CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Profesorul martir George Manu: “Oricine vrea să oprească Rusia în tendinţele sale expansioniste imperialiste, trebuie să o oprească în România”

 

 

Profeţiile geopolitice ale lui George Manu: “Oricine vrea să oprească Rusia în tendinţele sale expansioniste imperialiste, trebuie să o oprească în România”

 

 

 

 

 

George Manu (alternativ Gheorghe Manu, n. 13 februarie 1903, București – d. 12 aprilie 1961, în închisoarea Aiud), a fost un fizician român și o figură deosebită în mișcarea națională de rezistență de după al Doilea Război Mondial.

Se trăgea, conform tradiției, dintr-o veche familie genoveză, pe nume Manno (pe blazonul familiei figurează o mână ieșind din apă), stabilită la Constantinopol înainte de cucerirea otomană. Urmașii strămoșului Mihail Manu, sosit în Țara Românească în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, s-au înrudit prin alianță cu familii boierești și domnitoare din partea locului, împământenindu-se. Așa se face că în ascendența lui Gheorghe Manu se regăsesc numele domnilor Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu.

Familia Manu a avut de câteva ori un rol de seamă în  hotărârea destinelor României. Astfel, boierul Ion Manu din Tara Româneascã, a fost membru în Căimãcămia din 1858, alãturi de I. A. Filipescu si Emanoil Băleanu.

Bunicul profesorului George Manu a fost generalul Gheorghe Manu (1833-1911), care s-a distins prin bărbăţie si patriotism în războiul de independenţă, fiind ministru de câteva ori.

Gheorghe Manu s-a înscris la Facultatea de Științe a Universității din București, obținând în 1925 două licențe: în matematică și în fizico-chimice. În 1926 obține certificatul de studii superioare de chimie fizică și radioactivitate al Facultății de Științe din Paris.

A lucrat apoi la Institut du Radium (1927-1934), pregătindu-și teza de doctorat sub îndrumarea Mariei Curie. Frecventează simultan, la Sorbona și Collège de France, cursurile ținute de Eugène Bloch, Louis de Broglie și Paul Langevin. În 1933 își susține teza de doctorat, obținând diploma de Docteur ès sciences physiques (Doctor în științele fizice), cu mențiunea „très honorable”. 

Declină oferta de a rămâne cercetător la Institut du Radium și se întoarce în țară, devenind asistent la Facultatea de Științe din București (1935), iar în 1945, conferențiar. A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935.

În 1943 devine comandantul interimar al Mișcării Legionare. Duce apoi o dublă existență, împărțindu-se între îndeletnicirile de asistent la Facultatea de Științe și cele, clandestine, de coordonator al mișcării legionare.

La sfârșitul războiului trece definitiv în clandestinitate, dedicându-se exclusiv mișcării naționale de rezistență.

La scurt timp dupã capitularea României în fata puhoiului sovietic, în primăvara anului 1947, Gheorghe Manu a redactat un amplu studiu intitulat ” În spatele Cortinei de Fier – România sub ocupație rusească” (o primă versiune, scrisă în 1945-1946, purta titlul „România între Rusia și Europa”), semnat cu pseudonimul Testis Dacicus.

Scopul lucrării era declarat succint în Prefață:

„Prezentul studiu are drept scop să descrie în mod obiectiv felul în care un popor mic este nimicit în mod sistematic de o mare putere.”
„El intenționează să informeze pe orice persoană imparțială și în special pe conducătorii celor două Puteri Occidentale, Statele Unite și Imperiul Britanic. Aceste state și-au asumat în mod voluntar obligații precise prin Charta Atlanticului, care a devenit acum Charta Națiunilor Unite. Astfel, națiunile amenințate de invazie străină și subjugare au fost îndreptățite să spere într-un viitor mai bun.”
„Ar fi păcat ca aceste speranțe să fie înșelate.”

Acest Memoriu va constitui un document de mare valoare a felului cum unii dintre cărturarii tãrii au înteles efectiv si patriotic să-si serveascã ţara si sã lupte împotriva trădătorillor uzurpatori comunisti.

Dactilografiată în mai multe exemplare, în limbile română și engleză, lucrarea – impresionantă prin vastitatea și precizia informației – a fost transmisă, prin intermediul misiunilor civile și militare americane și britanice în România, puterilor occidentale, vorbind despre felul în care ruşii au instalat puterea comunistă în ţara noastră.

Datorită agenților KGB infiltrați în serviciile secrete britanice, ea a ajuns cunoscută și conducerii sovietice. Manuscrisul a ajuns la Stalin.

Când la sfârşitul lui 1947 a apărut în Franţa raportul redactat de profesor asupra livrărilor noastre către U.R.S.S., demonstrând că plătisem deja de două ori, în materii prime şi produse, cele prevăzute în convenţia de pace, profesorul a fost arestat şi supus la torturi îngrozitoare ca să-şi divulge reţeaua de colaboratori care îi furnizaseră informaţiile.

Au trecut luni distrugătoare pentru el până a reuşit să-i facă să înţeleagă procedeul său de lucru: coroborând datele ce se publicau atunci în anuarele statistice cu datele de producţie a diverselor ramuri şi cu datele culese direct de la consulatele comerciale ale principalilor noştri parteneri şi făcând scăderea între producţia totală a ţării şi ceea ce pleacă în altă parte decât U.R.S.S., i-a rezultat cu precizie volumul livrărilor către ruşi.

 A fost condamnat la închisoare pe viaţă şi a trecut timp de 13 ani prin temniţele comuniste de la  Baia Sprie, Gherla şi Aiud, unde va muri.

„A făcut tuberculoză ganglionară… Medicul oficial nu putea indica un tratament decât cu avizul comandantului închisorii și al ofițerului politic. A doua zi după diagnosticarea bolii,  George Manu a fost chemat de comandantul penitenciarului, colonelul Crăciun care i-a cerut  să participe la „reeducarea de la Aiud” şi să semneze o declarație de desolidarizare . George Manu a răspuns negativ la cererea colonelului și ca urmare, a fost dus din nou în zarcă. 

După două sau trei luni, același medic… îi diagnostichează tuberculoză pulmonară. A urmat din nou întrevederea cu colonelul Crăciun, condiționându-i tratamentul de o declarație în sensul pomenit. George Manu, care nu era un om al compromisurilor, răspunde din nou negativ, dar de această dată, puțin iritat, răspunsul i-a fost mai dur.

În aceeași zi, mâncarea a primit-o strecurată, adică numai zeamă. Acest regim alimentar s-a prelungit pe o durată de câteva luni, astfel încât George Manu, la scurt timp, nu se mai ținea pe picioare. Cu toate acestea, lecțiile lui de geografie, istorie, engleză, filozofie, etc. continuau cu aceeași febrilitate, fie prin morse la zid, fie prin morse pe firul de ață…

În fine, după încă un timp, două sau trei săptămâni, același medic… îi diagnostichează meningită tuberculoasă. În aceeași zi, profesorul Manu este din nou chemat de colonelul Crăciun, care avea pe biroul său câteva flacoane de streptomicină… și alte medicamente antibiotice occidentale.

– Le vezi?, îi spune lui George Manu colonelul Crăciun, – iată medicamentele care te pot salva. Privește-le, sunt numai medicamente occidentale, în care aveți încredere voi! Dă-mi declarația și te salvez!

George Manu a răspuns și de astă dată: Nu.

Acesta a fost ultimul răspuns…

(Gabriel Bălănescu – Din împărăția morții, Editura Gordian, Timișoara, 1994, p. 218).

Avea 58 de ani şi 34 de kilograme când a murit. Trupul său a fost aruncat în groapa comună de la Râpa Robilor…

 

 

 

 

 

 

Foto: În sala de judecată  a aşa zisului Tribunal al Poporului” plină de muncitori şi provocatori aduşi  să huiduie şi să strige: ” Jos criminalii poporului, moarte lor”, profesorul-martir George Manu, a declarat neînfrânt: „Nu am de ce să mă apăr. Tot ce am făcut a fost pentru a distruge comunismul. Îmi pare rău că n-am reuşit”

  Ultimele cuvinte ale profesorului George Manu, care rezumau crezul său de o viaţă au fost : „Să le spui tuturor că n-am făcut niciun compromis!”.

Cartea sa, „În spatele Cortinei de Fier”, a fost tipărită pentru prima oară abia în anul 2011. A zăcut în arhiva securităţii mai bine de 70 de ani.

Documentul rămâne una dintre cele mai importante mărturii despre brutalitatea cu care sovieticii au impus regimul comunist în România.

Comuniştii au exterminat elitele României, dar nu au reuşit să ucidă spiritul unor oameni pentru care, libertatea a fost până în ultima clipă a vieţii lor cea mai importanăa valoare.

 

 

 

 

 

 

 

SURSE: 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Manu

https://www.fericiticeiprigoniti.net/george-manu

https://www.fericiticeiprigoniti.net/george-manu/1300-george-manu-demnitatea-voevodala-in-temnitele-comuniste

24/12/2017 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ce s-ar fi întâmplat cu Basarabia dacă în 1918 nu s-ar fi unit cu România și nu ar fi beneficiat de protecția acesteia ?

 

 

Imagini pentru basarabia 1918 map

Harta Republicii Democrate Moldoveneşti (Basarabia)

24 noiembrie 1918 – Proclamarea independenţei faţă de Rusia

9 aprilie 1918 – Unirea cu România

Ce s-ar fi petrecut în Basarabia dacă începând cu anul 1918 nu s-ar fi aflat între granițele statului român și nu ar fi beneficiat de protecția acestuia și a armatei sale?

 

După Primul Război Mondial şi izbucnirea revoluţiei bolşevice, Basarabia care la 24 noiembrie 1918 se proclamase independentă faţă de Rusia, nu ar fi avut cum să-şi apere independenţa, dacă armata română ar fi decis să rămână pe malul drept al Prutului şi nu ar fi acţionat direct pentru nimicirea bandelor de dezertori ruşi bolşevizaţi.

Fără îndoială, Basarabia ar fi ajuns, la fel ca și Georgia şi alte teritorii locuite de popoare neruse, între granițele URSS.

Și ar fi pătimit la fel ca și Ucraina, ca parte a ei, nu numai în timpul Holodomorului (marea foamete din 1932-1933), dar şi în urma  evenimentelor mult mai apropiate de 1918, rămase practic necunoscute, petrecute în anii 1919-1922.

A fost un cumplit război civil în întreaga Rusie, război care a făcut victime cât jumătate din totalul celor din războiul mondial abia încheiat.

Foametea a fost un fenomen endemic pe întreg cuprinsul Rusiei, așa cum rămăsese ea după 1917, iar dacă Basarabia ar fi rămas în cuprinsul Rusiei, ar fi suferit şi ea aceeași dramă, aceleași atrocități.

Pentru a ilustra despre ce e vorba, citiți ce soartă ar fi avut Basarabia dacă nu s-ar fi unit cu România în 1918, e suficient să vedem ce s-a întâmplat în vecinătatea apropiată a acesteia, imediat dincolo de Nistru.

 

Țărani din guvernământul Berdiansk cu picioarele umflate de foame, aprilie 1922

Basarabia fără Unirea cu România

Situaţia tragică a provinciilor ruseşti la aceea vreme nu se datora numai urmărilor războiului mondial, sau ale războiului civil în desfăşurare, ci chiar directivelor criminale ale conducerii bolşevice în frunte cu Lenin.

Acesta, pentru a diminua criza din oraşe, apărută şi în urma naţionalizării tuturor intreprinderilor cu mai mult de cinci angajaţi (fapt care va duce la prăbuşirea producţiei şi a economiei, când 90% din marile întreprinderi deveniseră proprietate de stat în 1919 în  orşele controlate de bolşevici), ordonă rechiziţionarea cerealelor şi produselor agricole din zonele rurale.

În acest scop se organizează detaşamente de rechiziţie, formate din gărzi roşii, miliţii populare, armată, muncitori de la oraşe etc. Aceştia luau toate alimentele găsite la ţară, fără a lăsa ceva pentru hrana proprie a ţăranului.

„Să fie trimise imediat, cu cu rapiditate maximă, în judeţul Eleţk, toate detaşamentele alimentare, de recoltare şi rechiziţionare, cu maximum de batoze şi utilaje pentru uscarea rapidă a pâinii. Să se dea sarcina ca judeţul să fie curăţat de tot surplusul de pâine.

Asta, probabil, va da câteva milioane de puduri de pâine”, îi ordona Vladimir Ilici Lenin,  Comisarului Aprovizionării A.D. Ţiuriupa, 5 august 1918

Rechiziţia cerealelor şi mijloacelor alimentare bineînţeles că nu s-a limitat la surplusuri, ci a fost luat tot ce a fost găsit, cei ce s-au opus au fost executaţi ca  „duşmani ai poporului”.

A fost luată şi hrana necesară ţăranului, dar şi cerealele de sămânţă, astfel că recoltele viitoare au fost total compromise, adâncind fenomenul de foamete şi în anii următori.

Adevărul e că foametea din 1919-1923 a fost mult mai cumplită şi mai întinsă decât cea din anii 30 din Ucraina, cunoscută sub denumirea de Holodomor, localizată mai mult pe teritoriul ucrainean, dar mai puţin mediatizată.

 

Cadavre ale victimelor foametei din Rusia, foto Crucea Roşie

Referitor la această foamete, ca să puteţi afla amplitudinea ei, vă recomand cartea lui Vadim Guzun intitulată „Rusia înfometată (1919-1923) Acţiunea umanitară europeană. Documente din arhivele româneşti”.

În cele peste 660 de pagini sunt cuprinse 284 de documente oficiale ale vremii, precum şi imagini.

Ţăranii se opuneau cum puteau, ascundeau sau îngropau cerealele, uneori le dădeau foc, numai să nu le ia bolşevicii. Alteori se opuneau cu forţa, având loc adevărate lupte, iar ulterior au izbucnit mari răscoale, înăbuşite în sânge de Armata Roşie.

Doar în iulie-august 1918 au fost înregistrate peste 200 de revolte împotriva comandourilor de rechiziţie care scotoceau satele şi confiscau toate alimentele ascunse.

Într-un sat din regiunea Samara, unde un detaşament de rechiziţii  a jefuit şi a executat sumar câţiva ţărani, locuitorii i-au decapitat în somn pe cei 12 membri ai săi şi le-au înfipt capetele în pari la intrarea în sat, ca averisment.

Trei săptămâni mai târziu, satul a fost bombardat şi ras de pe faţa pământului de Armata Roşie.

În 1918 au fost asasinaţi 200 de membri ai detaşamentelor alimentare, în 1919 aproape 5000, iar în 1920 peste 8000. Dar a intervenit armata, alături de organizaţiile paramilitare, care la rândul lor au făcut noi rechiziţii.

Răscoale extinse au loc în întreaga Rusie bolşevică, reprimate dur de Armata Roşie, care beneficia de raţii speciale, prin grija liderilor comunişti.

Câteva exemple din satele locuite de români în stânga Nistrului, în Transnistria.

Dacă nu era Unirea, am fi vorbit de evenimente similare în stânga Prutului.

În satul Ploti, judeţul Balta, a fost asasinat comisarul militar judeţean Ciorbă, în satul Pesciana, un grup de “bandiţi” s-a răfuit cu 10 militari, în volostea Liubormirovski a fost ucis secretarul Comitetului de Partid Baidacenko, în volostea Gandrabur activistul Iulin, în satul Pujaikovo, judeţul Balta, oameni înarmaţi au pătruns în sediul şcolii unde îşi desfăşura activitatea comisia pentru impozite,  răpindu-l şi ucigându-l pe preşedintele acesteia.

Prea puţine date avem despre românii transnistreni morţi de foame, şi nu ca rezultat al deportărilor sau execuţiilor din acea perioadă.

În primăvara anului 1922, procentul populaţiei afectate de foamete în Transnistria se încadra în limita 20-40% (Buletinul Comitetului Nansen nr. 26/1922, Arhiva MAE).

Cercetările din 1941, pe baza datelor luate de la locuitori, arătau că în localităţile de pe malul Nistrului procentele păreau destul de reduse comparativ cu restul Rusiei (Tărnăuca 3,8%, Sukleia 4,25%, Kragaşi 3.08%) datorită apropierii de România de unde veneau alimente.

Cu toate acestea, în satul Batur, conform datelor medicului satului, Andrei Bărcuţă, procentul celor morţi de foame era de 51,3% (500 de morţi în 1922 şi 200 în 1932-3 în timpul Holodomorului).

Asta se întâmpla într-o regiune, Ucraina, care în 1917 avea o cotă de exporturi de cereale pe piaţa europeană mai mare decât a restului Rusiei şi a României luate la un loc (17,7% faţă de 8,85% şi 7,98%).

Copii înfometaţi într-un spital din Zaporojie (Buletinul Comitetului Nansen nr. 22 din 30 aprilie 1922, Arhiva MAE).

 

Numărul victimelor foametei din Rusia anilor 1919-1923 este imposibil de stabilit

Oficiosul Pravdaal Partidului Comunist (b) din Rusia admitea în 1921, că foametea ar afecta în jur de 25 de milioane de suflete.

Scopul a fost acela de a sensibiliza opinia publică occidentală pentru a oferi ajutor, fapt care ne spune multe despre gravitatea situaţiei, din moment ce regimul sovietic îşi susţinea permanent superioritatea.

Un apel disperat, dar a cărui difuzare a fost interzisă de Lenin, a făcut şi Patriarhul Tihon al Bisericii Ortodoxe Ruse:

„Hoiturile au devenit o delicatesă pentru populaţia lihnită de foame, dar nici acestea nu se găsesc. Peste tot se aud strigăte şi gemete. S-a ajuns chiar la antropofagie. Din cele 13 milioane de oameni care mor de foame, numai 2 milioane au primit ajutor. Întindeţi mâna şi ajutaţi-i pe fraţii aflaţi în suferinţă!”

În regiunea Samara, circa 700000 de persoane pieriseră de foame până în 1921, s-au înmulţit cazurile de canibalism şi necrofagie. Estimările de la 1 aprilie 1922, în al treilea an de foamete, dădeau următoarele cifre pentru Ucraina sovietică, număr de persoane afectate de foamete, pe gubernii: Zaporojie 902900, Ekaterinoislav 708800, Donetsk 654700, Odessa 400000. La 1 iunie 1922: Zaporojie 948000, Ekaterinoislav 766000, Donetsk 1228700, Odessa 555000.

La 1 august 1922: Zaporojie 948000 (74,6% din poulaţie), Ekaterinoislav 766000 (43,4%), Donetsk 756000 (22,8%), Odessa 555000 (28,6%).

Sunt date din arhivele sovietice. Să vedem ce zic datele OGPU, precursorul NKVD. În februarie 1923, în oraşul Ekaterinoslav 47500 de înfometaţi, iar în oraşul Odessa, 90000.

Mai trebuie să repet că, dacă nu exista 27 martie 1918, am fi avut astfel de statistici şi pentru Chişinău, Cernăuţi, Balta, Tighina sau Comrat?

Copii din orfelinatul din Saratov

 

 

Victime ale foametei în Donetsk. Foto comisia Nansen

O notă Poliţiei şi Siguranţei generale a României din 5 octombrie 1922 includea o notă a comisarului special Udrea Constantin, aflat pe vasul Athanasie Theofanis care a stat o vreme sechestrat în portul Odessa:

„Pe 15 aprilie a sosit în Odessa şi s-a descărcat în magazii un vapor american cu alimente destinate pentru populaţia din interior. Cum populaţia din oraş aflase despre acest lucru, vreo 2500 de bărbaţi, femei şi copii au atacat această magazie pentru a-şi procura măcar ceva alimente, n-au putut fi opriţi decât când autorităţile, servindu-se de două mitraliere, au omorât peste 600 de persoane şi au rănit o mulţime.(…) Cât timp am stat acolo, am auzit salve de puşcă, aceasta mi-a atras atenţia deoarece ele se auzeau regulat în aceeaşi direcţie, în apropiere de nişte fabrici ce erau lângă port.

În mod indirect am aflat, prin marinarul basarabean, de la un soldat ce făcea santinelăpe vasul ce fusese capturat, că acolo este locul unde se execută prin împuşcare cei judecaţi şi condamnaţi de bolşevici.”

 

Doneţk, mamă cu fața umflată de foame

În lucrările sovietice apărute înainte de 1991, victimele foametei din anii 1919-1923 sunt estimate între 5 şi 8 milioane, reprezentând circa 5-6% din populaţie, dar cauzele acestui flagel sunt puse exclusiv pe seama factorilor meteorologici, externi şi a războiului, nefiind pusă nicio clipă problema politicii dezastruoase a conducerii sovietice.

Totuşi, extrapolând cifrele parţiale, din unele regiuni, citate mai sus, credem că cifra a fost intenţionat micşorată, deoarece regimul comunist nu putea admite o cifră mai apropiată de adevăr.

După 1923 situaţia s-a mai ameliorat (deşi în Ucraina va mai exista o răbufnire a foametei în 1925), în primul rând în urma măsurilor luate de guvern, care anulează rechiziţiile forţate, instituind un sistem de impozit în produse, lăsând o parte din recoltă ţăranului care capătă dreptul de a-şi vinde partea lui.

La asta s-a adaugat şi ajutorul internaţional care a reuşit să salveze o parte din populaţia ţării care altfel ar fi fost condamnată.

Lenin a înţeles că a greşit şi a pus în aplicare planul NEP ( Noua Politică Economică),  care va fi anulat  de Stalin câţiva ani mai târziu, când începe colectivizarea agriculturii, cu rezultatele nefaste din anii următori.

Lenin a înţeles prea târziu că a greşit, rezultatul fiind milioane de morţi de foame. Stalin a făcut-o premeditat, rezultatul fiind alte milioane de morţi, de foame, în Gulag sau în faţa plutoanelor de execuţie.

O mărturie mai presus de orice bănuială

Spuneam că de nevoie, autorităţile sovietice au acceptat, ba chiar au căutat, ajutorul internaţional, în momentul în care le-a devenit clar că nu au cum să facă faţă situaţiei şi, mai mult, ar fi riscat să fie răsturnate de masa înfometaţilor.

Sovieticii s-au folosit de personalităţile ruse, ca scriitorul Maxim Gorki, pentru a sensibiliza Occidentul fără a se implica în solicitarea de asistenţă, altfel gestul lor ar fi echivalat cu recunoaşterea eşecului.

După un timp şi reprezentanţi ai guvernului bolşevic  încep să ceară ajutor străin. Cicerin, comisarul sovietic al Afacerilor Externe, în august 1921 trimite un expozeu al situaţiei,  vorbind de 18 milioane de înfometaţi şi spunând că va primi orice ajutor, din orice sursă.

Situaţia din Rusia sovietică nu avea cum să nu sensibilizeze opinia publică din ţările „imperialiste”, astfel încât la nivelul guvernelor şi  al Crucii Roşii internaţionale se decide intervenţia urgentă pentru ajutorarea victimelor foametei.

Liga Naţiunilor, precursorul ONU de mai târziu, ia atitudine prin Înaltul Comitet pentru Refugiaţi, aflat sub preşedinţia unei mari personalităţi, exploratorul arctic Fridjof Nansen, conducătorul expediţiei Fram spre Polul Nord şi un pasionat cercetător în biologie şi oceanografie.

Acest comitet împreună cu preşedintele său îşi făcuse un renume prin munca asiduă de repatriere a prizonierilor de război şi a refugiaţilor dislocaţi în sângerosul conflict dintre 1914-1918, dar şi din războiul greco-turc din 1919-1922, contribuind la schimbul de populaţie care a rezolvat problema refugiaţilor din ambele tabere.

S-a implicat şi în rezolvarea problemei refugiaţilor armeni victime ale genocidului din 1915, pentru înteaga sa activitate fiind laureat cu Premiul Nobel pentru Pace în 1922.

Nansen a preluat problema salvării a cât mai mulţi oameni înfometaţi de pe cuprinsul Rusiei.

Pe lângă călătoriile prin ţările europene pentru a solicita sprijin şi ajutor, dar şi pentru a strânge fonduri, el a întreprins studii la faţa locului pentru a cunoaşte situaţia şi a lua măsurile necesare, a întreprins călătorii de documentare în mai multe regiuni, inclusiv sudul Ucrainei.

Dau aici câteva spicuiri din rapoartele sale sau ale emisarilor săi asupra celor văzute la faţa locului, unele traduse din limba franceză:

„Samara, decembrie 1921 

Mizeria depăşeşte orice imaginaţie. În regiunea Dunaekului, care numără 915000 locuitori, 537000 nu au ce să mănânce. În timpul lunilor septembrie, octombrie şi noiembrie au avut loc 30405 decese. Mortalitatea creşte încontinuu şi, până la primăvară, cele 2/3 ale populaţiei vor fi pierit, dacă nu se trimit ajutoare imediate. În oraş, la fiecare pas, se găsesc numeroase cadavre pe străzi. Am văzut eu însumi, pe drum, un cadavru sfâşiat de câini. Am văzut, într-un cimitir, un morman de aproape 45 de cadavre fără haine, acestea fiindu-le luate de oameni.”  

 

Foametea în Rusia: copii şi femei cu pruncii în braţe aşteptând
împărţirea unui codru de pâine (foto publicaţie română, 1921).

 

Transmis din Moscova în noiembrie şi decembrie 1921:

Între 20 şi 30 de milioane de fiinţe umane suferă de foame şi 10 milioane dintre ei sunt ameninţaţi de perspectiva morţii prin inaniţie. Populaţii întregi din Rusia centrală sunt pe punctul dispariţiei. (…) Rapoartele ce le primesc în acest moment din Saratov, Samara, Simbirsk, Kazan şi mai ales Ufa, Oremburg sau Republica Kirghiză, fac un tablou groaznic al ravagiilor foametei. În cele mai multe cazuri, ajutorul trebuie dus în satele depărtate de staţiile de cale ferată, locuitorii acestora nefiind capabili să facă efortul de a se deplasa. (…) Este absolut necesar să fie trimis grâul pentru semănăturile de primăvară, pentru care câmpurile sunt pregătite, dar nu mai există seminţe.

31 ianuarie 1922, Oremburg, Republica Başchiră:

Foametea a atins un asemenea grad încât a dus la crime, părinţi devorându-şi copii. Pot cita cazuri a căror autenticitate e sigură. În satul Tuliakova, comuna Ardolanovski, cantonul Iarmatenski, un bărbat pe nume Tuvhatulla Hallin a mâncat cadavrul fratelui său Halibulla, în vârstă de 28 de ani. O femeie din acelaşi sat, Housna, şi-a mâncat doi dintre copii, un băiat Dom Mariam şi o fată Mennah Meta. Un bărbat pe nume Ahsam, din acelaşi sat, şi-a devorat fiica, Shamsiamalla. Foametea a atins punctul culminant şi se poate vorbi despre cazuri oribile de canibalism zilnice în tot districtul Gorny ce ţine de biroul din Orenburg.

Discurs Fr. Nansen la Liga Naţiunilor, februarie 1922:

Foametea din Rusia este foametea cea mai cumplită înregistrată în istoria lumii. Au mai fost mari fenomene de acest gen în regiunile cele mai sărace din India şi China. Dar aceasta a izbucnit în regiunile cele mai prospere şi mai bogate în cereale din Europa. Este cumplită, incomparabil mai groaznică decât tot ce aş fi putut crede până acum. Situaţia depăşeşete previziunile mele cele mai pesimiste.

Zona afectată este mult mai întinsă decât am prevăzut, şi nu este locuită de 15 milioane de suflete, cum am crezut, ci de mai bine de 33 de milioane, dintre care minim 19 milioane sunt direct şi serios ameninţaţi de a muri de foame, şi din care mai multe milioane sunt deja condamnaţi. Dar, ar fi mai puţin de 10 milioane de vieţi care ar mai putea fi salvate…

Raport al d-lui Gorovin, reprezentant al d-lui Nansen, în urma anchetei efectuate la sfârşitul lui ianuarie 1922 în regiunile Samara, Saratov şi Buluzuk.

A fost însoţit de Sir Benjamin Robertson, comisar britanic, şi de dr. Pardo, care va muri de tifos.

Situaţia e de un tragism indescriptibil, este dificil de înţeles imensitatea problemelor fără a fi acolo. (…) Sute de sate pierdute în nămeţi, fără niciun fel de hrană. (…) Războiul civil a avut ca efect grele rechiziţii ale guvernului, din recolta precedentă dispărând totul. Ţăranii au ajuns în pragul iernii fără nicio rezervă. (…) Multe sate sunt total abandonate, iar în cele care le-am vizitat, am constatat o diminuare a populaţiei cu 20% faţă de septembrie 1921.

Locuitorii rămaşi în viaţă trăiesc exclusiv din ajutoarele guvernului sau din asistenţa străină. Împinşi de foame, ei consumă iarbă şi materii improprii alimentaţiei. Raţiile guvernamentale au salvat de la moarte cam o zecime din populaţie, ajutorul străin se concentrează spre salvarea copiilor, dar şi în acest domeniu, nu reuşesc la mai mult de o treime din necesar. 70% din populaţia de şase milioane de locuitori ai acestor două provincii este condamnată la moarte în cazul în care ajutoare suplimentare nu sunt imediat trimise.

În toate satele prin care am trecut, am văzut familii întreg stingându-se puţin câte puţin, majoritatea locuitorilor sunt extrem de slăbiţi.(…) Am văzut noi înşine, în oraşul Buzuluk, cadavrele oamenilor morţi de foame întinse pe străzi, copii agonizând. Agravarea situaţiei este foarte probabilă dacă nu se sporesc ajutoarele şi nu se rezolvă problemele de transport.

Morţi de foame, Buzuluk, 1922

M. Kogan, reprezentant al Crucii Roşii ucrainene, scrisoare din Odessa, 4 decembrie 1921, despre situaţia copiilor orfani ai foametei din oraş:

Toţi copii din oraş suferă. Mulţi din aceşti nefericiţi sunt abrutizaţi de foame până în pragul sinuciderii. Se găsesc peste tot atât de mulţi orfani, cărora părinţii le-au dat ultimele rezerve înainte de a muri. Foarte curând, moartea de foame a părinţilor i-a lăsat pe aceşti copii fără niciun sprijin. Aceştia sunt internaţi în orfelinate despre care reprezentanţii Crucii Roşii internaţionale spun că sunt într-o stare deplorabilă. Dar ce se poate face când hrana, încălzirea şi hainele lipsesc cu desăvârşire? La cei 12632 copii internaţi în orfelinatele din Odessa urmează să li se adauge în scurt timp încă 15000 porniţi din regiunile învecinate afectate de foamete.

Cei porniţi de pe Volga sunt într-o stare deplorabilă, trenurile opresc în fiecare staţie pentru a descărca copii morţi pe drum de foame şi frig.

Raport al deplasarii în anchetă economică în Ucraina a dl. Jean de Lubersac, expert economic al dr. Nansen, iunie 1922.

Acesta trece frontiera polono-ucraineană pe la Zdolbounovo, unde se îngrămădiseră o mulţime de refugiaţi ce susţineau că sunt polonezi pentru a fi lăsaţi să treacă în Polonia.

„Am văzut în gară mulţi morţi, femei şi copii, şi multe persoane contaminate fără îndoială de tifos exantematic. Aceşti bolnavi, acoperiţi de paraziţi, propagă boala mai cu seamă la cei ce trec prin gară”.

Relatarea continuă cu călătoria spre Odessa.

„Toate gările între Harkov şi Odessa prezintă acelaşi spectacol înspăimântător. Pretutindeni bolile, foametea şi moartea. Totuşi, gara din Kremenciug merită o menţiune specială, ce depăşeşte ororile tuturor scenelor de văzute până atunci.

Oamenii întinşi în gară au picioarele atât de umflate încât se pune întrebarea dacă aparţin cu adevărat unor fiinţe umane. Braţele descărnate ale acestor nenorociţi nu mai au decât piele şi os. Linia albă a dinţilor taie pe la mijloc figurile de muribunzi.

Un copil m-a impresionat deosebit. De vreo cinci ani, părea un bătrân ce se târa pe genunchi, nu putea umbla, deoarece picioarele sale nu erau altceva decât răni acoperite de sânge închegat. Toţi aceşti  toate gunoaiele abandonate în gară.

În Odessa, situaţia era mai bună în zona centrală, unde îşi desfăşurau activitatea comisiile internaţionale de ajutor. Dar spre periferii, curţile bisericilor sunt pline de oameni întinşi la pământ, muribunzi în aşteptarea sfârşitului. Suferinţele le sunt groaznice, iar gemetele lor înspăimântătoare umplu oraşul.

Le trebuie cinci zile maşinilor ce cară morţii să-şi îndeplinească misiunea în tot oraşul. Fiecare dintre aceste transporturi duce între 400 şi 450 de cadavre.

Una din consecinţele nefaste din punct de vedere al igienei este faptul că morţii ajung să rămână pe străzi şi 4-5 zile, înainte de a fi adunaţi şi transportaţi la gropile comune în care sunt aruncaţi după ce sunt dezbrăcaţi de haine.

Se pot vedea cadavre parţial mâncate de şobolani. Altele sunt devorate de nenorociţii torturaţi de foame şi care nu ezită să mănânce aceste corpuri umane în descompunere.

Situaţia generală în Ucraina: Toată partea meridională a Ucrainei, la sud de Harkov, este într-o stare de foamete înspăimântătoare. Multe sate au pierdut şi 85% din populaţie. În aceste întregi regiuni, copii nu pot ieşi pe stradă de frică să nu fie mâncaţi. Cazurile de antropofagie sunt nenumărate şi s-a renunţat a mai fi menţionate.

Se citează un caz de troc monstruos, un copil în schimbul a patru kilograme de pâine. Părinţii, împinşi de mizerie, sacrifică unul dintre copii pentru a le putea da ceva să mănânce celorlalţi. Aceste cazuri sunt cunoscute, verificate şi controlate de persoane demne de crezare. Crimeea este într-o stare de mizerie indescriptibilă. Din cei 800000 de locuitori, 500000 suferă de foame şi 300000 vor muri înainte de noua recoltă.”

Cred că sunt suficiente exemple, dacă doriţi  mai multe, consultaţi cartea citată mai sus, a lui Vadim Guzun.

Recunoştinţă

Comisarii, soldaţii Armatei Roşii aveau parte de tratament preferenţial pentru a li se asigura loialitatea, iar permanent comunicatele oficiale dădeau vina pentru situaţia grea pe imperialiştii lacomi, asupra cărora soldaţii clasei muncitoare trebuiau să năvălească pentru a le lua alimentele necesare sovieticilor.

Primele vizate erau, desigur, România şi Polonia…

Majoritatea rapoartelor Poliţiei şi Siguranţei din Basarabia vorbeau despre concentrările de trupe şi pregătirile de atac ale bolşevicilor peste Nistru, singura cale de a-şi procura cereale fiind ideea de a fi luate cu forţa din Basarabia şi România.

La sosirea lui Troţki la Odessa, în vara lui 1921, a fost pus în circulaţie zvonul că foametea îi va determina pe bolşevici să declare război României şi să intre în Basarabia.

Cum se pot explica atacurile permanente, luptele pe graniţă, incursiunile bandelor bolşevice peste Nistru, în Basarabia între 1919 şi 1924, culminând cu Tatar-Bunar?

Regiunea de frontieră cu România era declarată zonă de război, concentrările de trupe masae pe graniţă , fiind uneori chiar şi de 50000 de soldaţi  (15 divizii de infanterie şi 4 de cavalerie).

Sovieticii au pus la cale şi  numeroase acţiuni  teroriste prin agenţi infiltraţi care atacau populaţia, provocau deraieri de trenuri, împuşcau oficiali români în întreaga Basarabie.

Concentrările de trupe pe Nistru, permanentele încălcări ale frontierei, persecutarea populaţiei româneşti au provocat un val de refugiaţi  care au trecut cu miile în Basarabia, numai în iulie 1920 fiind vorba de peste o mie de români transnistreni, bărbaţi, femei şi copii trecuţi peste Nistru.  

Chiar cu situaţia internă gravă, Rusia sovietică continuă atacurile şi provocările  peste Nistru, culminând cu Tatar-Bunar.

Cu toate acestea, la solicitarea Crucii Roşii de la Berna şi a Înaltului Comitet pentru Refugiaţi al Ligii Naţiunilor, a preşedintelui acestui comitet, exploratorul norvegian Fridjof Nansen, laureat al premiului Nobel pentru pace în 1922, pentru activitatea sa de repatriere a refugiaţilor şi prizonierilor de război precum şi pentru activitatea de strângere şi trimitere de ajutoare pentru înfometaţii din patria Sovietelor, România se implică trimiţând alimente, cereale, susţinând cantine pe teritoriul transnistrean, permiţând folosirea porturilor şi căilor sale ferate pentru transportul ajutoarelor destinate înfometaţilor sovietici.

Spre exemplu, adresa Ministerului de Interne nr 27735/1922:

„Comisia însărcinată cu ajutorarea populaţiei din Rusia a luat iniţiativa înfiinţării de cantine în mai multe puncte de pe malul stâng al Nistrului pentru hrănirea copiilor înfometaţi, şi anume: o cantină pentru 500 de copii la Tiraspol, alta la fel la Moghilev, alta la fel în Dubăsari, şi două sau trei în regiunea Râbniţa-Kamenca pentru un număr total de 1000 de copii.”

Urmează în amănunt cantităţile de alimente necesare săptămânal pentru funcţionarea acestor cantine.

Telegrama care anunță decizia guvernului român de a participa la acțiunea umanitară în favoarea Rusiei sovietice, 19 august 1921

În acel an au fost sute de acțiuni teroriste bolșevice în Basarabia, susținute de guvernul sovietic

Asta cu toate că statul român avea de întreţinut mii de refugiaţi fugiţi din Rusia sovietică, inclusiv hatmanul Mahno s-a refugiat în România. Totuşi, România s-a implicat şi a trimis ajutor alimentar pentru a salva oamenii ameninţaţi cu pieirea prin înfomatare.

O dovedesc documentele, dar şi scrisorile de mulţumire, inclusiv din partea Înaltului Comisar Fridjof Nansen.

Scrisoarea de mulțumire a Înaltului Comisar F. Nansen către guvernul român pentru implicarea în ajutorarea victimelor foametei din Rusia sovietică.

Răsplata şi recunoştinţa sovietelor? Tezaurul românesc depus la Moscova jefuit, atacuri militare în continuare, duşmănie pe faţă, terorism, apoi raptul din 1940.

Iar printre soldaţii Armatei Roşii ce au intrat în Basarabia şi în nordul Bucovinei în 1940 s-au aflat şi cei a căror viaţă, copii find, le-a fost salvată şi de ajutoarele alimentare româneşti în anii foametei 1919-1923.

„Moldoveniştii” din zilele noastre care îşi manifestă zgomotos antiromânismul imbecil, au uitat se pare că, după înghiţirea Basarbiei de către Uniunea Sovietică în 1945, comuniştii au fericit imediat populaţia în anii 1946-1947-1948, cu o foamete nemaivăzută pe acele meleaguri, poate tocmai fiindcă bieţii basarabeni  pierduseră episoadele atroce din 1919-1923 şi 1931-1933! 

În urma diabolicului plan de înfometare, urzit la Moscova, bruma de bucate ce mai exista prin podurile caselor a fost rechiziţionată, prin ordin, de către autorităţi.

Sovieticii intrau cu forţa în gospodăriile oamenilor, urcau în pod şi măturau şi ultimele boabe de grâu.

“Zonele din sudul Basarabiei au fost cele mai afectate.

Pe lângă secetă, exista ceea ce azi am putea numi o foamete organizată. Oamenii şi-aşa nu aveau ce mânca, dar mai veneau şi comuniştii să le ia surplusul de roadă.

Erau situaţii, când, după ce-au dus la stat ultimii saci cu grâne – pentru că altfel înfundai Siberia sau erai închis – mai veneau reprezentanţii puterii, se suiau în pod şi măturau podul de grăunţe de grâu.

La luau şi ultimul bob. Pe nimeni nu interesa dacă mai ai cu ce te hrăni sau nu.

În privinţa asta, culegerile de documente ale domnului Valeriu Păsat aproape că vorbesc de la sine”, spune conf. univ. dr. Vitalie Ojovan, istoric, Şeful Catedrei de Bioetică şi Filosofie a Universităţii de Stat de Medicină şi Farmacie din Chişinău.

Scenariul de înfometare pus la punct de sovietici a lovit cel mai crunt în zonele din sudul Basarabiei. Rămaşi fără nimic în poduri şi cămări, oamenii au început să mănânce buruieni, apoi pisici, câini, şoareci, cai morţi.
Foamea era atât de mare, încât ajunseseră într-o cumplită stare de degradare psihică şi fizică. 

De aici şi până la actele de canibalism, o pagină neagră din istoria Basarabiei, n-a mai fost decât un pas.

Documentele din Arhivele de Stat de la Chişinău, desecretizate după anii 1990, arată că actele de canibalism nu au fost cazuri izolate, ci au constituit un fenomen de amploare.

O dramă cu profunde implicaţii, ce a produs dezumanizare şi frică.

“În sud totul era ca în palmă. Acolo s-au înregistrat şi acte de canibalism. Iar lucrurile acestea sunt autentice, au fost relatate în presă.

Vreau să vă spun că şi în Chişinău, nu departe de gara feroviară, după război s-a descoperit  o secţie de producere a mezelurilor din carne de om. Şocant!”, spune conf. univ. dr. Vitalie Ojovan.

Urmările foametei

Statisticile oficiale arată că peste 300.000 de oameni şi-au pierdut viaţa din cauza foametei în Basarabia, într-un singur an. Cifrele neoficiale situează numărul victimelor undeva la 400.000.

Din documente, cruntul an 1946-1947 oferă o imagine de o cruzime înfiorătoare şi de un dramatism copleşitor.

Prin sate, omenii mureau pe capete, câte 10-15 într-o singură zi.

În cimitire nu mai exista loc de îngropăciune.
Din cauza lipsei hranei sau a alimentaţiei necorespunzătoare (consumul de frunze, troscot, ştir etc.) numărul cazurilor de distrofie a explodat.

În decembrie 1947 în multe raioane basarabene, spun documentele, distroficii alcătuiau de la un sfert până la 30% din populaţie.

Basarabenii nu avuseseră parte de ororile primelor două valuri de foamete, tocmai fiindcă trăiseră în statul  român, care i-a ocrotit şi apărat! 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/08/18/dosare-istorice-foametea-sovietica-din-1947-din-basarabia-ocupata-studiata-de-cambridge-journal-of-economics-video/

Surse:

02/08/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Primul automobil construit pe teritoriul actual al României. FOTO

MARTA_35-45_HP_Dublu-Phaeton_karosszériás

Povestea primelor automobile din România

 Istoria mașinilor  autohtone a început  în partea de vest a țării: Banat și Crișana, iar…  „lupta” pentru supremație  în acest domeniu  se împarte între  Arad… și Reșița!

La Arad sau la Reșița? Unde s-a fabricat prima mașină românească?

Primul autoturism de pe actualul teritoriu al României s-a numit MARTA și s-a fabricat la Arad, dar, dintr-un anume motiv, apar din când în când tot felul de articole care redescoperă minunata istorie a României și îi dau un nou sens.

Cu ceva timp în urmă apăreau în presa noastră articole care consemnau că  inginerii IAR Braşov ar fi  lucrat la primul automobil 100% românesc, construit în 1945 la Reşița în fabricile industriaşului român Nicolae Malaxa, al cărui nume îl purta.

 

  •  Primul vehicul inregistrat oficial cu numarul 1 a fost în 1900

  •  Bucurestiul a avut primul serviciu de circulaţie

  •  In 1939, erau inregistrate în ţara noastră peste 25.800 de vehicule

 

Multă lume are impresia gresită ca industria de automobile s-a născut in România odata cu Dacia, in 1968. Însă România a fost la inceputul secolului trecut una din cele mai bogate ţări europene şi a fost printre primele 10 ţări care au introdus automobilul înca de la apariţia sa.

Iată pe scurt, istoria maşinilor din România:

Primele maşini care au fost introduse în lucru la noi în anul 1895 au fost două camioane hibrid cu aburi care circulau pe străzile din Bucureşti fiind  realizate de o companie franceză numită Gardner-Serpollet.

Acestea erau maşini cu motor pe aburi, care foloseau acetilena care ardea în 24 de becuri, pentru a produce aburi sub presiune.

Căldarea maşinii cu abur era compusă din mai multe ţevi prin care era trimisă apa de catre o pompă. Vaporizarea se producea extrem de rapid in tevile incalzite la incandescenţă, iar aburul obţinut avea o presiune de 30 kgf/cm pătrat.

În partea din faţă a camionului era poziţionat cazanul şi locul pentru conducător, iar in spate era rezervorul cu apă.

 Roţile erau cu spiţe din lemn şi anvelope dintr-o bucată, rigide, fără presiune de aer.

Frâna era la mâna si actiona numai roţile din spate, iar suspensia folosită era cu arcuri de foi.

Cele doua vehicule erau de fapt nişte camioane destinate transportului de materiale.

 

 

 

 

Istoria auto a RomanieiIstoria auto a Romaniei

 

Autoturism Oldsmobile cu motor termic în 1898, la Bucureşti

Producatorul american Oldsmobile este printre pionierii masinii cu motor care functioneaza cu ardere interna. Această maşină era de fapt un fel de trăsură cu doua locuri, roţi mici şi subţiri cu spiţe, iar in loc de volan avea o manetă. Motorul era cu un singur piston şi era poziţionat în spate.

Tracţiunea era pe puntea spate, tot cu lanţ, iar frânarea se făcea numai manual, un sistem de parghii actionand direct asupra punţii spate. Acest exemplar, despre care se zvoneşte că îi apartinea unui industriaş evreu, a fost prima maşină dotată cu un motor cu ardere internă care a circulat în România.

 

Istoria auto a Romaniei

 

Primul vehicul inregistrat oficial in Romania cu nr. 1 a fost unul belgian

 

In anul 1900, Bucureştiul s-a bucurat de introducerea Serviciului Circulaţiei. Aici, primul vehicul inregistrat oficial a fost un automobil dotat cu motor cu ardere internă fabricat in Liege. Era de fapt o trăsură fără cai şi i-a aparţinut proprietarului morii cu abur „Gheorghe Assan” de pe Ştefan cel Mare.

La această maşină, roţile din spate erau mai mari, fiind dotate cu benzi de rulare din cauciuc masiv. Acest vehicul avea lateral două faruri care luminau cu gaz sau cu lumânări, în timpul deplasării pe timp de noapte.

Prinţul George Valentin Bibescu, un mare pasionat de zbor şi al sporturilor cu motor şi-a comandat şi el în 1900 acelaşi tip de automobil de la fabrica belgiană din Liege.

 

 

 

Image result for photos George-Valentin Bibescu

 

Foto: Prinţul Bibescu

Tot el avea să fie fondatorul Automobil Clubului Român (ACR) care a luat ființă pe data de 5 aprilie 1904 în salonul de onoare al Hotelului Boulevard din București şi primul preşedinte al acestuia.

In 1904, Romania avea înregistrate  51 de automobile.

Primul automobil închis care a circulat in România a fost un model Panhard, in anul 1904. Avea un motor cu ardere interna de 16 CP, roţi de lemn si 4 locuri pentru pasageri.

Aceasta era doar unul din cele 51 de automobile dedicate transportului de pasageri care figurau in documentele de inregistrare oficiale.

În perioada interbelică, în anul 1926, în România erau înscrise 11.306 maşini, în 1939 erau înmatriculate 25.876, iar în 1944, la finalul războiului mai rămăseseră înscrise numai 9.820 de vehicule de mici dimensiuni.

Prima fabrica de maşini de pe teritoriul României de azi se numea MARTA şi a luat fiinţă în anul  1908.

 

 

 

Image result for fabrica marta arad photos

Foto: Fabrica Marta din Arad

 

 

Firma producea diferite modele de autoturisme printre care și un autoturism autohton denumit „Márta”, acesta fiind  acronimul pentru „Magyar Automobil Részvény Társaság Arad”, prima fabrică de automobile din Ungaria, care stăpânea la acea dată Aradul şi întrega Transilvanie.

  Firma franceză Westinghouse, din Le Havre, filială a Firmei Westinghouse din SUA, a construit fabrica pe un teren pus la dispoziție de Primăria Arad.

 Se fabricau aici motoare pentru utilaje feroviare, autobuze cu și fără etaj, camioane de 3 și 5 tone și, din 1910, autoturisme în mai multe forme de caroserie. Motoarele erau cu 4 cilindri, de 20 CP, 30 CP și 40 CP. Cele de 20 și 30 CP şi aveau transmisia prin cardan, iar cele de 40 CP aveau transmisia prin lanț.

Nume sonore care mai exista si in ziua de azi au luat nastere inainte de Primul Razboi Mondial. Pe langa Steyr, Austro-Daimler, Puch, Raba, Praga sau Skoda, a existat si uzina Marta. 

Era de fapt o sucursală a americanilor de la Westinghouse din Le Havre, Franţa.

Din 1909, aici începe producţia de camioane şi autobuze, iar din 1910 incep să se producă şi maşini de mici dimensiuni.

Caroseriile erau de tip Dublu-Featon, Landolet, Limuzina, etc. Motoarele erau cu patru cilindri de 20, 30 sau 40 CP.

Autoturismele cu motoare de 20 sau 30 de cp aveau transmisie cardanica, iar cele cu motoare de 40 cp aveau transmisie prin lant. Bineinteles, toate automobilele erau fabricate sub licenta firmei Westinghouse.

La fabrica Marta se mai produceau   motoare pentru utilaje feroviare, autobuze cu şi fără etaj, camioane de trei şi cinci tone, iar din 1910 a începutut producţia de autoturisme mici, de patru cilindri, care avea între 20 şi 40 cai putere, cu transmisie prin cardan sau transmisie prin lanţ.

 

 

 

Istoria auto a Romaniei

Angajatii uzinei Marta din Arad, in anul 1908

 

 

Istoria auto a Romaniei

Istoria auto a RomanieiIstoria auto a RomanieiIstoria auto a Romaniei

 

MARTA – Primul automobil produs pe teritoriul de azi al ţării noastre.

 

 

 

Istoria auto a Romaniei

 

Autobuz MARTA construit la Arad

 

Până în anul 1912 s-au produs la Arad 150 de autoturisme, dar în același an Westinghouse a intrat în faliment, iar fabrica a fost preluată de AUSTRO DAIMLER.

Istoria auto a Romaniei

Auto Daimler fabricat la Arad

 

După preluare, aici se fabricau sub licenţă mașini Austro Daimler, tot cu numele de Marta.

Se bucura de un succes deosebit mai ales Marta Taxi, o mașină cu patru cilindri de 2.500 cmc, cu o putere de 18 sau 22 CP, care erau exportate în toată Europa Centrală.

 La Arad s-au fabricat circa 650 de masini şi autobuze marca Daimler, iar la începutul Primului Razboi Mondial producţia de automobile r s-a intrerupt, uzina axându-se pe producerea motoarelor de avion.

La Arad, în anul 1936, încă mai circula un astfel de automobil Marta, care avea peste un milion de kilometri parcurși!

 În anul 1918, după terminarea războiului, Transilvania s-a alăturat  Regatului României, iar legătura cu firma Daimler s-a rupt.

MARTA și Fabrica de vagoane WEITZER au fost unite în SOCIETATEA ASTRA.

Marta se numea de acum Fabrica de Motoare și producea autoturisme, camioane, stropitoare, cu motoare pe benzină și gaz metan.

După proiectul inginerului Ștefan Protopopescu aici  s-a  fabricat un avion de recunoaștere, numit ASTRA-PORTO, care avea motor HISPANO-SUIZA de 300 CP. Armata Română a comandat 25 de bucăți şi tot la comandă au mai fost construite câteva autobuze luxoase, cu motor de 4 cilindri, de 8.000 cmc.

În anul 1926 fabrica s-a desființat, s-au demontat utilajele și au fost transportate la Brașov, unde s-a înființat INTREPRINDEREA AERONAUTICĂ ROMÂNĂ (IAR), ai cărei ingineri au contribuit ulterior la fabricarea automobilului de la Reșița.

După autoturismele MARTA de la Arad, până la automobilul  Dacia fabricat la Piteşti începând din anul 1966, istoria maşinilor româneşti a mai cunoscut episodul construirii automobilelor Malaxa la Reşiţa, în 1945.

Aici s-a produs timp doi ani, între 1945-1947, o maşină echipată cu un motor de trei cilindri de 30 cai putere, care avea să se bucure de un real succes. 

La aceea vreme nu era puţin lucru ca un autovehicul să atingă o viteză  de 120 km/h şi să aibă un consum de zece litri la suta de kilometri. Autoturismul Malaxa avea aceste calităţi.

În această perioadă, pe poarta fabricii de la Reşiţa au ieşit 1.600 de maşini. Producţia a fost oprită în 1947, odată cu începutul sovietizării ţării. Producţia şi linia de asamblare a fost dusă în Rusia, la Podgorye, astăzi în Belarus.

Se spune că Leonid Brejnev, ajuns mai târziu conducătorul Uniunii Sovietice, a fost cel care a decis să mute această fabrică românească în URSS , confiscând-o pur şi simplu, după ce a făcut o călătorie la Sofia cu o maşină Malaxa, care l-a impresionat.

 

 

 

malaxa

 

 

Autoturismul Malaxa putea transporta până la șase persoane, avea caroseria cu o formă aerodinamică foarte elegantă, portbagajul în partea din faţă sub capotă, unde se afla și roata de rezervă şi oferea un nivel înalt de confort.

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/10/05/dosare-istorice-cum-a-fost-furat-de-eliberatoriisovietici-modelul-primului-automobil-produs-in-romania-2/

 

 

Surse: 

https://www.4tuning.ro/old-school-cars/primele-automobile-din-romania-istoria-masinilor-din-tara-noastra-22141.html

http://specialarad.ro/marta-sau-malaxa-care-a-fost-primul-automobil-romanesc/

21/07/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: