CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Jaloane ale ostilității seculare a românilor față de ruși

Originea rusofobiei la români | Matei Udrea

Rusofobia la români. De ce nu-i suportă poporul român pe ruși: jaloanele unei ostilități seculare.

În spațiul Europei de Est, simțămintele popoarelor față de “marele vecin de la Răsărit” sunt împărțite. În ciuda unor momente și chiar confruntări tensionate, cehii n-au o părere chiar așa rea despre ruși.

Polonezii, în schimb, îi privesc ca pe niște inamici seculari.

În Balcani, situația este la fel de confuză. Sârbii și bulgarii au avut chiar, de-a lungul timpului, planuri de unire cu “maica Rusie”, pe care o cred ocrotitoarea lor dintotdeauna. Nu la fel stau lucrurile cu românii care, din generație în generație, au privit cu ostilitate și teamă spre Est, scrie Matei Udrea în https://colectionaruldeistorie.ro.

De unde această antipatie ?

1878 este anul în care „cauza Rusiei în România a fost pierdută pentru totdeauna”. Tensiunile au apărut când românii şi-au dat seama că „apărătorii ortodoxiei” voiau, de fapt, să-i transforme în gubernie.

Dar, de fapt, momentul zero al sentimentului durabil de ostilitate pe care românii îl încearcă faţă de ruşi a fost, după toate probabilităţile, războiul dintre armatele țarului şi turci din 1806-1812, „şase ani în care pământul Principatelor avea să slujească din nou de câmp de bătălie. Şi dacă, în saloanele din Bucureşti şi din Iaşi, doamnele vor învăţa valsul, iar bărbaţii vistul şi faraonul (n.r. – jocuri de cărţi), la ţară mizeria, jaful şi hoţiile vor atinge un nivel nemaicunoscut până atunci”, după cum scria Neagu Djuvara. 

Ironia e că, iniţial, românii i-au întâmpinat cu entuziasm pe „eliberatorii” ruşi. Neagu Djuvara relata în cartea „Între Orient şi Occident”: „În timpul războiului din 1768-1774, boierii moldoveni, în marea lor majoritate, îmbrăţişaseră cu înflăcărare cauza Sfintei Rusii, care, punându-se în fruntea unei noi cruciade împotriva necredincioşilor, avea să scape popoarele creştine de sclavia în care erau ţinute de secole.

O mulţime de călugări ruşi, sosiţi în Principate, în Transilvania şi în toată Peninsula Balcanică, pregătiseră demult terenul, dovedindu-se propagandiştii cei mai eficace ai acestor mişcări populare şi de simpatie faţă de «Rusia pravoslavnică».

Mii de volintiri (n.r. – voluntari) din Moldova şi Muntenia se angajaseră în armata rusă: la sfârşitul războiului, erau 12.000″, ceea ce înseamnă că peste 1% din populaţia bărbătească a Principatelor se înrolase la ruşi.

Un sat întreg, alungat pe câmp în toiul iernii

Românii şi-au dat însă destul de repede seama că se înşelaseră, iar „eliberatorii” ruşi nu erau apărătorii creştinătăţii, ci doar soldaţii unui alt imperiu, mai vorace chiar decât îngrozitorii turci. „Pe măsură ce adevăratele planuri ale ţarilor se dădeau pe faţă, marii boieri începuseră să intre la bănuială. Pe de altă parte, comportamentul trupelor ruseşti de ocupaţie din timpul războiului din 1787-1791 întunecase mult imaginea Rusiei în ochii poporului”, povesteşte acelaşi Djuvara. 

Din epocă ne-au rămas mărturii zguduitoare ale cruzimii la care se dedau ruşii pe teritoriul Moldovei şi al Munteniei. Contele francez Louis Langeron, general în armata rusă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nota în „Memoriile” sale un episod petrecut în Moldova, în timpul campaniei din iarna anului 1788: „Iată un exemplu, dintr-o mie, de ce era în stare cruzimea ruşilor”, scria generalul francez.

Enervat pentru că o furtună îi afectase armata, generalul rus Kamenski a poruncit să fie decapitaţi prizonierii tătari, iar un evreu suspect să fie legat gol de un stâlp şi stropit cu apă la minus zece grade Celsius, lăsându-l să moară îngheţat. Apoi a dat foc unui sat întreg şi i-a alungat pe locuitori pe câmp, în ger şi zăpadă, lăsându-i să moară de frig şi de foame.

În final, acest general Kamenski a dat ordin ca toate animalele care nu fuseseră ucise să fie strânse şi trimise în Rusia, pe moşiile sale. 

Deşi lefegiu în armata ţarului, nobilul francez nu împărtăşea metodele pe care le foloseau camarazii săi ruşi: „Am putut judeca grozăviile la care ofiţerii noştri se dedau prea adesea în Moldova şi, chiar dacă n-aş fi fost martor, aş fi putut judeca şi după teama cumplită de care este cuprins, dintr-o dată, un ţăran moldovean când vede că-i intră în casă o uniformă rusească. Rămâne împietrit şi nu mai este în stare nici să zică, nici să facă ceva. Degeaba îi ceri, îl rogi, îi dai bani ca să-ţi facă vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e bun de nimic şi rămâne ca o stană de piatră. (…)”.

Deja, în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, boierii din ţările române nu le mai erau favorabili ruşilor, pe care-i priveau cu teamă şi-i suspectau (justificat) că vor „uita” să mai plece.

Iată ce scria un alt francez, prinţul Joseph de Ligne, în timpul războiului ruso-turc din 1787-1791: „Nu s-a mai pomenit o situaţie precum a oamenilor aceştia (n.r. – românii), bănuiţi de ruşi că i-ar prefera pe austrieci, în timp ce aceştia îi cred mai legaţi de turci; de fapt, ei doresc plecarea celor dintâi la fel de mult cum se tem de întoarcerea celor din urmă”.

„Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul“.

Contele Louis Langeron, general în armata ţaristă „Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul“.

Contele Louis Langeron, general în armata ţaristă

Invazia lui Napoleon în Rusia ne-a salvat în 1812

Anexarea Moldovei dintre Prut și Nistru de către Rusia, în 1812

Prima dată când Rusia a fost foarte aproape de a anexa ţările române s-a întâmplat în 1812. La capătul unui război de şase ani, tratativele dintre ruşi şi turci se împotmoliseră pentru că primii doreau anexarea Principatelor. Precipitarea evenimentelor pe plan european, unde împăratul francez Napoleon Bonaparte a invadat Rusia, a fost întâmplarea providenţială de care aveau nevoie în acea clipă românii.

Încolţiţi, ruşii s-au mulţumit cu puţin. Dar dedesubturile păcii de la Bucureşti, din 1812, în urma căreia România a pierdut Basarabia, sunt neclare şi astăzi, după 200 de ani.

Invazia franceză în Rusia era iminentă şi nu există explicaţii logice pentru care marele vizir Ahmet-paşa şi marele dragoman Moruzi (secretar de stat la Ministerul de Externe al turcilor) au acceptat o pace dezavantajoasă.

Actele s-au semnat pe 28 mai 1812. Trei săptămâni mai târziu, Napoleon intra în Rusia.

S-a vorbit îndelung de trădare. Opiniile istoricilor sunt împărţite. Dar turcii n-au avut dubii. După întoarcerea la Istanbul, vinovaţii au fost judecaţi, marele vizir – destituit şi exilat, marele dragoman Dimitrie Moruzi – decapitat împreună cu fratele său, Panait.

Era însă tardiv, actele fuseseră semnate în numele Sultanului și căpătaseră forță juridică în dreptul internațional.

Pe de altă parte, bănuielile românilor se dovediseră întemeiate. Comentariul contelui de Langeron arăta adevărata ţintă a ruşilor: „Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul, şi încă am fost foarte mulţumiţi că am căpătat această frontieră”.

Mai corupți decât turcii

În materie de administraţie, ruşii s-au dovedit mai hrăpăreţi decât turcii. Istoricul Neagu Djuvara citează din nou din memoriile lui Langeron în cartea „Între Orient şi Occident”: „Generalul Zass, însărcinat la Craiova cu supravegherea comerţului între Vidin şi Ardeal, dublând taxa pe fiecare balot de marfă, a izbutit să-şi însuşească sume fabuloase şi a fost găsit, la întoarcere, la carantila de la Nicolaiev, cu 60.000 de ducaţi de aur, ascunşi în două butoaie.

La Bucureşti, generalii Engelhart şi Isaiev vindeau autorizaţiile de tranzit ale mărfurilor, iar cazacii şi colonelul Melentiev luau bacşişuri pentru trecerea mărfurilor în contrabandă”.

După retragerea ruşilor, în 1812, ţările române au rămas în haos. Un ministru al Saxoniei la Constantinopol raporta, pe 10 septembrie 1812: „Toţi călătorii care sosesc din ţinuturile acelea spun că Principatele sunt cu totul pustiite de armatele (n.r. – rusești) care le ocupă de şase ani şi că va fi nevoie de multă muncă şi de grijă ca să arate iar aşa cum erau înainte”.

La 1830, românii deja se săturaseră de „fraţii creştini” de la Răsărit. Djuvara descrie această cotitură: „Atâtea nenorociri adunate, din vina, directă sau indirectă, a ocupantului, aveau să exacerbeze în ţară sentimentul antirusesc şi, fapt nou, de acum înainte, avea să fie un sentiment generalizat în toate păturile populaţiei”.

Teama că ruşii nu vor mai pleca este ilustrată de Saint-Marc Girardin (scriitor şi politician francez) printr-o replică amuzantă dată de un ţăran boierului său: „Conaşule, îi văd ducându-se, venind înapoi şi întorcându-şi spatele unii altora, ca la joc. Ca să plece, ar trebui să se întoarne cu spatele către noi, toţi deodată!”.

Va urma

22/07/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Un comentariu

EPISOADE ALE ISTORIEI ROMÂNILOR CARE NU SE ÎNVAȚĂ LA ȘCOALĂ

 

 

 

 

 

 

Istoria unei țări nu se compune doar din momente glorioase, de apoteoză și triumf, când mulțimile exultă de fericire, iar conducătorii sunt nimbați de haloul gloriei.

Din nefericire, adesea memoria colectivă reține traumatizant momentele oribile ale decăderii și agoniei. Nici în cazul poporului român acestea nu au lipsit.

De pildă, atunci când Constantin Brâncoveanu și fiii săi au fost uciși și mutilați barbar la Stambul sau atunci când, în 1812, într-o sală a Hanului lui Manuc, Rusia țaristă ne fura prima oară Basarabia, sau atunci când, pe 30 august 1940, la Viena, cu complicitatea lui Hitler și a lui Mussolini, Horthy împlânta pumnalul în trupul Transilvaniei, ori atunci când, în decembrie 1989, cripto-comuniștii confiscau revolta populară…

 

 

 

 

 

Un capitol fascinant din istoria României îl constituie evenimentele din anii 1848-1849 din Transilvania, de departe cele mai sângeroase și mai tragice din tot spațiul românesc al acelor vremi.

Din păcate, aceste evenimente sunt pe de o parte insuficient cercetate și lămurite, pe de alta, cei mai mulți dintre cei care au încercat, n-au reușit să le clarifice, rătăcind ei înșiși drumul bun.

Are oare vreo șansă un neistoric să aducă o oarecare lumină în hățișul de fapte, uneori contradictorii, ale istoriei, scriind un roman?

Este nevoie de multă atenție și perspicacitate pentru a găsi răspuns la ghicitorile istoriei. Mult mai periculoase sunt însă dezinformările istorice, țesute cu grijă în jurul unor fapte ale glotașilor lui Avram Iancu, care sunt exagerate de sute de ori în sens negativ.

De exemplu, unii istorici au pretins că numai la Preseaca românii au măcelărit 640 de civili maghiari, printre care femei și copii, fără alegere! Autorul a cercetat cu grijă documente referitoare la aceste evenimente și a arătat, cu argumente ce nu pot fi răstălmăcite, că printre așa zisele victime se aflau cel puțin 350-400 de gardiști maghiari înarmați până-n dinți și care au opus rezistență. Iar o cercetare militară dispusă de guvernatorul Transilvaniei, Wohlgemuth, în anul 1851, a cuantificat victimele nevinovate ucise de părțile aflate în conflict.

Rezultatele obținute și publicate ale investigației respective au menționat că gardele maghiare au ucis, din 15 martie 1848 și până în august 1849, un număr de 4425 de români și 252 de sași, iar românii 165 de maghiari.

Este de remarcat faptul că în nici un document nu s-a găsit nimeni ca să prezinte aceste cifre într-un mod relevant și expresiv. Autorul a avut ideea de a face o mică socoteală, care arată fără nicio îndoială, un adevăr de necontestat: (4425+252):165 = 28,34.

Mai exact, la 28 de persoane civile ucise de gărzile maghiare, românii au răspuns cu un singur omor.

Nu înseamnă că omorurile sunt justificate. Dar în acele vremuri tulburi, care națiune a dat dovadă de barbarie și care de compasiune?

Iată că adevărul, bazat pe documente și matematică, a așteptat 167 de ani ca să poată fi vizualizat și înțeles în forma lui cea mai simplă, dar cea mai revelatoare: 28 la 1!

De episoade despre care nu-și mai aduce nimeni aminte este plină cartea și, culmea, deși lucrarea este numită „roman istoric”, aproape toate personajele sunt reale, ca și faptele lor.

Cel mai neverosimil personaj, Karl Hocheder, are un CV cât se poate de real. Iar povestea cetății lui, dărâmată de moți, este relatată de Iosif Șuluțiu în numărul 5 din revista „Transilvania” din anul 1877.

Și câte povestiri minunate scoate autorul din ungherele uitate ale istoriei!

Cine își mai aduce aminte astăzi de armeano-unguroaica Suzana Kabos, care l-a pârât pe Acsente Sever împăratului cum că acesta i-a omorât bărbatul și fiul în podul casei lor de la Aiud, în ziua de 9 ianuarie 1849, apoi le-a tăiat capul și membrele cu sabia și le-a aruncat pe ferestruica podului în curte? Noroc cu un procuror croat de la curtea judiciară, care a trimis o comisie de investigare la fața locului.

Acolo, s-a constat că pe gaura de aerisire a podului nu încăpea nici pumnul unui copil.

Iar lupta moţoaicei cu cei doi honvezi, uciderea lui Ghiuri, rostogolirea bolovanului uriaș peste gardele maghiare în retragere, explozia care a distrus cetatea Devei la 14 august 1849 sau plimbarea guvernatorului Wohlgemuth prin gunoaiele orașului Sibiu de către Ioan Maiorescu sunt tot atâtea episoade reale, culese din documentele vremii, total necunoscute cititorului de azi.

 

Ce știu copii noștri despre tragicele evenimente pe care ar trebui să le evocăm neîncetat în cărțile noastre de istorie se întreabă https://eintegral.ro/pagini-din-istoria-tarii-pe-care-am-vrea-sa-le-uitam:

 

14 iunie 1574: Ioan Vodă cel Cumplit sfârșește după înfrângerea sa de către turcicu trupul sfârtecat de patru cămile

15 august 1714: Altân Bey, „Prințul Aurului” – Martiriul celui mai bogat domnitor român și al fiilor săi

28 februarie 1785: Nicola Ursu („Horea”) și Ion Oargă („Cloșca”) trași pe roată la Alba Iulia

16 mai 1812: Cum a fost furată Basarabia la Hanul lui Manuc

15 iunie 1889: Cine și de ce l-a ucis pe Eminescu?

1-6 septembrie 1916: Dezastrul de la Turtucaia

7 mai 1918: Pacea umilitoare de la Buftea

6 iunie 1930: „Restaurația” lui Carol al II-lea sau cum un rege își detronează propriul fiu

30 august 1940: Diktatul de la Viena, un pumnal înfipt în inima Transilvaniei

1942: 250.000 de români pier la Cotul Donului și în Stepa Calmucă

1944: Odiosul preambul de la Moscova din 9 octombrie 1944 – 90% drept de  furt  al rușilor în România și 10% amăgire pentru Churchill

10 februarie 1947: Tratatul de la Paris consfințește sovietizarea României urmată de jefuirea ei nemiloasă . 

Iar istoria noastră însângerată nu s-a oprit aici …

23/12/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

România, între pericolul rusesc şi cel unguresc

 

 

 

 Imagine similară

 

„La ora actuală putem spune că Europa este o moscovie peste tot, comunism.”

 

Părintele Justin Pârvu despre România, aflată între pericolul rusesc şi cel unguresc.

 

Dacă astăzi suntem în starea aceasta de descompunere este pentru că suntem luptaţi în răbdarea, în sărăcia şi în jertfa noastră, de cei care luptă împotriva lui Hristos.

Un rabin scria acum câţiva ani într-un ziar: „Sunt de 42 de ani cetăţean american, dar de 7000 de ani sunt cetăţean israelitean”.

Cam aşa ar trebui să gândim şi noi.
În contextul istoriei universale şi în contextul istoriei naţionale ţara noastră, România, a avut, are şi va avea un mare rol în tot jocul acesta de conflicte în care ne găsim astăzi.

Suntem aici o naţiune care în toate confruntările pe care le-am avut în istorie, cu toate naţiile şi barbarii, toţi hunii, toţi longobarzii, toţi gepizii, am fost sabia de apărare a Occidentului aici, în Carpaţii Răsăriteni.

Ei spun despre români că sunt înapoiaţi şi săraci, dar sărăcia noastră e bogăţia lor.
În 1944 veneau ruşii din Răsărit şi intrau în gospodăriile noastre, că ăştia erau rupţi de foame, aveau o pâine neagră de nu puteai să o pui în gură.

Şi au golit pe ostaşii noştri de hrana lor de război pe vreo 4-5 zile.

Îşi umpleau sacul cu pâinea noastră care era albă şi sănătoasă.

După ce s-au săturat de pâine şi şi-au umplut burţile de mâncare, se uitau la cizmele noastre şi:

„Davai, davai” şi după ce ne-au luat lucrurile, au început să caute ce mai au românii bun. Au văzut la noi mănuşi şi că una era pe mână iar pe cealaltă că era ţinută în mână şi intrau în magazin şi: „davai, davai mănuşi, trei mănuşi”. „Păi nu se poate trei mănuşi, numai două”.

„Dar voi cum purtaţi trei?”.

„Păi nu e aşa. Sunt două. Că una o ţii aşa provizoriu în mâna cealaltă”. Te întrebau cât e ceasul. Aveam nişte ceasuri Atlantic, bune, nemţeşti.

Dar ei au luat ceasurile cu tot cu fabrică în 1944 şi le-au dus în Siberia. Acolo le-au pus la dispoziţie nemţilor tot ce le trebuie ca să le facă ceasuri.

Nenorocirea mare era că nu prea ştiau să citească ceasurile.

Dacă îi întrebai cât e ceasul, îţi spuneau: „Cea lungă la trei, cea scurtă la două”…

Când au intrat în curţile românilor au crezut că toţi sunt chiaburi. Cereau: „vin, vin” şi după ce le dădeai un pahar, veneau după tine în beci şi nu mai aveau răbdare să bea cu paharul, trăgeau cu pistolul în butoi şi bea de acolo.

Deh, civilizaţie răsăriteană!…

Şi ei erau informaţi că aici sunt oameni sălbatici, că în Balcani sunt ţigani.

Când vrei să-ţi imaginezi o năvălire de barbari găseşti expresia cea mai potrivită în invazia ruşilor din 1944. Ceva de neînchipuit!…

Te îngrozeai numai când vedeai un veston sovietic. După ce au mâncat bine, după ce au băut bine: „ehe, haraşo, la voi în România”, au început să vadă ce obiceiuri avem, ce muzică şi cântece.

Şi se adunau pe la serbări să asculte, dar românul ca întotdeauna s-a apucat să cânte cântece sovietice: „Măi, dar voi n-aveţi cântece de ale voastre?”.

Şi au început românii noştri să le cânte cântece de ale noastre. Erau doi artişti de ai noştri: Stroe şi Vasilache. Pe una din scenele Bucureştiului apare Stroe de sus şi până jos numai ceasuri.

Şi n-a spus decât atât: „Greu a fost cu der, die, das, dar mai greu cu davai ceas”. Şi l-au luat de pe scenă şi l-au executat.

Noi n-avem niciun prieten în jur pentru că suntem ţară latină în insula asta slavă.

De aceea nu ne putem asimila şi nici contopi cu uşurinţă. Uitaţi-vă la unguri şi la pornirea lor nebună împotriva românilor.

Vor să vină la noi să ne ia cu totul, să se ducă până la Bacău dacă se poate. România aceasta a noastră este vizată mereu şi expusă pericolelor de împărţire între ruşi şi unguri.

În 1944 au apărut manualele de istorie ale lui Roller care deformau istoria.

Ele au dispărut pentru că erau prea banale în faţa Europei.
În Ardeal dacă întrebi un ungur unde este o prăvălie, zice: „Nem tudom a roman”.

El urăşte cu toată fiinţa lui această limbă. A crescut aici şi nu vrea să vorbească limba noastră.

Noi, în bunătatea noastră, ca să fim în pace cu toţi, mereu i-am lăsat de capul lor.

Dar şi smerenia şi bunătatea îşi au limitele lor. Mântuitorul i-a răbdat pe toţi, dar când a văzut că depăşesc limita bunătăţii, a pus mâna pe bici. „Cu cel ales, ales vei fi, cu cel îndărătnic, te vei îndărătnici”.
Conform situaţiei actuale, ungurii nu au cum să dobândească autonomia, dar în viitorul apropiat posibil; depinde de noi.

Ei acum fac doar nişte teste, să vadă cam care este temperatura românilor, ca astfel să se pregătească şi să ştie cum să acţioneze.

Ei nu își doresc o autonomie în sine, ci doar un pretext pentru a ne putea sta în coastă, să genereze dezbinare, la ordinele marilor puteri.

Pentru că tot acest „dans” maghiar este şi în interesul occidentalilor, de aceea își permit o aşa îndrăzneală, însoţită de gesturi sălbatice.

Iar românii, la ora actuală, sunt stăpâniţi de duhuri străine, nu mai este duhul de altădată, sentimentul jertfei de neam, şi nici nu mai există o astfel de educaţie, ba dimpotrivă.

Tinerii noştri sunt încurajaţi să plece din ţară în lumea întreagă, şi în special cei care au capacităţi mai înalte, astfel încât ţara aceasta să rămână a nimănui.
Şi ajungem la scopul pe care duşmanii acestui neam îl urmăresc de zeci de ani: să nu existe o rezistenţă în zona asta balcanică.

Apoi, de unde să mai fie vlagă de român, dacă bieţii sunt crescuţi la televizor şi calculator, sleiţi de puteri sufleteşti şi fără un ideal sau o conştiinţă puternică?

De vină sunt şi profesorii care nu cultivă în sufletul elevului sentimente nobile, sentimente patriotice.

Pentru că în fond ce este patriotismul? Patriotismul este dragostea şi respectul faţă de înaintaşii noştri, voievozi, eroi şi martiri care şi-au dat viaţa pentru a ne oferi nouă o Românie puternică.

Nu, acum schimbă istoria din manualele şcolare şi îl îndobitoceşte ca să nu mai ştie românul de unde vine şi încotro se duce.

Ce respect să mai aibă românii faţă de înaintaşii lor, dacă ei nu au respect nici măcar faţă de părinţii lor, acceptând să fie scoase din buletinele de identitate numele părinţilor.

De altfel s-a ajuns la un punct foarte înaintat al globalizării.

La ora actuală putem spune că Europa este o moscovie peste tot, comunism.

(Text preluat din cartea „Ne vorbeste Părintele Justin”, Editura Meteor Publishing )

 

20/06/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: