut din partea Poștei numeroase timbre autohtone și străine plus un specialist în materie, detașat la Paris pentru a aranja colecția suveranului (3.759.901 de lei). Carol al II-lea a folosit chiar și automobile rechiziționate.

Convorbirile telefonice interne și externe (17.963.684) și abonamentele la ziare (6.784.838 de lei) au fost decontate de Poștă.

Carol nu a ezitat să pună mâna pe cei 6.000.000 de lei din fondul “Soldați”, ai celor detașați pentru stagiu la Palat, sumă strânsă astfel încât la finalul serviciului aceștia să aibă o sumă minimă de bani.

Pe cheltuiala statului s-au făcut amenajări la propietatea particulară de la Băneasa (1.500.000 de lei).

 

 

 

La inaugurarea stadionului Giulesti

 

La inaugurarea stadionului Giulesti

 

 

La categoria „Diverse” raportul menționa: Regia Autonomă C.F.R. e executat pentru Casa Regală un automotor de vânătoare cu două remorci-platformă în valoare de 2.000.000 de lei, două vagoane frigorifice pentru vânat la prețul de 9,9 milioane.

 

Prefectura Poliției Capitalei a făcut o brigadă de 18 oameni și un șef de secție cu misiunea să păzească locuința Elenei Lupescu începând cu 1934.

Regele nu a plătit taxă de timbru, impozit pentru mașini, a executat la tipografie diverse lucrări, registre și imprimate în mod gratuit, în afară de costul hârtiei.

În mai 1932 a primit cadou de la Poliție o instalație de cinema în valoare de 298.000.

Icrele pe care regele le primea nu suportau taxa de lux în valoare de 16,5%, adică 30.197.

De asemnea icrele negre nu au fost taxate cu 76.017. Alte icre negre au fost predate gratuit, ele costând 6.482.000 de lei. Din ordinul regelui, Direcția Generală a Poliției a plătit lunar 10.000 de lei soției unui maior mort la Jilava.

În plus au fost dați 300.000 de lei lui Eugen Bianu pentru urmărirea lui Barbu Știrbei.

Direcția Generală a Pădurilor Statului a dat lemne de 288.572 de lei, a efectuat în 1937 lucrări la Castelul de Vânătoare de la Lăpușna (997.420 de lei) iar anul următor de 1.097.914.

Ministerul Sănătății și Asigurărilor Sociale a dat aparatură de radiologie în valoare de 1.130.000 de lei.

Biserica Ortodoxă a dat pentru castelul de la Ițcani, două vagoane de lemne plus 420.000 de lei pentru reparații și ameliorări.

Primăria București a cumpărat colecții de inele vechi și tablouri în valoare de 925.000 de lei, obiecte dăruite lui Carol al II-lea.

Primăria Ploiești a oferit produse petroliere în valoare de 485.961 de lei.

 

 

Elena Lupescu

Elena Lupescu

 

Suveranul a obținut și subvenții din partea statului, totalizând 125.337.805, pentru întreținerea palatelor regale, transportul de materiale și persoane pe C.F.R., pentru asigurarea tablourilor.

Doar pentru vânătorile regale, Ministerul Agriculturii a cheltuit 10.020.000 de lei, iar pentru grajdurile din str. Virgiliu din București 4.900.792 de lei.

 

 

carol_al_doilea2

 

 

 

La capitolul al III-lea, Sume a căror proveniență nu s-a putut stabili , comisia de anchetă punea două lăzi cu bani, 110.850.000, predate de Ernest Urdăreanu, în ziua de 6 septembrie 1940, administratorului bunurilor private ale lui Carol al II-lea, precum și suma de 32.950.000 de lei transferați în dolari prin B.N.R. și depuși la Chase Bank din New York.

Sume importante au fost deturnate din ordinul lui Carol al II-lea din fondurile destinate construirii Palatului Regal (250.000.000) și de la Stația de montă Mogoșoaia (44.851.810).

 

 

cElena-Lupescu-Carol-al-II-lea

 

 

După întinse cercetări, instanța specială de judecată de pe lângă Curtea de Casație, prin decizia nr.1 din 26 noiembrie 1941 l-a obligat pe Carol al II-lea să restituie propietățile dobândite ilegal și să plătească suma de 1.161.762.359 de lei.

Bineînțeles că statul nu a primit vreun ban.

Se adăugau valorile aflate în străinătate, pe care comisia nu a putut să le studieze.

Constantin Argetoianu nota la 31 iulie 1938 despre “neîncetatele transferuri pe care regele prevăzător le face în străinătate, cu complicitatea ministrului de Finanțe, Mitiță Constantinescu”.

 

 

puneacum

 

 

În timp ce se înfrupta din banii publici, Carol ținea discursuri despre cinste, corectitudine, despre forța de granit a oștirii române și despre hotărârea ei de a aprăra fiecare palmă de pământ a țării.

Ostentativ, și-a petrecut sărbătorile de iarnă din 1939 în rândul militarilor, începând de la granița de vest, Oradea, apoi în Dobrogea, la Constanța, apoi la Est la Chișinău.

În capitala Basarabiei a vorbit patetic despre “drepturile noastre istorice asupra acestui ținut moldovenesc” după care a asistat la parada militară. Regele avea să noteze: “În timpul paradei mi-a fost frig, mai ales la picioare și asta m-a făcut să mă duc la Cercul Militar pe jos.

Entuziasmul publicului a fost stârnit cu această ocazie. Am fost inspirat.”

Oamenii nu știau că regelui îi este frig, credeau că el coborâse pentru a fi alături de ei, simbol al susținerii în cazul unei agresiuni sovietice.

 

 

In 1950

In 1950, trai de  huzur in afara tarii

 

 

 

Sursa: Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi. Carol al II-lea, editura Enciclopedică, București, 2010, prin  http://ichircu.blogspot.ro

07/07/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: