A trecut un secol de când tezaurul României a luat drumul Rusiei şi nu s-a mai întors. VIDEO

 

 

 

100 de ani de când tezaurul României a luat drumul Rusiei şi nu s-a mai întors  

 

 

  După încheierea primului război mondial, autorităţile române au încercat să recapete bunurile care ar valora astăzi 2,9 miliarde de euro. Regimul sovietic a pus condiţii: predarea Basarabiei sau înlocuirea regatului României cu un regim comunist. În 1956, graţie colaborării dintre regimul comunist de la Bucureşti şi cel sovietic, Moscova a întors României 38 de kilograme de aur între care câteva arte-facte inestimabile. Negocierile s-au blocat însă după ce Nicolae Ceauşescu a ridicat problema la întâlnirea de la Moscova cu liderul sovietic, Leonid Brejnev, în septembrie 1965.

După căderea comunismului, a luat fiinţă o comisie comună care şi-ar putea relua negocierile în acest an. Cristian Păunescu, consilier al guvernatorului BNR : „Ce face această comisie? Bate pasul pe loc, de ce nu aduce acasă aurul? Nu bate pasul pe loc deoarece ea nu lucrează singură, ci are un omolog de partea rusă şi în funcţie de aceste negocieri poate progresa. Noi reprezentăm un prim etaj, al cercetării istorice.

După ce istoricii se pun de acord, urmează etajul diplomatic, în care cei abilitaţi, în limbaj diplomatic, în manieră diplomatică, continuă. Iar apoi, nivelul cel mai înalt, nivelul politic.”

În întâlnirile succesive din anii 2000 ale comisiei ruso-române, Banca Naţională a prezentat documentele originale ale predării tezaurului său la Moscova. În anii ’50, în ciuda prezenţei consilierilor sovietici la BNR şi a trupelor URSS în ţară, actele au fost păstrate neatinse. Cristian Păunescu – consilier al guvernatorului BNR:

„Avem aici monede de toate felurile, lire sterline, lire turceşti, toate acestea sunt semnate de partea rusă, cei trei şi din partea rusă de. Avem acest protocol cu semnăturile olografe originale Kovalniski, Veniaminov, Iakovlev.”

Noul ambasador rus la Bucureşti, Valeri Kuzmin, remarcă faptul că aprecierile românilor, fie ei ziarişti, intelectuali sau politicieni nu sunt tocmai pozitive, marcate de resentimente. Vorbeşte în schimb de interese comune. Valeri Kuzmin, ambasadorul Rusiei la Bucureşti:

„Principalul scop al misiunii mele este să aduc o abordare mai practică a relaţiilor dintre ţările noastre. Dacă vom considera că avem interese comune, interese care se suprapun, noi credem că putem învăţa lecţii pozitive din istoria noastră comună şi că putem să mergem mai departe în secolul 21, pe baze pozitive, pe moştenirea pozitivă a relaţiilor noastre.” Şi declară, în contextul geostrategic al Mării Negre, că Rusia este un stat paşnic. Valeri Kuzmin – ambasadorul Rusiei la Bucureşti:

„Nu ar trebui să aveţi nicio îndoială că Rusia nu doar că doreşte, dar este şi hotărâtă să fie un vecin bun, să fie o naţiune care este deschisă pentru cooperare în această regiune mai degrabă izolată de oceanele lumii.”

Memoria colectivă românească reţine confiscarea tezaurului, pierderea Basarabiei, apoi ocupaţia sovietică a întregii ţări, abdicarea forţată a Regelui Mihai, lagărele de muncă şi comunizarea României.

Ruşii reţin alianţa României cu Hitler în al doilea război mondial, morţii de la Odessa şi dictatura lui Nicolae Ceauşescu cu care spun că n-au avut nici o legătură. Pentru un mare producător de aur precum Rusia, 93 de tone de aur nu sunt un capăt de ţară. Pentru România, 93 de tone aproape că ar dubla rezerva BNR.

Întrebarea e dacă Moscova este curioasă să afle efectul unei retrocedări la fix o sută de ani de la marile bătălii de la Mărăşeşti şi Oituz. Acolo ruşii şi românii au luptat umăr la umăr.

 

Sursa: https://www.youtube.com/

100 de ani de când tezaurul României a luat drumul Rusiei şi nu s-a mai întors

 

 

 

Retrocedarea Tezaurului – cel mai important test al sincerităţii ruseşti faţă de România

 

 

Retrocedarea Tezaurului românesc – testul de turnesol al sincerităţii ruseşti faţă de România

„[Românii sunt] un popor fără istorie… destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale… [ei sunt] suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi [vor] rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice… Dispariţia lor de pe faţa pământului ar fi un pas înainte”. (Marx şi Engels)[1], articolul „Lupta maghiarilor”, 1849, menţionat de Larry Watts, în recenta sa carte „Oaia albă în turma neagră. Politica de securitate a Romaniei in perioada Razboiului Rece”.

România a devenit o ţintă a revoluţionarilor bolşevici încă de dinaintea loviturii de stat a lui Lenin, revoluţia roşie din 1917.

Printre principalii conducători bolşevici, România era cotată, teoretic, foarte sus pe lista ţărilor coapte pentru revoluţia comunistă din 1917, din mai multe motive. În primul rând, compoziţia socială şi socio-economică a României şi a Rusiei era asemănătoare, sugerând că aceleaşi tipuri de nemulţumiri existau în grade similare, făcând terenul apt pentru revoluţie.

În al doilea rând, peste un milion de soldaţi ruşi, supuşi unui proces de bolşevizare rapidă, erau prezenţi pe teritoriul României, iar teoretic, conducerea potrivită i-ar fi putut exploata în scopuri revoluţionare – de altfel, de aceea a fost trimis în România comisarul bolşevic Semion Roshal, care a reuşit parţial să preia câteva mari unităţi ale armatei ruseşti înainte să fie arestat.

Şi, după părerea mea, România a fost considerată o ţintă probabilă deoarece Lenin a crezut în estimările optimiste ale acestei posibilităţi oferite de unul dintre cei mai militarişti revoluţionari, Cristian Rakovsky, care a deţinut cetăţenia română la un moment dat şi era responsabil de Ucraina.Dintre motivele pentru care acest lucru nu s-a întâmplat, două sunt deosebit de importante. În primul rând, deoarece bolşevismul şi comunismul au fost privite ca ideologii ruseşti, ceea ce le dis¬credita de la bun început în ochii româ¬nilor în general şi a celor simpli, în special, adică exact a grupurilor socio-economice pe care revoluţionarii s-ar fi bazat în mod normal.

Motivul a fost cel mai bine exprimat de Robert W. Seton-Watson, şeful de atunci al Biroului de Informaţii Britanic: „… vechea neîncredere şi nemulţumire a României faţă de Rusia este atât de accentuată, în primul rând de trădarea guvernului ţarist faţă de România, care, în mod corect sau în mod greşit, este adânc încredinţată în fiecare român şi, în al doilea rând, de abandonarea de către Rusia revoluţionară a sprijinului militar promis României. Indisciplina trupelor ruseşti din Româ¬nia, care provoacă indignarea, se dovedesc ca o contrapondere la oricare dintre avansurile guvernului bolşevic. Simplul fapt că bolşevismul este de origine rusă militează împotriva succesului său în România astăzi (7 februarie 1918).

Cel de-al doilea motiv care se remarcă a fost operaţiunea de a dezarma şi de a elimina un număr copleşitor de trupe ruseşti.

Cele mai periculoase trupe ruseşti bolşevizate din Iaşi şi din jurul Iaşilor, cele mai periculoase pentru Regele şi guvernul român, au fost dezarmate fără vărsare de sânge într-o operaţiune planificată de duo-ul Prezan şi Antonescu şi efectuată chiar înainte de autorizarea oficială, la primele ore ale lui 22 decembrie 1917. În următoarele săptămâni au existat vărsări de sânge, comise în timpul opoziţiei unor forţe ruseşti – la Galaţi, Focşani, Roman, Suceava, Botoşani, Bacău etc. – dar mult mai puţine decât s-a anticipat. Iar într-o perioadă extraordinar de scurtă, din noiembrie 1917 până la sfârşitul lunii ianuarie 1918, Forţele Armate Române au redus prezenţa militară a bolşevicilor ruşi de la peste 1.000.000 de militari la mai puţin de 50.000.Într-adevăr, inteligenţa britanică a prezis un astfel de rezultat.

După cum s-a raportat în februarie 1917:

„Cel mai probabil Armata Română va opune o rezistenţă puternică împotriva oricărei ofensive bolşevice. Există, de altfel, motive să presupunem că va avea succes în menţinerea acestei rezistenţe. [Trupele române] sunt mult mai bine organizate şi disciplinate decât orice trupe pe care le pot dispune bolşevicii şi sunt sub conducători militari capabili”.

Românii „insignifianţi” erau, de fapt, atât de importanţi încât trebuiau să fie eliminaţi pentru succesul revoluţiei mondialeNu sunt un fan al istoriei contrafactuale.

Principala problemă a acestor „ce-ar fi fost dacă” este că ele se bazează aproape întotdeauna pe analize lineare şi presupuneri ceteris paribus şi sunt predis¬puse mai mult la prejudecăţi decât la analiza evenimentelor care au avut loc. Acestea fiind spuse, operaţiunile militare româneşti de a înlătura regimul sovietic, indiferent cât de mult ar fi provocat protestul Consiliului Suprem Aliat, au eliberat de fapt pe ceilalţi aliaţi ai Antantei de a fi nevoiţi să-şi folosească forţele militare pentru a rezolva o problemă considerată de toţi gravă – destul de serioasă ca cele mai multe state membre să-şi trimită trupe să lupte împotriva bolşevicilor ruşi din Rusia la sfârşitul anului 1918. În fapt, trupele britanice şi americane au părăsit Rusia chiar în momentul în care forţele române au intrat în Ungaria.

Deci, ipotetic, ceilalţi aliaţi ar fi fost forţaţi să facă faţă problemei dacă România nu ar fi făcut-o deja. Iar dacă România nu ar fi făcut-o, este de înţeles că poziţia şi pârghia ei de negocieri la Conferinţa de Pace ar fi fost ceva mai slabe. În ceea ce priveşte impactul acţiunilor lui Maniu la Viena, în noiembrie 1918, măsurile de pacificare ale trupelor româneşti au stabilit cu siguranţă o ordine extrem de necesară într-o perioadă de degringoladă socială (şi militară) şi dezintegrare instituţională. Şi el a împiedicat sau a ameliorat dezvoltarea unei situaţii care altfel s-ar fi putut sfârşi într-o revoluţie roşie. Dar din nou, există un pic de necunoscut între ceea ce s-ar fi putut întâmplat şi ce s-a întâmplat.

Atitudinea ostilă a lui Marx şi Engels faţă de români a apărut în principal din două cauze, una dintre ele fiind viziunea lor despre marea măturare a istoriei în care popoarele care au format imperii au fost factorii de decizie ai istoriei, în timp ce cei de la periferie, cu formaţiuni statale sau sub-statele mici erau consideraţi istoric insignifianţi – rămăşiţe ale istoriei.

Astfel, românii au fost clasificaţi, împreună cu slavii sudici, scoţieni, galezi etc., ca popoare „fără” şi „în afara” istoriei, nesemnificanţi şi neimportanţi. În al doilea rând, şi mai important, revoluţia maghiară din 1848 le-a captivat imaginaţia aproape în întregime – şi amintesc că Lajos Kossuth era şi un orator foarte talentat.

Aşa că atunci când românii s-au îndreptat spre Viena pentru a-şi câştiga emanciparea şi libertatea, mai devreme sau mai târziu, decât să se alăture unei conduceri revoluţionare maghiare care le-o nega, Marx şi Engels v-au văzut ca pe un obstacol în calea revoluţiei mondiale – drept „contra-revoluţionari naturali”. Prin urmare, românii „insignifianţi” şi „lipsiţi de importanţă” erau, de fapt, semnificativi şi suficient de importanţi încât trebuiau să fie complet eliminaţi pentru ca revoluţia mondială să reuşească.Bineînţeles, când Lenin şi Stalin au încorporat învăţăturile lui Marx şi Engels în noua politică a naţionalităţilor sovietice, au adăugat în melanj şovinismul rusesc anti-românesc – care a dezumanizat mult timp românii, priviţi ca un obstacol enervant care împiedică extinderea imperiului lor -, întărit în plus de teama şi ura provocate de evenimentele din 1917-1919 cu trupele ruseşti cât şi de răsturnarea Ungariei sovietice.

O problemă, poate mai puţin istorică şi mai mult de drept internaţional şi de negociere bilaterală este cea a Tezaurul românesc, din care Moscova finanţa deja gherilele bolşevice anti-româneşti, în special prin agentul Rakovsky, citat în recenta lucrare „Oaia albă în turma neagră. Politica de securitate a Romaniei in perioada Razboiului Rece”.

Acestea fiind spuse, retrocedarea Tezaurului românesc este testul de turnesol al sincerităţii ruseşti pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu România. Guvernele succesive ale Rusiei – imperiale şi republicane, necomuniste şi comuniste – au luat la cunoştinţă aceas¬tă obligaţie. Continuarea eşecului Moscovei de a face acest lucru sugerează o credinţă că România nu este un partener faţă de care obligaţiile Rusiei trebuie să fie onorate.

După ce enunţase principiul autoderminării popoarelor din Austro-Ungaria, Preşedintele Woodrow Wilson l-a asigurat pe reprezentantul României la Washington, printr-o scrisoare oficială dată la începutul lui noiembrie 1918, că preşedintele Americii va lua în seamă „aspiraţiile poporului român din afară şi din interiorul graniţelor Regatului, drepturile politice şi teritoriale juste ale poporului român. Guvernul Statelor Unite are o simpatie profundă faţă de spiritul de unitate naţională şi aspiraţiile românilor de pretutindeni şi nu va neglija ca, la timpul potrivit, să-şi exercite influenţa pentru ca drepturile politice şi teritoriale juste ale poporului român să fie obţinute şi asigurate împotriva oricărei agresiuni externe”.

Judecând frecvenţa cu care cele 14 puncte ale preşedintelui Wilson şi sprijinul său direct al aspiraţiilor româneşti au fost citate în diferite întâlniri şi adunări populare din 1918, este clar că aceastea au încurajat liderii români din Arad sau Alba Iulia, Timişoara şi Bucureşti, Iaşi şi Suceava, Chişinău şi Cernăuţi. Maniu a promovat, de asemenea, mesajele lui Wilson între ofiţerii români de la Viena.

Într-adevăr, maltratarea grupurilor minoritare etnice în monarhia duală austro-ungară şi mai ales a slovacilor, a slavilor sudici şi a româ¬nilor din partea maghiară a monarhiei, a fost unul dintre motivele pentru care Wilson s-a bazat pe principiul majorităţii etnice în încercarea de a creea frontiere mai echitabile în primul rând.

Şi Wilson a oferit în continuare încurajări puternice prin anunţul său din octombrie 1918 că Austro-Ungaria nu este viabilă şi menţinerea ei nu mai este de dorit. Cu toate acestea, deşi a fost uşor să recunoaştem abuzurile şi încălcările majore ale drepturilor omului de către unguri, în cazul românilor, slovacilor şi slavilor de sud, trasarea liniei dintre naţiunile care merită state şi naţionalităţi şi care nu, au fost aproape în întregime subiective. Şi procesul de a face acest lucru, potenţial fără sfârşit. În timp ce autodeterminarea a fost concepută ca un mijloc de realizare a unei păci mai durabile, autodeterminarea nelimitată ameninţă să destabilizeze sistemul internaţional.

Marea Unire demonstrează ce poate realiza un popor atunci când liderii lor înţeleg, împărtăşesc şi urmăresc un interes naţional Căutarea României pentru securitate şi asigurarea ei a trecut prin mai multe etape, după ce fiecare etapă anterioară nu a reuşit să asigure securitatea necesară. Cu toate acestea, marile progrese au fost făcute de românii înşişi, independent şi deseori în contradicţie cu dorinţele entităţilor mai puternice şi interesate.

Astfel, alegerea dublă a Moldovei şi Munteniei a aceluiaşi prinţ, Alexandru Ioan Cuza, în 1859, a realizat prima unificare împotriva dorinţelor marilor puteri europene la vremea respectivă; participarea româ¬nească la războiul ruso-turc din 1877 – Războiul pentru Independenţă – a dus la reuşita obţinerii independenţei în ciuda preferinţelor ruşilor (şi turcilor); iar sacrificiul şi performanţa naţiunii şi a conducerii militare şi politice au realizat o unificare în 1918 pe care puţini şi-o puteau imagina.

Şi ceea ce a urmat a fost la fel de important. Românii au impus succesiv în comunitatea internaţională, în perioada interbelică, regula că nu vor mai putea exista dispoziţii privind populaţia şi teritoriul românesc fără acordul României – „nici o discuţie despre noi, fără noi”. Românii au făcut să se ştie că ar putea şi vor asigura eşecul oricărei încercări de a li se ignora dorinţele lor atunci când acestea privesc probleme care îi afectează direct. În acest sens, românii s-au dovedit din ce în ce mai mult parteneri constructivi în cooperarea internaţională şi brilianţi în capacitatea lor de a împiedica evoluţia şi punerea în aplicare a unor planuri asupra cărora nu au fost consultaţi.

S-au împlinit 100 de ani de la realizarea unei Uniri în condiţii extrem de complicate şi cu foarte multe obstacole substanţiale. A fost o unificare pe care foarte puţini au crezut-o posibilă, cu excepţia naţiunii existente în ţinuturile româneşti, a românilor.

Şi aceasta demonstrează ce poate realiza un popor atunci când liderii lor înţeleg, împărtăşesc şi urmăresc un interes naţional general în ciuda diferenţelor lor şi a altor interese personale, eventual concurente. Aceste lecţii sunt la fel de valoroase astăzi, şi nu numai în România şi pentru români.

Sursa : adaptare după dialogul Dr. Larry W. Watts – V. Roncea[2] –  https://www.art-emis.ro/istorie/retrocedarea-tezaurului-romanesc- 

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/01/26/o-istorie-a-zilei-de-26-ianuarie-video-3/

 

 

 

---

7 iulie 1807 – Se încheia pacea ruso-franceză de la Tilsit, care obliga Rusia să-şi retragă toate trupele din Valahia şi Moldova. VIDEO

 

 

Napoleon Bonaparte (n.1769-d.1821), împărat Francez 1804-1815	Alexandru I, împărat al Imperiului Rus 1801-1825

La 7 iulie 1807 se încheia pacea ruso-franceză de la Tilsit care avea și o prevedere ce viza principatele românești.

Prin articolul XXII al tratatului, Imperiul Rus se obliga să-şi retragă toate trupele care ocupau principatele române Valahia şi Moldova după declanşarea  războiului ruso-turc (1806-1812).

Rusia a ajuns să fie în război cu Franța după ce a susținut militar armata Prusiei în lupta sa împotriva împăratului francez Napoleon Bonaparte.

Înfrîngerea rapidă a Prusiei și ocuparea de către trupele franceze a ducatului Poloniei, l-au silit pe țarul Alexandru I să încheie pace cu Napoleon la Tislit, Tratatul încheiat între Rusia şi Franţa  stipulând o alianţă împotriva Angliei, ba mai mult și cucerirea și împărțirea între aceste două puteri europene a Imperiul otoman .

Pe frontul otoman, Rusia urma să semneze un armistiţiu la Slobozia (24 august 1807), care prevedea evacuarea trupelor ruseşti din Valahia şi Moldova.

Dar acest tratat nu s-a aplicat, întrucât ţarul Alexandru I a refuzat ratificarea lui, acuzîndu-l chiar pe generalul Meiendorf că a acordat condiţii prea favorabile Turciei.

Tratatul de pace de la Tilsit, din 7 iulie 1807, stipula la articolul 22: „Trupele ruse se vor retrage din provinciile Valahia și Moldova, însă aceste provincii nu vor putea fi ocupate de trupele Înălțimii Sale Sultanul până la ratificarea viitorului tratat de pace definitiv dintre Rusia și Poarta Otomană”.

Condiția rămânerii turcilor în afara Principatelor Române a fost folosită de ruși în august, după ce turcii s-au grăbit să intre în Brăila după încheierea armistițiului de la Slobozia, iar sub acest pretext țarul Alexandru a refuzat să își mai retragă trupele.

De fapt, la Moscova, decizia de a menține Principatele Române sub ocupație fusese luată independent de acțiunile turcilor.

Pe 19 august 1807, baronul Budberg îi prezenta țarului Alexandru I un referat în care afirma că retragerea trupelor țariste dincolo de Nistru ar fi constituit un avantaj mult prea mare pentru turci, care puteau traversa Dunărea mult mai repede în cazul reizbucnirii ostilităților.

Recomandarea baronului Budberg era ca trupele ruse să rămână în Valahia și Moldova, iar pe 20 august 1807, generalul Michelson a primit ordin să lungească negocierile pentru armistițiul cu turcii și să nu se retragă din Principatele Române .

Mai apoi, țarul Alexandru I avea să motiveze păstrarea principatelor prin nerespectarea armistițiului de către turci și prin faptul că nici Napoleon nu își retrăsese trupele din Prusia.

În cursul discuțiilor și a schimburilor de scrisori referitoare la retragerea trupelor ruse din principate, un mesaj al contelui Rumianțev – ministrul rus de Externe – către ambasadorul rus la Paris, contele Tolstoi, dezvăluie faptul că rușii știau foarte bine ce înseamnă Basarabia:

„Majestatea sa dorește să păstreze Moldova și Valahia și acea fâșie strâmtă de pământ care deși nu este o provincie, poartă numele de Basarabia”.

De fapt, în majoritatea corespondenței diplomatice ruse se face diferența între Principatul Moldovei de la Carpați la Nistru și fâșia numită Basarabia dintre Dunăre și Marea Neagră.

Relatând discuțiile dintre ambasadorul rus Tolstoi și împăratul Napoleon din 10 ianuarie 1808 (p. 714), diplomatul rus spune că „vorbind de evacuarea Moldovei și Valahiei l-am făcut să înțeleagă că eu nu cuprind în acestea și Basarabia”.

Replica lui Napoleon a fost că Basarabia nu a fost cuprinsă în Tratatul de la Tilsit; contele Tolstoi avea însă răspunsul pregătit: „ocuparea acestei fâșii ar reprezenta o chestiune de foarte mică importanță ca să merite atenția guvernului său”.

Întâlnirea dintre Napoleon şi ţarul Alexandru I al Rusiei la Tilsit

 

În cursul acestei discuții Napoleon a avansat și ideea unui atac comun franco-rus împotriva posesiunilor britanice din Indiile Orientale. Contele Tolstoi trimitea la Moscova cu acest mesaj și două proiecte de convenții între Franța și Rusia.

În primul proiect, la articolul 2, evacuarea Moldovei și a Valahiei de către trupele ruse era oferită în schimbul evacuării Prusiei de către trupele franceze, iar la articolul 3 se stabilește ca țarul Alexandru I să alipească la imperiul său provincia Basarabia, „drept compensație legitimă pentru cheltuielile provocate de ocuparea principatelor”.

Al doilea proiect de convenție prevedea un schimb: Napoleon urma să ocupe Silezia, iar țarul Alexandu I primea în schimb „Moldova și Valahia, împreună cu Basarabia și gurile Dunării, astfel încât talvegul acestui fluviu de pe ultimul braț din partea Imperiului Otoman să servească drept graniță între cele două state”.

În baza acestor proiecte de convenții, au urmat patru întâlniri între ambasadorul francez la Moscova, de Caulaincourt, și ministrul rus de Externe, Rumianțev.

Aceste dezbateri au fost rezumate într-o notă alcătuită de Rumianțev pe 9 martie 1808, document care merită redat integral pentru a vedea cum doreau Rusia și Franța să împartă sud-estul Europei:

„În ideea tratatului de alianță: Rusia va primi Moldova, Basarabia, Valahia și Bulgaria; Franța va primi Albania, parte din Bosnia, Moreea și Candia; Austria, Croația și o parte din Bosnia. Serbia va fi independentă și dată unui prinț din casa de Austria sau unui alt prinț străin căsătorit cu o mare ducesă a Rusiei.

În ideea marii împărțiri: Rusia va primi Moldova, Basarabia, Valahia, Bulgaria și o parte din Rumelia, frontiera rusă urmând să treacă prin cea a Bulgariei și prin cea actuală a Serbiei până la lanțul muntos care trece pe lângă Traianopolis, de acolo râul Marița urmând să servească drept frontieră a acestei puteri până la mare.

Franța va primi Bosnia, Albania, Moreea, Candia, Ciprul, Rodosul, toate insulele arhipelagului, Smirna, Siria și Egiptul. Austria va primi Serbia în stăpânire deplină ca provincie austriacă, Macedonia până la mare, mai puțin părțile pe care Franța le poate dori pentru a-și fortifica frontiera sa din Albania, într-un mod asemănător cu ce va dori această putere la Salonic.

Va fi trasată o linie de la Scopia până la Orfana prin care frontiera austriacă va ajunge la mare. Croația, chiar dacă nu s-a vorbit despre ea, va putea aparține Franței sau Austriei, după cum va dori împăratul Napoleon. Fie că va fi adoptată una sau alta dintre aceste idei, cele trei puteri vor contribui la o expediție în Indii, Rusia nu pretinde nimic în Indii pentru cooperarea sa”.

 

Alipirea Basarabiei, una dintre cererile țarului

 

Dacă împărțirea Balcanilor a fost ușoară, negocierile dintre francezi și ruși s-au blocat în momentul în care a venit vorba de Constantinopol și de strâmtorile către Marea Neagră. Rușii doreau să ocupe capitala Imperiului Otoman, francezii doreau să pună mâna pe strâmtori.

În cea mai bună tradiție a diplomației ruse, împăratul Napoleon avea să-i spună ambasadorului francez să uite de această propunere, când acesta i-a reamintit de un mai vechi proiect al unui Constantinopol independent.

Pe 12 martie 1808, contele Rumianțev alcătuia o sinteză a cererilor ruse, în care formula clar cererile țarului:

„Alipirea Moldovei și Valahiei la Rusia, astfel ca granița acestui imperiu să fie Dunărea, ceea ce cuprinde și Basarabia, care de fapt este o fâșie la malul mării și care în general este considerată ca făcând parte din Moldova”.

Negocierile s-au încheiat prin convenția secretă de la Erfurt din 12 octombrie 1808, fiind lăsat deoparte proiectul invadării Indiilor britanice, dar și proiectul împărțirii Imperiului Otoman.

Vara anului 1808 s-a dovedit dificilă pentru Napoleon, care a trebuit să se confrunte cu rebeliunea spaniolă, astfel că marile proiecte din est au trebuit să fie abandonate.

Problemele dintre cei doi împărați au rămas nerezolvate, iar soarta Principatelor Române avea să fie stabilită tot în cadrul unor negocieri care nu au ținut seama de voința românilor.

Ostilităţile ruso-turce vor fi reluate în 1809, iar în data de 16 mai 1812 s-a semnat Tratatul de pace ruso-turc de la București, prin care jumătatea estică a Moldovei, botezată printr-o escrocherie „Basarabia„, a fost anexată Imperiului Rus.

Acel sector din sudul teritoriului pruto-nistrean numit Basarabia, după numele dinastiei muntene care a  stăpânit  gurile Dunării, nu mai era menţionat în izvoare; călătorii ruşi scriau despre această regiune ca despre una tătărească.

Exista, într-adevăr, un spaţiu care, conform tratatului de la Bucureşti (mai 1812), a intrat în componenţa Imperiului ţarist; dar acesta nu avea o denumire stabilă şi era şi neomogen din punct de vedere politic.

Provincia „Basarabia” trebuia, aşadar, „inventată”; sau, cum am spune noi astăzi, „construită” în imaginarul locuitorilor şi al autorităţilor…

 

Harta Moldovei (1774 – 1812)

Până la 1812, în spaţiul pruto-nistrean existau trei entităţi politice distincte. La nord se afla raiaua Hotinului, aflată sub administrare otomană directă, condusă de un paşă.

Era o regiune multiculturală şi polietnică, având un amestec de populaţie creştină (români şi ruteni), musulmană, evreiască.

Cam aceeaşi situaţie era şi în sudul regiunii, unde se aflau alte două raiale: cea a Benderului (cu centrul la Căuşeni) şi cea a Izmailului. Stepele din Bugeac (Basarabia istorică, după numele dinastiei munteneşti a Basarabilor) erau populate de triburi de tătari nomazi, spaima de odinioară a creştinilor din întreaga zonă.

Între aceste regiuni se aflau şase ţinuturi ale Ţării Moldovei sau, cum i se mai spunea, ale Moldovei „de peste Prut”sau „de răsărit”, populate în covârşitoarea lor majoritate de români.

Râul Prut nu a constituit niciodată un hotar administrativ în cadrul Moldovei, de aceea toate ţinuturile de la nord spre sud se întindeau pe ambele maluri ale sale, cum ar fi spre exemplu ţinutul Iaşi, Greceni sau Fălciu.

Prutul a devenit hotar administrativ abia după 1812; şi de atunci a căpătat  în conştiinţa românilor faima de „râu blestemat”.

Rusia a încercat să îmbrace un act de cucerire ordinar într-unul mesianic, de eliberare a provinciei de „jugul otoman”. Mitul ocupaţiei turceşti a fost de atunci încoace utilizat de propaganda ţaristă, apoi de cea sovietică şi astăzi chiar de cea „moldovenistă”, pentru a justifica raptul teritoriului pruto-nistrean de la Principatul moldav.

De altfel, Imperiul otoman nici nu avea dreptul să cedeze acest teritoriu, deoarece era legat de un acord cu Principatele dunărene (Capitulaţiile), iar prin acest acord otomanii se obligau să păstreze integritatea statelor vasale.

Din acest motiv, ruşii au pus accent pe caracterul „eliberator” al actului de la 1812; ei, chipurile, ar fi fost animaţi de dorinţa „sinceră” de a civiliza popoarele creştine din Balcani, inclusiv pe români, induşi în stare de barbarie de turci.

Astfel, Rusia îşi aroga rolul „civilizator”, al unui stat european, faţă de popoarele orientale „înapoiate”. Dar în ce măsură Rusia putea pretinde la acest rol?

Pentru cultura rusă din secolele XVIII-XIX, conceptul de „Europa” se afla într-o strânsă legătură cu cel de „civilizaţie”, ambii termeni fiind asimilaţi simultan în discursul public rusesc. Însăşi Rusia a fost „civilizată”, mai mult cu forţa, abia în timpul lui Petru cel Mare, marele reformator şi fondator al Imperiului rus; de la el, Rusia se va numi în mod oficial Imperiu.

Astfel, vocaţia imperială a Rusiei mergea alături de cea europeană, iar misiunea sa civilizatoare era percepută ca dorinţa de a scoate periferiile – mai ales pe cele răsăritene (siberiene), caucaziene sau din Asia Mijlocie – din starea de „barbarie”.

Sunt bine cunoscute ideile lui Feodor Dostoievski, care, la 1881, scria în Jurnalul unui scriitor:

„În Europa am fost tătari, dar în acelaşi timp în Asia suntem europeni”. La începutul secolului al XIX-lea, Asia/Orientul nu avea doar o accepţiune strict geografică, ci mai ales una civilizaţională.

De aceea, atunci când expansiunea în Sud-estul Europei, dominat de Imperiul otoman, a devenit una dintre priorităţile strategice majore ale ruşilor, acest concept a început să fie aplicat şi asupra acestor regiuni, inclusiv asupra Principatelor române.

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/04/26/destinul-basarabiei-de-la-tilsit-erfurt-1807-1808-la-pactul-ribbentrop-molotov-1939-2/

 

 

 

Surse:

Historia.ro; http://www.istoria.md ; Dimitrie A. Sturdza, „Acte și documente relative la istoria renascereri României”, vol. I, tipărit la București în anul1900; http://www.eurotv.md