Originea tracilor și izvoarele istorice. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ORIGINEA TRACILOR

 

 

Tracii sunt cei mai vechi locuitori din spaţiul carpato-danubiano-pontic cărora, datorită autorilor antici, le cunoaştem numele etnic, dar pentru a le studia originea, este necesar să ştim cine au fost predecesorii lor. Despre aceasta ne povestesc doar materialele descoperite de arheologi.

În linii mari se poate afirma că la etnogeneza tracilor au participat două componente de bază: triburile locale de agricultori şi crescători de animale din spaţiul carpato-balcano-pontic şi triburile de păstori veniţi din stepa euroasiatică, numiţi convenţional indoeuropeni.

Indoeuropenii se evidenţiază începând cu intersecţia mileniilor III-II a.Chr. Aceste triburi de păstori s-au extins din stepa euroasiatică până la oceanul Atlantic la vest şi râul Ind la est. Ei înălţau pretutindeni tumuluri – „Kurgane”, unde îşi înhumau (apoi şi incinerau) morţii peste care aşterneau ocru roşu-simbol al sângelui, adică al vieţii.

La început toţi indoeuropenii vorbeau aceeaşi limbă. Cu timpul, însă, contactele lor cu diverse triburi locale au dat naştere unor mari grupuri etnice: iranienii, elenii, italicii, celţii, germanicii.

În spaţiul carpato-dunărean triburile de păstori indoeuropeni au intrat în contact cu triburi sedentare neolitice. Unele dintre acestea sunt cunoscute ca purtători ai culturii Cucuteni (sau Cucuteni-Tripolie), recunoscută în istorie drept cea mai veche civilizaţie europeană.

Convieţuirea triburilor venite cu cele locale a pus baza unei prime sinteze, convenţional numite pre-tracice.

Indoeuropenii şi-au impus limba, dar au fost asimilaţi de către populaţia locală. O problemă discutată de către istorici este determinarea timpului şi locului acestei sinteze.

Istoricii bulgari susţin că sinteza s-a produs în Peninsula Balcanică încă în epoca neolitică (mileniile IV-III a.Chr.). Istoricii români scriu despre o asemenea sinteză în epoca bronzului.

Ea şi-a găsit expresie în cultura arheologica Monteoru (mileniul II a.Chr.)

La cumpăna mileniilor II-I a.Chr., odată cu începutul epocii fierului, în spaţiul în discuţie se cristalizează etnia tracilor timpurii: la est de Carpaţi săpăturile de la Sihleanu, Râmnicile, Holercani, Hansca; în spaţiul intracarpatic – Igriţa-Lăpuş şi la sud-vest de Carpaţi – Suzoni, Bolde-Karaburma.

Istoricii români consideră că grupurile pre-tracice, constituite în regiunea actualului Banat (Românesc şi Sârbesc), s-au extins spre Vest în secolele XIV-XII a.Chr., atingând bazinul Transilvaniei şi Est-Carpatic, unde au intrat în contact cu triburile culturii Noua. În Transilvania, în afară de cultura Noua, erau prezente şi alte culturi locale – Wietenberg, Otomani etc.

În urma contactelor dintre diferite triburi s-au format tracii timpurii. Acest proces are loc în perioada trecerii de la epoca bronzului la cea a fierului. Epoca fierului se împarte în două faze (vârste).

Prima fază a fierului, răspândită la tracii timpurii, era numită Hallstattul tracic (după o localitate din Austria) şi cuprinde perioada anilor 1200-650/600 a.Chr.

O a doua fază a epocii fierului, numita La Tène (după o plajă a unui lac din Elveţia), va cuprinde perioada 650/600 a.Chr. – 105 d.Chr.
La prima vârstă a fierului s-a produs procesul de individualizare şi consolidare a lumii tracice, care popula spaţiul de la Marea Egee şi peninsula Anatolică la sud, şi până la râul Nipru – la nord; de la Tisa Superioară – la vest, până la Marea Neagră – la Est.

Săpăturile arheologice din diferite zone locuite de traci au scos la iveală multe monumente ale culturii lor materiale (Insula Banului la Dunăre, la Babadag (în Dobrogea), Cozia (în Muntenia), Saharna-Solonceni (Republica Moldova), Cernolesc (la est de Nistru) etc.), care prezintă un ansamblu de culturi înrudite ale hallstattului tracic timpuriu, toate aparţinând lumii tracice.

 

 

 

 

 

 

Triburile tracilor

 

Tracii au fost atestaţi pentru prima dată în izvoare scrise în poemele lui Homer „Iliada” şi „Odiseea”. Tot aici apare şi denumirea teritoriului locuit de aceştia – Trada (secolul al XIII-lea a.Chr.).

Istoricul Herodot (484-425 a.Chr.) afirmă că „Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după cel al inzilor”. Numărul triburilor lor depăşea cifra de o sută. Acelaşi autor afirmă că „dacă ar avea un singur conducător sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, neamul lor ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile”.

La cumpăna mileniilor II-I a.Chr. tracii înregistrează o maximă extindere teritorială, cea menţionată mai sus. Spaţiul imens ocupat de ei a favorizat apariţia diferenţierii lor lingvistice şi culturale.

Ca urmare, pe parcursul primei jumătăţi a mileniului I a.Chr. tracii timpurii s-au divizat în cei situaţi la sud de Munţii Balcani (Haemus) – tracii de sud (meridionali) şi cei de la nord de aceşti munţi – tracii de nord (septentrionali).

La sud de Balcani autorii antici au menționat următoarele triburi: odrisii, brianţii, coralii, crestonii, crobizii, moesii, tribalii, besii etc.

Dintre triburile balcanice o organizaţie statală au reuşit să formeze odrisii. Regatul lor a fost întemeiat de Terves I (470-440 a.Chr.), urmat apoi de regele Sitalkes (440-424 a.Chr.).

Istoricul grec Tucidide (460-398 a.Chr.) scria că „întemeierea regatului odrid a creat o forţă care nu era întrecută decât de sciţi”. Regatul dispunea de 150.000 de luptători, dintre care o treime erau călăreţi.

La nord de Balcani locuiau geţii (pe ambele maluri ale Dunării), dacii (în zona intermontană a Carpaţilor), costobocii (nordul Transilvaniei), tirageţii (la gurele Nistrului), carpizii (în centrul şi nordul Moldovei), agatârşii (sciţi tracizaţi în Transilvania şi Podişul Moldovenesc), ş.a.

La mijlocul mileniului I a.Chr. în viaţa tracilor de nord se produc schimbări esenţiale cu caracter economic, politic şi cultural, generate de factori interni, precum şi de influenţa civilizaţiei greceşti, a tracilor de sud şi a sciţilor.

 

 

 

Foto:  Tabula Peutingeriana, o hartă a nordului Dunării, realizată după retragerea romanilor din Dacia (în anul 271 e.n), care ne prezintă  un număr însemnat de așezări nord-dunărene, al căror nume are rezonanță geto-dacică, existente în secolul IV.

În procesul de consolidare a tracilor de nord un rol deosebit le-a revenit geţilor, care locuiau pe teritoriul dintre Balcani, Bug, Munţii Carpaţi şi Marea Neagră. În acest spaţiu au fost descoperite 345 de monumente ce le aparţineau, majoritatea cărora (242) erau situate la Est de Carpaţi. Geţii locuiau în cetăţi fortificate şi apărate de maluri abrupte sau dealuri stâncoase.

În Codrii Orheiului asemenea cetăţi erau situate la Butuceni, Furceni, Măscărăuţi, Scoc, Potârca etc. Cetatea de la Butuceni apare la intersecţia secolelor X-IX a.Chr. În secolele IV-II devine una din cele mai puternice forturi militare, fiind, posibil, centrul unei formaţiuni politice.

Prima menţiune cu caracter istoric despre geţi provine de la „părintele istoriei” Herodot. În relatările sale despre campania împăratului persan Darius împotriva sciţilor (anul 514 a.Chr.) el scrie despre rezistenţa opusă de geţi armatei persane.

Această împotrivire a avut consecinţe grele – geţii „au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci”.

Pe măsura intrării geţilor în sfera de interese a lumii greceşti, numărul informaţiilor despre ei creşte. Legături de durată dintre geţi şi greci s-au stabilit odată cu crearea coloniilor greceşti în bazinul Mării Negre.

Pe malul dobrogean, în secolul al VII-lea a.Chr. sunt create coloniile Tomis, Histria, Callatis (Mangalia), ş.a. În secolul al Vl-lea a.Chr. la gurile Bugului de sud apare colonia Olbia, iar la limanul Nistrului-colonia Tira. În întregul bazin pontic, au fost create circa 90 de colonii.

Coloniile au adus o civilizaţie superioară celei băştinaşe, cea care a accelerat progresul populaţiei getice, în secolele IV-III a.Chr. la ei începe procesul de constituire a uniunilor de triburi, apoi a unor structuri militare şi politice, predecesoare formării statului.

 

Limba tracilor

 

Limba tracă se înrudea cu alte limbi indoeuropene: sancrita, iraniana, balta veche, ilirica, idiomurile slave. Toate aceste limbi formau grupul satem al limbilor indoeuropene (un alt grup (kentum) formau limbile: greacă, latină, celtă, germană).

Sunt foarte puţine date istorice despre limba tracilor. Versurile lui Ovidiu scrise în limba getică la Tomis (anii 8-17 d.Chr.) nu s-au păstrat.

O inscripţie în limba tracă a fost descoperită în 1912 la Ezerovo în Bulgaria. Inscripţia era scrisă cu caractere greceşti. Despre limba tracilor se poate judeca şi după numele proprii toponimice, după denumirea ierburilor de leac care s-au păstrat în izvoare istorice. Stabilirea unei limbi comune pe întreg spaţiul locuit de traci prezenta o formă a unităţii lor etnice.

Divizarea tracilor în două grupuri mari – de nord şi de sud – a stimulat diferenţierea lor lingvistică. Unii cercetători sunt de părere că este vorba de două dialecte, iar alţii, – de două limbi diferite.

Ultimii invocă argumentul că la tracii de nord, denumirile cetăţilor se terminau cu sufixul – „dava”, iar la cei de sud cu – „para”, însă după cum relata scriitorul antic Strabon, toţi tracii vorbeau aceeaşi limbă, cu mici diferenţe, de unde se impune concluzia că limba unică a tracilor avea două dialecte.

 

 

 

 

 

 

 

http://www.enciclopedia-dacica.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=733%26Itemid=401

 

BIBLIOGRAFIE:

 

 

Mihai Bărbulescu, Denis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Corint, Bucureşti, 2006;
I.H.Crişan, Civilizaţia geto-dacilor, vol. I, Editura Dacica, Bucureşti, 2008;
Hristo M. Danov, Tracia antică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976;
Ovidiu Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.1, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p.545-548;
Vladimir Dumitrescu, Alexandru Vulpe, Dacia înainte de Dromihete, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988;
Marija Gimbutas, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici. Originea şi dezvoltarea celor mai vechi civilizaţii europene (circa 7500-700 î.e.n.), trad. Sorin Paliga, Editura Lucreţius, Bucureşti, 1997;
P.Mallory, In Search of the Indo-Europeans: Language, Archaeology and Myth, Thames & Hudson, Londra, 1991;
Sebastian Morintz, Contribuţii arheologice la istoria tracilor timpurii. Epoca bronzului în spaţiul carpato-balcanic, I, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1978;
Manfred Oppermann, Tracii. Între arcul carpatic şi Marea Egee, Editura Militară, Bucureşti, 1988;
Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, ediţie îngrijită de Radu Florescu, Bucureşti, 1982;
Zoe Petre, Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, Iaşi, 2004;
Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic-sec. X), coord. D.M.Pippidi, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976;
Ioan Aurel-Pop, Ioan Bolovan (coord.), Istoria României, Institutul Cultural Român, Cluj-Napoca, 2004;
I.I.Russu, Limba traco-dacilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967;
Alexander Fol, Thracian culture. Methodological problems, în Etudes historiques, tom XIV, 1990, p.9-18;
Cristian Ioan Popa, Cultura Coţofeni. Cu specială privire la Transilvania, Alba Iulia, 2009, teză de doctorat;
Christopher Webber, The Thracians 700 BC-AD 46 (Men-at-Arms), în Men at Arms, ed.Osprey, Oxford, Marea Britanie, 2001;
R.F.Hoddinott, The thracians, 1981.

Publicitate

În anul 800 e.n. francii vorbeau despre DACI

De ce francii vorbeau despre DACI în anul 800, iar istoria oficială ignoră aceste informații și ne învață altceva?

 

Istoria.md: Analele Regatului Francilor (latină Annales regni Francorum, Annales Laurissenses maiores; germană Reichsannalen) reprezintă o serie de scrieri cu caracter istoric, care ne informează despre regatul francilor și conducătorii acestuia. Perioada istorică cuprinsă în aceste anale medievale este 741-829.

Personajul central din aceste scrieri este Carol cel Mare, împăratul francilor. Informațiile din aceste anale sunt prezente și în Analele Sfântului Bertin (latină Annales Bertiniani), scrise în perioada 830-832, în Francia apuseană.

În cea răsăriteană, informațiile din Analele Regatului Francilor supraviețuiesc în manuscrisele numite Annales Fuldenses, de la mănăstirea Benedictină Fulda.

Aceste manuscrise au fost scrise aproximativ în aceiași perioadă, ca un răspuns la Annales Bertiniani. În Annales Fuldenses găsim și informații din Annales laureshamenses, scrise la mănăstirea Laurissa. Aceste manuscrise cuprind o perioadă istorică de 100 de ani (703-803) și au fost copiate în 835.

În Annales regni Francorum, cronicarul lui Carol cel Mare, Einhard[1] îi menționează pe daci în regiunea bazinului mijlociu și superior al Tisei, către Morava și izvoarele Oderului, în fosta Iazigie din perioada antică.

După o campanie militară victorioasă a lui Carol cel Mare, aflăm că acesta „…s-a întors în Francia în triumf, trecând pe la Daci, Iazigi, Moravi…”.[2]

Este evident că locuitorii regiunii dintre Pannonia Inferioară și Dacia Traiană, numiți de către franci „daci”, sunt urmașii dacilor liberi din antichitate.[3]

Foto: Carol cel Mare

 

Și geograful anonim din Ravenna atribuie Daciei teritoriul dintre Tisa și Dunăre.[4]

Ca și împăratul roman Traian, Carol cel Mare a considerat că nu este în interesul imperiului său să stapânească și Iazigia, urmând ca după cucerirea și desființarea statului avar să-și limiteze granițele Imperiului Carolingian la Dunărea panonică.

Termenul de Dacia mai apare în cronicile francilor, făcându-se referire la triburile slave ale obotriților, care, după spusele lui Einhard, locuiesc în Dacia, fiind numiți și raedenecenti.[6] Despre acești slavi aflăm că sunt vecini al bulgarilor, având Dunărea ca linie de marcaj între Dacia si Țaratul Bulgar.

Astfel, putem trage concluzia că în secolul al IX-lea, bulgarii nu stăpâneau și teritoriul de la nord de Dunăre, așa cum afirmă istoricii lor.

 

 

Harta care prezinta situatia etnica si militara pe vremea lui Carol cel Mare

 

 

 

Puteți observa că pe teritoriul Ungariei de astăzi apare în acea vreme numele DACIA

 

 

 

„DCCCXXIIII. […] Quo cum venisset et ibi natalem Domini celebrasset, allatum est ei, quod legati regis Bulgarorum essent in Baioaria; quibus obviam mittens ipsos quidem usque ad tempus congruum ibidem fecit operiri.

Caeterum legatos Abodritorum, qui vulgo Praedenecenti vocantur et contermini Bulgaris Daciam Danubio adiacentem incolunt, qui et ipsi adventare nuntiabantur, ilico venire permisit.

Qui cum de Bulgarorum iniqua infestatione quererentur et contra eos auxilium sibi ferri deposcerent, domum ire atque iterum ad tempus Bulgarorum legatis constitutum redire iussi sunt.” [7]

Note:

1. Curtean și cronicar franc al Imperiului Carolingian (775-840). A scris în timpul împăraților Carol cel Mare și Ludovic cel Pios

2. ”Carolus… per Dacos, Iaziges, Marehenses in Franciam ovans rediit.” Această știre este redată în Res Gestae Avarum din anul 790.

3. Al. Bărcăcilă, ”Dacia dela Dunăre” a analelor france din secolul al IX-lea. Evenimente și probleme, extras din ”Arhivele Olteniei”, anul XXIII-XXV, nr. 131-148, ianuarie 1944-decembrie 1946, Tipografia Colegiului Național ”Carol I”, Craiova, p.22.

4. Ioseph Schnetz, Itineraria Romana, volumen alterum, Ravannati anonymi Cosmographia, Lipsiae, 1940, p.V.

5. Al. Bărcăcilă, op.cit., p.24.

6. Bernhard Walter Scholz, Nithard, Carolingian Chronicles: Royal Frankish Annals and Nithard’s Histories, University of Michigan Press, 1970, p.116.

7. http://www.thelatinlibrary.com/annalesregnifrancorum.html

 

Bibliografie:

 

1. Bărcăcilă Al., ”Dacia dela Dunăre” a analelor france din secolul al IX-lea. Evenimente și probleme, extras din ”Arhivele Olteniei”, anul XXIII-XXV, nr. 131-148, ianuarie 1944-decembrie 1946, Tipografia Colegiului Național ”Carol I”, Craiova.

2. Schnetz Ioseph, Itineraria Romana, volumen alterum, Ravannati anonymi Cosmographia, Lipsiae, 1940.

3. Rosamond McKitterick, History and Memory in the Carolingian World, Cambridge University Press, Cambridge, 2004.

4. ScholzBernhard Walter, Nithard, Carolingian Chronicles: Royal Frankish Annals and Nithard’s Histories, University of Michigan Press, 1970.

5. http://www.thelatinlibrary.com

Surse: istoria.md  şi http://www.cunoastelumea.ro/de-ce-francii-vorbeau-despre-daci-in-anul-800

 

 

DOSARE ISTORICE : SUBVERSIUNEA SOVIETICA IN BASARABIA INTERBELICA

Stalin, aflat în centrul propagandei sovietice si  cu toate privirile aţintite spre el, ştia foarte bine că pentru a se extinde, comunismul avea nevoie de război.

Nu în sensul că „patria proletariatului mondial” declară război statelor „exploatatoare”, le învinge şi fraternizează cu clasa munci­toare autohtonă, care de-abia aşteaptă venirea eliberatorilor ca să le facă o primire triumfală, noii sosiţi punând în operă programul de construcţie a socialismului, muncind cu dăruire, ca să se ajungă cât mai curând posibil, la treapta ultimă de organizare a societăţii, comunismul.

„Marele Geniu” ştia că toate acestea nu sunt decât baliverne, bune pentru inocenţii legănaţi de cântecul de sirenă al utopiei marxiste.

El avea în vedere războiul adevărat, cel care, indiferent de costurile economice şi umane, avea să ducă – aşa cum s-a petrecut în realitate! – la intrarea unor teritorii imense în sfera de influenţă a statului comunist.

Pe timp de pace, instaurarea comunismului din senin ar fi fost imposibilă, chiar într-un stat ca Rusia, unde activităţile subversive revoluţionare ajunseseră la paroxism.

Odată instaurată puterea comunistă „pe o şesime din suprafaţa pla netei”, cum spuneau triumfalist rapsozii partidului, aparatul sovietic de subversiune a purces la pregătirea unor tulburări care aveau rolul de a de­clanşa războaie civile, insurecţii „populare”, care să dinamiteze ordinea socială legală, aruncând statele într-un haos pe fondul căruia intervenţia sovietică ar fi putut avea succes.

În alte cazuri, s-ar fi produs o infil­trare masivă, mascată sub forma ajutorului internaţional dat „luptătorilor revoluţionari”, aşa cum s-a întâmplat în Spania.

Acţiunile subversive au început la scurt timp după organizarea aparatului tehnic al Kominternului. Oamenii lui Lenin au trecut hotărât la exportul de revoluţie…

 

România, ţintă predilectă a subversiunii

 

Ţara noastră a fost, de la începuturile Internaţionalei Comuniste, o ţintă predilectă a subversiunii.

În 1918, Lenin şi Troţki au ordonat asasinarea regelui Ferdinand, ca pedeapsă pentru actul Marii Uniri din 1 decembrie 1918, dar comisarul Simion Roşal, trimis pentru îndeplinirea acestei misiuni, a fost arestat de Armata Română.

În 1919, Kominternul a ordonat asasinarea mareşalului Averescu, actul terorist fiind dejucat în ultima clipă. Pe data de 8 decembrie 1920, a explodat o bombă în Senatul României, aceasta fiind pusă de Max Goldstein (nume conspirative: Argeşeanul, Abramovici Teohari, Belinschi Sami, Coca, Stejaru), un extremist de stânga, el având complici pe Saul Osias şi Leon Lichtblau. A fost primul atentat terorist.

Dispozitivul exploziv artizanal plasat în sala Senatului României i-a ucis pe Dimitrie Greceanu, ministrul Lucrărilor Publice, decedat a doua zi la spital, şi pe senatorii Demetriu Radu, epis-copul greco-catolic de Oradea Mare, ucis pe loc, şi Spira Gh.Gheorghiu, decedat la spital pe 13 decembrie, şi a rănit grav pe Constantin Coandă (52 de răni cauzate de schije), preşedintele Senatului. (…) 1924 a fost anul celei de-a doua agresiuni majore împotriva României Mari, Uniu nea Sovietică (creată la 6 iulie 1923) încercând să se extindă din nou asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru.

Încă din 1923, Moscova, prin Internaţionala Comunistă, a avansat şi şi-a impus teza, acceptată de PCR, potrivit căreia România ar fi fost un stat imperialist, multinaţional, creând astfel baza politică pentru a cere «autodeterminarea» Basarabiei”.

 

Comuniştii au luptat pentru dezmembrarea ţării

 

„În aprilie 1924, la Conferinţa Federaţiei Comuniste Balcanice de la Viena au fost adoptate câteva hotărâri cu privire la România, printre care «Dezvoltarea propagandei în favoarea revenirii Transilvaniei la Ungaria», «Propaganda în rândurile populaţiei din Transilvania şi cercurile antiromâneşti ale burgheziei maghiare», «Organizarea de greve cu motivaţii politice», «Propaganda în armata română, în special printre soldaţii ori­ginari din Transilvania».

(Pasajul citat este preluat din masiva lucrare a cunoscutului publicist constănţean Constantin Cumpănă „Terente”, Telegraf Advertising 2009, Constanţa, vol. II, pp. 123-124).

Menţionăm că, după alte surse, Uniunea Sovietică s-a constituit la 30.12.1922, prima Constituţie fiind adoptată la 31.03.1924. Con stantin Cumpănă, referindu-se la documentul publicat în „România Liberă” din 13.05.1994, sub semnătura lui Vladimir Alexe, material intitulat „Istoria secretă/Ilegaliştii comunişti, au luptat pentru dezmembrarea ţării.

Planul de împărţire a României în cinci zone”, face cunoscută, în contextul biografiei faimosului bandit lipovean Terente, amploarea agitaţiei şi diversiunilor bolşevice în Ro­mânia, îndeosebi în Dobrogea şi Basarabia.

Acţiunile planificate în Rusia comunistă au culminat cu aşa-numita „revoluţie” de la Tatar-Bunar (12-18 septembrie 1924).

C. Cumpănă reproduce comunicatul guver­nului relativ la evenimentul în chestiune:

„(…) În ziua de 12 septembrie, un număr de 30 de indivizi, veniţi pe mare în sudul Basarabiei, a atacat localitatea Nicolaevca la ora 12 din zi, izolând comuna prin tăierea firelor telegrafice şi telefonice şi omorând pe primar, pe soţia sa, doi jandar mi şi un locuitor.

Aceiaşi cetăţeni au mai prădat pe negustorii veniţi la târg şi încărcând trei căruţe cu mărfuri, le-au ascuns în bălţile din regiunea lacului Saşic.

În zilele următoare, aceiaşi indivizi, susţinuţi de complici pe care îi aveau în această regiune, au atacat satele Tatar-Bunar, Cişmele, Neraşoi şi Golileşti, jefuind şi terorizând populaţia pentru a o asocia cu actele lor şi a o ridica contra auto rităţilor.

Trimiţându-se trupe din Ismail pentru urmă­rirea şi capturarea indivizilor, ordinea a fost pretutindeni restabilită.

Populaţia locală a dat autorităţilor un concurs hotărât la descope rirea complicilor şi restabilirea ordinei (…)”.

 

Grupări teroriste clandestine

 

S-a stabilit, într-adevăr, că printre cei capturaţi se aflau militari sovietici şi că ruşii organizaseră „un comando de tip terorist”, firele acţiunii ducând la un centru conspirativ de la Odesa, în colaborare cu agenţi iredentişti din Basarabia.

În perioada istorică în chestiune, spionajul sovietic, slujit de Komintern cu organizaţiile sale din sânul statelor-ţintă – partidele comuniste – în primul rând cele din zona Balcanilor şi România, a constituit un număr extraordinar de mare de grupări teroriste clandestine; numai în Basarabia, între 1919-1924, au existat 118 asemenea grupări, număr precizat de Serviciul secret al Armatei.

 

 

Autor: MARIAN MOISE

 

 

DOCUMENTE PRIVITOARE LA ACTIUNILE COMINTERNULUI SI ALE UNIUNII  SOVIETICE PENTRU DEZMEMBRAREA ROMANIEI, DUPA MAREA UNIRE.

8 mai 1940…

Directivele Kominternului trimise Partidului Comunist din Romania instruia membrii acestuia asupra intentiilorde viitor ale U.R.S.S. : „Rezolvarea pe cale pasnica a chestiunii Basarabiei si a problemelor litigioase cu tarile balcanice vecine pe baza autonomiei teritoriale pentru toate regiunile ocupate si recunoasterea dreptului lor la autodeterminare – pana la despartirea de stat a nationalitatilor asuprite – constituie o conditie necesara pentru apropierea cu U.R.S.S.”

Sensul real al formulei autodeterminare – pana la despartirea de stat a nationalitatilor asuprite, se adresa in primul rand comunitatii evreiesti din Moldova ocupata de sovietici si relua o idee mai veche a unui „camin” evreiesc in Basarabia. arhiva M.Ap.N. fond 1 inv. 8 dosar nr. 167, f. 1718.

Planul nu a fost la propriu doar in anii 20, ci chiar din 1939/1940 cand multi evrei din Basarabia, Bucovina si Moldova se pregateau cu fervoare pt “inlaturarea consecintelor imperialismului romanesc” stiind inca dinaintea invaziei bolsevice ca aceastia urmeaza sa desfasoare o operatiune politico-militara de proportii cu scopul infiintarii unui stat iudeu in zona, Romania, Polonia si Ucraina urmand sa cedeze teritorii importante pt infaptuirea dezideratului evreiesc major=un stat propriu, aprox. 100.000km2.

Asa se explica crimele si samavolniciile inimaginabile la care s-au dedat evreii din zona vizata de ultimatumul bolsevic, DESPRE CARE NIMENI DIN MEDIA NU POMENESTE NIMIC FIIND SUBIECT TABU, ajungandu-se la proportiile unui razboi inter-etnic cu romanii, atat cu autoritatile, cu biserica crestina cat si cu populatia romaneasca a regiunilor in cauza, pana in iulie 1941 cand trupele romane au trecut Prutul!

Ideea unei republici evreiesti in U.R.S.S. a fost indelung dezbatuta in conducerea bolsevica si aplicata partial in 1930 in estul tarii la Birobidjan, regiunea (oblastul) autonoma evreiasca ce exista si astazi !!!

 

Mai 1940 :

„cu o luna inainte de inceperea operatiunilor militare sovietice din Basarabia, au fost chemati de Komintern evreii Leibovici si I. Morgenstern, membri ai secretariatului partidului comunist din Romania, care au prezentat toate detaliile despre capacitatea de lupta si activitatea organizatiei comuniste din Basarabia, ca si asupra starii de spirit si politico-morale a populatiei”

Editura Academiei de Inalte Studii Militare – 1992. Raport al Inspectoratului regional de politie al tinutului Nistru – mai 1940 :

”paralel cu actiunile informative si de paralizare a zonei de operatii probabile ale armatei romane, organizatiile comuniste incep a desfasura o activitate mai pronuntata prin propagandisti in favoarea regimului sovietic”.

Nota informativa Inspectoratului de Politie al  jud. Suceava, Iasi, Galati : „un nr. tot mai mare de comunisti, in special evrei originari din Romania, sunt instruiti in U.R.S.S. pentru a fi in masura de a culege tot felul de date cu caracter militar in spatiul romanesc, unde evreii sunt trecuti clandestin ca refugiati ce doreau sa se repatrieze.
Cu ocazia perchezitiilor s-au gasit asupra lor manifeste ce proslaveau anexarea de catre U.R.S.S. a tarilor Baltice (de unde O TREIME DIN POPULATIE A FOST DEPORTATA IN SIBERIA LA ORDINUL EVREILOR CE CONDUCEAU URSS DIN 1917!!!), considerat ca act de „politica sanatoasa de pace” – asupra cetateanului Bergman Leon, evreu din Bucovina prins de politie in Suceava.

Documentele contrainformative din arhiva M.Ap.N. dovedesc irefutabil faptul ca foarte frecvent, minoritari evrei au fost folositi pentru a pregati si facilita invazia sovietica, fiind informati asupra momentului agresiunii, actionad prin sabotaj si propaganda prosovietica.

Nota informativa nr. 127/25 VII 1940 „Evreii din Romania au fost informati de ocuparea Basarabiei inainte de darea ultimatumului de catre U.R.S.S., dedandu-se la o intensa propaganda si pregatind din timp steaguri rosii si plancarde cu „Traiasca armata sovietica si Stalin” (arhiva M.Ap.N. fond Corpul 4 armata, dosar nr. 69, f. 104).

Iunie 1940: Nota informativa a Armatei Romane : „In toate orasele basarabene si nord-bucovinene, ca la un consemn, s-au format grupuri de evrei inarmati, in majoritate tineret, de ambele sexe, care numaidecat a inceput actiunea terorista.

Au fost impuscati cu predilectie functionarii judecatoresti, cei politienesti, slujitorii altarului, precum si functionari financiari, acestia din urma cu ocazia devalizarii diferitelor casierii ale Statului, intrucat in afara zelului revolutionar, bandele teroriste au aratat, in timpul desfasurarii actiunilor, o pronuntata tendinta pentru adunarea de capital, in flagranta contradictie cu principiile anticapitaliste cuprinse in doctrina in numele careia desfasurau actiunea.

Nu a fost crutata nici armata si zilnic sosesc noi informatii despre ofiteri, subofiteri si soldati care, chiar fara a fi contrazis intentiile comunistilor evrei de a se maifesta, au fost impuscati sau schingiuiti” (Arhiva M.Ap.N. fond Marele Stat Major, sectia 2, dosar nr. 941, f. 558).

Nota informativa nr. 13968/3 iulie 1940, Statul Major al Granicerilor : „la depoul Iasi(in Romania neocupata de sovietici, la 5 zile dupa invazia acestora in Basarabia!!!) au mai tinut discursuri inca doi evrei, dintre care discursuri afirmand ca romanii sunt niste hoti si pungasi si ar trebui ca sovietele sa ia masuri si in timp de 5 zile sa ajunga la Bucuresti, pentru ca romanul nu merita altceva decat distrus”

Aceasi nota informativa a armatei despre profanarea unei biserici din Ungheni :„la intrarea pe poarta la biserica, este arborat steagul sovietic; pe data de 5 iulie 1940, cand a fost defilarea(trupelor sovietice eliberatoare victorioase), toti jidanii s-au dus la biserica, au spart lacatul pentru a intra si a devasta icoanele” (Arhiva M.Ap.N. fond Corp 4 Armata, dosar nr. 67, f. 332, 333).

Nota informativa nr. 1454/5 iulie 1940, Biroul de Siguranta de pe langa Chestura Politiei Iasi : „suntem informati ca in ziua de 28 iunie 1940 un grup de evrei comunisti din Chisinau au impuscat in plin centrul orasului un numar de 4 ofiteri de politie romani, precum si un capitan din armata romana” (Arhiva M.Ap.N. fond Corp 4 Armata, dosar nr. 67, f. 310).

Raport al Biroului 2 (serviciul militar secret) / 3 iunie 1940, nr. 14 033.

Fapte grave, de proportii catastrofice OMISE cu desavarsire din manualele de istorie si din toate actele oficiale contemporane concretizatate intr-un dezastru politico-militar-etnic, ce doar in primele doua saptamani s-a ridicat la 43.232 victime din partea Romaniei (nu e greseala de tipar !)  oficialitati, cadre/militari ucisi, raniti si disparuti odata cu ocuparea Romaniei de Est de catre bolsevici !

Pentru comparatie, in mediatizatul Razboi pt Independenta din 1877, desfasurat timp de 6 luni, Romania a avut aproximativ  10.000 victime !

Evaluati proportiile dezastrului!

O adevarata catastrofa pentru Romania.

 

Surse :

basarabialiterara.com.md

ioncoja.ro/doctrina-nationalista